Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 238
Anul apariției: 2016
Traducere: Dan Radu Stănescu
Andreï Makine s-a născut în Siberia, dar s-a stabilit la Paris spre sfârșitul anilor '80, numărându-se astăzi printre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani, fiind asimilat de țara de adopție imediat după răsunătorul succes al romanului Testamentul francez (1995; Polirom, 2002, 2013), distins cu cele mai prestigioase premii literare din Franța: Prix Goncourt, Prix Médicis și Prix Goncourt des Lycéens. Scrise într-un stil sobru și evocator inconfundabil, romanele sale au încântat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. La Editura Polirom au mai apărut: Crima Olgăi Arbelina (2001, 2015), Pământul și cerul lui Jacques Dorme (2004, 2014), Femeia care aștepta (2005), Iubirea omenească (2007), Recviem pentru Est (2008, 2015), Viața unui bărbat necunoscut (2010), O femeie iubită (2013) și Patria locotenentului Schreiber (2015). În 2005, scriitorul a fost recompensat cu Prix Prince Pierre de Monaco pentru întreaga carieră literară.
Cu o galerie de instantanee, Cartea scurtelor iubiri eterne surprinde, în capitole de mică întindere, dar de o intensitate inegalabilă, opt momente de grație dintr-o existență frământată, când manifestarea neașteptată a iubirii preschimbă clipa în eternitate. Rememorând episoade disperate din copilăria, adolescența și tinerețea sa, plasate în Uniunea Sovietică din perioada poststalinistă și până în anul destrămării sale, naratorul denunță - dincolo de falsitatea propagandei sovietice, grotescul aranjamentelor scenice ale marilor defilări și dimensiunea carcerală a regimului - absența din paradisul utopic comunist a unui ingredient esențial: iubirea. Singura doctrină adevărată, iubirea, dă naștere, în cele mai umile locuri și cele mai neobișnuite împrejurimi, unor momente de o luminozitate, o seninatată și o candoare fără seamăn, care transcend urățenia, grosolănia și brutalitatea lumii.
Știu bine că mai am, în biblioteca proprie, vreo două-trei cărți scrise de Andreï Makine. La fel de bine precum știu și faptul că, cu siguranță, n-am să mai citesc, prea curând, ceva scris de acest autor. De ce? Pentru că romanul de față, această colecție de povestiri, nu prea a reușit să ajungă la sufletul meu. Nu prea mi-a plăcut, de fapt, deoarece a abordat niște teme care nu îmi sunt tocmai familiare, și numai că vorbesc despre temele abordate, dar și de forma lor - mi s-a părut una plictisitoare, una din care nu a rămas cu prea multe și care m-a târât, să spun așa, pe parcursul acestor opt povestiri. Și, cu toate acestea, chiar m-am bucurat că, într-adevăr, n-a fost un roman, ci au fost niște povestiri, astfel încât mă împingea să înaintez în lectură simplul fapt că am să „cunosc”, noi personaje, în noi circumstanțe, poate chiar mai bune. Dar, bineînțeles, n-a fost așa. Am simțit aceeași atmosferă, aceeași „frână”, dacă pot spune astfel, încât, undeva pe la jumătatea cărții, m-am regăsit întrebându-mă „oare cât mai am de citit”?
Nu mă îndoiesc de atestarea lui Andreï Makine ca fiind, după cum se zice, unul dintre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani. Chiar vorbeam cu cineva, ieri, și-i spuneam că nu mă supăr atunci când citesc o carte proastă, fazual spus, o carte care nu mi-a plăcut, pentru că, în cele din urmă, măcar l-am cunoscut, așa, câtuși de puțin, pe autor, măcar „am citit și ceva scris de acesta”. Și, recunosc, a fost primul meu contact cu Makine - și-am ales această lectură mai mult pentru titlu, că mi s-a părut chiar drăguț, și coperta fiind una inspirată. Cât de relevantă - coperta - n-am idee, dar titlul chiar e unul potrivit.
Cartea surprinde opt povestiri, anumite episoade petrecute de-a lungul anilor, toate într-o atmosferă apăsătoare, plasate în Uniunea Sovietică, cu propagande, cu restricții, cu tot ce-nsemna pe atunci perioada (post)stalinistă. Și totuși, chiar dacă m-aș fi gândit că e o parte de istorie care avea să mă prindă și să mă antrenze, să-mi dea de gândit, dimpotrivă, n-a fost nicidecum așa; și poate vă întrebați de ce i-am dat trei steluțe, în cele din urmă, adică mai mult decât jumătate: ei, bine, sunt indulgent, am fost eu drăguț și-am vrut totuși să apreciez, așa cum pot, munca autorului. Pentru că nu este tocmai o lectură așa proastă, este doar una plictisitoare - după cum am spus, nu mă îndoiesc de talentul autorului, poate am să mă pot pronunța, viabil, după ce citesc și alte cărți (asta n-o să se întâmple prea curând, după cum am spus), dar momentan mă limitez doar la această lectură pe care, cu grijă, am s-o așez în bibliotecă, mulțumit de faptul că, da, am citit și-această carte.
N-au fost multe fragmente care să mă atingă, nu m-au încercat multe emoții citind Cartea scurtelor iubiri eterne. Nici nu-mi mai amintesc, prea bine, personajele, ci-mi amintesc doar o singură povestire cu doi bătrâni și doi tineri care se-ascundeau, dacă nu mă îndoiesc, protejându-se de ploaie, după un panou care-l înfățișa pe Stalin. Mi s-a părut o metaforă drăguță, sincer, cele două generații, la capete opuse ale liniei, dar trăind aceeași realitate - și, dincolo de toate astea, iubirea, care naște speranță și bucurie și emoție. Și-a mai fost, parcă, o povestire, una legată de o livadă foarte mare, dar aceea mi s-a părut că se axează mai mult pe „partea politică”, să spun așa, a cărții. Da, așa cum am zis, chiar nu-mi amintesc prea multe din roman, ceea ce e o dovadă certă a faptului că, într-adevăr, nu prea mi-a plăcut.
Voi fi uitat această lectură în săptămânile ce urmează, cu siguranță, deoarece, cel puțin pentru mine, nu face o lectură de referință. În același timp sunt curios de celalte cărți ale sale - sunt la fel de plictisitoare, sau (mai) bune? Vreau să se ia în calcul faptul că aceasta este strict părerea mea, subiectivă, iar dacă cineva dintre voi a citit ceva de Andreï Makine, sunt tare curios cum l-ați simțit voi și dacă v-a plăcut. S-aveți lecturi cât mai frumoase!