Astronautul din Boemia, de Jaroslav Kalfař - Recenzie

Editura: Trei

Număr de pagini: 336

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2018

Traducere din limba engleză: Laurențiu Dulman

„Ce distanțe mari călătorește viața ca să descopere altă viață.”

Jaroslav Kalfař s-a născut cu un an înainte de Revoluția de Catifea din Praga. La 15 ani a emigrat în Statele Unite și a învățat limba engleză din cărți și desene animate. Deține un Masterat în Arte Frumoase de la New York University, unde a beneficiat de o bursă Goldwater și a fost nominalizat la E.L. Doctorow Prize. I s-a acordat National Endowment for the Arts Creative Writing Fellowship 2018. Locuiește în Brooklyn. Astronautul din Boemia este romanul său de debut.

Orfan de mic, crescut într-un sat din Cehia de bunicii săi iubitori, Jakub Procházka devine dintr-un cercetător modest primul astronaut al țării. Când o misiune periculoasă către Venus îi oferă atât șansa de a fi erou, așa cum și-a dorit dintotdeauna, cât și un mijloc de a ispăși păcatele tatălui său, fost informator comunist, Jakub se aventurează curajos în necunoscut, lăsând-o în urmă pe Lenka, soția și prietena lui cea mai bună. Singur în spațiu, Jakub trăiește aventuri paradoxale și se împrietenește cu o ființă extraterestră absolut neobișnuită – reală sau imaginară? – cu care poartă discuții filosofice despre artă și iubire.bVa mai reuși oare Jakub să revină în siguranță la viața pe care a lăsat-o în urmă, pe Pământ? 

Nu, nu exagerez deloc dacă vă spun că această carte, Astronautul din Boemia, este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, este una dintre cele mai profunde, neașteptate, imprevizibile creații literare. Credeți-mă, când am primit-o, mulțumită dragilor de la Editura Trei, pentru recenzie, nu mă așteptam să citesc o carte, de fapt, atât de bună. Voiam să încerc ceva SF, că, na, până și titlul te trimite la acest gen literar, dar Astronautul din Boemia este un roman efervescent, liric, plin de originalitate, plin de vitalitate. Într-un decor sumbru amplasat, în spațiul îndepărtat al lumii, în universul stelelor, al cometelor, al meteoriților, unde moartea ar putea însemna ceva de o secundă, Jaroslav Kalfař ne oferă o meditație asupra vieții, asupra alegerilor pe care le facem, o meditație asupra lumii nemărginite și infinite. Vă spun, dragii mei cititori, n-am mai citit ceva atât de bun de o groază de timp, și chiar am avut nevoie de o asemenea lectură care să mă pună pe picioare și să-mi ofere speranțe. 

„- Ce-și dorește cel mai mult națiunea noastră acum? Vrea să știe că nu suntem marionetele UE, nici ale americanilor, nici ale rușilor. Cehii vor să știe că politicienii lor iau decizii pentru binele națiunii, nu al unor oameni de afaceri sau al guvernelor străine. Asta este evoluția după care tânjesc. Am învins comuniștii cu decenii în urmă, Jakub. Nu putem să ne mândrim cu asta la nesfârșit. Republica noastră nu va avea niciodată agricultura Americii Latine sau resursele Ucrainei. Nu avem nici mega-armata americanilor, nici monopolul scandinavilor asupra pescuitului. Cum putem ieși noi în față în această lume? Cu idei. Cu știință. Țara asta are nevoie de un viitor, și n-am să mă întind liniștit pe patul morții până n-am să i-l ofer.”

Jakub & Lenka, un cuplu de oameni frumoși, cu ceva probleme, însă, din cauza faptului că nu pot avea copii. Bun. Pe deoparte, ni se oferă istoria relației lor - și asta am apreciat enorm la Kalfař, anume faptul că povestește istoria personajelor, în așa fel încât să ne apropiem de ele, să le lăsăm să pătrundă în lumea noastră, să le oferim încrederea și tot ce este nevoie pentru o lectură unică. Bun, de fapt, nu prea asta contează. Pe planșonul istoriei (istoria tatălui, istoria bunicului, istoria istoriei), Kalfař creează o poveste incomparabilă (da, știu că mă manifest impresionist și, poate, plictisitor), o filosofie a artei și a iubirii, a împlinirii și neîmplinirii. Toate personajele acestei cărți sunt figuri puternice, sunt figuri umane, autentice, neaoșe, care nu întruchipează doar o ființă, ci fiecare semnifică ceva, fiecare are o istorie sui generis, de la începutul ființei. Cu una, cu alta, la un moment dat personajul principal, Jakub, se hotărăște să ajungă în spațiu pentru a studia un nor de praf, pentru a a aduce mostre pe pământ și a dezlega, de ce nu, misterul creației. Bun. Toate frumoase, dar, oare, omul, în atâta singurătate, se apropie de sine sau se depărtează? Pentru Jakub, totul începe să capete conotații... nu știu cum să le spun, extraterestre. Da. Începe să vadă lucruri, să simtă chestii, să audă zgomote, astfel încât tinzi să crezi că, de atâta singurătate, și-a pierdut deplinătatea facultăților mintale. Dar nu, nu e așa, deoarece chiar există o creatură ciudată care-i dă târcoale. O creatură cu o istorie proprie, cu un nume inventat, cu obiceiuri și tradiții specifice planetei de unde se trage. Și, cu toate acestea, eu încă am un sentiment ciudat legat de acea creatură, astfel încât mi-am pus întrebarea: oare să fi fost într-adevăr o întruchipare fizică, palpabilă, materială, sau pur și simplu un produs al nebuniei personajului, înfrigurat și atins de o singurătate absolută, universală? Dacă veți citi cartea, e interesant să urmăriți acest aspect.

 „Am ridicat privirea spre creatură. Vocea ei era ascuțită, ca de copil, dar fiecare vorbă îi era acompaniată de un mormăit grav, ca de radio stricat. Dinții îi avea dezveliți într-un zâmbet înghețat și toți ochii îi clipeau la unison. (...) Doctorul o să fie încântat de povestea asta. Se întâmplă exact ce se aștepta el. Retrăirea traumelor, personificarea fricilor... nenorocitul ăla.”

Călătoria lui Jakub în spațiu a fost, pentru mine, o călătorie a întregirii ființei, o călătorie care-l va fi desăvârșit. Acolo, în singurătate, într-o filosofie lirică a iubirii, a originii, a durerii, a întrebărilor, Jakub se redescoperă, se reconsideră, caută răspunsuri neștiind că, de fapt, își va pune tot mai multe întrebări. Creatura, pentru mine, reprezintă istoria lumii, reprezintă acea privire de deasupra tuturor, acea privire incisivă, aproape zeflemistă (concluzie trasă din anumite lucruri pe care ea însăși le spune), este o voce rece, care spune lucrurilor pe lume. Jakub este călătorul pierdut în drumul său, care se află la o răspântie și nu știe ce cale să aleagă. Întreabă, cercetează, caută, într-un abis labirintic care, de fapt, nu este decât mintea sa dominată de singurătate și teamă, de incertitudinea și totuși neputința morții. Astronautul din Boemia este un roman impresionant prin istorie - ai putea crede că, de fapt, o lecție de istorie este plictisitoare, dar nu, Jaroslav este un autor bine informat și știe ce să ofere cititorului și, mai ales, cât să-i ofere acestuia -, prin amprenta pe care și-o lasă asupra ideii cărții: adevărata sa misiune nu este, de fapt, călătoria în spațiu spre a cerceta necunoscutul universului, ci adevărata călătorie este aceea spre a demonstra că noi, oamenii, depinde de legătura pe care o avem cu ceilalți, depindem de iubire, de prietenie, de tristețe, de toate aceste sentimente abstracte care ne încearcă ființa. Depindem de ceilalți. Depindem cu tot ce însemnăm noi, de la viscere, la piele.

„(...) Ne considerăm singurele spirite din univers, credem că îi știm toate secretele - dar de voi nu știam nimic. Cum ar spune un om, v-am descoperit din întâmplare. Nu pentru că am primit misiunea asta de la tribul meu.”

Stilul de scriere a lui Jaroslav Kalfař este unic prin cuvânt: autorul știe să aleagă cuvintele cele mai potrivite spațiului, creând o culoare locală care captează cititorul, îl face să viseze și-l transpune, zău de nu, în pielea personajului. Imaginile stilistice impresionează și conturează o atmosferă misterioasă, aproape de groază, o atmosferă unică prin presiunea singurătății absolute. Nu neapărat multe metafore, chestii dintr-astea, ci viață, da, viața impresionează în cuvintele autorului, viața care pulsează în orice cuvânt, în orice fragment: are un stil convingător, un stil cald, care-ți lasă o urmă de melancolie în suflet și-ți dă de gândit. Evident, ideile autorului, răspunsurile pe care le-aduce, convingerile sale - alifii de pus la suflet. Mie, credeți-mă, mi-a plăcut această carte cum n-am crezut vreodată c-o să-mi placă, m-a surprins și m-a făcut s-o pun la suflet și s-o recomand oricărei persoane care vrea să citească ceva într-adevăr bun.

„- Simt frica asta a voastră. Ezit să plec dintre cei vii. De-ar afla Bătrânii mei, m-ar răpune cu sulițe sharongu. Să te temi de un adevăr! Blasfemie! Dar, vai, asta am găsit înăuntrul măreției Pământenilor - frica.”

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

un impuls bizar, de Lydia Davis - Recenzie

Editura: Vellant

Număr de pagini: 372

Traducere: Luana Schidu

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2017

Lydia Davis este considerată una dintre cele mai originale și influente voci ale literaturii americane contemporane. În această a doua parte a integralei de proză scurtă ce reunește cele mai recente volume: Samuel Johnson este indignat (2001) și Tulburări diverse (2007), regăsim ficțiuni pe tema morții, a căsniciei și a copiilor. Kafka e cuprins de disperare cînd trebuie să decidă ce să gătească pentru iubita lui (Kafka pregătește cina), moartea e abordată ca o problemă de gramatică („Acum, în timp ce moare, pot să spun Aici trăiește? “), iar cuplul imposibil din Babeta și Ursuzul este radiografiat cu un umor irezistibil (De când te-am cunoscut, zice Ursuzul, am mâncat mai multă fasole decât în toată viața mea. Cartofi și fasole.)  Lydia Davis s-a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă și romanul Sfârșitul poveștii, pe lângă eseuri și traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincții internaționale pentu opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s-a acordat în 2013. A predat literatură și scriere creativă la universități americane cu tradiție. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie.

„Unul dintre giganții tăcuți ai ficțiunii americane.” - Los Angeles Times Book Review

Îndrăzneaţă, tulburător de inteligentă şi adesea extrem de comică, lumea pe care Lydia Davis o creează în volumele de proză scurtă ne aminteşte, într-un univers în care cuvintele se destrăbălează, ce înseamnă cu adevărat termeni precum economie, precizie și originalitate. Este o scriitoare la fel de mare ca Franz Kafka, la fel de subtilă ca Gustave Flaubert și la fel de esențială ca Proust.

Volumul Tulburări diverse, publicat în 2007, și care face parte din prezenta antologie de proză scurtă, a fost finalist în competiția pentru National Book Award Fiction.Lydia DAVIS, scriitoare și traducătoare americană născută în 1947, recunoscută pentru poveștile extrem de scurte, strălucite şi inventive. În toamna anului 2003 a primit unul dintre cele 25 de premii MacArthur Foundation pentru modul în care demonstrează că „limbajul în sine poate distra“, pentru felul în care „spune totul printr-un singur cuvânt“ și pentru incredibilul stil care „poate menține interesul cititorului prin fraze nespuse“. Davis oferă cititorilor un fragment de detalii invizibile anterior vieții, dezvăluind noi surse de perspective filosofice și frumusețe. În 2013 a primit premiul Man Booker International. 

„Îmi pace să lucrez lângă bebeluș, aici, la biroul meu, la lumina veiozei. Bebelușul doarme.

Ca și când aș fi din nou tânără și săracă, era să zic.

Dar sunt încă tânără și săracă.”

Domle, eu o iubesc pe Lydia Davis, serios de nu, o iubesc pentru tot ce scrie. M-am îndrăgostit de ea încă de când am citit cartea Sfârșitul poveștii, apărută la Editura Univers, pentru că, până s-o citesc pe ea, nu mai întâlnisem o autoare care să scrie atât de natural, care să facă, cu simple cuvinte, povești atât de profunde și duioase - nu mai întâlnisem la nicio autoare acest stil incomparabil de a compara, de a alege cuvintele potrivite, de a alege acele cuvinte care să se potrivească asemenea unei mănuși circumstanțelor povestite. Nu exagerez, dar, pe bune, Lydia Davis chiar este un gigant al literaturii americane, este făcută să scrie și să creioneze viața, veridicul cu atâta talent, cu atâta naturalețe & precizie. Intră în sufletul cititorului, îi oferă acestuia exact ce vrea el să audă, se joacă cu sentimentele sale, îl trece de la tristețe la fericire, de la agonie la extaz, de la melancolie la efervescența momentului, cu o luciditate originală, cu o dezolare metafizică și o presiune filozofică subtilă. Cărțile Lydiei Davis nu plictisesc, deși sunt pline de detaliu; autoarea reușește să facă din chestii simple (un cuplu care stă de vorba sau cineva care se uită la televizor, o femeie care face mâncare & un soț nemulțumit) un adevărat mit, o adevărată poveste sui generis. Habar n-am cum să descriu aceste chestii, pentru că trebuie să citiți aceste cărți pentru a vă convinge.

„Nu că acest serial cu polițiști hawaiieni mi s-ar părea foarte bun, doar că pare mai real decât propria mea viață. (...) Mi se pare că se aude un televizor de dincolo de perete, dar e glasul gâștelor sălbatice care zboară spre sud la lăsarea întunericului.”

Volumul de față, un impuls bizar, cuprinde mai multe creații: o adunătură de povești, fiecare purtând amprenta originalității și a scriiturii bune, cu o claritate în gândire și o precizie firească a limbajului. Doamne, poate mă manifest impresionist, dar eu sunt chiar impresionat de felul în care această autoare scrie. Ok, după ce citisem Sfârșitul poveștii, n-am mai auzit de Lydia Davis câțiva ani buni, și-apoi am văzut, printr-o postare pe Facebook, un citat de la o prietenă care citea această carte și am rămas extrem de surprins să văd că cei de la Editura Vellant i-au mai tradus două volume. Am zis că neapărat trebuie să pun și eu mâna pe ele, pentru că știam că nu trebuie să scap din vedere asemenea cărți. Și-am avut dreptate, și-am avut și așteptări care mi-au fost întrecute, zău de nu, mi-au fost întrecute și mi-au dat certitudinea că, într-adevăr, Lydia Davis rămâne o autoare pe care o voi purta mereu în sufletul meu și care, pentru mine, rămâne un autor de referință în palmaresul meu literar. Scrie exact pe stilul meu, scrie încât să-și facă cititorul să vibreze la anumite pagini, să trăiască anumite povești, să simtă, să descopere, să vrea mai mult. Și niciodată nu-și lasă treaba neterminată: fiecare poveste definește ceva anume, fiecare poveste se termină într-un mod care închide, ca într-o carapace, universul fictiv. Și nu vrei mai mult. Vrei doar să treci la următoarea poveste și să vezi ce-are să se mai întâmple și de această dată, despre ce urmează autoarea să scrie. N-ai fi surprins să vezi că, dintr-o simplă buruiană, reușește să facă o poveste originală de vreo două-trei pagini. Serios!

 „Când răspund la una dintre aceste scrisori, e drept, uneori tot ce primesc în schimb, săptămâni mai târziu, este un răspuns scurt, obosit. Dar și mai adesea răspunsul vine repede și e complet, cald, încântat chiar; și  apoi, tocmai pentru că este o companie atât de generoasă și de minunată, poate să stea din nou pe noptiera mea, pe birou sau pe teancul meu de corespondență, săptămâni, luni ori mai mult, până răspund.”

Mi-a plăcut cum a apreciat Jonathan Franzen volumul de față: „Davis este o magiciană a conștiinței de sine. Puțini scriitori contemporani știu să dea mai mult sens cuvintelor de o pagină.” Întocmai, Davis reușește să fie originală în ceea ce privește scriitura, modul său silistic, efervescența aproape lirică a poveștilor, miticul lor, acel moment de maximă exaltare epică, nu știu, sunt foarte confuz deoarece nu știu cum să vorbesc despre această carte fără să par banal. Ironică, inteligentă, fooooarte subtilă, Lydia Davis oferă cititorului universuri & perspective noi, dar asta presupune, bineînțeles, și o deschidere din partea cititorului. N-o poți citi pe Davis fără să-i cunoști, câtuși de puțin, viața (de aceea am introdus și un scurt fragment din biografia ei la începutul recenziei). Se vede că, pentru această autoare, viața înseamnă literatură (și, bineînțeles, invers - literatura înseamnă viață) și că, integrând-și porțiuni din propria-i viață, într-o manieră stilistică viabilă, reușește să creeze ceva atât de frumos. O să rămână una dintre autoarele mele de suflet ever. Și asta înseamnă mult, credeți-mă.

Recomand cu încredere această carte, iar, dacă ați citit-o, vă rog să-mi spuneți părerea voastră! Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea un impuls bizar. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!

 

3 lucrări apărute la RAO premiate de Magazin istoric și Banca Naţională a României

În cadrul celei de-a XXVI-a ediţii a Simpozionului anual de istorie şi civilizaţie bancară „Cristian Popişteanu“, organizat de fundaţia şi revista Magazin istoric în parteneriat cu Banca Naţională a României, au fost premiate 3 cărți apărute la Editura RAO.

Astfel, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, autor Bogdan Bucur, a fost distinsă cu premiul „Nicolae Iorga“.Premiul „Nicolae Titulescu“ a revenit volumului Ambasadorii Maiestății Sale în România, autor Mihai Retegan. Premiul „I.C. Filitti“ a fost acordat lucrării Despre cultura de ieri și românii de azi. Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu, autor Narcis Dorin Ion.


Premiile au fost oferite de Fundaţia culturală Magazin Istoric pentru cele mai importante contribuţii ale cercetării istorice pe anul 2017.

Ediţia a XXVI-a a Simpozionului anual de istorie şi civilizaţie bancară „Cristian Popişteanu”, a avut loc marți, 24 aprilie, la sediul Băncii Naționale a României. Evenimentul a fost organizat sub egida Centenarului Marii Uniri. Tema simpozionului a fost: Reconfigurări statale şi instituţii financiar-bancare în Europa anului 1918.

Informatorul, de John Grishman, de astăzi în librării

 

Nu este doar un autor foarte apreciat, ci și un bun critic al societății americane. În cele peste 30 de cărți ale sale, John Grisham se bazează pe talentul său de povestitor exceptional pentru a relata tot atâtea cazuri marcate de corupție, nedreptate. Și Informatorul, apărut la Editura RAO, este tot o critică gravă adusă justiției. Povestea începe cu doi investigatori și un fost avocat care le vinde acestora un pont despre „cel mai corupt judecător din istoria justiției americane”, după cum susține el. Este vorba despre o judecătoare sigură că se află mai presus de lege. Pentru că ea este legea. Cazul implică o o afacere cu un cazinou, o rezervaţie amerindiană, un sindicat al crimei organizate și un judecător corupt care se îmbogățește peste noapte. Preocupat de lupta împotriva terorismului, FBI-ul nu se arată interesat de cazul acesta, prin urmare cei doi investigatori încep o anchetă pe cont propriu, în ciuda faptului că aceasta se dovedește a fi una periculoasă : „Nu suntem polițiști cu o armă în dotare. Singurele noastre arme sunt citațiile”, spune Holz, personajul principal al cărții. Temerile ei sunt justificate: odată pornită investigația, o persoană este ucisă, una dispare și o alta este rănită grav. Cu toate că vorbim despre ficțiune, cartea lui Grisham se situează la granița cu documentarul, aducând numeroase detalii din interiorul sistemului juridic American.

Din 25 aprilie, ultima carte semnată de povestitorul numărul 1 al Americii poate fi găsită în librăriile din București și din țară.

Trei destine împletite, de Laetitia Colombani - Recenzie

„Mai bine nu mă nășteam (...).”

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Număr de pagini: 200

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2018

Traducere: Mihaela Buruiană

Laetitia Colombani este o bine-cunoscută scenaristă, regizoare și actriță. A scris și regizat lung-metrajele À la folie… pas du tout și Mes stars et moi. Trei destine împletite este primul său roman și a fost un fenomen editorial încă dinainte de apariție, drepturile de publicare fiind vândute în 28 de teritorii. Trei destine împletite a fost recompensat în 2017 cu Prix Relay, iar în 2018 cu Globul de Cristal pentru cel mai bun roman al anului – distincție care întrunește votul jurnaliștilor culturali din Franța. S-a vândut în 325.000 de exemplare. Laetitia Colombani va scrie scenariul și va regiza adaptarea cinematografică a cărții.

Trei femei, trei vieți, trei continente. Aceeași sete de libertate.

India. Smita este o paria. Visează ca fiica ei să se ridice deasupra condiției sale nefericite și să meargă la școală.

Sicilia. Giulia lucrează în atelierul tatălui său. Când acesta suferă un accident, ea descoperă că afacerea familiei este pe cale să se ruineze.

Canada. Sarah, avocată reputată, urmează să fie promovată la conducerea cabinetului, când află că este grav bolnavă.

Legate între ele fără să știe de ceea ce au mai intim și mai personal, Smita, Giulia și Sarah își refuză soarta și hotărăsc să lupte. Vibrând de umanitate, poveștile lor se împletesc și vorbesc despre speranță și solidaritate.

Am citit această carte în doar câteva ore; cert este faptul că am luat-o în mână și nu am mai putut s-o las deoparte până când nu am terminat-o. De ce? Simplu: pentru că mi-a plăcut al naibii de mult și, dacă stau bine și mă gândesc, n-aș fi vrut să fie atât de scurtă. E trist, în ultima vreme am citit o groază de cărți bune (urmează recenzia alteia, Astronautul din Boemia, tot de la Editura Trei - cred că una dintre cele mai frumoase & profunde cărți citite vreodată), dar, din păcate, cărți scurte. Cărți care nu m-au saturat, nu mi-au oferit plenitudinea de care aveam nevoie pentru a-mi satisface plăcerea. Dar cărți care mi-au plăcut, da, chiar mi-au plăcut, pot să pariez că, anul acesta, cei de la Trei au scos o groază de cărți bune, așa, profunde, deep, care să-ți dea de gândit și să-ți răscolească sufletul, inima, să-ți dea la morală, cum s-ar zice.

 „Smita știe povestea aceasta. Nu este nevoie să i se amintească. Știe că aici, în țara ei, victimele violului sunt considerate vinovate. Nu există respect pentru femei, cu atât mai puțin dacă sunt paria. Ființele acestea care nu trebuie atinse sau măcar privite sunt totuși violate fără rușine. Pentru a pedepsi un bărbat care are datorii, i se violează soția. Pentru a pedepsi un bărbat care se încurcă cu o femeie măritată, i se violează surorile. Violul este o armă puternică, o armă de distrugere în masă.”

Trei destine împletite pentru mine a fost o carte adevărată. A fost o carte sinceră, o carte dureroasă, la o adică, a fost ca un wake-up call pe care-l meritam și care mi-a reamintit faptul că, în viață, totul se poate schimba, radical, în doar câteva secunde: un telefon neașteptat, o scrisoare necunoscută, o mașină care vine în viteză, o privire aruncată în altă parte, un moment de neatenție, totul, totul poate schimba ceea ce viața ta a însemnat cu o secundă mai înainte. Această carte, de asemenea, mi-a readus aminte cât de frumos, nemărginit, cât de etern și puternic este omul, cât de visător este, cât de mult luptă în limitarea lui să atingă ascensiunea. Mi-a readus aminte câte de multe greșeli prostești facem, cât de multe regrete avem și cât de des ne punem întrebarea ce-ar fi fost dacă. Nu, credeți-mă, pentru mine cartea Laetitiei Colombi a fost una sinceră, una adevărată, a fost o carte pe care am simțit-o organic, visceral și care mi-a dat curaj, da, mi-a dat curaj să știu să lupt pentru visurile mele oricât de mărețe ar părea, să-mi pun idealurile pe primul loc și să trag, să trag până voi reuși să le-ating, pentru că avem în noi forța & puterea & tăria & capacitățile de a ne împlini toate visurile. 

„În ziua aceea, se întoarce acasă în toiul după-amiezii. Este o oră pe care nu o cunoaște, o oră la care casa ei este goală. Liniște peste tot. Se așază pe pat și începe să plângă, fiindcă se gândește la femeia care a fost, care era încă ieri, o femeie puternică, cu inițiativă, care își făcuse un loc pe lume, și își spune că astăzi lumea a părăsit-o. Atunci, nu mai este nimic care să-i împiedice căderea. Declinul tocmai a început.”

 Nu am să vă spun prea multe despre carte, dar am să spun câte puține lucruri despre fiecare. Smita, am să încep cu ea. Smita este o paria, o marginalizată, Smita s-a născut așa, mama ei s-a născut o paria, mama mamei ei s-a născut o paria. Ce este o paria? Vă las să aflați. Dar, știind prin ce trece, știind prin ce a trecut de-a lungul timpului, Smita vrea o schimbare, Smita începe să ardă și realizează că nu vrea ca fiica ei, și fiica fiicei ei, și fiica fiicei fiicei ei să fie, de asemenea, o paria. Se hotărăște s-o dea la școală. După cum v-ați fi așteptat, poate un mic spoiler, cei de la școală nu o acceptă, așadar fiica ei are deja destinul prescris încă de când s-a născut. Dar lucrurile nu rămân așa. Smita se hotărăște să facă o decizie care ar părea nebunească, pentru că știe că, de fapt, viața ei nu înseamnă să fie doar o simplă paria. Giulia, apoi, Giulia este o luptătoare, de fapt, cred că toate cele trei femei de aici, din carte, reprezintă de fapt curajul, reprezintă puterea pe care o avem fiecare în noi, dorința care pulsează ca o altă inimă. Giulia vrea să lupte nu doar pentru ea, ci și pentru ceilalți, pentru tatăl ei, pentru familia ei, pentru femeile care lucrează, de atâta timp, la afacerea tatălui ei. Va reuși, oare, să găsească o soluție? Sarah. Sincer, în legătură cu povestea ei, parcă nu-mi putea scoate din cap gândul ăsta: de ce trebuie să regretăm un lucru decât abia atunci când îl pierdem? Sarah pare o femeie împlinită: are o carieră de succes, are o viață liniștită, are un palmares curat... și, totuși, ceva parcă lipsește. Pentru ea, munca a devenit un stil de viață. Se trezește muncind, adoarme cu gândul la muncă. Bineînțeles, stima de sine are valori ancestrale în acest caz. Dar oare este Sarah fericită? Oare este Sarah, într-adevăr, o femeie fericită? După ce a încheiat două relații din cauza acestui lucru (sau, aș spune, poate datorită acestui lucru), mai are Sarah speranța unei noi vieți? Și totul ia o întorsătură la o sută optzeci de grade când află, ca o lovitură după în piept, că suferă de cancer. Cum va putea ea să ascundă toate acestea pentru a nu-și crea probleme, discuții, bârfe la locul de muncă? 

    „Atinge şuviţele, le aranjează, le modelează, le sculptează, într-o încercare nu de a şi le însuşi, ci mai degrabă de a le îmblânzi. Părul nu-i opune rezistenţă, se lasă domolit, cuminte şi generos. Se potriveşte încet cu ovalul chipului ei, se abandonează. Sarah îl întinde, îl mângâie, îl coafează, îl consideră aşa de cooperant, încât aproape că-i este recunoscătoare."

Tăria de caracter a acestor trei personaje mi s-a părut una perfect construită. Mi-a plăcut, domle, mi-a plăcut această carte la nebunie. Și parcă s-a terminat prea devreme. Ok, da, poate unele destine erau complete, anume al Giuliei și al lui Sarah, dar aș fi vrut să știu mai departe ce se va fi întâmplat cu Smita, cu fiica ei, unde vor ajunge, ce vor face, pentru că totul parcă a fost lăsat prea în aer, prea brusc, prea deodată. Aș mai fi vrut să citesc, nu știu, să citesc ceva doar despre Smita (da, cartea a fost construită pe 3 fire epice - povestea celor trei femei, o poveste care ajunge, la un moment dat, adică spre sfârșitul cărții, să se împletească într-un mod absolut fabulos, magic aș spune). Din acest motiv am dat cărții patru steluțe și nu cinci, pentru că aș fi vrut să nu se fi terminat atât de brusc, lăsându-mă cu întrebări la care chiar nu știu cum să răspund. Dar a fost o carte pe care o recomand cu drag tuturor, pentru că, cu siguranță, are să vă placă!

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!