Zăpada mieilor, de Jenny Hubbard - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2017

Traducere din limba engleză: Ionela Chirilă

Jenny Hubbard a predat engleza la liceu și colegiu timp de șaptesprezece ani, iar acum lucrează la biblioteca publică din Slisbury, Carolina de Nord. Conduce și compania de teatru St. Thomas Players și, din când în când, practică actoria. Într-o zi obișnuită, o găsiți pe Jenny la biroul ei sau stând pe verandă împreună cu soțul ei, profesor de matematică la liceu, și Oliver, câinele lor salvator. Emily Dickinson, cu poemele ei speciale, este una dintre scriitoarele care o inspiră. Prima carte a lui Jenny Hubbard, Paper Covers Rock, a fost finalistă la Morris Award în 2012. În prezent, Jenny lucrează la cel de-al treilea roman al său. 

Paul Wagoner, elev în ultimul an de liceu, intră în școală cu o armă furată, își amenință iubita, pe Emily Beam, apoi își ia viața. Emily, furioasă și copleșită de vină, este trimisă la școala cu internat Amherst, unde două colege ciudate și spiritul lui Emily Dickinson îi sar în ajutor. Dar Emily trebuie să găsească în ea însăși forța de a-și vindeca sufletul rănit, de a afla binele din spatele răului, speranța din spatele disperării și promisiunea primăverii, odată cu ultima zăpadă.

Ce mi-a plăcut mult la această carte? Am să-ncep prin a spune: coperta. Ce-i drept, dragi cititori, nu am avut așteptări prea mari, nu am zis că „o să-mi placă enorm această carte”, iar apoi m-am pus pe citit. Nu, dimpotrivă, am intrat în universul cărții având în minte doar coperta care, după părerea mea, este foarte inspirată și relevă, într-o măsură, ideea cărții. Dar am știut de la început că o să am de-a face cu o carte, să spun așa, light, adică, na, dintr-aia pe care o citim doar de dragul de a citi, care nu e nici prost scrisă, nici rău dezvoltată, dar care nici nu te dă peste cap. Și chiar așa a fost. Vă spun de la început, nu am citit o carte genială, superbă, dar nici o carte care să mă plictisească și care să mă facă, la sfârșitul lecturii, să-mi pară rău că mi-am pierdut timpul cu ea. Nu. Zăpada mieilor, după părerea mea, are cititorii ei avizați. Eu, sincer, nu sunt unul dintre ei, dar mi-a plăcut enorm, enorm de mult să descopăr emoționanta & trista poveste a lui Emily, zbuciumul ei interior, rupt de întrebări și incertitudini. Da, de altfel, cred că Emily Beam este un personaj extrem de puternic, în sufletul căruia nu doar că ajungi cu greu, dar și când ajungi, este imposibil să mai ieși. Și nu-ți mai rămâne decât să trăiești cu personajul său, cu emoțiile, cu trăirile sale, cu nefirescul caracterului său până la sfârșitul romanului.

De ce? Pentru că Emily dorește să se regăsească după o tragedie care i-a marcat viața? De altfel, eu cred că această carte este „ca o terapie”, este ca o hartă spre un „altcineva”, spre cea care a fost cândva, înainte ca Paul să se sinucidă - vorbesc, aici, de regăsirea pe care Emily o urmărește. Romanul conturează experiența vindecării în urma unei tragedii marcante, care, după cum vă puteți da seama, nu este una tocmai ușoară. Emily este un spirit taciturn, meditativ, ea nu este ca ceilalți, chiar dacă, aparent, se comportă ca un adolescent normal, care se închide în sine, se retrage sub propria-i carapace în care doar ea are acces. Dar este un personaj puternic, complex, alcătuit din lumini și umbre, și sunt sigur că Jenny Hubbard a pus mult și din propriul ei caracter în Emily, cu bune și mai puțin bune. Știți prea bine că nu-mi place să vorbesc despre ce se întâmplă în roman, pentru că pur și simplu nu are rost. Vreau să-mi spun părerea despre emoțiile pe care mi le-a transmis cartea Zăpada mieilor, despre trăirile care m-au încercat și atitudinile pe care, de-a lungul lecturii, le-am adoptat. Vă pot spune, în prima parte, că am avut un resentiment de tristețe, de nostalgie, citind-o. Nu știu dacă o fi datorită (sau din cauza) poeziilor pe care Emily, la fiecare sfârșit de capitol, le insera, în care-și surprindea toate „complexitățile”, durerile, vocile interioare, sau doar atmosfera cărții, cu adolescenta care abia știe ce înseamnă viața, dar a trecut prin acel crunt incident cu prietenul ei. Și totuși m-am gândit dacă această carte este chiar una despre adolescenți, însă mi-am dat seama că este adresată oricui: în cele din urmă, despre viață este vorba, despre puterea & tăria de a trece peste anumite incidente din viața noastră, este despre a lăsa trecutul în urmă și despre a urmări viitorul, trăind prezenta clipă. Abia atunci vom putea trage cortina amintirilor peste acele întâmplări din viața noastră care nu au fost tocmai cele mai frumoase.

Am apreciat enorm la Jenny Hubbard faptul că îmbină proza și poezia într-un mod atât de armonios, rezultând o efervescență stilistică aparte. Ce-i drept, autoarea nu plictisește prin stilul ei, ok, poate în anumite locuri, dar vă pot spune că fiecare replică are rolul ei în Zăpada mieilor, și anumite întâmplări are, aparent, sunt banale, în sufletul lui Emily cresc înzecit în intensitate, toate emoțiile find potențate la maximum și trăite nefiresc. Emily este un personaj sensibil, este un personaj firav, fragil, dar care poartă măști pentru a nu deveni naiv în ochii celorlalți - într-o lume rea, întotdeauna trebuie să te conformezi și să știi cum să lupți. Iar Emily, dragul nostru personaj, intră în carte cu această lecție deja învățată (deși, ca orice om, la un moment dat clachează).

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

Bunătățuri de la bunicel.ro!

Salutare,

cred că acum, după ce m-am întors de la mare, e momentul cel mai oportun să-mi fac, din punct de vedere „culinar”, mofturile. Și știu prea bine cu ce să încep! Acum ceva timp am găsit, căutând produse cât mai naturale, pentru că în ziua de astăzi cam orice ba conține nu știu ce, ba are prea mult din x și prea puțin din y, și tot așa.

Și știți ce-am descoperit? I-am descoperit pe cel de la bunicel.ro, și nu am descoperit doar un site serios, de unde pot cumpăra orice dulcețuri și gemuri, de tot soiul, făcute cu grijă și, știm cu toții cu ce, anume cu dragoste și seriozitate în calitate. De ce spun asta? Pentru că am gustat cam din toate, și vă pot spune că sunt printre cele mai gustoase dulcețuri, și nu doar gustul primează, ci și faptul că cei de la bunicel.ro nu folosesc aditivi sintetici, conservanți și gelifianți, iar gemurile sunt preparate manual, în mod tradițional. Vreți să aflați mai multe despre minunații oameni de la bunicel.ro? Ei bine, vă invit pe pagina lor, nu doar să-i cunoașteți, dar și să alegeți dintr-o variată și colorată gamă de produse.


Nu știu ce să vă spun, dulceața merge foarte bine în toate combinațiile posibile și imposibile (recunosc, am mâncat-o cu clătite, dar merge și așa, goală, direct din borcănel, cu lingurița). Mama a folosit-o pe cea de prune, struguri și anason pentru prăjiturele, iar gustul și savoarea a fost incomparabilă. Domle, ce-i drept, se vede și se poate face diferența între un produs din supermarket și unul natural. Cel din urmează primează fără comentarii și comparații.


Prin bunăvoința lor, cei de la bunicel.ro mi-au trimis câte un borcănel din aproape fiecare preparat. Pe site-ul lor găsiți următoarele:

• dulceață de lapte cu ciocolată neagră (vă spun, cu mâna pe inimă, că atunci când este rece are un gust divin și răcoritor)- dulceața de lapte cu ciocolată neagră este o dulceață artizanală ce conține ingrediente naturale locale. Este produsă într-un spațiu avizat sanitar (Costești, Județul Argeș). Gusturile de caramel, lapte și ciocolată se potrivesc peeeeerfect!
• gem de prune, struguri și anason stelat (un trio care atentează la papilele gustative ale fiecărui iubitor de dulcețuri).
  
• dulceață de nuci verzi - recunosc, mereu mi-a plăcut dulceața de nuci verzi, nu doar pentru gust, ci și pentru numeroasele beneficii pe care consumul său îl aduce.
• dulceață de căpșuni, zmeură și ghimbir - o combinație care nu m-am gândit că, într-adevăr, o să meargă atât de bine, dar are un gust interesant și super bun.
• dulceață de piersici, corcodușe și cardamom - un gust care, într-adevăr, duce a vară.
• dulceață de ardei iute - ei, bine, pe aceasta chiar nu am încercat-o (însă nici mult nu mai am), dar am înțeles că este foarte, foarte bună.

 Și știți ce mai apreciez la cei de la bunicel.ro? Grija pentru cumpărător și atenția față de el. Toate borcănelele au înscrise, pe spate, valorile nutrivite, valoarea energetică, tabelul cu conținutul de glucide, proteine șamd, astfel încât cumpărătorul să aibă la cunoștință tot ce ține de produsul pe care îl comandă. Toată stima!

Le mulțumesc tare mult celor de la bunicel.ro, cu siguranță pot fi siguri că și-au câștigat, de-acum înainte, un cumpărător fidel și un fan al dulcețurilor și gemurilor lor! Numai bine și spor în toate, dragi cititori!

„Supraviețuitoarea”, de Alexandra Oliva- Recenzie

 

Editura: Litera

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 338

Anul apariției: 2017

Colecția: Buzz Books

Traducere din limba engleză: Graal Soft/ Manuela Bulat

Și-a dorit o aventură. Dar nu și-a imaginat că va ajunge atât de departe. Totul începe cu un reality-show. Doisprezece concurenți sunt trimiși în pădure pentru a fi supuși unor provocări extrem de dure. În răstimp, lumea e devastată de o catastrofă, despre care, izolați de societate, concurenții nu știu nimic. Când dă întâmplător peste anumite indicii, tânăra Zoo, una dintre participante, își imaginează că totul face parte din joc. Singură și dezorientată, ea refuză totuși să se dea bătută. Pătrunzând tot mai adânc într-un teritoriu necunoscut, Zoo își testează toate abilitățile de supraviețuire. Dar, pe măsură ce puterile îi scad, ea începe să înțeleagă că lumea reală s-a schimbat în mod neașteptat și că viața ei depinde acum de capacitatea de a dezlega această enigmă. Sofisticat și provocator, Supraviețuitoarea pune în discuție rolul jucat de mass-media în mecanismul prin care despărțim realitatea de închipuire: cât de pripit emitem judecăți de valoare și cât de ușor ne lăsăm manipulați. 

Un roman care mi-a întrecut toate așteptările, deși mă așteptam să fie acel gen de carte pe care o citești, te antrenează în acțiune, urmărești personajele, dezvoltarea (și/sau regresul) lor, apoi aștepți suspansul ăla care-ți place super mult - și, de fapt, cam atât. Dar nu, dimpotrivă, Alexandra Oliva nu mi-a oferit doar atât. Am găsit un roman foarte bine scris, în care profundul situațiilor, al gândurilor, emoțiile personajelor, s-au întrepătruns armonios cu acțiune foarte bine conturată și curat scrisă, plasată într-un cadru care, bineînțeles, aduce cu sine mult suspans, teroare, frică, într-un joc al sorții care, simbolic, este numit „În întuneric”. Deși scenariul ar putea părea basic, mie, unul, aducându-mi aminte de acea emisiune, Survivor, cu Jeff Probst (drept care, în paralel cu cititul cărții, m-am apucat iarăși de el, începând cu sezonul I - și deja sunt cu aproximativ două episoade peste jumătatea sezonului), personajele fac din carte un adevărat deliciu: nu ai cum să nu-ți alegi un personaj favorit, fie el bun, fie el rău, slab sau puternic. Toate personajele te surprind la un moment dat, fie prin gândirea lor, fie prin modul în care, în situații limită, critice, acționează, dominate de instinctul conservării. Da, pentru că fiecare vrea să câștige, fiecare ține la viața și la onoarea sa. Dar când anumite lucruri sunt inevitabile, oare ce ne mai rămâne de făcut? 

Nu vreau să fac o recenzie prin care să dau spoilere, să spun de înainte ce urmează să se întâmple și chestii de acest gen, pentru că nu-mi place să fac acest lucru: aș strica tot misterul, nu-i așa? Vă pot spune că personajul principal, Zoo, este într-adevăr o supraviețuitoare, un adevărat caracter puternic, care dovedește o stăpânire de sine inumană, un spirit justițiar acut și șlefuit. Cred că, într-adevăr, Alexandra Oliva a reușit să construiască o figură deosebită în această carte, nu știu de unde s-a inspirat, cum a reușit, dar modul în care Zoo a reușit să depășească anumite situații limită, înfruntându-și fricile și mușcând din întunericul dens, răzbind foametea și setea, o face o adevărată eroină demnă de toate meritele. Și, drept vă spun, n-are cum să nu vă placă de Zoo. Și de mulți alți concurenți, pe bune!

Mare parte reiterează și conturează psihicul uman sub acțiunea stresului, modul de a acționa în situații limită, de dead-end, uneori irațional și fără a ne gândi la consecințe, dominați de instinctul conservării, de apărare. Fiecare pentru sine pare a fi dictonul acestui roman, prin care sunt călăuzite personajele, dar asta nu înseamnă că nu avem de-a face cu alianțe, cu preferințe și prietenii. Apoi, pe de altă parte, dincolo de natura sălbatică și neprimitoare, în care moartea pare a fi ceva de o clipă, întregul show al morții este difuzat persoanelor dornice să-l urmărească, care se hrănesc, parcă, cu violență, cu dorința de a avea un câștigător, indiferent de prețurile ce trebuie plătite pentru a se ajunge la un singur supraviețuitor. Adrenalină, teamă și frică, stres, toate acestea sunt adunate la un loc și fac din romanul Alexandrei Oliva un debut convingător, care promite multe.

Mi-a plăcut mult stilul autoarei care nu mi-a oferit doar un thriller bun, de suspans și plin de mister, ci și un roman psihologic la fel de bine consolidat, în care grija pentru propriile-i personaje este una prioritară. Fiecare personaj conturează un anumit tip de om, chiar după toponimie îți poți da seama, iar fiecare are, în el, focul dorinței care, de-a lungul cărții, arde la fel de mocnit, indiferent de circumstanțele în care acesta se află. Alexandra Oliva nu este un scriitor plastic, al metaforei, al efervescenței stilistice. Dar are ea ceva aparte, ceva el ei, ce nu am mai găsit, deopotrivă, la alți scriitori. Iar asta mi-a plăcut tare, tare mult - și-abia aștept să mai citesc ceva de la ea.  

Vreau să mulțumesc enorm celor de la Editura Litera pentru cartea de față, Supraviețuitoarea, o puteți achiziționa de pe site-ul lor, unde găsiți o mulțime de cărți frumoase, în colecții diferite, pentru toate gusturile. S-aveți parte de lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori, și bine v-am regăsit!

 

„cele mai mici proze”, de Doina Ioanid- Recenzie

Editura: Nemira

Rating: 5 din 5 steluțe

Colecția: Vorpal

Număr de pagini: 88

Anul apariției: 2017

Pe Doina Ioanid am cunoscut-o în persoană, la Iași, când a avut lansarea volumului de față la Librăria Humanitas, din Piața Unirii, autoarea fiind venită la Iași în cadrul rezidențelor FILIT. Vă pot spune că este un om cald, surescitat de emoții și de bucuria de a-și întâlni cititorii. Cel puțin, așa am văzut-o eu. Nu-i place să vorbească despre ce a scris (Doina Ioanid având, de fapt, un palmares excepțional în spate), dar îi place să citească, cu sentiment și trăire, propriile sale gânduri așternute pe hârtie.

Eu am citit cele mai mici proze într-o singură oră, pentru că este acel gen de carte pe care-o citești și pe care o trăiești, fără a-ți antrena mea prea mult atenția. cele mai mici proze, de fapt, poezii epice de mărimi aproape infime (unele sunt de câteva cuvinte), sumează o efervescență stilistică aparte: metafore, epitete, comparații, hiperbole chiar, o țară inventată, Papucia, care pare a fi o istorie a femeii, femei de toate felurile, casnice, necăjite, ascunse, femei în rochii și fuste și papuci, mulți papuci. Pentru mine, Doina Ioanid a însemnat o relaxare, o scriere parcă unsă cu cataif însiropat, în care cele mai mici locuri devin un loc al păcii, iar o cabină telefonică, aparent banală, este culcușul a doi îndrăgostiți care își împart visurile & visele.

„Plouă. Stăm amândoi într-o cabină telefonică. E din cea veche, dintre cele puține câte au mai rămas.”

Autoarea metabolizează realitatea, o închide în niște cuvinte - ea face din orice, din scaune, din broderii, din pahare, un loc al emoției și al sentimentelor. N-am putut să nu mă gândesc la Nora Iuga, una dintre poetele mele preferate, și la stilul ei inconfundabil de a scrie. Ei, bine, dacă la Nora Iuga mai găsești și zeflemea & aciditate, cu un stil incisiv, Doina Ioanid aș spune că este la polul opus, ea mizând pe o latură romantică, emoțională, sufletească. Spre exemplu: (...) Sare și piper, drumul pașilor tăi pe podeaua albă. O paletă a culorilor, a formelor și dimensiunilor, iar Doina Ioanid plasează totul în realitatea cititorului care, după cum ea spune, în a opta zi, ar putea interpreta cartea exact așa cum el își dorește. De asemenea, am observat în carte o simetrie aparte, o simetrie care mie, unul, mi-a oferit o stare de confort și de relaxare - exact ce căutam într-o perioadă atât încinsă ca aceasta. 

„Lemn dulce. Odată, un bărbat m-a pus sub limbă ca pe un lemn dulce.”

Se observă în carte și un joc al cuvintelor, al locurilor și al chipurilor care se caută și se caută și spre caută. Emoțiile sunt surprinse cu o evidentă trăire, imaginile frumoase sunt presărate la fiecare pagină (dacă ar fi fost să folosesc stickere dintr-alea colorate, cred că aș fi lipit unul câte unul pe toate cele aproape nouăzeci de pagini ale cărții). Dar emoția, viața, un reflex al amintirilor, asta este ceea ce primează și, de altfel, contează în proza mică a Doinei Ioanid. Așa bine-mi pare că am putut lua parte la lansare, nu aveți idee ce mult mi-a potențat emoțiile pe care le-am avut atunci când am citit cartea.

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

 

„Parada de Paște”, de Richard Yates- Recenzie

 

Editura: Litera

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Traducere din limba engleză: Irina Negrea

Anul apariției: 2016

Încă de mici, Sarah şi Emily Grimes se deosebesc foarte mult între ele. Emily o admiră pe sora ei mai mare, mai înţeleaptă şi mai statornică, şi îi invidiază relaţia cu tatăl lor absent, iar, mai târziu, căsătoria aparent perfectă. Calea pe care Emily o alege în viaţă este mai puţin sigură şi convenţională, iar aventurile ei amoroase nu o satisfac cu adevărat. Deşi legătura dintre cele două surori rezistă de-a lungul timpului, treptat, distanţa dintre ele creşte, până când un eveniment tragic le aduce pentru ultima dată împreună, într-o încercare de apropiere.

N-am crezut c-o să trec vreodată prin perioada aia de, cum se numește, reading-slump, habar n-am, pe scurt, atunci când nu poți să citești nimic, deși ai în plan o groază de cărți. Și te-apuci de una, te lungești cu ea, apoi îți dai seama că n-ai înțeles nimic din ea și-o lași baltă. Ei, bine, așa s-a întâmplat și cu cartea de față, Parada de Paște. Am început-o în tren spre mare, acum vreo două săptămâni, dar n-am citit decât vreo treizeci de pagini în zece zile. N-am putut, pur și simplu, să mă concentrez, să înțeleg povestea câtuși de puțin. Ieri, în drum spre Iași, m-am apucat de ea și vreau să vă spun că am citit-o pe distanța Iași-Brașov fără să mă opresc. Pur și simplu am fost acaparat de scriitura lui Yates, de modul lui de a crea, de a distruge, de a așterne pe hârtie viață, da, viață simplă, curată și adevărată, adevărata viață a lumii. Pentru că, drept să vă spun, această carte nu e despre ceva anume, nu uimește prin compoziție, prin poveste, ci prin viață, uimește prin veridicul situațiilor și prin simplitatea atât de clară și atât de frumoasă, atât de dureroasă și, Doamne, cât de frumos a fost acest roman, cât de mult mi-au plăcut personajele și cât am ars alături de ele, de trăirile și alegerile lor, potrivite firii fiecăruia dintre ele. Pentru că totuși, dincolo de pagini, de litere, dincolo de toate acestea, viața este inspirația autorului, viața pură, cu bune și rele, cu zâmbete și lacrimi, cu fericiri și tristețe. Cu lumini și umbre.

Și după ce-am terminat cartea, m-am întrebat, ok, acum, despre ce să scriu în recenzie? La o adică, despre ce a fost această carte, când, citind-o, am avut impresia că citesc ceva despre nimic...? Ei, bine, vă spun: am citit o carte despre tot ce înseamnă această viață. De fapt, o carte despre familie, să spun așa, iar începutul romanului pot să spun că sumează întreaga atitudine a romanului lui Richard Yates, Parada de Paște: „Nici una dintre surorile Grimes nu avea să fie fericită în viață (...)”. Fiecare având o viață ca oricare alta, banală la prima vedere, dar importantă în prisma fiecărui personaj: sora cea mare, Sarah, singura soră care se căsătorește și duce o viață normală, alături de soțul ei, o viață contemporană anilor surprinși în carte, o viață cu bune și rele, ca oricare alta, cu suișuri și coborâșuri, care nu are nimic special și-și duce traiul cotidian. Cea mai mică, Emily, după numeroase încercări, rămâne necăsătorită, rupe legătura cu sora ei, naște trei copii în care-și adună toate visurile și în care are toată baza, morală și financiară. Cu toate acestea, fiecare viață, atât cea a lui Emily, cât și cea a lui Sarah, sunt marcate de fiecare care, în esență, sunt normale în viața oricărui om: despărțiri, moartea părinților, dorința de a prospera și de a avea ceva mai bun, chestii de acest gen. Cu toată acestea, Yates are talentul de a face ca din fiecare eveniment, în aparență banal, destinul personajelor să devină altul: Sarah, spre exemplu, trăiește cu un bărbat căruia trebuie să-i suporte bătăile, certurile, și totuși, după cum trace concluzia Emily la un moment dat, aceasta pare să se fi obișnuit, de fapt, cu un asemenea trai. Aici apare întrebarea, cât de mult ești capabil să plătești, să spun așa, pentru iubire, de fapt, nu pentru iubire, cât pentru dorința de a păstra un tot, un complex unitar, de a avea o familie? Or, o fi Sarah atât de neîncrezătoare a fi capabilă să-și întemeieze o altă familie, cu un soț mai iubitor? Și, aici, altă chestie: chiar fiul lui Sarah îi ia, la un moment dat, apărerea tatălui său violent, spunându-i lui Emily, când un eveniment îi readuce împreună, că „... încerca și el (soțul lui Sarah) să se comporte cât de bine poate”. Nu știu ce-am înțeles de aici, dar eu am rămas cu un gust destul de amărui - și, cu toate acestea, parcă n-o pot judeca sau învinui pe Sarah pentru că nu a acționat înainte de a fi mult prea târziu.

Scriitura lui Richard Yates este una adevărată. Autorul se ferește de metafore, de lirism, de efervescențe stilistice: la el, una și bună - spune totul exact așa cum trebuie spus, fără a se ascunde și fără a trage perdelele. Își pune personajele în scenă, le integrează, le dă complexitate și autenticitate, le scrie scenariul și le dictează după tonul său. Astfel, în Sarah, Emily, în Pookie ne sunt relevate adevărate tipologii umane, caractere și sentimente și emoții și trăiri, atitudini pe care le-am putea găsi în oricare dintre noi, în profunzimea ființei noastre și în cotloanele propriilor noastre minți. Asta am apreciat enorm la orice autor, anume modul în care își tratează personajele - iar Yates le respectă, le plasează pe primul loc; frustrările, atitudinile, toate acestea sunt surprize cu o minuțioasă plăcere pentru detaliul semnificativ, pentru firescul situațiilor, al evenimentelor. Nu știu ce să mai spun despre Parada de Paște, pentru că totul e, cum am spus, nesemnificativ: este o carte care trebuie citită, trăită de către fiecare dintre noi, pentru că este imposibil să nu te regăsești măcar într-o mică măsură. Are Yates acest talent de-a scrie despre oameni, de-a le descrie poveștile pentru a le împărtăși celorlalți nu neapărat într-o manieră ficțională, la modul s-a-ntâmplat și asta este, o poveste banală șamd, ba, dimpotrivă, proza lui are un substrat profund, emoționant; un sensus literalis desăvârșit, dar înscris într-un sensus moralis aparte, pentru un filolog desăvârșit, ca Richard Yates. Abia aștept să citesc și cartea Revolutionary Road, am citit doar câteva capitole PDF, dar vreau s-o citesc în format fizic - filmul l-am văzut și mi-a plăcut enorm de mult, Leonardo & Kate Winslet fac, iarăși, o pereche genială.

Vreau să mulțumesc enorm celor de la Editura Litera pentru volumul de față, Parada de Paște, îl puteți achiziționa de pe site-ul lor, unde găsiți o mulțime de cărți frumoase, în colecții diferite, pentru toate gusturile. S-aveți parte de lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori, și bine v-am regăsit!