luni, 1 mai 2017

„Floarea albastră”, de Penelope Fitzgerald- Recenzie


„(...) Ai zis odată că moartea nu contează, că e doar o schimbare de 
stare.”

Editura: Nemira
Colecția: Babel
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 288
Traducere din limba engleză: Dana Ionescu
Anul apariției: 2017

„- Facem lumea nu din închipuirea noastră, ci din simțul datoriei, a răspuns Fichte. Avem nevoie de lume ca să avem cât mai multe ocazii cu putință să ne facem datoria.”

Povestea lu Friedrich von Hardenberg, entuziast student la filosofie, mai târziu geniul romantic Novalis, se scrie în Germania lui Goethe. În ea se întâlnesc „călăuza spiritului”, Sophie, „floarea albastră” și firele mai multor vieți. Grație, duioșie, ironie și umor - iată cum rescrie excepționala prozatoare britanică un destin într-un roman despre frumusețea și absurdul iubirii, cruzimea destinului, idealuri, studenți și visători, sentimente, emoții, lacrimi și flori albastre.

„- Fichte ne-a explicat că există un singur sine absolut, o singură identitate pentru toți oamenii.
- Atunci, Fichte ăsta are noroc, i-a strigat Rockenthien. În casa asta, eu trebuie să am grijă de treizeci și două de identități.”

Floarea albastră chiar a fost o carte pe placul meu, care mi-a înflorit în ochi și în minte pe măsură ce o citeam. Nu, recunosc, n-am fost fascinat de toată povestea lui Friedrich, ba chiar la un moment dat pur și simplu citești totul așa, ca o biografie, fără să urmărești cronologic ceea ce se întâmplă. Personajele, evident, sunt excepționale, alcătuite din lumini și umbre, prinse, zvâcninde, între paginile romanului lui Fitzgerald. În schimb, ceea ce primează, ceea ce pur și simplu sclipește la autoarea britanică, Penelope Ftizgerald, este modul în care aceasta povestește, modul în care gândește și relevă atitudini prin scris, relevă frumusețea, pulsația, filosofia vieții. Vă spun, eu, unul, chiar nu-s fan al filosofiei, mă plictisește, dar cââââât de frumos poate să vorbească această autoare, cât de simplu, sumat, dar debordând de viață și sentiment - n-am mai întâlnit o asemenea scriitoare, un asemenea geniu ineluctabil. Vă spun, merită s-o citiți doar pentru aceste lucruri!

„- Poate că, dacă văd o minune, cum vedea oamenii pe vremuri, ar trebui să am mai multă credință.
- Minunile nu-i fac pe oameni să creadă! a țipat Fritz. Credința e minunea.”

Penelope Fitzgerald este o romancieră care își iubește cititorii - uneori, și aceia puțini, avizați, dintr-o anumită tagmă -, îi respectă și îi învață cum să-i citească romanul. Ea nu doar că-și înzestrează personajele pe care le tratează cu o inteligență ascuțită, cu un umor jovial or o atitudine incisivă, ci dăruiește și cititorilor o parte din ceea ce, cu atâta grație, a înșiruit în carte. Nu știu cum să vă spun, ea țese o pânză deasupra a ceea ce scrie, o pânză transparentă, fină precum un cristalin, și-așteaptă ca cititorii să se avânte, cu curaj - pentru că da, într-o măsură, despre asta este și Floarea albastră, despre curajul de a lua viața în brațe și de a te da de-a dura, fără frică, cu ea la vale -, deci așteaptă ca cititorii să-și facă un corp comun cu ceea ce Fitzgerald scrie; nu are pretenția, de altfel, ca ceea ce scrie ea să placă oricui, însă are pretenția unei proze sincere, viscerale, care vorbește despre om în genere și despre ceea ce, de fapt, și-a luat el drept misiune pe acest pământ limitat.

„- Sentimentele îl justifică pe artist. Așa e întotdeauna, fiindcă arta și natura urmează aceleași legi.
- Într-adevăr. Senzațiile pure nu pot fi niciodată în contradicție cu natura. Niciodată!”

În proza ei, Fitzgerald are o mare putere de a simplifica viața de zi cu zi, totul reducându-se la același lucru - speranța, speranța de a trăi, nu doar de a supraviețui. Cu o măiestrie aparte și o precizie chirurgicală, lipsită de lucruri pompoase și efervescențe stilistice, mizând pe grația unei lebede, Fitzgerald reușește să țină în viață, deși cu o convingere personală destul de șubredă, instinctul acela pentru o viață mai intensă, instinct de care, după ce ni se întâmplă (valabil pentru toți) o nenorocire, jurăm că o să ne ținem cu dinții, cu prețul vieții, cu toată putința noastră fizică, ba chiar psihică. În Floarea albastră, autoarea smulge viața din cele mai mici amănunte, are un acut simț al detaliului și al observabilității, este precum un detector prozaic, constituindu-se într-o scriitură lirică, inspirată și evident informată. La o adică, autoarea știe ce scrii, știe despre ce scrie - și o face cum știe ea, de fapt, mai bine.

„- Lumea exterioară e o lume de umbre, a zis cu voce tare. Își aruncă umbrele în împărăția luminii. Cât de deosebite vor părea când întunericul acesta va trece și trupul-umbră se va ripisi! La urma urmei, universul se află înăuntrul nostru. Drumul duce înăuntru, întotdeauna înăuntru.”

Că este vorba despre oameni care au existat în carne și oase, oameni reali, verosimili, care nu sunt „inventați”, nu e de cine știe ce ajutor pentru un romancier ca Fitzgerald, decât dacă nu are o imaginație profundă și nu a asimilat o anumită cunoaștere, și nu s-a informat ulterior privitor la unele aspecte - dar, credeți-mă, chiar nu e cazul. În Floarea albastră, după cum Candia McWilliam spune, „sunt persiflați realiștii fără imaginație, autoproclamați, care cred că artiștii sunt niște scamatori care fac giumbușlucuri.” Vă spun, Penelope Fitzgerald este o creatoare de tipuri umane, este o expertă în a crea un personaj care să te lase mască și să te surprindă, poate nu doar prin gândirea-i deseori fixată, ci prin acțiunile pe care le face și lucrurile pe care, uneori lipsit de rațiune, le întreprinde. 

„Nemulțumirea era cea care, în sfârșit, îl făcuse cu adevărat fericit.”

În acest roman domină anumite stări, uneori copleșitoare și epuizante. Înainte de toate, ar putea observa oricine, în romanul lui Penelope, timpul este scurt. Nespus de scurt. La paisprezece ani te logodești, la douăzeci și unu se prea poate să fii extenuată din cauza căsniciei și a îngrijirii copiilor, iar la douăzeci și opt deja ai ieșit din joc, au revoir!, kaputt! Nici cu bărbații timpul nu e mai nepăsător sau darnic. Femeile căsătorite nasc copii an de an. Unora le mor la naștere. Femeile însărcinate, dar necăsătorite, pot să se ducă la „Făcătorul de îngeri” pentru a rezolva problema. Îngerii enervează sau consolează, fie că au un chip din lumea noastră, fie că au un trup spiritual și atât. Iar totul se îmbină într-o scriitură perfectă, plină de talent, care nu are cum să nu atragă sau să nu-ți placă. Credeți-mă!

„La urma urmei, universul se află în noi. (...) La urma urmei, oamenii aceștia s-au născut pentru bucurie.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

4 comentarii:

  1. Frumoasa recenzia, felicitari ! Trebuie sa citesc si eu cartea cat de curand, o am in biblioteca de ceva timp.

    P.S. Cand ai timp sa citesti si sa recenzezi atat de mult? :P Spune-mi si mie secretul :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E frumoasă și cartea, crede-mă! Citesc rapid și recenziile curg de la sine, nu știu cum să-ți spun, mai ales când ți-a plăcut cartea. Mulțumesc enoooorm de vizite, Alexa! (hug)

      Ștergere
  2. Foarte buna recenzia! Mi-ai stârnit curiozitatea!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult, mă bucur să aud asta.

      Ștergere