Pilotând în ploaie, de Garth Stein - Recenzie

„Suntem creatorii propriului nostru destin.”

Editura: Booklet Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Am să încep această recenzie astfel: am citit una dintre cele mai bune cărți citite în anul lui 2016. Pe cuvânt! Nu mă așteptam, drept să vă spun, să-mi placă atât de mult romanul lui Garth Stein, Pilotând în ploaie. Inițial, m-a atras titlul. Apoi m-am interesat, am citit descrierea de pe spate și m-a intrigat ideea unei povești spusă din perspectiva unui cățel. Mi se pare autentică și originală - așa că, na, mi-am spus, să văd ce are de gând autorul să transmită și cum va jongla cu acest artificiu. Mi-a sărit mintea și la Kafka, care spune, în Metamorfoza, totul din perspectiva unui gândac. Dar am început să citesc romanul și, drept să vă spun, într-o zi l-am terminat. Unu la mână, se citește foarte ușor, dar nu este de o lejeritate dintr-aia banală, ci te prinde, îți dă impulsul de a vrea să descoperi ce are să urmeze. Doi la mână, povestea este pur și simplu minunată, magia lui Stein este, într-adevăr, magică și fantastică. Aceste două aspecte m-au făcut să clasez acest roman printre cele mai bune cărți citite anul acesta pentru că, de altfel, puține cărți au mai reușit, de-a lungul timpului, să mă impresioneze atât de mult. Să-mi ridice moralul, să mă facă să râd, să simt atât de puternic povestea, să dea cu sufletul meu de pământ și să mă facă să plâng - în câteva cuvinte, să mă facă să simt că trăiesc întreaga poveste a romanului lui Garth Stein.

„Sigur e ilegal să duci o viață ca a noastră, să-ți poți lăsa în urmă problemele conducând mașini de curse!”

Cred că dacă aș fi avut așteptări, cu siguranță mi-ar fi fost întrecute. Că acest roman se citește, că acest roman este cunoscut, apreciat și, implicit, recomandat, o spun și cifrele de pe Goodreads, iar rating-ul (4,18 la aproximativ 321.000 cititori) cărții este de luat în seamă (la o adică, nu știu cum sunteți voi, dar eu mă orientez de multe ori după cărțile care sunt apreciate de ceilalți sau, dimpotrivă, sub-apreciate). În fine, asta nu prea contează, voiam doar să-mi susțin părerea privitoare la genialitatea acestui roman efervescent, aproape liric. Despre ce este vorba în el? Enzo este un cățel special. Fan înflăcărat al curselor de mașini, el știe o groază de lucruri despre Formula 1, pilotul lui preferat fiind Ayrton Senna. Cunoaște ca nimeni altul natura umană, despre care are o groază de teorii. Și continuă să învețe despre noi, oamenii. Pentru că este sigur că va renaște, după ce va fi murit, ca om - așa cum a aflat, pare-se, dintr-un documentar despre credințele mongolilor - și trebuie să fie pregătit. Până atunci însă, alături de stăpânul său, Denny, Enzo are de parcurs un circuit plin de turnante periculoase: viața însăși.

„Pentru că memoria este timpul ce se întoarce asupra sieși. Să-ți amintești înseamnă să părăsești prezentul. (...) Nu are importanță dacă acesta se trage din maimuță sau din pești. Important este că, în ziua când primul corp a devenit suficient de ‹‹uman››, atunci s-a strecurat în el sufletul de om.”

Viața însăși, în toate circumstanțele și împrejurimile ei. Viața însăși, așa cum ne-au obișnuit astrele și timpii: cu greșeli, cu fericiri, cu lacrimi, cu zâmbete, cu certuri și toate efervescențele ei. Enzo, un simplu cățel, trăiește totul aproape supranatural, simte alături de stăpânul său, Denny, întreaga circumstanță a dezamăgirii, a eșecului, a durerii. Alături, cei doi, cățel și stăpân, cresc în dimensiunile spațiului și încearcă să înfrunte greutățile la care viața îi supune: boala soției lui Denny care, încetul cu încetul, îi macină trupul, lupta pentru custodia propriei fiice, atunci când Gemenii Malefici încearcă s-o fure pe aceasta de lângă el. Dar, stop, mai multe chiar nu vreau să vă spun, nu obișnuiesc - știți prea bine - să fac asta atunci când scriu o recenzie. Vă las să aflați aventura celor doi, întreaga poveste care vă va surprinde, vă va da peste cap, vă va arăta că, într-adevăr, prietenia chiar există, că frumusețea întotdeauna va prima, că adevărul va învinge chiar și în cele mai întunecate suflete. Pentru că, dincolo de o prietenie cățel-stăpân, dincolo de o relație care spulberă granițele necuvântului, sufletele vor fuziona, materiile se vor amesteca, iar gândurile se vor lovi de frunțile personajelor și le vor îndemna la comuniunea omului cu universul patrupedului: fără cuvinte, cei doi se vor înțelege muuuult mai bine. De urmărit acest aspect, părerea mea!

„Dintotdeauna m-am simțit aproape om. Am știut mereu că voi fi diferit de ceilalți câini. Sigur, trăiesc într-un trup de patruped, dar ăsta-i doar învelișul. Important e ce se află înăuntru. Sufletul. Și sufletul meu e foarte uman.”

Cursele de mașini devin, în această carte, aproape un Suprapersonaj. O metaforă a luptei în această viață, a evadării din granițele cotidianului, ale teluricului, o încercare de salvare într-o lume dominată de atâta răutate, de atâta dizgrație și nenorocire. Pentru că, bineînțeles, un necaz nu vine niciodată singur, și veți vedea de ce. Cursele cu mașini ale lui Denny și ale lui Enzo, amândoi creând un personaj firesc, un personaj pe care-l veți îndrăgi în toată splendoare-i, sunt ca niște ”save-as” al unei perioade frumoase din viața lor, doar pentru ca apoi întunericul și necazul să pună stăpânire pe viața acestora. Nu știu, poate aberez pe-aici, dar mi-a plăcut totul așa de mult încât nu vreau să spulber misterul romanului, Garth Stein trebuie citit și atât, nu teoretizat, nu explicat. Trebuie citit și trăit. Enzo, Denny, personaje, așadar, de care-mi voi reaminti mereu cu drag și asupra cărora voi reveni oricând, pentru că citind romanul Pilotând în ploaie, mi-am făcut prieteni noi, am cunoscut idei noi, am retrăit emoții acoperite de cortina zilelor. Și, Doamne, cât de mult am trăit finalul acestui roman, cât de mult mi-a plăcut jocul liric al lui Stein. Într-adevăr, un autor desăvârșit și cu un talent uimitor, că abia aștept să citesc și alte cărți scrise de el. 

„Să-ți trăiești fiecare clipă ca și cum ar fi smulă din ghearele morții, uite-așa aș vrea să fac și eu. Să mă bucur de viață (...). Să-mi zic: ‹‹Trăiesc, mă simt minunat, exist. Exist!››”

Mulțumesc enooorm celor de la Booklet pentru șansa de a citit acest roman, Pilotând în ploaie, absolut genial. O poveste ce merită descoperită, trăită, iubită, habar n-am, o poveste ce chiar merită citită, un must-read al cititorilor de pretutindeni! O să vă placă, o să vă emoționeze și o să vă facă să simțiți! Să aveți parte de lecturi frumoase, puteți cumpăra cartea de pe site-ul celor de la Bookletfiction! 

„De ce fierbe copilul în mămăligă”, de Aglaja Veteranyi- Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 176

„După firele de păr căzute, putem aprecia pericolul.”

Cu greu pot să-mi dau seama ce-am citit. Dincolo de plăcerea enormă pe care am simțit-o lecturând acest roman, atâta încărcătură de emoție, de semnificații, de simboluri, atâtea cuvinte cu substrat și inaccesibile la o primă lectură - atâta talent! Cu siguranță, un roman ce am să-l recitesc în viitorul apropiat.   

De ce fierbe copilul în mămăligă a fost o carte care m-a ucis. Pur și simplu. Nu văd pot spune de ce, abia vă pot spune cum: cu talent, cu precizie, cu ardoare și patos. Pur și simplu trebuie să citiți această capodoperă, această lume lirică a autoarei, să auziți strigătul copilului care fierbe, fierbe și fierbe, în mămăliga lumii, a dorului, a durerii și a neputinței. Doamne, ce roman! Doamne, cât talent! Mi-e greu să-mi revin după o asemenea lectură, pentru că pur și simplu simt că nu-mi pot aduna cuvintele pentru a scrie ceva despre talentul Aglajei Veteranyi, nu pot, în fața cuvintelor ei nu sunt decât un cititor neinițiat, redundant, un oarecare om care abia acum a citit ceva cu adevărat magic. Mi se pare că mă încurc în cuvinte, dar am să încerc să redau, cât mai sincer, ce a însemnat acest roman pentru mine.

„Dacă mama cade, nu moare în glumă. Doar actorii mor în glumă. (...) Omul e aici ca să aibă grijă de lume.”

Recunosc, mai auzisem de această carte, așa, în treacăt, însă titlul m-a intrigat încă de prima dată. Nu-mi dădeam seama dacă acesta ori îmi oferă o explicație a motivului, ori, de fapt, îmi pune întrebarea. Citind romanul, mi-am dat seama că am căutat răspunsuri și, de fapt, mi-am pus și mai multe întrebări. Am căutat descifrarea misterului, însă altele mi s-au încifrat în minte și în suflet. Lumea cărții este o lume din care „lipsesc dragostea și mila și în care umanitatea se întinde peste fețe grotesc ca un ruj ieftin”, spune Cărtărescu. O lume, da, dominată e atâta durere, de lipsa milei, de lacrimi curgânde din obraji prea tineri și firavi. O lume „nostalgică, amintind frapant de poemele în proză ale altui dispărut înainte de vreme, Cristian Popescu. Un Dumnezeu-căpcăun domină lumea aceasta de desene strâmbe, iar copilul din fioroasa poveste spusă de sora vitregă e mica Aglaja însăși, jertfa care fierbe în fața lui, în cazanul infernal cu mămăligă clocotită. Din această copilărie mutilată răzbește țipătul coșmaresc al cărții, jetul ei de viziune celestă și sânge. Valoarea acestui document constă în adevărul lui, în același timp artistic și existențial”, citat din exegeză. Drept să vă spun, citind acest roman nu am putut să nu-mi simt pielea ridicându-se, emoțiile curgându-mi prin vene. Nu. Pur și simplu nu am putut să fiu neputincios la drama cărții, la pulsațiile dintre pagini. Așa-s eu! Și nu regret.

„Puțin mai târziu au apărut toți pe terenul de sport. Am auzit din vestiar strigătele mamei.

Unde e fata mea? Mă omor.”

Frică, frică, teroare și groază. Durere, Doamne, câtă durere în această carte plină de emoție subjugată glasului copilăriei, inocenței ei. Nu vă pot spune despre ce este cartea, de fapt, o ordine cronologică firească nu prea găsiți, însă totul te izbește cu miros de verbină strivită între anii copilăriei, auzi țipătul visceral al personajelor, dorul lor matern închis în nopțile reci de vară, când mama nu era decât o figură circară, aparentă, banală. Romanul De ce fierbe copilul în mămăligă se află pe muchia fluidă dintre autobiografie și fictiv, dintre adevărul de viață și fabulația poetică, inspirată, efervescentă. Narațiunea la persoana întâi a unei fetițe de circari, care se teme că mama ei va cădea din înaltul cupolei, unde atârnă la propriu de niște fire de păr, e de fapt o permanentă căutare a sinelui, a identității, într-o lume în goană după deșertăciuni, fără repere, fără rădăcini, fără idealuri. România, din care a plecat la trei ani, reprezintă pentru ea mâncărurile specifice, gătite de mamă în rulotă, și veștile despre rudele rămase sub pumnul greu al comunismului neîndurător, în țara lui Ceaușescu, silite, obligate să îndure mizeria și umilinția de zi cu zi. Iar celelalte țări pe care le străbate cu circul, un joc haotic continuu al vieții și al superficialității, al abnegării, în Europa și America de Sud, nu sunt pentru ea decât locuri de staționare temporare a rulotei - astfel, a vieții însăși. Asocierea între prozaic și poematic, între candoare și cruzime, între bine și rău, lumină și întuneric (lucruri, în esență, contradictorii), între prospețime sensorială, palpabilă și angoasă, între concret și metafizic, fac din cartea De ce fierbe copilul în mămăligă, a Aglajei Veteranyi, o carte excetrică, o dovadă de har literar, de inspirație magică. O revelație a literaturii. Pur. Și. Simplu.

„Tatei i-au crescut spinări pe tot corpul. (...) Nu-mi amintesc cum mirosea mama mai demult. De Crăciun sau de sărbători e foarte veselă și gălăgioasă și deodată se pune pe plîns sau se ia la harță.”

O să citez câteva din cuvintele autoarei, pentru că la sfârșitul cărții se află un interviu cu aceasta: „...Să povestesc. E normal să povestesc lucruri pe care le cunosc, dar cred că și fantezia unei persoane este autobiografică. Pot să văd lucrurile cu inima, cu ochii... și de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie”. Ce frumos a putut să o spună! Doamne! În romanul de debut al autoarei, anume acesta, există o intensă tematizare a identității, a soartei străinului într-o epocă în care foarte mulț români sunt peste tot acasă și, totodată, niciunde cu adevărat; astfel, o chestie foarte interesantă este faptul că se fac trimiteri foarte frecvente la România și la societatea contemporană autoarei. Astfel, cred că totul devine cu atât mai interesant, un manuscris al istoriei într-o formă atât de lirică!

„Visez că mama moare. Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.”

Ultimul citat l-am folosit, citând-o pe Aglaja Veteranyi, și-n romanul meu de debut, Toate sfârșiturile sunt la fel. Ce-i drept, am citit această carte acum mult timp, dar pur și simplu am simțit că nu-i pot face o recenzie. Este o carte pe care nu o vei uita vreodată, ci-ți va rămâne adânc înfiptă în minte, dar mai ales în suflet. Pe mine m-a marcat! V-o recomand cu căldură, dacă vreți să citiți ceva bun și de calitate! Lecturi frumoase și un sfârșit de săptămână frumos să aveți, dragi cititori! :)

Un loc pe raftul meu (XXXVII)

Salutare!

Am adunat o groază de cărți luna aceasta, ba de la târguri, ba reduceri, ba primite, tot tacâmul. Totuși, e ciudat că am o groază de cărți necitite, de fapt. Însă știm cu toții care este anemia cititorului: să-și cumpere cărți până la epuizare. Mie îmi place enorm să-mi cumpăr cărți, chiar dacă le-am citit, îmi place să le am acolo. E o chestie de perspectivă, nu știu. Vreau o bibliotecă uriașă, doh! Între timp, gata, uitați ce cărți am reușit să-mi mai așez pe rafturi (sau, de fapt, pe lângă ele, că biblioteca mea nu mai rezistă mult).

Scuzați, înainte de toate, calitatea pozelor, dar pur și simplu eram pe grabă, le adunasem din bibliotecă, trebuia să fug rapid să mă întâlnesc cu cineva, pam, pam, grabă, grabă, bleah, poze urâte, dar, în cele din urmă, cărți minunateee! Așadar, iată!

Cam astea ar fi toate. Pe câteva le-am citit, mi-au plăcut enorm! :) Voi cu ce vă mai lăudați, ce cărți v-ați mai cumpărat? Un sfârșit de săptămână minunat să aveți!

Leapșa: Liebster- Descoperă bloguri noi

Mulțumesc dragei de Daria, de la Cărțile nopții, pentru menționare! :) Am mai făcut în trecut vreo două astfel de lepșe, dar îmi plac mult așa că o voi onora și pe-aceasta! 

Să ne împrietenim, dar nu înainte de a urmări niște reguli: 

1. Mulțumește-i persoanei care te-a nominalizat și menționează-i blogul;

2. Listează regulile în postarea ta;

3. Afișează premiile Liebster undeva pe blogul tău;

4. Răspunde celor zece întrebări prevăzute de persoana care te-a nominalizat;

5. Scrie zece lucruri random despre tine;

6. Nominalizează 5-11 bloguri și informează-le că au fost nominalizate.

7. Asigură blogurile pe care le-ai nominalizat cu zece întrebări. 

Nimic mai simplu, așadar! :) Să trecem la treabă. 

1. Ce hobby-uri mai ai în afară de a scrie și a citi?

Îmi place să fac sport, să alerg, adică, îmi place să cunosc oameni noi, bine, ăsta nu e un hobby, dar e ceva ce-mi place să fac!

2. Ce observi prima dată la o persoană?

Evident, primul impact cu o persoană este corpul, precum primul impact cu o carte este coperta. Ochii, aș spune, îmi atrag atenția prima dată.

3. În ce oraș ți-ar plăcea să locuiești altul decât cel natal?

București, fiindcă e plin de evenimente culturale.

4. Care a fost cartea care ți-a deschis lumea către lectură?

Maitreiy, de Mircea Eliade a fost prima carte care m-a impresionat.

5. Îți plac concertele de muzică clasică sau piesele de teatru?

Amândouă, deși ador cu desăvârșire piesele de teatru. 

6. Ce personaj din cartea ta preferată ai vrea să fii? De ce?

Nu știu. Spre exemplu, mi-ar plăcea să fiu Scarlett, din Gone with the wind sau protagonista din Înainte să adorm. Peeta, din Hunger Games. Pentru că viața mea este prea plictisitoare și monotonă, de asta.

 7. Ai vreo fobie? Care este?

Da. Urăsc spațiile închise, spre exemplu, iar într-o perioadă mă temeam groaznide de păianjeni. De asemenea, urăsc șerpii, repitelele, în general, mi se pare că au ceva diabolic în ele.

8. Ai citit vreo carte care ți-a schimbat percepția asupra unui lucru?

Ohoh, o groază! Tratat de descompunere, de Emil Cioran, a avut un impact enorm asupra mea. De asemenea, cărțile lui Alice Munro, câștigătoarea Nobelului pentru Literatură în anul 2013, pentru proză scurtă.

9. Ți s-a întâmplat vreodată un lucru dubios? (adică să ți se întâmple ceva foarte ciudat)

Da. Coincidențe foarte bizare care m-au făcut să mă îndoiesc de ordinea firească a lucrurilor în această lume. Haha!

10. Ce părere ai despre autorii români?

Au potențial enorm, însă publicul român este, de fapt, problema, fiindcă trebuie educat și orientat în direcțiile literaturii autohtone. Nu știu care e ideea cititorilor noștri, dar țintesc spre literatura americană, spaniolă, rusă, nu știu, uitând de valorile care cresc și înmuguresc în țara noastră. Eu citesc literatură română, încerc să-mi întorc capul spre valorile care răsar din sufletul artei, nu știu, mi s-ar părea nedrept să NU fac asta. Așadar, cu speranța că poate se va schimba ceva, noi o să continuăm să credem că publicul român își va recunoaște valorile și, așadar, le va promova.

Mulțumesc, Daria, pentru întrebările super! :) E rândul meu să pun 10 întrebări, deci:

1. Care carte, din cele pe care le-ai citit, ai fi vrut să fie scrisă de tine?

2. Dacă ar fi să poți lua ceaiul cu un autor clasic, care ar fi acela?

3. Literatură clasică sau literatură contemporană? De ce?

4. Ce părere ai de cărțile care au limbaj sexual și vulgar?

5. Crezi că acele cărți așa-zise „comerciale” înseamnă literatură?

6. Îți place poezia? 

7. Dacă ar fi să alegi între poezie și proză, ce-ai alege? De ce?

8. Care este cartea ta preferată? Știu că este greu să alegi una, însă, cu siguranță, este un autor, un roman care și-a lăsat amprenta mai puternic decât celelalte.

9. Ce-ai vrea să faci pe viitor?

10. Câte cărți ai în bibliotecă?

Iar bloggerii pe care îi nominalizez, sunt următorii, deși îi invit pe toți să facă această leapșă drăguță:

• BuburuzaBia- Atunci și acum
• Alessandra I - Alexandrasbookshelves
• Andreea Pandelea - Blog de carte
• Malina M - Books or movies
• Roxi Adina - Gânduri despre cărți
• Ralu - Încă un capitol
• Hane Hanelore - Hanelore
• Forever Lost - Forever lost in Literature

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre! :) Succes și lecturi minunate!

 

Soldații de zinc, de Svetlana Aleksievici - Recenzie

Editura: Litera

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 354

Colecția: Clasici Contemporani

„La război, moartea nu mai are niciun mister. A omorî înseamnă a apăsa pur și simplu pe trăgaci. Ni s-a vârât în cap că rămâne viu cel care trage primul. Asta este legea războiului. (...) Am fost învățat să trag unde mi se spune. Și trăgeam, n-aveam milă de nimeni. Puteam să omor și un copil. Pentru că acolo toți luptau împotriva noastră: bărbați, femei, copii, bătrâni.”

În 1989, Svetlana Aleksievici a îndrăznit să calce unul dintre marile tabuuri ale imperiului sovietic: mitul Războiului din Afganistan, al soldatului „internaționalist”, care ajută un popor înapoiat să construiascp socialismul.

Între 1979 și 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând aici distrugeri uriașe și rămânând ei înșiși marcați de experiența unui conflict nerecunoscut oficial. Morții erau trimiși înapoi în URSS în sicrie sigilate de zinc, în timp ce, întorși în patrie, mare parte din supraviețuitori nu s-au putut reintegra și au devenit, în ochii altora, violatori și criminali.

Soldații de zinc prezintă mărturiile emoționante ale unor participanți la război – soldați, ofițeri, asistente medicale – și ale unor mame care și-au pierdut copiii în Afganistan, într-o carte șocantă prin onestitatea ei brutală. Este o reconstituire tulburătoare și de neuitat a realității și absurdității războiului.

„Mă învăța cum să rămân în viață: 

- După ce ai ras, dă-te imediat vreo doi metri mai încolo! Ascunde țeava puștii după gard sau după vreo stâncă, să nu se vadă flacăra, să nu se observe! Când mergi, nu cânta, că n-ajungi departe. Când stai planton nu adormi, zgârie-te pe față, mușcă-te de mână! Parașutistul mai întâi fuge cât poate și apoi cât trebuie.”

Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2015. Oh, da, m-am bucurat, chiar m-am bucurat, fiindcă știam ce minuni ascunde jurnalista (și scriitoarea) Svetlana Aleksievici. Primul contact cu această autoare a fost cartea Dezastrul de la Cernobîl, care pur și simplu m-a ucis, mi-a dat de gândit, mi-a răscolit interiorul și, drept să vă spun, încă nu îmi dă pace. Pur și simplu, asta înseamnă Svetlana: zbucium, durere, speranță, lacrimi, cărțile ei sunt în așa fel scrise, gândite, încât să atingă cititorul în suflet, să-l facă să-i vibreze ființa. Poate folosesc cuvinte prea mari, dar altfel chiar nu pot descrie ceea ce citesc în cărțile acestei autoare. Scrise sub formă de mărturisiri, cărțile ei redau crunta realitatea a războiului, sunt glasul istoriei, al oamenilor care n-au fost auziți în acele vremuri, al copiilor care au trăit fără mamă, fără tată, fără jucării și fără hrană, al femeilor ale căror soți au fost uciși sau trimiși la război. Cărțile Svetlanei sunt glasul durerii și sarea din lacrima cititorului. Pentru că ea vorbește despre viață. Chiar dacă nu vrem să acceptăm, despre viață vorbește Svetlana în cărțile sale. Despre durere și speranță.

 

De la Svetlana Aleksievici încoace, vă pot spune că nu am reușit să citesc ceva care să mă doboare așa de mult, din punct de vedere emoțional și psihic. Sincer, am mai citit Dezastrul de la Cernobîl, Ultimii martori, Războiul nu are chip de femeie și fiecare carte pur și simplu m-a doborât, mi-a smuls lacrimile și mi-a sfâșiat sufletul. Pentru că ceea ce scrie ea ascunde durere, suflete care nu-și găsesc pacea nici după zeci de ani de la război, pentru că ceea ce scrie Svetlana este întocmai istoria, dar nu neapărat istoria războiului, în stilul lui Tolstoi, nu, nu, ci istoria sufletului, a durerii pricinuită de boală, de masacru, de moarte. Doamne, nu știu cum să încep să fac recenzia aceasta, pentru că e de prisos să spun ceva despre o carte care, pur și simplu, trebuie citită. Și simțită. 

„Aveam un prieten... (...) S-a întors din Afganistan și după un an s-a spânzurat. Nu știu... Și n-a spus nimănui, nimeni nu știe de ce s-a spânzurat: din cauza războiului sau pentru că se convinsese ce jigodie e omul. La război nu-și punea asemenea întrebări, dar după război a început să se gândească.”

Recunosc, cred că această carte a fost una dintre cele mai „impenetrabile”, să spun așa. Dacă toate celelalte cărți m-au regăsit cu lacrimi în ochii, această carte m-a lăsat oarecum rece, povestind întocmai istoria războiului, cu toate planurile, schimbările de tactică. A fost mai mult ca o privire aruncată în trecut, în zilele apuse, pline de durere și de groază, în care moartea era ceva de o secundă, era singurul adevărat static al soldaților de zinc. Acolo unde moartea devine aproape o liniște, omul își pierde din dorința de a mai trăi. În cele din urmă, poate moartea este singura salvare eternă. Singurul mod de a adormi liniștit. 

Mărturiile sunt dureroase, sunt atât de... Nu, ca om, ca persoană socială, habar n-am, chiar nu poți rămâne static la ceea ce scrie aici. Eu, unul, recunosc, citeam cartea aceasta, uneori, cu lacrimi în ochi. Din natură mi-e să nu pot să nu fiu sensibilizat de asemenea lucruri. Sunt om, până la urmă, mă gândesc că aș fi putut fi oricând în locul acestor oameni nevinovați. Și atunci, Doamne, cu groază mă ia. Cum să le redăm lumea de dinainte? Cum să le redăm trecutul? Viitorul? Condamnați, ca într-un război, își duc veacul. Războiul nu doar că ucide oameni, ucide spirite, idelauri, visuri și vise, ucide ceea ce are un om mai de preț: identitatea sa și șansa de a trăi o viață frumoasă. Citind, suferi, suferi, suferi. Totul este surprins într-un zbucium perpetuu, lacrimile personajelor redau poveștile lor dureroase și amintirile pe care, poate, ar vrea să le îngroape în trecutul negru și arzând de bombele și gloanțele nemților. Pentru că Svetlana Aleksievici a scris pagină de istorie pe care a vrut s-o înfățișeze, în acest mod, întregii lumi. Și, Doamne, câtă suflare poate să însumeze această carte. Doamne! La un moment dat, chiar în primul interviu, cineva spune: Și așa mi s-a întipărit în minte că război e atunci când nu e tata... Sau când nu e mama. Sau când nu e hrană. Nu e căldură. Nu e zi fără lacrimi vărsate, fără moarte, fără durere, boală, sete și strigăte de ajutor. Război e atunci când viața dispare și când tot ce poți face este să aștepți. Și să te rogi că totul are să treacă și, poate, a fost un simplu coșmar. Un coșmar din care nu se vor mai trezi vreodată.

„Am tras! Bineînțeles că am tras! Luam omul în cătare și... apăsam pe trăgaci... Acum sper că n-am omorât rea mulți, așa mi-ar plăcea să cred, pentru că și ei... ei... își apărau patria!”

Soldații de zinc nu este numai o carte bine scrisă, o carte care pur și simplu îți străpunge pielea, atingându-ți sufletul și răscolindu-l. Este manuscrisul unei istorii, este identitatea unei țări, a unei lumi. Această carte este începutul realității, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Prin simplitate. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască!

„Cât o să mai trăim? Cu durerea aceasta în suflet n-ai cum să supraviețuiești mult. Și cu atâtea supărări.”

Cum să nu te doară? Cum să nu simți strigătul? Cum? Doamne. Le mulțumesc enorm celor de la Editura Litera pentru șansa de a citi așa ceva, puteți cumpăra Soldații de zinc de pe site-ul lor de unde, de asemenea, găsiți numeroase cărți frumoase și la prețuri mici! :) Lecturi minunate să aveți!