„Trei femei puternice”, de Marie NDiaye- Recenzie

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Laureat al premiului Goncourt 2009

Anul apariției: 2016

Traducere din limba franceză: Cecilia Ștefănescu 

„Trei femei puternice este creaţia desăvârşită a unei scriitoare care nu se teme să exploreze limitele suferinţei umane.” - The New York Times

Care sunt armele unei femei? Sacrificiul de sine, iubirea și iertarea.Într o lume dominată de bărbați, trei femei se folosesc de aceste arme pentru a și croi propriul drum: Norah, o avocată născută în Franța, chemată de tatăl său acum bătrân și neputincios ca să-l scoată din închisoare pe fiul lui; Fanta, care lasă în urmă o viață modestă, dar împlinită, de profesoară în Dakar pentru a-l urma pe soțul ei în Franța, unde disperarea și eșecurile acestuia otrăvesc totul; și Khady, o văduvă săracă, alungată de familia soțului ei și supusă celor mai mari umilințe, dar care nu vrea să-și piardă demnitatea de ființă umană. De la Marie NDiaye, prima femeie de culoare recompensată cu Premiul Goncourt, un roman splendid și sfâșietor totodată despre greutățile cu care se confruntă imigranții africani în Franța.

Marie NDiaye, născută în 1967, este o romancieră și dramaturgă franceză. Tatăl ei, care era senegalez, s-a întors în Africa, iar Marie NDiaye a fost crescută de mama sa. A început să scrie la 12 ani. Primul său roman, Quant au Riche Avenir, a fost publicat când Marie NDiaye avea 18 ani. Rosie Carpe (2001) a câștigat Premiul Fémina, iar Papa Doit Manger, o piesă de teatru, a fost a doua piesă de teatru scrisă de o femeie care a fost inclusă în repertoriul Comediei Franceze.

Covârșitor, dureros, pur și simplu dureros, nu știu cum să vă spun, nici nu știu cum să vorbesc despre acest roman, fiindcă am impresia că aș strica totul - atât pentru voi, cât și pentru mine. Am terminat de citit Trei femei puternice acum ceva vreme, ce-i drept, dar pur și simplu nu am putut să fac recenzia acestei cărți, nu am putut, am simțit că trebuie s-o las în mine să se însămânțeze, să mai aștept să treacă timpul. Dar, și acum, simt că nu pot vorbi despre el. Nu știu dacă am mai fost vreodată atât de lovit de un roman, dacă o carte a lăsat o amprentă atât de adâncă asupra mea. Nu, nu este romanul meu preferat, dar pur și simplu cred că l-am citit în perioada potrivită, de aceea l-am trăit și simțit atât de puternic. Romanul este de o sensibilitate inegalabilă, aproape exacerbată și epuizantă. Autoarea, Marie NDiaye, știe să speculeze extrem de bine istoria, la fel de bine cum știe și să pătrundă în mintea umană, în mintea personajelor sale pe care le tratează cu o delicatețe incontestabilă, comprehensivă. Totul este ca o pledoarie pentru sensibilitatea feminină; nu am putut să nu mă gândesc, de altfel, și l-a romanul Femeia inventată, de Camille Laurens, pe care l-am citit cam tot în aceeași perioadă, un alt roman care mi-a plăcut enorm de mult. 

Nu știu, cred că această carte este genul de carte pe care trebuie s-o citești în perioada potrivită ca să-ți placă și ca s-o înțelegi și ca s-o apreciezi și ca s-o simți. Vă dau drept exemplul faptul că, fiind atât de impresionat de ea, am împrumutat-o unei prietene. Peste două-trei zile mi-o înapoiază, la care eu o întreb, ai terminat-o deja? Iar ea îmi spune, nu, scuze, n-am putut s-o citesc, nu mă atrage de loc, nu știu, mă plictisea povestea tipei ăleia și cu tatăl ei, era prea pioasă, ba prea superficială, nu știu șamd. Nu i-am spus nimic, bineînțeles, ci doar că mie mi-a plăcut extrem de mult, nu m-am simțit ofensat, știu prea bine că gusturile nu se discută, poate doar se învață puțin. Mie-mi place mult să citesc despre oameni, despre sentimentele lor din profunzimea inimii, despre trăirile, obiceiurile, obișnuințele și percepțiile lor, despre modul în care sunt influențați de lumea în care trăiesc și mediul extern. Pentru mine, omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, cu toate cotloanele minții sale și abisurile sufletului, cu toate convingerile și pulsațiile ritmate în piept. Iar acest roman mi-a oferit o doză enormă de psihologie, de fire umană, de cunoaștere, să spun așa.

Cum am spus, n-aș putea vorbi prea multe despre el. Îmi pare rău, o să fie o recenzie scurtă, dar pur și simplu simt că nu pot. Este un roman ce trebuie citit, nu povestit, pentru vă viața, dragostea, iubirea, prietenia, sentimentele, trăirile - acestea nu se pot teoretiza, ele se trăiesc și atât. Trei femei puternice  este un roman care se simte, și se simte până în profunzimile sufletului și minții, este un roman care te arde prin profunzimea lui, prin efervescența lirică a sentimentelor. Personajele sunt puternic conturate, reiterate prin acțiuni, vorbe, dar mai ales prin modul în care trăiesc în paginile cărților și ard de fragilitate, de sensibilitate. Nu știu, pentru mine Marie NDiaye este un autor cum nu am mai citit până acum, drept care se înscrie printre romancierele mele preferate și abia aștept să citesc și altă carte scrisă de dumneaei! 

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

 

Cartea clanului din Baltimore, de Joël Dicker - Recenzie

Editura: Trei

Număr de pagini: 488

Rating: 4 din 5 steluțe

Traducere din limba franceză: de Doru Mareș și Gabriela Riegler

Anul apariției: 2016

Până în ziua Dramei, au existat două familii Goldman: Goldmanii-din-Baltimore și Goldmanii-din-Montclair. Goldmanii-din-Montclair, al căror descendent este Marcus Goldman, autorul romanului despre profesorul Quebert, aparțin clasei de mijloc și locuiesc într-o casă mică din Montclair, New Jersey. Goldmanii-din-Baltimore sunt o familie înstărită, care locuiește într-o casă de lux dintr-o suburbie bogată din Baltimore, și de care Marcus este fascinat. Ambele familii ascund însă secretele lor, amintiri mai mult sau mai puțin fericite, iar viața îi încearcă pe toți deopotrivă, fără să țină cont de avere, prestigiu, poziție socială.

Dicker îmi demonstrează, încă o dată, ce autor bun este, ce simț al literei, al cuvintelor are, ce jocuri de soartă și destine știe să mânuiască, cât de frumos știe să creeze personaje și să le poarte în cele mai întunecate și abisale cotloane ale sufletelor lor. Vă pot spune, de fapt, că m-am îndrăgostit de tot ce scrie acest autor încă de la romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert, apărut tot la Editura Trei, unul dintre cele mai bune romane citite la acel timp. Nu știu dacă aș putea vorbi despre Cartea clanului din Baltimore într-o recenzie, pentru că cei care au citit și primul său roman, menționat mai sus, își pot da seama faptul că ceea ce Dicker scrie, nu poate fi curprins într-o recenzie. Așadar, cum probabil cititorii mei sunt obișnuiți, am să vă vobesc despre cum am perceput eu această carte, cum am întâmpinat eu personajele și cum, încetul cu încetul cu încetul, Dicker a reușit să mă ucidă cu stilul său de a jongla, evident, fazual spus, cu personajele pe care le creează.

Am început să citesc Cartea clanului din Baltimore cam acum vreo două săptămâni jumătate, aproape trei săptămâni. Ei, bine, am terminat-o abia alaltăieri, dacă nu mă înșel. S-o luăm așa: am citit primul roman, Adevărul despre cazul Harry Quebert cam în două-trei zile. De ce? Pentru că mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult. De ce a durat așa mult să citesc această carte? Pentru că, da, mi-a plăcut enorm și nu am vrut să se mai termine. Și încă un motiv, vi-l dau imediat: pentru că acest roman mi s-a părut muuuult, muuult mai complex decât primul, în care am avut de-a face cu un thriller senzațional, de o psihologie uimitoare. Aici, drept să vă spun, registrul nu se schimbă, Dicker este un adevărat filolog, însă „cauza”, să-i spun așa, este faptul că de această dată avem de-a face cu mai multe personaje, cu mai multe tagme sociale, la o adică, avem de-a face cu mai multe minciuni, secrete, dezbinări, cu mai multe dezumanizări și procese de transformare. 

Îmi place mult Dicker pentru că omu' ăsta știe să urmărească omul, știe să se joace cu caracterul său; Dicker și-a dat seama că nu trebuie să scrie despre fantezie, ci despre omul în sine, în genere, în adâncul cărnii sale, pentru că omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, în toate înțelesurile sale antagonice.Cartea este uluitoare prin psihologia personajelor, prin caracterul lor non-conformist. La Dicker, nu poți să urăști un personaj, pentru că mai apoi îl vei iubi cu tot cugetul tău. Nici nu poți să-l compătimești, pentru că mai apoi o să-ți vină să țipi la el. Dicker are o înclinație aparte către psihologia umană, nu știu, eu vă pot spune doar că pur și simplu, citind romanul, am avut impresia că urmăresc un film bun, un film chiar bun, un thriller dintr-ăla care te lasă mască și-ți dă knock-out. De ce? Pentru că nu m-a plictisit, nu m-a făcut să casc în timp ce citeam. Dimpotrivă, pur și simplu citeam fără să mă opresc, însă l-am citit greu pentru că voiam să fiu cât mai atent la ceea ce se întâmplă, la ideea în sine, la Drama despre care se tot vorbește în acest roman (credeți-mă, este total neașteptat ceea ce se întâmplă în această carte); erau momente în care citeam o pagină, apoi o reciteam, au fost momente în care mă întorceam în urmă să recitesc un pasaj anume, când îndoiam colțul paginii doar pentru a mai reveni o dată acolo pentru a analiza mai bine. La Dicker, acțiunea chiar contează, pentru că totul este definitoriu, chiar și un mic gest al mâinii, chiar și o simplă atingere de buze, chiar și o șoaptă spusă în vânt. Autorul prețuiește cuvântul ca și cum ar fi o întreagă carte. Bineînțeles, cum este urmărit și în Adevărul despre cazul Harry Quebert, ideea scrierii unei cărți îl obsedează pe un personaj. Astfel, unul dintre ei ajunge să scrie întocmai istoria acestor două familii, și-ajungi într-un punct în care să crezi că, de fapt, totul este adevărat și nu ai fost decât martorul unui manuscris de istorie, unui jurnal intim și învechit.

Și-acum, pam, încă un lucru pe care l-am observat la Dicker: predilecția spre a băga în centru o femeie, o femeie în jurul căreia chiar și universul se învârte. O femeie care să distrugă tot ce este mai de preț în lume, or să aducă cu sine, de fapt, singura armă împotriva singurătății: iubirea. Sincer, este de urmărit și povestea acestei femei, un personaj cheie al romanului, zic eu, de fapt personajul feminim cel mai puternic individualizat și înzestrat cu atâtea calități și defecte, alcătuit din lumini și umbre - cum, de altfel, sunt toate personajele lui Dicker. Mi s-a părut delicios acest personaj, abia așteptam să apară în peisaj și să văd ce are să mai facă acum, când pare că totul deja s-a consumat. Dar, na, autorul are harul de a surprinde și de a te prinde, exact când te-aștepți deloc sau mai puțin. Pe asta am mizat când am vrut să citesc acest roman, pe faptul că voi fi citit ceva uluitor, iar autorul chiar nu m-a dezamăgit deloc; ba, dimpotrivă, mi-a întrecut cu brio așteptările.

Un roman despre prietenie, despre dragoste, despre frăție și solidaritate, dar și un roman despre cum încrederea, clădită cu ani întregi, poate dispărea într-o singură secundă infimă. Un roman despre iubire, acel sentiment care întregește omul și-l poartă pe culmile cele mai ascunse ale sufletului, dar și o dovadă a trecerii timpului, a trecerii inevitabile și nepăsătoare și egale a acestuia. Pentru săraci, bogați, oameni, animale, copii, femei, timpul este același, fără a face excepții. Un roman bun, extrem de bun, pe care îl recomand cu drag tuturor celor care vor să aibă de-a face cu o lectură puternică, complexă, diferită și veridică, care te lovește prin psihologie, mister și realism.

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

„Femeia inventată”, de Camille Laurens- Recenzie

 

„nu folosește la nimic să fii tânără fără să fii frumoasă nici să fii frumoasă fără să fii tânără”

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Traducere din limba franceză: Doru Mareș

Anul apariției: 2016

Vă numiți Claire, sunteți profesoară, aveți patruzeci și opt de ani și ați divorțat de curând. Pentru a vă urmări iubitul, pe Jo, vă creați un profil fals de Facebook și deveniți o brunetă singură, de douăzeci și patru de ani. Numai că nu sunteți dumneavoastră în fotografia acestei fete frumoase, dublul fictiv de care se îndrăgostește Christophe - KissChris. Amețitor joc de oglinzi între real și virtual, Femeia inventată povestește legăturile primejdioase ale unei femei care nu vrea să renunțe la dorință.

„Pe când bărbații... Lumea le aparține mai mult decât nouă - timpul, spațiul, strada, orașul, munca, gândirea, recunoașterea, viitorul.”

La dorința de a fi iubită, de a fi dorită, de a se simți, în cele din urmă, femeie, centrul lumii, pilonul unui bărbat. Doamne, cât de mult mi-a plăcut acest roman, cât de profund m-a atins și cât de multe am simțit alături de personajul principal. Nu că, pentru mine, ar fi un roman de referință, relatable, dar pur și simplu am simțit acel strigăt din paginile cărții - al autoarei, al personajului, nici nu știu cum să le identific. Am simțit o dorință refulată de a se face auzită, că, da, romanul acesta este despre timp și despre ceea ce, odată cu sine, aduce acesta: uitare, bătrânețe, corpuri lăsate și nedorite de vreo cineva, aduci cu sine urâțenie, dezvăț, greață. La o adică, Camille Laurens își inventează o femeie dincolo de carne și oase - ea nu vrea să transmită doar o poveste extrem de bine scrisă, cu efervescențe stilistice întocmai pe placul meu, care nu plictisește și te prinde, chiar te prinde - ci prin personajul său, Claire, ea reiterează și conturează o întreagă lume, relevă atitudini, relevă pasiuni. În Camille este cumulată o întreagă viață, contemporană nouă, și te gândești că ceea ce s-a întâmplat ei, după cum și Laurens afirmă la un moment dat, s-ar putea întâmpla oricui. Mie, ție, surorii tale, prietenei tale, oricui, nimeni n-ar putea scăpa de neașteptatul vieții.

„(...) fiindcă, e inevitabil, nu poți scăpa de realitate: e o nenorocire să fii femeie. Ori să fi fost. Dintotdeauna. Peste tot. Este o luptă, dacă vreți. Dar, cum este vorba despre o luptă pierdută, e o nenorocire.”

Femeia inventată poate fi privit din mai multe perspective: un roman în ramă, roman al romanului, o poveste autentică de dragoste, frumoasă, viscerală, plină de sentimente, or o refulare a propriei identități care se pierde în spatele unui ecran pixelat, o poveste despre regăsire, de fapt, o încercare a regăsirii sinelui, într-o mare de întrebări și secrete, o reflecție asupra relațiilor pe care le stabilim în lumea de astăzi, prin intermediul unui ecran, și de care ne ținem cu dinții ignorând ceea ce, de fapt, înseamnă realitatea noastră. Eu am spicuit puțin din toate, dar, în cele din urmă, Camille Laurens a reușit să scrie un roman psihologic de mare, mare anvergură, atotcuprinzător. N-am mai auzit, ulterior, de această autoare, dar scrie într-un mod absolut fascinant: nu clișeic, nu simplu, ci are o proză sinceră, caldă, liniștitoare, cu dialoguri vii, complexe și nu absurde; ea nu mizează pe poematizări, pe lirism și metafore, chestii dintr-astea, ci pe sinceritate și adevăr, conturând întocmai firescul unor situații - prin aceste lucruri, verosimilul se face și mai puternic simțit în romanul de față. Și totuși, vă pot spune că de multe ori, în Femeia inventată, am simțit cât de jovial și cât de frumos realul se îmbină cu imaginarul, pentru a da naștere unui lucru atât de frumos.

„Numai că nu era un simplu rol, ci ființa mea, care se modela puțin câte puțin, care se recompunea prin iubire - da, cred că acesta este cuvântul, iubire, nu-nseamnă asta să te alienezi prin celălalt, să cazi în celălalt, să nu-ți mai aparții?”

Credeți-mă, nu exagerez. Mi-a plăcut nespus de mult Femeia inventată, citisem un fragment în avanpremieră acum ceva vreme, drept care am știut încă de atunci că o să-mi placă. Dar nu m-am așteptat să-mi placă atât de mult și să rămân așa surprins. Poate pentru că, în ultimul timp, nu prea am mai citit o carte într-adevăr bună - în paralel cu romanul lui Camille Laurens am citit și Copila de zăpadă, una dintre cele mai frumoase căăăăăărți citite în ultimii ani (vi-l recomand, apropos, cu mare căldură). Revenind la ale noastre, Laurens m-a fascinat prin romanul ei care se vede că este unul informat, documentat. Mi-am dat seama că ea nu datorează hazardului ceea ce scrie, ba dimpotrivă, în spatele unei proze atât de ușoare, sunt sigur că stă o încercare maximală de a scrie. Sau, nu știu, poate talentul ei, într-adevăr incontestabil, își are rădăcinile puternice precum piatra, și cine-aș fi eu să mă întreb aceste lucruri? De fapt, glumesc, sunt doar gelos că Laurens reușește să scrie atât de bine și atât de frumos, fără vreun prea mare efort.

„Când nimănui nu-i dă prin cap să ți-o dăruiască, frumusețea te face să suferi.”

Real și imaginar și dragoste și ură și adevăr și minciună și lacrimi și zâmbete și viață și moarte. La limita dintre toate acestea, Femeia inventată capătă conotații tragice, zbuciumate. Ajungi să citești și să nu știi ce să mai crezi, totul, la un moment dat, depășește gradul adecvării logice, devenind ilogic, absurd, într-un joc permanent al destinelor bătute de taifunul cu nume de femeie. În roman, cititorul devine o păpușă, iar scriitorul, personajele - ei, bine, ei devin maeștrii păpușari. Pașii îți sunt purtați de cum îți cântă (fazual spus) literele. Și e frumos, da, chiar e frumos să te lași prins de jocul acesta nebunesc. În lumea lui Camille Laurens, tiparele nu sunt sparte, ba chiar protejate cu prețul vieții, dar simți că intri într-o lume în care adevărul îți este servit cu tot dragul, oricât de nedrept și urât ar fi. Și înainte să începi s-o citești pe Camille, trebuie să-ți golești mintea, să-ți deparazitezi creierul, să te-arunci în gol, departe de toți și toate, și să fii, înainte de toate, un cititor sincer, un cititor deschis și pregătit să dea piept realității

.„A fi nebună? Ce înseamnă a fi nebună? Dumneavoastră mă întrebați pe mine? Adică fix dumneavoastră mă întrebați pe mine? Înseamnă să vezi lumea așa cum este. Să fumezi viața fără filtru. Să-ți iei otrava chiar de la sursă.”

Tocmai despre asta este cartea lui Elizabeth: despre prețuirea timpului, a aproapelui, despre sacrificii și dorință de iubire, de a simți solidaritate și dăruire din partea aproapelui. Ajunsă într-un moment în care simte că nu se află unde vrea și, mai ales, nu-și regăsește liniștea, Claire încearcă să scape de această realitate pe care însăși ea și-a creat-o, încearcă să evadeze din această suferință pe care însăși ea și-a provocat-o, însă drama izvorăște din faptul că aceasta nu poate accepta acest lucru, cu toată bunăvoința și implicarea ei. Nu puține au fost momentele când am crezut că această Claire, de fapt, există, există în realitate și face ce scrie în care exact în momentele în care citeam. Este de o naturalețe uimitoare, profundă și apăsătoare, uneori acțiunile sale capătă un aer al realității obiective; simte și trăiește precum un om în genere, plânge, se sperie, are bucuria învingătorului, cere, meditează și iubește. Nu o să vi se pară cine știe ce - până la urmă, personaje atât de reale întâlnim și în alte opere - însă Camille Laurens reușește să transpună toată realitatea, concentrând-o în acel personaj, simbol al întregii omeniri efemere, care se teme de moarte și totuși, ca o ironie, își dorește să trăiască, parcă, pentru eternitate.

„Oamenilor nu le pasă de adevăr. Ceea ce contează este ceea ce ei cred. Peste adevăr aștern scrisul. Îl fac să dispară prin forța ficțiunii, a poveștilor. Din asta trăiesc, din ceea ce povestesc. Viața lor e un palimpsest. Nu are niciun rost să încerci să vezi ce e dedesubt. Noi, experții în ale psihicului, pretindem că dorim să ajungem la adevăr. Indiferent cum. Or, spitatul de psihatrie este exact inversul: locul în care te aperi de adevăr.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

„Floarea albastră”, de Penelope Fitzgerald- Recenzie

„(...) Ai zis odată că moartea nu contează, că e doar o schimbare de 

stare.”

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Traducere din limba engleză: Dana Ionescu

Anul apariției: 2017

„- Facem lumea nu din închipuirea noastră, ci din simțul datoriei, a răspuns Fichte. Avem nevoie de lume ca să avem cât mai multe ocazii cu putință să ne facem datoria.”

Povestea lu Friedrich von Hardenberg, entuziast student la filosofie, mai târziu geniul romantic Novalis, se scrie în Germania lui Goethe. În ea se întâlnesc „călăuza spiritului”, Sophie, „floarea albastră” și firele mai multor vieți. Grație, duioșie, ironie și umor - iată cum rescrie excepționala prozatoare britanică un destin într-un roman despre frumusețea și absurdul iubirii, cruzimea destinului, idealuri, studenți și visători, sentimente, emoții, lacrimi și flori albastre.

„- Fichte ne-a explicat că există un singur sine absolut, o singură identitate pentru toți oamenii.

- Atunci, Fichte ăsta are noroc, i-a strigat Rockenthien. În casa asta, eu trebuie să am grijă de treizeci și două de identități.”

Floarea albastră chiar a fost o carte pe placul meu, care mi-a înflorit în ochi și în minte pe măsură ce o citeam. Nu, recunosc, n-am fost fascinat de toată povestea lui Friedrich, ba chiar la un moment dat pur și simplu citești totul așa, ca o biografie, fără să urmărești cronologic ceea ce se întâmplă. Personajele, evident, sunt excepționale, alcătuite din lumini și umbre, prinse, zvâcninde, între paginile romanului lui Fitzgerald. În schimb, ceea ce primează, ceea ce pur și simplu sclipește la autoarea britanică, Penelope Ftizgerald, este modul în care aceasta povestește, modul în care gândește și relevă atitudini prin scris, relevă frumusețea, pulsația, filosofia vieții. Vă spun, eu, unul, chiar nu-s fan al filosofiei, mă plictisește, dar cââââât de frumos poate să vorbească această autoare, cât de simplu, sumat, dar debordând de viață și sentiment - n-am mai întâlnit o asemenea scriitoare, un asemenea geniu ineluctabil. Vă spun, merită s-o citiți doar pentru aceste lucruri!

„- Poate că, dacă văd o minune, cum vedea oamenii pe vremuri, ar trebui să am mai multă credință.

- Minunile nu-i fac pe oameni să creadă! a țipat Fritz. Credința e minunea.”

Penelope Fitzgerald este o romancieră care își iubește cititorii - uneori, și aceia puțini, avizați, dintr-o anumită tagmă -, îi respectă și îi învață cum să-i citească romanul. Ea nu doar că-și înzestrează personajele pe care le tratează cu o inteligență ascuțită, cu un umor jovial or o atitudine incisivă, ci dăruiește și cititorilor o parte din ceea ce, cu atâta grație, a înșiruit în carte. Nu știu cum să vă spun, ea țese o pânză deasupra a ceea ce scrie, o pânză transparentă, fină precum un cristalin, și-așteaptă ca cititorii să se avânte, cu curaj - pentru că da, într-o măsură, despre asta este și Floarea albastră, despre curajul de a lua viața în brațe și de a te da de-a dura, fără frică, cu ea la vale -, deci așteaptă ca cititorii să-și facă un corp comun cu ceea ce Fitzgerald scrie; nu are pretenția, de altfel, ca ceea ce scrie ea să placă oricui, însă are pretenția unei proze sincere, viscerale, care vorbește despre om în genere și despre ceea ce, de fapt, și-a luat el drept misiune pe acest pământ limitat.

„- Sentimentele îl justifică pe artist. Așa e întotdeauna, fiindcă arta și natura urmează aceleași legi.

- Într-adevăr. Senzațiile pure nu pot fi niciodată în contradicție cu natura. Niciodată!”

În proza ei, Fitzgerald are o mare putere de a simplifica viața de zi cu zi, totul reducându-se la același lucru - speranța, speranța de a trăi, nu doar de a supraviețui. Cu o măiestrie aparte și o precizie chirurgicală, lipsită de lucruri pompoase și efervescențe stilistice, mizând pe grația unei lebede, Fitzgerald reușește să țină în viață, deși cu o convingere personală destul de șubredă, instinctul acela pentru o viață mai intensă, instinct de care, după ce ni se întâmplă (valabil pentru toți) o nenorocire, jurăm că o să ne ținem cu dinții, cu prețul vieții, cu toată putința noastră fizică, ba chiar psihică. În Floarea albastră, autoarea smulge viața din cele mai mici amănunte, are un acut simț al detaliului și al observabilității, este precum un detector prozaic, constituindu-se într-o scriitură lirică, inspirată și evident informată. La o adică, autoarea știe ce scrii, știe despre ce scrie - și o face cum știe ea, de fapt, mai bine.

„- Lumea exterioară e o lume de umbre, a zis cu voce tare. Își aruncă umbrele în împărăția luminii. Cât de deosebite vor părea când întunericul acesta va trece și trupul-umbră se va ripisi! La urma urmei, universul se află înăuntrul nostru. Drumul duce înăuntru, întotdeauna înăuntru.”

Că este vorba despre oameni care au existat în carne și oase, oameni reali, verosimili, care nu sunt „inventați”, nu e de cine știe ce ajutor pentru un romancier ca Fitzgerald, decât dacă nu are o imaginație profundă și nu a asimilat o anumită cunoaștere, și nu s-a informat ulterior privitor la unele aspecte - dar, credeți-mă, chiar nu e cazul. În Floarea albastră, după cum Candia McWilliam spune, „sunt persiflați realiștii fără imaginație, autoproclamați, care cred că artiștii sunt niște scamatori care fac giumbușlucuri.” Vă spun, Penelope Fitzgerald este o creatoare de tipuri umane, este o expertă în a crea un personaj care să te lase mască și să te surprindă, poate nu doar prin gândirea-i deseori fixată, ci prin acțiunile pe care le face și lucrurile pe care, uneori lipsit de rațiune, le întreprinde. 

„Nemulțumirea era cea care, în sfârșit, îl făcuse cu adevărat fericit.”

În acest roman domină anumite stări, uneori copleșitoare și epuizante. Înainte de toate, ar putea observa oricine, în romanul lui Penelope, timpul este scurt. Nespus de scurt. La paisprezece ani te logodești, la douăzeci și unu se prea poate să fii extenuată din cauza căsniciei și a îngrijirii copiilor, iar la douăzeci și opt deja ai ieșit din joc, au revoir!, kaputt! Nici cu bărbații timpul nu e mai nepăsător sau darnic. Femeile căsătorite nasc copii an de an. Unora le mor la naștere. Femeile însărcinate, dar necăsătorite, pot să se ducă la „Făcătorul de îngeri” pentru a rezolva problema. Îngerii enervează sau consolează, fie că au un chip din lumea noastră, fie că au un trup spiritual și atât. Iar totul se îmbină într-o scriitură perfectă, plină de talent, care nu are cum să nu atragă sau să nu-ți placă. Credeți-mă!

„La urma urmei, universul se află în noi. (...) La urma urmei, oamenii aceștia s-au născut pentru bucurie.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

„Sora pierdută”, de Flynn Berry- Recenzie

„Ce s-a întâmplat vineri în casa lui Rachel nu se potrivește cu nimic din jurul ei. Nici cu casa profesorului de peste drum. Nici cu vecina care călărește în padoc. Nici cu ulmii, nici cu mașina parcată în fața casei.

Nu are niciun sens.”

Editura: Trei

Număr de pagini: 288

Rating: 3 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză: Laurențiu Dulman

Anul apariției: 2017

Flynn Berry a început să scrie Sora pierdută pe când urma cursurile Michener Center for Writers la University of Texas din Austin.
Romanul său este deja în curs de publicare în peste 10 țări.  

Când Nora se duce să-și viziteze sora, trăiește cel mai cumplit coșmar: Rachel a fost ucisă cu brutalitate. Îngrozită și dezorientată, Nora își dă seama că nu mai poate reveni la viața ei. Nu are încredere că poliția îl va găsi pe ucigașul surorii sale, așa că începe o investigație pe cont propriu. Dar pe măsură ce frica pe care o simte se transformă în obsesie, și ea devine o altă persoană, descoperind totodată o serie de secrete despre sora ei pe care nu și le-ar fi imaginat niciodată. Un senzațional thriller psihologic. O analiză pătrunzătoare a iubirii feroce dintre două surori, a formelor pe care le ia suferința și a puterii teribile a trecutului. Sora pierdută marchează debutul unei scriitoare extraordinare. 

Extraordinare, zic, mai mult sau mai puțin. Sora pierdută, un puseu de Fata dispărută, da, copertă drăguță, da, acțiune imprevizibilă, interesantă, câteva chestii psihologice pe-acolo care, haide să spunem, au fost speculate într-o manieră aparte, idei, sentimente, bineînțeles, muuuuultă lălăială, la un moment dat, doar pentru ca totul să conchidă într-un final demn de a pune romanul în bibliotecă și a te gândi: deci, serios, ce tocmai am citit? Nu știu dacă am avut așteptări de la romanul lui Flynn Berry, am știut de la bun început că am să citesc ceva ciudat, cum, de altfel, am fost învățat de la majoritatea cărților din această tagmă - thriller. Nu m-am gândit ce are să se întâmple, de fapt, care este treaba cu această soră care s-a pierdut, ori cu Nora, ori cu toate căutările ei. Nu. Pur și simplu, de data asta, mi-am zis că am să citesc romanul precum o poveste, fără să am așteptări, fără să-mi fac scenarii, fără să mă gândesc la trecutul personajelor sau la ceea ce fac ele. Mi-am golit mintea, mi-am tras o pătură peste corp, m-am pus cu capul pe pernă și am început să citesc. Deci, serios, nici nu știu cum au trecut cele aproape trei sute de pagini, pentru că m-am regăsit la finalul romanului în aceeași poziție, gândindu-mă, da, ok, altă carte care mi-a dat croșeu de stânga. Da, cred că am nevoie de o scurtă-mică-dorită pauză.

„- Oamenii îți împărtășesc secretele lor? întreb eu.

- Uneori.

-Dacă vreunul dintre enoriași ți-ar spune că a făcut ceva rău, ce ai face?

- Nu știu. Depinde de cât de gravă e fapta.”

Cum spuneam, parcă aș fi vrut să mă apropii mai tare de povestea romanului lui Flynn Berry. Da, recunosc, a fost o lectură OK, dar parcă nu a avut cu nimic mai mult față de alte romane de acest gen. Mi se pare că toate încerc să se repete, adică, vreau să spun, nu să se repete, dar să îmi exprime aceeași chestie: nimic altceva decât mister-neașteptat-imprevizibil și imprevizibil-neașteptat-mister. Da, fiecare are o poveste în sine autentică, dar cu toată autenticitatea aceasta, parcă aș vrea să mai găsesc și altceva în aceste romane. Habar n-am, un puseu de psihologie, de nebunie viscerală, de groază, angoasă și teribilism, nu știu, orice de genul, nu doar acțiune și intrigă, că ăla se duce nu știu unde, află nu știu ce, ceea ce îi dă peste cap tot ce deja știe, ba mai cunoaște pe cineva, mai apare un ixulescu, mai dispare un alt personaj. Iar și iar și iar. Da, nu este o carte plictisitoare, de fapt, vă spun, mie mi-a plăcut enoooorm de Nora, personajul principal, mi s-a părut un personaj frumos construit și reiterat din prisma acțiunilor și gândurilor sale. Dar parcă a lipsit ceva romanului, nu știu, ceva care să mă facă să fiu ancorat, cu totul, în ceea ce citesc. Sunt sigur că autoarea ar fi putut să facă ceva cu mult mai bun, dar, de altfel, dacă ea simte că prin poveste a spus totul, atunci eu sunt mulțumit de ceea ce am citit și chiar merită trei steluțe din cinci.

„Tăcem și ne gândim la victime faimoase. Îmi împreunez mâinile în poală.

Norii plutesc deasupra noastră.”

Vă mai pot spune că acțiunea este pur și simplu plină de întorsături de situație, este alertă, este un knock-out, te intrigă, te dă la o parte, curge de la sine și nu știi în ce direcții o ea, intrigi, secrete, minciuni, pur și simplu nu ai cum să nu trăiești toată acea încordare a ceea ce se întâmplă. Vă spun, nu puține au fost momentele în care am exclamat „Cum dumnezeu?”, „Omg”, „Ceeee?”, „Wut”, „Nu e posibil”. Cred că geniul fiecărui autor de thrillere își trage firele din faptul că, pe cuvânt, NU poți anticipa cum are să se întâmple totul. Ce-i drept, la un moment dat ai senzația că știi unde se îndreaptă totul, cobești, oh, da, ai satisfacția învingătorului, doar pentru ca mai târziu să rămâi cu buza umflată și să-ți dai seama că n-aveai, nici pe jumătate, dreptate. 

„Mă aud plângând în timp ce mă târăsc spre ea. Partea din față a cămășii ei e neagră și udă. Îi așez cu grijă capul în poala mea. Duc mâna la gâtul ei, încercând să-i simt pulsul, apoi cobor urechea spre buzele ei, să-i ascult respirația. Obrazul mi se atinge de nasul ei și simt fiori reci pe ceafă. Îi suflu aer în gură și o apăs cu palma pe piept, dar mă opresc. S-ar putea să-i fac mai mult rău.”

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!