Îngropat de viu, de Ṣādegh Hedāyat - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2014

Traducere: Gheorghe Iorga

Ṣādegh Hedāyat (1903-1951) s-a născut la Teheran, într-o familie de aristrocrați. Și-a început studiile la Colegiul francez Saint-Louis din capitala Iranului, continuându-le la Belgia și apoi la Paris. S-a întors în Iran în 1930, câtigându-și existența din diferite slujbe practice, pentru scurte perioade. În 1937 a întreprins o călătorie de doi ani și jumătate în India, iar în 1944 a vizitat Uzbekistanul sovietic. În decembrie 1950, a revenit la Paris, unde s-a sinucis cinci luni mai târziu. Marcat de scriiori precum Edgar Allan Poe, Guiy de Maupassant, Franz Kafka, Herman Hesse și Anton Cehov, Hedāyat este considerat primul autor de roman și proză scurtă, cu adevărat modern, din literatura iraniană, iar valoarea operei sale - elogiată de mari autori ai vremii, printre care Henry Miller și Andre Breton - este recunoscută în întreaga lume. În scrierile sale de maturitate a abordat probleme actuale ale epocii, criticând regimul politic și religios iranian, astfel că, până în ziua de azi, Hedāyat a fost cenzurat sau interzis, chiar, în țara sa natală.

Am să-ncep prin a spune că am intrat în această lectură după ce am citit scurta biografie a autorului și, de altfel, am văzut că s-a sinucis. La o adică, din acel moment, am știut că titlul cărții Îngropat de viu este relevant pentru, de fapt, ceea ce conține cartea; mi-a plăcut, într-o mare măsură, și coperta, pe care am văzut-o ca o metaforă a încercării omului de a se agăța sau, dimpotrivă, de a se desprinde, de „ființa fizică” ce încă-l ține, voit sau nu, pe pământ. Recunosc, chiar am fost interesat și mai mult de acest roman după ce m-am gândit la aceste aspecte - sinuciderea autorului, parcursul său istoric (vizitele în diferite țări care, de altfel, și-au pus, într-o măsură, accentul asupra scrierii sale). Și, totuși, dincolo de a fi citit niște povești profunde (unele chiar mi-au rămas și-acum în minte), am simțit o tristețe oarecum prea mare, o incisivitate hazardată, un sentiment al nepăsării, pentru propria ființă, parcă prea multe, în ideea că I can not handle so this for much more. Dar am continuat să citesc, sincer, pentru că Hedāyat mi s-a relevat într-o profunzime pe care, de obicei, o caut în cărți - dar poate n-a fost tocmai perioada potrivită să abordez romanul acesta, Îngropat de viu, pentru că, să spun așa, e foarte ușor să te lași captivat de carte chiar până la „asumarea” și „identificarea” cu anumite emoții ale autorului. De ce spun asta? Pentru că, în scriitura lui Hedāyat, e atât de normal să fii anxios, să fii depresiv, să fii, pur și simplu, sătul de lumea în care trăiești. Și, bineînțeles, nu doar despre asta sunt scurtele povești ale lui Hedāyat, dar, dacă stai și privești puțin în ansamblu, îți vei fi dat seama de faptul că toate personajele sale poartă, în cele din urmă, o tristețe de nemăsurat, o tristețe profundă, încărnată în ei. 

Ideea de bază a prozelor scurte grupate în volumul Îngropat de viu urmează un moment definitoriu, esențial, irefutabil al existenței noastre, limitate, pe acest pământ: sfârșitul, moartea, „plecarea”. Hedāyat, cu o măiestrie aparte, surprinde, minuțios, diversele forme, pe care, de altfel, le recunoaștem cu toții, diversele „fețe” ale morții: exasperările unui sinucigaș la care, dincolo de toate încercările, moartea se încăpăținează să apară; tradițiile și credințele condamnate la stingere, dar pe care, în secret și sfidând măsurile de reprimare luate în vederea lor, unii adepți le fac din nou să strălucească; visuri sugrumate care nu mai mor, care nu dispar, care fac din somn cea mai haotică experiență, potențată până la dorința de a scăpa de ele, chiar și de-ar fi să mori; deșertăciunea jocurilor politice făcute fără cortină, fără perdea, în fața societății căreia îi este frică să se ridice și să strige; conflicte domestice, de natură casnică, viclenie, hazardare, violență. Toate acestea fac, din proza lui Hedāyat, un cumul de trăiri, sentimente, emoții, cu o luciditate scânteietoare când vine vorba de sensuri. Hedāyat parcă ar vrea să sfâșie valul de iluzii, de „minciuni”, ce ne întunecă privirea, ce ne întunecă mintea, descoperindu-ne, astfel, realitatea multiplă a renunțării la propria ființă, la propriul suflet, la propria identitate fizică, la propria identitate cognitivă. 

Nu știu ce-aș mai putea spune, în cele din urmă. Nu prea e o carte pe care s-o poți recenza, la o adică, având în vedere că e formată din mai multe proze scurte, fiecare neavând legătură cu celelalte - cel puțin, nu din punctul de vedere al personajelor, dar dacă e să vorbim de anumite stări, emoții, sentiment, trăiri care domină scriitura lui Hedāyat, atunci, cu siguranță, multe se vor regăsi și-n alte scrieri de-ale sale. Recunosc, n-au fost doar momente în care simțeam o tristețe exacerbată, un simț al neființei dincolo de puterea mea de înțelegere - au fost și momente în care m-am regăsit râzând, zâmbind, ba chiar bucurându-mă de anumite chestii; dincolo de toate acestea, în proza lui Hedāyat primează, evident, un simț acut al morții, sau, mai bine spus, este ca și cum moartea, un personaj omniprezent, stă în spatele anumitor personaje, așteptând momentul oportun pentru a lua ceea ce, încă de când ne naștem, i se cuvine. M-a atras, de asemenea, și faptul că autorul e iranian - nu prea am citit autori de această naționalitate, și, cu siguranță, a fost prima dată când am citit o traducere din limba persană. Pot spune că îi mulțumesc traducătorului care a reușit să redea, extrem de bine, atmosfera cărții, care a reușit să redea, cât mai corespunzător și corect, scriitura lui Hedāyat.

Au fost multe citate pe care le-am salvat, și dacă, de obicei, obișnuiesc să le citez în recenziile mele, de data aceasta am să zic pas. Nu știu, pe mine chiar m-au mișcat unele, mi-au creat stări, stări destul de negative, să zic așa. Deci, mai bine, de data aceasta nu. Dar vă pot spune că recomand, în cele din urmă, acest roman - cu singura mențiune că, for real, chiar NU este pentru oricine. Nici pentru mine n-a fost, mai ales că l-am citit într-o perioadă care chiar nu se potrivea cu scriitura lui Ṣādegh Hedāyat. Mă bucur, în cele din urmă, c-am reușit să-l „cunosc”, fazual spus, și pe acest autor. Pot spune că, într-adevăr, a fost ceva diferit față de tot ce-am citit până acum, a fost o abordare autentică, extrem, dar extrem de profundă (depinzând de punctul de vedere al cititorului), și parcă aș mai citi ceva de la el, dar, cu siguranță, nu în viitorul apropiat.

Mulțumesc pentru atenție și vă doresc să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, alături de o săptămână liniștită și cu spor. Revin și eu, la rândul meu, cu o întrebare. Ce-ați mai citit? Ați citit această carte? Dacă da, aș dori să știu părerea voastră. Spor, spor spor!

Dansul răului, de Michel Benoît - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2017

Traducere: Elena Arhire (prin GRAAL SOFT)

„(...) Era convins că textul sfânt nu căzuse din cer în urechile lui Mohamed, că fusese nevoie de mai bine de un secol pentru a fi scris și căuta cu încăpățânare o dovadă indiscutabilă.”

Michel Benoît (pseudonim literar) este un romancier și un specialist în studium creștinismului, doctor în biologie și teologie. A intrat în ordinul Benedictinilor la parohia Saint-Benoit-sur-Loire, unde a rămas douăzeci și doi de ani. Din cauza ideologiei nepotrivite, a părăsit Biserica Catolică și s-a dedicat cercetării și scrisului. Prima sa carte, Prizonierul lui Dumnezeu, este o lucrare autobiografică despre viața lui la mănăstire, devenită bestseller internațional după ce a fost publicată, în anul 1992.

Trei tineri călugări care studiază la Roma originile creștinismului află despre un vechi manuscris al Coranului care ar zdruncina din temelii ceea ce se știe despre apariția islamului. Când Georges, unul dintre ei, dispare în deșertul iranian, Nil pornește pe urmele lui și ale manuscrisului. Numai că, din motive cu totul diferite, un înalt prelat de la Vatican și jihadiștii din Statul Islamic vor cu orice preț să ajungă înaintea lui la manuscrisul problematic, astfel că Nil trebuie să lupte nu doar pentru protejarea manuscrisului, ci și pentru propria viață și pentru salvarea frumoasei surori a lui Georges, marcată de un trecut tenebros.

„(...) Ce credeți, profesore, că noi, musulmanii, n-avem memorie? Prețiosul cufăr din gheniza există de pe vremea Profetului, i-a însoțit pe primii califi în cuceririle lor. Amintirea lui nu s-a pierdut niciodată în Umma, care știa de existența celor douăsprezece pergamente, cel mai de preț depozit - și cel mai periculos care există pentru islam. Ați îndrăznit să deschideți cufărul - și ați subtilizat unul dintre cele douăsprezece pergamente dinăuntru.”

Am să fiu destul de vag cu recenzia acestei cărți, întrucât am citit-o destul de rapid și sunt sigur că, la un moment dat, nu prea am mai înțeles ce se întâmplă și în ce direcție o iau lucrurile și, de asemenea, motivele pentru care chiar au luat-o în acea direcție. De asemenea, recunosc și că, de-a lungul lecturii, n-am putut să mi-l scot din cap pe Dan Brown, gândindu-mă că amândoi - atât Dan Brown, cât și Michael Benoît, în Dansul răului - știu să speculeze, extrem de bine, anumite aspecte ce țin de religie, știință, biserică, dogme. Eu nu-s fan Dan Brown, de nicio culoare, dar nu pot să-i contest talentul și măiestria atunci când vine vorba de a reuși să speculeze anumite idei, anumite aspecte. Dar, probabil, acesta nu e genul meu de lectură - de fapt, chiar vorbeam cu cineva și îi spuneam că mă bucur că citesc o carte, în aparență, ușurică, în care nu găsesc prea multe subiecte profunde care să-mi stârnească emoții și trăiri. Am considerat-o o lectură light, să spun așa, dar, dacă stau și mă gândesc mai bine, nici pe departe n-a fost o lectură accesibilă tuturor, o lectură, de asemenea, accesibilă mie, întrucât mă lasă puțin rece asemenea subiecte și abordări. Totuși, recunosc că m-a antrenat romanul, m-a prins destul de rapid și chiar am vrut să aflu mai multe despre această idee, despre manuscrisul pierdut care, din câte am înțeles, ar putea schimba istoria și mersul firesc al întregii lumi.

„- Speranța... este o viclenie a lui Dumnezeu prin care îi lasă pe oameni să îndure alte suferințe.”

Și, în cele din urmă, simt că am rămas așa, cum să zic, cu buza umflată, întrucât n-am aflat prea multe și nici nu m-a surprins pe cât, poate, m-așteptam să mă surprindă. Dar mi-au plăcut, enorm de mult, personajele, și-acesta a fost unul din motivele care m-a făcut să înaintez în lectură și să-i dau o șansă. Cartea, la o adică, oricum se citește foarte rapid, are capitolele mici și ritmul alert, formatul cărții este, de asemenea, tip carte de buzunar, deci nu m-a solicitat prea mult și, la sfârșitul ultimei pagini, chiar am fost mulțumit, să zic așa, că am citit și această carte - deși, repet, parcă mă așteptam la mai multe. Sau, îmi asum când spun asta, poate am citit-o eu superficial și fără chef, întrucât nu abordez prea des subiecte de genul - din cauza unor experiențe, din trecut, cu alte cărți care pur și simplu nu mi-au fost pe plac și care au mers în aceeași direcție ca și romanul lui Michel Benoît, Dansul răului. 

Deși abordează subiecte destul de sensibile, să spun așa, dând dovadă ce curaj, de-a lungul lecturii am avut puțin impresia că i-ar lipsi ceva. Ce? Nu știu să vă spun, dar aveam sentimentul acesta vag că parcă aș fi vrut să fie altfel, aș fi vrut să fie mai intensă (deși, ohoh, are numeroase imagini intense care-ți dau puțin imaginația peste cap). Este o carte profundă, într-o măsură, violentă, în altă măsură, este o carte sensibilă, emoționantă - vorbește, în cele din urmă, despre niște adevăruri - și nu neapărat adevăruri legate de dogme, anectode, religie, ci despre niște adevăruri umane, ale firii omenești. Și ăsta este „aspectul” pe care l-am urmărit de-a lungul cărții și care, de altfel, m-a și încântat cel mai mult. Dincolo de acțiune, dincolo de personaje ascunse în umbră și pregătite oricând să ucidă, personaje care ar fi gata oricând să-și dea viața în numele idealității și al aparării propriei țări și credințe. Dar, în cele din urmă, eu cred că trei steluțe îs meritate; a fost o carte care mi-a plăcut dar care, cu siguranță, nu devine, pentru mine, o lectură de referință. 

„(...) Dragostea există în afara literaturii?”

Chiar nu știu ce să vă mai spun. Repetându-mă, e o carte pe care simt că am citit-o superficial, fără prea mult chef, și-i foarte posibil să nu-i fi acordat creditul necesar, atenția necesară. Am intrat în lectură considerând-o o carte ușoară, o carte care merge după o lectură mai, cum să zic, solicitantă. Și, bineînțeles, am luat-o ca un respiro, deși, sunt sigur, dacă i-aș fi acordat mai multă atenție, mai multă credibilitate, poate aș fi înțeles-o și perceput-o la potențialul ei maximal. Dar, na, cum nu voi mai reveni asupra lecturii, cu siguranță am s-o las deoparte și, poate în timp, am să-mi dau seama că de fapt a fost o lectură departe de a fi, cum am numit-o mai sus, light.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Dansul răului, de Michel Benoît, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

Splendoare, de Margaret Mazzantini - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Actual 

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2015

Traducere (și note): Gabriela Lungu 

Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Își petrece copilăria și adolescența în diverse țări europene, mai ales în Spania, până când familia ei se stabilește definitiv în Italia. Urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. După o frumoasă carieră artistică în teatru, cinema și televiziune, Margaret Mazzantini renunță la scenă în favoarea scrisului. Debutează în 1994 cu Ligheanul de zinc. Pentru Nu te mișca (2001; Polirom 2004, 2013), ecranizat în 2004, primește premiile Strega, Grinzane Cavour și Rapallo Carige. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) primește Premiul Campiello și este la rândul său ecranizat. Margaret Mazzantini a mai publicat romanele Nimeni nu se salvează singur (2011; Polirom, 2013), Marea, dimineața (2012; Polirom, 2014; recompensat cu premiile Pavese și Matteotti) și Splendoare (2013). În prezent trăiește la Roma, alături de familia sa). 

Splendoare este un roman despre adolescența zbuciumată a doi băieți, două caractere în care se împletesc neliniște interioară și capriciu, tenacitate și aplecare spre carnal. După copilăria petrecută alături, Guido și Constantino sunt purtați de viață pe drumuri separate. Totuși, în ciuda despărțirii, legătura tensionată dintre ei crește în intensitate și, odată cu maturizarea tinerilor, se dezvoltă în dragoste homosexuală. Separarea nu le împiedică destinele să semene, traseele celor doi urmând fire comparabile până în clipa reîntâlnirii acestora. Harta iubirii lor ajunge să descrie atât o Romă impregnată de mitologie, cât și o Londră extravagantă, oraș în care cuplul își poate pierde urma, o călătorie prin viața care transpare adevărul ca splendoare înseamnă însuși propriul fel - unic, complicat, întortocheat, autentic - de a fi. 

„Nu e cel pe care l-am visat întotdeauna? Cel pe care toți băieții și l-ar dori, înainte să fie corupți, înainte ca lumea să-i prindă în plasa ei. O să fim niște cosmonauți marini. Murmurul valurilor atât de disciplinat. Va veni o nouă ordine. Mă întorc să sărut plaja. Oh, dacă Leni ar fi aici pe plajă să filmeze scena asta, trupul meu zbârcit în apă ca o maimuță sfrijită.

Suntem mereu obligați să ne naștem din nou într-un loc îndepărtat din univers.”

Mie-mi place Mazzantini, am citit vreo alte trei cărți de la ea - Nu te mișca, fiind unul dintre cele mai profunde romane de dragoste citite vreodată, Nimeni nu se salvează singur, o carte de o sensibilitate deosebită și apăsătoare și Marea, dimineața, un roman care m-a dat peste cap, un roman al cărui lirism, al cărui emoție m-au copleșit. Acum, vorbind despre Splendoare, pot spune că, iarăși, am găsit acel stil care o caracterizează pe Mazzantini - un stil inteligent, acut, cu un simț chirurgical, aproape, al emoțiilor omenește, cu un stil caracteristic de a crea personaje, de a le pune în situații firești sau nefirești, din care, în cele din urmă, reușesc să-și găsească curajul spre a ajunge la desăvârșirea lor ca oameni. Romanul Splendoare, pe care l-am citit acum vreo câteva luni, m-a surprins mult prin tema abordată, dar și prin ideea pe care, în cele din urmă, a vrut autoarea s-o surprindă - romanul este un tribut adus iubirii, un tribut adus sentimentelor adevărate și, îmi asum când spun asta, firești dintre oameni, un odă adusă acelei iubiri care, în cele din urmă, se eliberează de orice constrângere, de orice impedimente sociale, care distruge orice ziduri, acea iubire care găsește curajul de a transforma rușinea, să spun așa, în frumusețe, acea iubire care reușește să înflorească într-un pământ uscat și lipsit de viață. Tare mult mi-a plăcut curajul autoarei, felul în care a țesut povestea și a reușit să spună o poveste de impact, abordând un subiect tabu și rar abordat, să spun așa, în literatura universală. Așa ceva nu se învață la școală, așa ceva, sincer, se evită de obicei, dar Mazzantini, ca autoare consacrată, a dovedit o uluitoare psihologie, o emoție profundă în scrierea romanului Splendoare, și, ca să spun așa, i-a reușit splendid de bine. Am simțit acest roman, dincolo de poveste, ca o adevărată lecție de viață, ca o adevărată scriere plină de profunzime. I-am dat 4 steluțe pentru că, subiectiv vorbind, mi-a plăcut mai mult Nu te mișca, dar, sunt sigur, dacă aș fi citit această carte înainte de romanul căruia i-am dat 5 steluțe, cu siguranță i-aș fi dat acestuia maximul. Așa, am tins să le compar, și am simțit că în Nu te mișca, Mazzantini a pus mai multă inimă, mai multă simțire, mai multă frumusețe. 

„- Știi povestea mingii pe care Zeus a vrut să o taie în două, invidios pe perfecțiunea ei? Există o parte din noi care aparține acelei povești. Există oameni care au avut parte de o desprindere mai ușoară sau pur și simplu au o memorie mai scurtă, trăiesc mai bine în prezent și uită cu ușurință. Alții însă, cu cât trec anii, cu atât se simt mai singuri și mutilați și continuă să caute. Poate într-o altă viață vor iubi pe cineva de sex diferit, dar în asta nu pot, nu reușesc... au pur și simplu nevoie să se recompună pe ei înșiși.”

Abilitatea autoarei de a se apleca asupra iubirii, pasiunii, dragostei dintre protagoniști, făcând-o cu atâta naturalețe, încât, sincer, chiar reușește să facă uitată, pusă „în fundal”, tema homosexualității - care, la o adică, impune personajelor imensa „bubă”, imensa „problemă morală și socială”, un păcat de la care trebuie să se înfrâneze înaintea judecății celorlalți, te surprinde și te emoționează. Mazzantini creează niște personaje puternice și, totuși, firave, niște personaje complexe, pline de trăiri, de emoții, de sentimente - niște personaje pe care care doar iubirea mai poate însemna salvare, împlinire și întregire - Nimeni nu se salvează singur, în cele din urmă, nu? Iubirea lor, în esență, nu altceva decât iubire - sublimă, fericită, tristă, carnală, afrodisiacă, primitivă, sentimenală, emoțională, firească - este o dovadă a faptului că omul, în esența lui, pe drumul iubirii, pe drumul lăuntric al propriei sale ființe, își găsește iubirea în cele mai frumoase și desăvârșite moduri. Un roman care transcede granițele unei simple istorisiri de viață, și care cuprinde desfășurarea a două existențe, cu trăsăturile lor caracteristice - adolescența și viața adultă, din copilărie și până la o maturitate întârziată. Redă această poveste cufundându-se, astfel, în curgerea simplă a vieții, printre splendori, prăbușiri, adevăruri, minciuni, printre râsete și lacrimi, lacrimi și râsete, printre loviturile sorții, printre timpuri întârziate sau prea repede apuse, printre alegeri dramatice și întâlniri de-o clipă, când simți că toată ființa îți tremură de pasiune și emoție, personajele abandonându-se unul altuia ca și cum ar fi, în orice moment, o posibilă pradă a timpului nemilos, dominați de voința care îi călăuzește, îi domină și-i aduce împreună, departe de încorsetările clișeice ale moralității, ale societății din care ei fac parte. 

„Memoria ta ajunge pentru amândoi. Nu te temi că-l pierzi. Ai reușit renunțând. El s-a mutat pe tărâmul reprezentării ideatice. Poți să-l adori și să-l mângâi cât vrei. Știi că își traversează viața. Iar faptul că locuiește pe aceeași planetă, în același spațiu temporal, e o alinare.”

Mi-a plăcut enorm, enorm de mult acest roman. Și, totuși, dacă n-ați citit până acum nimic de la Margaret Mazzantini, v-aș recomanda să abordați, întâi, romanele Marea, dimineața sau Nu te mișca, sunt mult mai OK dacă doriți s-o descoperiți, în viitor, pe-această autoare. Apoi, puteți să reveniți, dacă v-a plăcut, și asupra acestui roman. Mi s-a părut totuși un registru puțin diferit față de ce citisem înainte, iar asta nu a făcut decât să mă încânte, de fapt, pentru că mi-a demonstrat, încă o dată, ce autor bun, ce autor fain e Margaret Mazzantini, și cât de versatil reușește să scrie. Dacă stau și mă gândesc, cam toate romanele ei sunt puțin diferite unul de celălalt, atât în privința scriiturii, cât și a temelor abordate. Cea mai profundă temă am găsit-o, totuși, în romanul Marea, dimineața, în care Mazzantini conturează o lume a haosului, o lume a fricii, a sărăciei, a angoasei. Dar, despre asta, am să vorbesc într-o recenzie viitoare! 

Vă mulțumesc că m-ați urmărit până aici; ar mai fi tare mult de spus despre carte, dar n-aș vrea, sincer, să vă stric din eventuala plăcere a lecturii. V-am spus câte puțin din emoțiile mele, din ceea ce-am trăit eu, cognitiv, citind acest roman, această Splendoare de roman. S-aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru și cu spor!

O viață fără sfârșit, de Frédéric Beigbeder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 312

Traducere: Doru Mareș

Frédéric Beigbeder s-a născut la Neuilly-sur-Seine, Franța. În 2003, a primit premiul Interallié pentru Windows on the World, iar în 2009, Premiul Renaudot pentru Un roman francez. Două dintre romanele sale au fost ecranizate: 99 francs, în regia lui Jan Kounen (2007), și Dragostea durează trei ani, pentru care a semnat el însuși regia (2012). De același autor, la Grupul Editorial Trei, au apărut: 29, 99 RON, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr țicnit, Shitter’s Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!..., Oona & Salinger și Dragostea durează trei ani.

Personajul principal, Frédéric Beigbeder, este gazda unui chemical-show pe YouTube, unde își droghează la întâmplare invitații și le comentează reacțiile. Totul în direct, bineînțeles. Plictisit de emisiunea lui și confruntat cu bolile părinților care necesită spitalizare, vedeta YouTube se hotărăște că el nu va muri sau că măcar va reuși să-și amâne moartea niște zeci de ani. Prin urmare, va porni împreună cu fiica lui, o puștoaică de zece ani, într-o călătorie anchetă jurnalistică, prin toate centrele importante ale lumii în care geneticieni geniali se întrec să ne mențină tineri și... nemuritori.

Mie-mi place mult de tot cum scrie Beigbeder, l-am mai citit, una dintre cărțile care mi-au rămas în suflet este Oona & Salinger, o poveste de dragoste foarte emoționantă. Chiar dacă O viață fără sfârșit este în alt registru literar, nicidecum o poveste de dragoste, stilul autorului s-a făcut remarcat și aici, iar romanul nu numai că mi-a plăcut, prin subiectul interesant tratat, dar am simțit că-mi pune sub ochi o lume extrem de fascinantă a științei, a cercetării medicale, a geneticii - sincer, cred că mi-a plăcut mai mult și datorită faptului că mă interesează acest domeniu de activitate, iar romanul acesta a reușit să-mi contureze, și mai bine, universul științific al cercetării genetice. Ei, bine, s-ar putea ca alții să nu-l aprecieze la fel, asta e clar, asta dacă ești genul de cititor căruia nu-i plac detaliile de ordin științific, biologic, fizologic, celular; eu, unul, am pornit în această lectură având deja ceva cunoștințe, deci nu m-au plictisit detaliile despre telomeri, cromozomi, manipulare genetică și alte chestii de acest gen. Dar, dincolo de asta, romanul nu este doar o pledoarie a universului științific, chiar este un roman despre viață și despre disperarea, inutilă, a omului, de a lupta împotriva acestui sentiment de neputință care te coplesește odată cu trecerea anilor, știind direcția în care, în cele din urmă, are să ducă și să ajungă totul.

Pe scurt, n-are rost să vă spun cum, ce, când, unde, de ce, cum așa se întâmplă toate în roman, pentru că ideea este să-l citiți - dacă sunteți interesați -, nicidecum să-mi fie citită recenzia în maniera unui rezumat de-al romanului. Nu. Am să vă spun cum am simțit eu lectura și de ce mi-a plăcut, pentru că, după cum ați văzut, i-am dat patru steluțe, și-mi amintesc că l-am citit acum vreo câteva luni, cred undeva chiar anul trecut, prin noiembrie, și-mi amintesc și-acum că l-am recomandat colegilor mei și altor prieteni. Chiar e o lectură pe care o simți, te încarcă spiritual și cultural, să zic așa, fiindcă autorul reușește să îmbine, într-o manieră foarte frumoasă și subtilă, aceste două lumini - rațiunea și sentimentul (nu știu dacă se exclud cele două, dar de asemenea nici nu cred că se completează, reciproc, unul pe celălalt). Beigbeder, în căutarea sa, în căutarea „nemuririi și tinereții veșnice”, pornește confuz și plin de întrebări - este, oare, posibil, ca în cele din urmă să nu mai îmbătrânim și să nu ne desăvârșim viața prin moarte? Well, la asta caută și numeroși cercetători să răspundă, încercând să dezlege agel nod gordian, într-o încălceală de întrebări fără răspunsuri și încercări pline de eșec. Sau, de fapt, cine știe?, se întâmplă atât de multe în jurul nostru, toate acestea fără să ne dăm seama.

Ideea în sine este că, de-a lungul romanului, Beigbeder nu numai că reușește să primească niște răspunsuri (înțelese, așa, în măsura pregătirii sale), dar chiar ajunge să-și dea seama de unele chestii, de unele aspecte privitoare la această viață - și, în cele din urmă, oare chiar avem nevoie de o tinerețe veșnică? De o viață nesfârșită, infinită, fără de moarte? Nu e totul, deja, în ordinea firească, naturală, cuvenită? Motive, evident, să trăiești veșnic există. Cine nu vrea să fie tânăr pe vecie, să se bucure de tot ceea ce această vârstă ți-o oferă? Ei, bine, poate răspunsurile nu sunt neașteptate, sunt viabile, da, cu toții vrem să fim tineri pentru totdeauna, ca-n melodiile redundante în care auzi, des, forever young - și e totuși chiar așa? E foarte interesant, de asemenea, cum Beigbeder are niște motive, prezentate într-o manieră chiar amuzantă, privitoare la „de ce să fii tânăr” vs. „de ce să fii bătrân”, „de ce să ai o viață veșnică” vs. „de ce să poți muri”. Mi s-au părut delicioase, sincer, aceste remarci pe care le-a făcut. 

De asta-mi place Frédéric Beigbeder, e un autor natural, are o oralitate foarte bine conturată, nu plictisește prin scriitura ta, se citește rapid, fără prea multe bătăi de cap - nu că lectura ar fi una simplă, lipsită de substrat, ci pentru că reușește să ofere exact atât cât trebuie, nici prea multă știință, pentru cititorii care nu-s de domeniu, fără să exacerbeze această latură, dar nici prea puțină, încât chiar să nu reușești să te integrezi în atmosfera romanului. Până la urmă, O viață fără sfârșit chiar a fost un roman pe placul meu, l-am citit cu o atenție specială pentru că, după cum v-am spus, chiar a prezentat un subiect deosebit, pentru mine, subiectul tratat. M-am bucurat și de personaje, m-am bucurat și de acțiune și de locurile prin care m-a purtat, de-a lungul romanului, de informațiile pe care mi le-am fixat, de scriitura naturală și, pe alocuri, chiar profundă. Îl consider un roman care merită citit, fiindcă-ți pune întrebări, ba chiar îți dă și niște răspunsuri - și, acestea, nu într-o formă academică, pe care o înțelegi greu, ci chiar pe înțelesul tuturor.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și le mulțumesc enorm de mult pentru exemplarul acesta. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul  lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Dacă ați citit vreo carte semnată de Frédéric Beigbeder, mi-ar face mare plăcere să știu părerea voastră. Ce alte cărți îmi recomandați? Lecturi super să aveți, alături de o zi liniștită!

Lila, de Marilynne Robinson - Recenzie

„Rugăciunea seamănă întocmai cu durerea. Cu rușinea. Cu regretul.”

Editura: Litera

Colecția: Clasici Litera

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2018

Traducere: Alina Bilciurescu

Lila, fără adăpost şi singură, după ani de cutreierat ţinuturile rurale din America devastată de Marea Criză, intră într-o biserică dintr-un orăşel din Iowa pentru a se feri de ploaie. Prin această alegere va aprinde o poveste de dragoste şi o controversă care-i vor schimba viaţa: în scurt timp devine soţia unui pastor, John Ames, şi începe o nouă existenţă cu o dimensiune spirituală care-i fusese necunoscută până atunci. Neglijată de cea care-o adusese pe lume, Lila a fost salvată de Doll, o tânără vagaboandă care i-a oferit o copilărie plină de lipsuri. Şi-au clădit o viaţă împreună, trăind de azi pe mâine, şi, în ciuda micilor incidente şi a clipelor de disperare, existenţa lor a fost presărată cu momente de bucurie şi iubire. Ajunsă în Galaad, Lila se străduieşte să reconcilieze experienţa greutăţilor şi a familiei improvizate cu viziunea creştină a soţului ei, care, în mod paradoxal, îi judecă pe cei pe care ea îi iubeşte. Marilynne Robinson, una dintre cele mai iubite şi mai apreciate autoare ale Americii, se întoarce în oraşul Galaad pentru a relata povestea de neuitat a unei copilării trăite la marginea societăţii, în frică, veneraţie şi uimire.

„- Ești singura persoană din lumea asta care-mi doresc să șadă aici, lângă mine. Nu e ceva ce cred, e ceva ce știu cu certitudine. Presupun că asta nu clarifică nimic.”

Lila, sau romanul care m-a chinuit, să spun așa, două luni întregi, romanul de care am tras până și cu urechile, până să-l termin. Nu neapărat că n-aș fi avut eu timpul util pentru a i-l fi acordat, însă mi s-a părut atât de greu de citit, atât de greu de accesat, toate acestea până să mă prindă, undeva la ultimele 120 de pagini. Până atunci, n-am simțit decât că citesc ceva ce nu mă atrage, nu e pe placul meu, aveam impresia că citesc și totuși nu reușesc să prind firul acțiunii, nu reușesc să mă simt atras de personaje sau de orice altceva se întâmplă în romanul lui Robinson, un roman pe care am vrut să-l citesc nu numai pentru că mi-a plăcut coperta, dar uimitoarea exegeză are numai cuvinte extrem, extrem de mari pentru el, pentru scriitura lui marilynne Robinson - și asta m-a îndemnat, să zic așa, să fiu martor la acțiunea acestui roman. Mă gândesc, în cealaltă măsură, că poate chiar nu am acordat, până la urmă, o atenție prea sporită romanului, întrucât citeam câteva pagini, apoi îl lăsam, având alte priorități în perioada în care l-am citit. Totuși, am văzut și alte păreri la alți cititori, alte persoane care n-au reușit să citească romanul în totalitate, mi-au spus că poate îi vor da, mai târziu, o altă șansă. Și, terminând, în final, de citit romanul lui Robinson, cred că am realizat faptul că, într-adevăr, e un roman care necesită o atenție sporită, e un roman nu prea accesibil, să spun așa, un roman care face apel la multă răbdare din partea cititorului

„(...) Numele ei era doar năluca unui nume. Iar ea era năluca unei femei, cu mâini, dar fără chip, căci niciodată nu-și dădea voie să-l vadă. Avea părerea unei vieți, pentru că era singură-cuc în această viață. Casa în care trăia era tot o nălucă: avea pereți, acoperiș și ușă, însă nu împiedicau nimic să intre și nu împiedicau nimic să iasă.”

Ce-i drept, am răbdare, obișnuiesc să stau mult pe o anumită pagină care mi se pare mai interesantă și relevantă. Dar mi-a fost totuși atât de greu să reușesc să mă acomodez cu personajele, cu ideea lor, cu emoțiile lor - nu știu, anumite acțiuni de-ale lor mi s-au părut hazardate, ca de exemplu o întâmplare în care Lila, personajul eponim din roman, nici bine nu se întâlnește cu cineva, că deja se și căsătoresc. Așa se făcea înainte? Habar n-am, dar asta mi-a stârnit niște confuzii, că nici nu mi-a mai păsat dacă așa se întâmpla. M-am gândit, la o adică, că prea mic a fost interesul autoarei pentru această situație, e irelevant că doi vor să se căsătorească la nici câteva zile după ce (abia puțin) s-au cunoscut. Dar tind să cred că a vrut să pună accent pe ideile acestea, conturând și mai bine caracterele personajelor - Lila, o fată nu prea învățată, nu prea „coaptă”, care trece printr-o viață plină de hazard, nu cunoaște prea bine psihologia umană, dar e încercată de întrebări și chiar emoții noi pentru ea, Lila, fata care a fost părăsită de părinți și găsită de către Doll (de altfel, cred că personajul meu preferat, deși apare doar secvențial în roman, lăsând totuși o urmă adâncă în sufletul și în psihologia Lilei), crescând astfel cu o mulțime de lipsuri care i-au marcat dezvoltarea și creșterea. În fine, aici sunt de urmărit mult mai multe aspecte care ar (putea) stârni interesul cititorului. Dincolo de toate acestea, la acest roman mi-a plăcut mult introspecția, sensiblitatea cu care au fost tratate anumite idei, emoția care pulsa dincolo de unele replici ale personajelor, dincolo de unele trăiri ale acestora. 

„Sunt lucruri de care oamenii au nevoie și lucruri de care nu au nevoie. S-ar putea ca asta să nu fie adevărat. Poate că n-au nevoie de existență. Dacă ai înlătura asta, toate celelalte ar dispărea odată cu ea. Așadar, dacă n-ai nevoie să exiști, n-ai niciun motiv să te gândești la alte lucruri de care nu ai nevoie ca și cum n-ar conta. N-ai nevoie de cineva să stea alături de tine. Nu ai, dar ai, Dacă înlături orice plăcere... dar nu ai cum, fiindcă simți plăcere și când iei o sorbitură de apă.”

Chiar aș fi vrut să-i dau un rating mai mare, nu doar trei steluțe, dar eu doar de atât am reușit să simt lectura. Poate e și vina mea, la o adică, poate n-am fost destul de răbdător și destul de deschis pentru a accepta povestea în această formă, dar nici scriitura lui Robinson n-a fost una tocmai plăcută mie. Na, la o adică este un clasic, ar fi trebuit să mă aștept la așa ceva, și-o fi și motivul că în ultimii ani nu cred că am mai citit vreun clasic, și-mi asum asta, dar am în plan, în viitorul apropiat, să mă îndrept și spre această „tagmă literară”. Mai am o carte de-a autoarei, Acasă, apărută tot la Editura Litera, și parcă mi-e așa frică, oarecum, să mă apuc de ea. Evident, nu mă pot pronunța prea bine în legătură cu Marilynne Robinson, în legătură cu stilul ei, nu pot spune deja că, vezi, nu-mi place prea mult, dat fiind faptul că am citit doar această carte. Și-mi aduc aminte de anumite cărți pe care pur și simplu le-am citit la timpul potrivit, și-atunci m-au răstălmăcit și atins tare, dar apoi, după ce am reluat anumite fragmente, chiar mă întrebam, oare de ce mi-a plăcut așa mult atunci? E evident faptul că intensitatea unei lecturi este în conformitate și în concordanță și raportată la anumite stări pe care le avem, situații în care ne regăsim. Ei, bine, am să-mi caut o scuză și-am să-mi spun că n-am citit această carte la acel timp potrivit despre care vorbesc - deși, după cum am spus și la început, ultimele 120 de pagini mi-au plăcut extrem, extrem de mult. O fi fost oare Robinson de vină, făcând ca ultima sută de pagini să fie mai intensă? Eram eu oare prea entuziasmat că în sfârșit termin romanul? Posibil. Amândouă opțiunile sunt posibile.

„- Eu mă împăcasem cu afurisita asta de singurătate. Mă așteptam s-o duc așa până la sfârșitul vieții. Apoi te-am văzut pe tine în dimineața aceea. Ți-am văzut chipul.”

În concluzie, vă recoman romanul lui Marilynne Robinson, Lila, doar dacă sunteți adepți ai stilului clasic, îl citiți cu predilecție și vă place acțiunea mai lentă, mai complexă, să spun așa, și de asemenea aveți răbdarea necesară. Eu sunt sigur că voi citi și cartea cealaltă, Acasă, chiar vreau să văd de ce, până la urmă, Robinson se bucură de o exegeză atât de bună și de niște critici atât de pozitive. Pe mine, unul, m-a lăsat puțin rece lectura, dar personajele chiar au fost interesante, lăsându-mă cu niște întrebări la care, de-a lungul romanului, am vrut să-mi răspund. Și, în cele din urmă, am considerat-o o altă carte pe care am citit-o și care și-a făcut loc, câtuși de puțin, în sufletul meu. Chiar sunt curios de părerea voastră în legătură cu Marilynne Robinson - ați citit vreo carte de la ea? Și, dacă da, cum ați simțit-o, cum vi s-a părut? S-aveți parte de lecturi cu mult spor și, mai ales, pe placul vostru!

„Motivele pentru care se întâmplă lucrurile rămân în continuare ascunse, însă sunt ascunse în taina lui Dumnezeu. (...) Viitorul ne găsește întotdeauna schimbați. (...) Durerea e cât se poate de reală, iar pierderea o simțim de netrecut. Viața pe pământ e grea, e solemnă și e minunată. Experiența noastră este fragmentară, și părțile însumate nu constituie întregul. Nici măcar nu aparțin de aceeași ecuație. Uneori ne vine greu să credem că suntem fărâme ale aceluiași tot.”