miercuri, 19 august 2020

Cartea scurtelor iubiri eterne, de Andreï Makine - Recenzie


Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 238
Anul apariției: 2016
Traducere: Dan Radu Stănescu

Andreï Makine s-a născut în Siberia, dar s-a stabilit la Paris spre sfârșitul anilor '80, numărându-se astăzi printre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani, fiind asimilat de țara de adopție imediat după răsunătorul succes al romanului Testamentul francez (1995; Polirom, 2002, 2013), distins cu cele mai prestigioase premii literare din Franța: Prix Goncourt, Prix Médicis și Prix Goncourt des Lycéens. Scrise într-un stil sobru și evocator inconfundabil, romanele sale au încântat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. La Editura Polirom au mai apărut: Crima Olgăi Arbelina (2001, 2015), Pământul și cerul lui Jacques Dorme (2004, 2014), Femeia care aștepta (2005), Iubirea omenească (2007), Recviem pentru Est (2008, 2015), Viața unui bărbat necunoscut (2010), O femeie iubită (2013) și Patria locotenentului Schreiber (2015). În 2005, scriitorul a fost recompensat cu Prix Prince Pierre de Monaco pentru întreaga carieră literară. 

Cu o galerie de instantanee, Cartea scurtelor iubiri eterne surprinde, în capitole de mică întindere, dar de o intensitate inegalabilă, opt momente de grație dintr-o existență frământată, când manifestarea neașteptată a iubirii preschimbă clipa în eternitate. Rememorând episoade disperate din copilăria, adolescența și tinerețea sa, plasate în Uniunea Sovietică din perioada poststalinistă și până în anul destrămării sale, naratorul denunță - dincolo de falsitatea propagandei sovietice, grotescul aranjamentelor scenice ale marilor defilări și dimensiunea carcerală a regimului - absența din paradisul utopic comunist a unui ingredient esențial: iubirea. Singura doctrină adevărată, iubirea, dă naștere, în cele mai umile locuri și cele mai neobișnuite împrejurimi, unor momente de o luminozitate, o seninatată și o candoare fără seamăn, care transcend urățenia, grosolănia și brutalitatea lumii.

Știu bine că mai am, în biblioteca proprie, vreo două-trei cărți scrise de Andreï Makine. La fel de bine precum știu și faptul că, cu siguranță, n-am să mai citesc, prea curând, ceva scris de acest autor. De ce? Pentru că romanul de față, această colecție de povestiri, nu prea a reușit să ajungă la sufletul meu. Nu prea mi-a plăcut, de fapt, deoarece a abordat niște teme care nu îmi sunt tocmai familiare, și numai că vorbesc despre temele abordate, dar și de forma lor - mi s-a părut una plictisitoare, una din care nu a rămas cu prea multe și care m-a târât, să spun așa, pe parcursul acestor opt povestiri. Și, cu toate acestea, chiar m-am bucurat că, într-adevăr, n-a fost un roman, ci au fost niște povestiri, astfel încât mă împingea să înaintez în lectură simplul fapt că am să „cunosc”, noi personaje, în noi circumstanțe, poate chiar mai bune. Dar, bineînțeles, n-a fost așa. Am simțit aceeași atmosferă, aceeași „frână”, dacă pot spune astfel, încât, undeva pe la jumătatea  cărții, m-am regăsit întrebându-mă „oare cât mai am de citit”?

Nu mă îndoiesc de atestarea lui Andreï Makine ca fiind, după cum se zice, unul dintre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani. Chiar vorbeam cu cineva, ieri, și-i spuneam că nu mă supăr atunci când citesc o carte proastă, fazual spus, o carte care nu mi-a plăcut, pentru că, în cele din urmă, măcar l-am cunoscut, așa, câtuși de puțin, pe autor, măcar „am citit și ceva scris de acesta”. Și, recunosc, a fost primul meu contact cu Makine - și-am ales această lectură mai mult pentru titlu, că mi s-a părut chiar drăguț, și coperta fiind una inspirată. Cât de relevantă - coperta - n-am idee, dar titlul chiar e unul potrivit. 

Cartea surprinde opt povestiri, anumite episoade petrecute de-a lungul anilor, toate într-o atmosferă apăsătoare, plasate în Uniunea Sovietică, cu propagande, cu restricții, cu tot ce-nsemna pe atunci perioada (post)stalinistă. Și totuși, chiar dacă m-aș fi gândit că e o parte de istorie care avea să mă prindă și să mă antrenze, să-mi dea de gândit, dimpotrivă, n-a fost nicidecum așa; și poate vă întrebați de ce i-am dat trei steluțe, în cele din urmă, adică mai mult decât jumătate: ei, bine, sunt indulgent, am fost eu drăguț și-am vrut totuși să apreciez, așa cum pot, munca autorului. Pentru că nu este tocmai o lectură așa proastă, este doar una plictisitoare - după cum am spus, nu mă îndoiesc de talentul autorului, poate am să mă pot pronunța, viabil, după ce citesc și alte cărți (asta n-o să se întâmple prea curând, după cum am spus), dar momentan mă limitez doar la această lectură pe care, cu grijă, am s-o așez în bibliotecă, mulțumit de faptul că, da, am citit și-această carte. 

N-au fost multe fragmente care să mă atingă, nu m-au încercat multe emoții citind Cartea scurtelor iubiri eterne. Nici nu-mi mai amintesc, prea bine, personajele, ci-mi amintesc doar o singură povestire cu doi bătrâni și doi tineri care se-ascundeau, dacă nu mă îndoiesc, protejându-se de ploaie, după un panou care-l înfățișa pe Stalin. Mi s-a părut o metaforă drăguță, sincer, cele două generații, la capete opuse ale liniei, dar trăind aceeași realitate - și, dincolo de toate astea, iubirea, care naște speranță și bucurie și emoție. Și-a mai fost, parcă, o povestire, una legată de o livadă foarte mare, dar aceea mi s-a părut că se axează mai mult pe „partea politică”, să spun așa, a cărții. Da, așa cum am zis, chiar nu-mi amintesc prea multe din roman, ceea ce e o dovadă certă a faptului că, într-adevăr, nu prea mi-a plăcut. 

Voi fi uitat această lectură în săptămânile ce urmează, cu siguranță, deoarece, cel puțin pentru mine, nu face o lectură de referință. În același timp sunt curios de celalte cărți ale sale - sunt la fel de plictisitoare, sau (mai) bune? Vreau să se ia în calcul faptul că aceasta este strict părerea mea, subiectivă, iar dacă cineva dintre voi a citit ceva de Andreï Makine, sunt tare curios cum l-ați simțit voi și dacă v-a plăcut. S-aveți lecturi cât mai frumoase!

Ultimele povestiri, de Olga Tokarczuk - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Traducere: Cristina Godun
Anul apariției: 2019

Olga Tokarczuk (al cărei nume nici acum nu știu să-l scriu cum trebuie fără să verific), născută în Sulechów în 1962, este unul dintre cei mai faimoși și iubiți scriitori polonezi contemporani. Laureată în anul 2018 cu Premiul Nobel pentru Literatură, se numără de asemenea printre câștigătorii celei mai prestigioase distincții literare poloneze, Premiul Nike. Este autoarea mai multor romane, printre care Casă de zi, casă de noapte, Călătoria oamenilor Cărții și Străveacul și alte vremuri, precum și alte povestiri, traduse în mai multe limbi de circulație internaționale. În 2018, romanul Rătăcitorii, la a cărui lansare The Bookseller afirma că olga Tokarczuk este „probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viață de care n-ați auzit”, a fost recompensat cu Man Booker International Prize. Romanul Poartă-ți plugul peste oasele morții (2009) a fost transpus cinematografic în 2017 de regizoarea Agnieszka Holland și a obținut Ursul de Argint la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.

„(...) a început să-și imagineze că a murit și că vede cortegiul funerar cu sicriul în care zace și, bineînțeles, îi vede și pe părinți: pe frumoasa ei mamă, mereu neliniștită, care acum se zvârcolește de durere și regretă amarnic, o, amarnic regretă și pe tatăl ei cu fața ascunsă în palmele umede de lacrimile vărsate, și-i vede și pe copiii de la școala ei, și pe dascăli, și pe medici, și pe infirmiere. Gândul propriei morți este plăcut, are gustul dulce-acrișor al agrișei sau al merelor timpurii.”

Trei femei singure, care par mereu că fug de ceilalți, își caută împlinirea emoțională. Experiențele prin care trec suntobișnuite, anodine, și atunci încercările de a se regăsi încep din nou, în aceeași singurătate: vrânt cu orice chip recunoașterea individualității lor, încearcă o soluție paradoxală: își abandonează soț, părinți, rude și se lasă împinse către o viață nomadă: cea mai în vârstă, Parascheva, după ce‑și părăsește soțul și e părăsită, la rândulei, de iubit, se izolează în iubiri trecute. Fiica ei, Ida, divorțată și ea, duce o viață itinerantă: este ghid turistic în Europa. Maia, fiica Idei, își crește singură fiul, neîncrezătoare în bărbați, și călătorește prin lume. Cele trei biografii alcătuiesc împreună un roman al căutării, al consensului pe care, până la urmă, cele trei protagoniste nu‑l ating. Vor descoperi însă ceva ce le împacă cu ele și cu lumea de care fug fără oprire: compasiunea.

„(...) veți muri, și dumneavoastră veți muri, și tu, copile, vei muri, și eu o să mor. Cu toții o să murim și ar trebui să ne pregătim pentru moarte, ar trebui să convocăm o fundație care sprijină moartea și ar finanța școli unde copiii ar învăța de mici să moară, ca măcar pentru această ultimă oară în viață să nu mai comitem această greșeală. Moartea ar trebui să fie un exercițiu practicat la orele de educație fizică, copiii ar trebui instruiți cum să alunece fără împotrivire în întuneric, cum să-și piardă cunoștința și cum să arate îngrijit în sicriu.”

Da, și de această autoare m-am ferit destul, destul de mult, până să îmi fac curaj să citesc o carte de la ea. Știu că am fost destul de surprins, să spun așa, când am citit știrea conform căreia i s-a dat Nobelul, deși eu eram mai mult în echipa Ludmila Ulițkaia. Dar nu m-am supărat, m-am gândit că, cine știe, poate chiar scrie bine. Nu citisem mai nimic de la ea, în afară de niște citate pe care le văzusem, fugitiv, pe anumite site-uri. Dar, în cele din urmă, mi-am făcut curajul să citesc, în sfârșit, ceva semnat Olga Tokarczuk, și-am întrebat încoace și încolo cu ce-ar fi mai bine să-ncep. Majoritatea răspunsurilor primite au vizat acest roman (repet, roman, nu povestiri), și-am zis, fie ce-o fi, să vedem cum stă treaba. Și, drept să vă spun, am fost pur și simplu izbit de cât de bine, de fapt, poate să scrie această autoare, și cât de profund și emoționant, și cât de fraier am fost gândindu-mă că, mda, sigur n-o să-mi placă. Dimpotrivă, mi-a plăcut excepțional de mult și m-a atins, mai ales, m-a atins din nenumărate puncte de vedere, și după ce am terminat Ultimele povestiri, am știut că, în niciun caz, aceasta nu va fi fost ultima carte semnată Tokarczuk pe care o citesc. Abia aștept să-ncerc și Poartă-ți plugul peste oasele morții, pentru că titlul acesta mi se pare autentic tare.

(...) nu descoperă adevărul evident de la care ar trebui să înceapă prima lecție de chimie, biologie, fizică: aceea că ne compunem fizic din ceea ce a murit, din lumile demult apuse, că suntem minunata consecință a dezintegrării materiei.”

Revenind la Ultimele povestiri, vă pot spune că, dacă n-ați citit-o încă pe Olga, din anumite motive (nu v-a atras, sunteți reticenți în ceea ce privește „viabilitatea” unui Premiu Nobel, sau, pur și simplu, n-ați auzit de ea), ei, bine, nu mai așteptați - pentru că, într-adevăr, e un autor care merită, și-o merită cu desăvârșire, să fie descoperit și citit. După cum am spus, și eu m-am abținut destul de mult până să-mi fac curaj. Și când mi-am făcut, Doamne, ce bucuros am fost să văd cât de ahtiat m-a surprins lectura acestui roman. Pentru că da, e un roman, în cele din urmă, chiar dacă nu urmărește un fir epic firesc, să spun așa, chiar dacă n-are o acțiune liniară și toate alea care descriu tiparul unui roman „tipic”. E chiar scris pe trei planuri narative, în care o anumită generație de femei este surprinsă, în toată complexitatea ei, și descrisă cu tot ceea ce înseamnă zbucium, întrebări, emoții, trăiri. Evident, am mai întâlnit această „schemă” și în alte romane pe care le-am citit de-a lungul timpului, însă, drept să vă spun, în niciunul n-am mai regăsit atâta emoție, atâta profunzime, atâta sensibilitate. Olga Tokarczuk, zău, chiar scrie bine, bine de tot, iar fiecare biografie (din cele 3 părți ale romanului) îți lasă, așa, o învățătură, îți lasă niște trăiri, te-ncarcă emoțional. Iar stilul Olgăi este unul puternic, este unul plin de viață, chiar incisiv, dar, dincolo de astea, cu o precizie chirurgicală de a contura personaje rotunde, complexe, este un stil de o profunzime abisală, de o profunzime emoționantă. Doamne, mă repet, dar nu știu cum de-am putut atât să lasă atât de mult timp să treacă până să o fi citit. Și n-am să mă opresc aici, cu siguranță.

„Ochiul este poarta de acces într-o altă lume, alcătuită doar din mișcări mecanice, impasabile, repetitive și eterne. Sunt acolo galaxii strălucitoare și spații largi alcătuite din roiuri de întuneric, din pâlcuri de negru uscat.”

N-am să vă spun prea multe despre acțiune, de fapt, n-am să vă spun nimic despre asta. Pentru că, așa cum am scris și mai sus, nu urmărește un fir epic, la o adică, cred că, în acest roman cel puțin (pentru că nu mă pot pronunța raportându-mă, de asemenea, și la altele scrise de Tokarczuk), scriitura Olgăi nu face interesul unei acțiuni complexe, nu face interesul unui dinamism epic, pe cât se pune accentul pe personaje, pe trăirile acestora, pe conflictele interioare pe care le au, pe amintirile care le stârnesc trăiri prezente - toate acestea, în cele din urmă, reprezintă interesul autoarei, reprezintă ideea născândă a unei realități „bântuită” de anumite alegeri, anumite emoții anterioare ale personajelor. Și, da, eu nu mă feresc de asemenea lecturi care nu mă antrenează, care nu-mi stârnesc spiritul de aventurier, să spun așa, întrucât, la Olga, omul, da, omul, cu tot ceea ce înseamnă el - iubire, ură, adevăr, minciună, lumină, întuneric - reprezintă punctul observațional al realității, reprezintă acea sămânță din care, cu atâta grație, i se nasc personajele puternice, de o psihologie extrem, extrem de rafinată și totuși puternică. 

„Nu trebuie să ne facem iluzii că ceva se schimbă în pofida voinței noastre. Nu ar trebui să dăm crezare fotografiilor - ele sugerează că timpul îi despoaie pe oameni de propriul sine, că le taie viața în bucățele mici și le macerează sufletele. Că în felul acesta omul pierde puțin câte puțin din propriul sine. Iar eu cred că să ajungi la capătul vieții înseamnă să poți strânge totul laolaltă, să cuprinzi totul într-o colecție mică de clipe ale vieții. Bătrânețea nu e deloc o pierdere, ba dimpotrivă - redescoperirea a ceva ce părea a fi pierdut pe veci.”

Nu mai spun de nenumăratele fragmente care mi-au dat de gândit, care aproape că mi-au stârnit lacrimi prin realitatea lor. Nu mai spun de nenumăratele întâmplări în care s-au regăsit personajele; dar, mai ales, nici nu pot să vă transmit ideile pe care le aveam când citeam Ultimele povestiri, ideile legate de viață, de trecerea ei atât de irefutabilă și firească, ideile legate de timpul nostru pe acest pământ, timpul nostru limitat, atât de scurt în comparație cu ceea ce a fost și ceea ce va fi. Da, Olga scrie profund, scrie emoționant, are o psihologie anume pe care o abordează, ce să mai, deși tind să fiu impresionist și plin de laudă, chiar nu pot fi altfel, din moment ce acest roman chiar mi-a rămas în inimă și m-a surprins - plăcut - atât de tare. Spunând câteva cuvinte despre stilul Olgăi, cred că pot doar să mă refer la sensibilitatea scriiturii și la acuratețea cu care reușește să atragă cititorul, făcându-l să-și pună întrebări și să caute, la rândul lui, singur, răspunsuri. Pentru că unde se termină romanul Olgăi Tokarczuk, începe viața, și unde începe viața, începe romanul Olgăi Tokarczuk, Ultimele povestiri. Cu siguranță, în viitorul foarte apropiat, am să citesc și alt roman scris de ea. Și-am să intru în lectură cu niște așteptări mari, foarte mari.

Cam atât am vrut să spun despre acest roman. Chiar mă bucur că am reușit, în cele din urmă, să-mi fac curajul de a citi ceva scris de Tokarczuk, nu regret absolut nimic, ba dimpotrivă. Sunt curios, acum, dacă voi ați citit ceva scris de această autoare și, dacă dac, cum ați resimțit lectura și ce gânduri v-a lăsat aceasta! Vă doresc lecturi cât mai plăcute și cu spor, alături de o zi răcoroasă. Că e tare, tare, tare cald. Numai bine!

luni, 17 august 2020

Amantele, de Elfriede Jelinek - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 216
Anul apariției: 2006
Traducere: Ana Mureșanu

Elfriede Jelinek s‑a născut în 1946 la Murzzuschlag, Austria. A studiat compoziția la Conservatorul din Viena, urmând, în paralel, studii de teatru și istoria artei, întrerupte din pricina unei depresii. Absolvă Conservatorul în 1971, la clasa de orgă. A debutat în1967 cu volumul de versuri Lisas Schatten (Faptele Lisei). Cunoaște succesul cu romanele Die Liebhaberinnen (Amantele, 1975), Die Ausgesperrten (Exclusii, 1990), Die Kinder der Toten (Copiii morților, 1995) și mai ales cu Die Klavierspielerin (Pianista, 1983), acesta din urmă având o puternică încărcătură autobiografică. În 1989 romanul Lust (Poftă) declanșează un imens scandal din pricina sexualității violente, linie în care se înscrie și romanul Gier (Lăcomie, 2000). Elfriede Jelinek a tradus din operele lui Thomas Pynchon, Christopher Marlowe, Georges Feydeau și Eugène Labiche, a scris scenarii de film, librete de operă, eseuri. A fost distinsă cu nenumărate premii naționale și internaționale, printre care Premiul Brener (1996), Premiul Buchner (1998), Premiul Heinrich Heine al orașului Dusseldorf (2002) și Premiul Stig Dagerman (2004). In octombrie 2004, lui Elfriede Jelinek i‑a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură „pentru fluxul muzical al vocilor și antivocilor din romanele și piesele sale, care revelează, cu un extraordinar talent lingvistic, absurditatea stereotipurilor sociale și forța lor subjugatoare”.

Recunosc, iarăși, am intrat în lecturarea acestui roman fără să știu prea multe despre el. Sau despre autoare. Sau despre orice altceva legat de Amantele - la fel cum l-am și cumpărat, datorită faptului că face parte din colecția TOP 10+ de la Polirom, care-mi place mult de tot. Pe parcurs, undeva pe la pagina treizeci, am citit scurta biografie a autoarei, prezentată, undeva, pe-o foaie, la începutul cărții. N-aveam idee că a fost laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, dar, drept să vă spun, am simțit eu, de fapt, ceva ciudat atunci când citeam. Și, chiar și după treizeci de pagini, nu m-am îndoit că ea chiar l-a meritat - nu știu cu cine „concurase”, dar știu, cu siguranță, că într-adevăr este o „voce literară” foarte, dar foarte diferită de ce am citit până acum. Nici nu știu cum să încadrez acest roman, de unde să iau recenzia și unde s-o duc, pentru că, sincer, chiar și-acum, sunt puțin confuz în legătură cu titlul, Amantele, a cărui înțeles se conturează abia pe la sfârșitul cărții - dar, și atunci, fugitiv și abstract. Nu știu, am s-o las așa, n-am să mă mai gândesc la asta - m-am gândit destul, sincer, după ce-am citit romanul, undeva luna trecută. Și-mi aduc aminte că, imediat după, am citit ceva de la Olga Tokarczuk - mare greșeală, să spun așa, deoarece, de-a lungul timpului, n-am mai abordat, consecutiv, doi autori laureați cu Nobel (Elfriede Jelinek în 2004, Olga Tokarczuk în 2018). După ce le-am citit pe aceste două autoare, creierul meu a avut nevoie de o mare, mare pauză, de o lectură cât mai ușoară, care să nu mă solicite. Deci, chiar și involuntar, mi-am dat seama că lecturarea romanului Amantele a fost una profundă, una care m-a solicitat, a fost, cum să zic, nu o lectură oarecare, ci o lectură care, chiar dacă n-o simți atât de grea în momentul în care o faci, reușește să-ți rămână ca un afterburn și după ce o vei fi citit. Mi-a plăcut, recunosc, mi-a plăcut mult de tot romanul acesta - și-acum, dacă-mi dau seama, am în biblioteca proprie și romanul Pianista, de care am auzit, de-a lungul anilor, foarte multe lucruri. Și bune, și rele.

În romanul de față, Amantele, am simțit cum ni se relevă viața. Viața, pur și simplu, așa cum e ea, așa cum ni se înfățișează în fața ochilor, cu tot ce e frumos și urât, cu tot ce e urât și frumos, cu tot ce e plin de iubire, plin de ură. O viață murdară, o viață curată, o viață albă, o viață neagră. O viață... Adevărată, veridică. Doamne, de când n-am mai citit o carte care să fie atât, dar atât de reală, atât de verosimilă, care pur și simplu să nu-mi dea impresia că, de fapt, chiar citesc o carte. Nu știu dacă mă exprim așa cum trebuie, dar chiar nu prea reușesc să găsesc cuvintele potrivite pentru a reuși să redau ceea ce vreau să spun. În roman, căsătoria, copiii, iubirea, căldura familială, căminul - toate acestea ajung, în cele din urmă, să fie desființate de către Jelinek cu o cruzime aproape ieșită din comun, de neimaginat, cu o cruzime greu de acceptat, ca cititor și cu o violență rar întâlnită la vreun alt autor contemporan. Eu, unul, chiar n-am mai citit o carte care să-mi lase astfel de sentimente. Lipsa oricărei urme de fericire, într-o relație, este văzută ca fiind normală, ca fiind, pur și simplu, o realitate imediată a oricărui cuplu. O realitate de necontestat, dar ascunsă sub imagini false, ipocrite, superficiale. Sub tabloul, pe care nici personajele nu-l cred, al frumuseții iubirii. 

Povestea celor două eroine, Paula și Brigitte, se petrece într-un orășel austriac de munte. Deși, în aparență, cele două personaje au caractere cu totul diferite, Paula refuzând orice formă de conformism, vrând mai multe de la viață, nicidecum destinul mamei, bunicii, mătușii sale, fiind mult mai aplecată spre cercetarea și exploatarea posibilităților, fiind mult mai aplecată spre experiment, pe când Briggite suportă viața alături de soțul ei, un bețiv fără scrupule, cu moravuri primitive și, pur și simplu, greu de suportat, chiar și ca cititor. În mod paradoxal, alegerile făcute de cele două, în căutarea împlinirii (văzută, de altfel, în căsătorie, deci într-un bărbat), au rezultate surprinzătoare. Deși toate acestea sunt surprinse într-un roman scurt și necruțător, Jelinek ne oferă o viziune atât, dar atât de întunecată asupra rasei umane, asupra ființei, asupra interiorului său primitiv, încât ajungi să-ți pui, la un moment dat, niște întrebări la care, cu siguranță, n-ai să reușești să găsești răspuns decât peste ani și ani și ani. 

Eu, sincer, nu știu ce să spun. Am rămas marcat, foarte tare, de acest roman. Marcat în sensul în care am reușit să descopăr o autoare cu o voce extrem de autentică (dacă mi se permite comparația) în literatura contemporană. Jelinek este o autoare curajoasă, o autoare care nu se sfiește, o autoare căreia nu îi este frică să creeze niște personaje care reușesc să-ți întoarcă, în cele din urmă, lumea cu susul în jos. Îmi plac autorii care-și asumă ceea ce scriu, care n-o fac comercial, care vor să transmită ceva și chiar să schimbe atitudini. Îmi plac autorii plini de viață, autorii reali, autorii care au un simț chirurgical al realității imediate. Și-atunci când toate acestea vin la pachet cu o scriitură bună, cu niște personaje conturate „ca la carte”, cu niște personaje zbuciumate, care duc lupte interioare - ei bine, pentru mine, toate acestea fac ca o lectură să fie, într-adevăr, chiar bună. Și Amantele chiar a fost acea carte de la care n-am avut așteptări, dar care a dat, în cele din urmă, cu mine de pământ. Și-a făcut-o magistral. 

Recunosc, încă o dată, nu cred că e o carte totuși pentru oricine. Eu sunt obișnuit să citesc cărți care nu-s alerte, care au descrieri, care pistonează asupra personajelor fără vreun fundal al acțiunii, fără un background alert sau prea complex. Nu. Aceasta este genul de carte care necesită o atenție sporită, și-o răbdare și mai mare. Am avut, am avut destulă răbdare, deoarece am vrut, prin această carte, s-o cunosc și pe Elfriede Jelinek. Și, legat de scriitură, trebuie să vă spun că este o carte destul de greu de citit, asta și din cauza faptului că, spre exemplu, numele personajelor sunt scrise cu litere mici, liniuțele de dialog lipsesc, planurile narative („paula” și „brigitte”) se întretaie la un moment dat, viețile lor se oglindesc, autoarea vorbește ba despre paula, ba despre brigitte. La un moment dat, de fapt, chiar numărasem de câte ori, per pagină, zice autoarea numele personajelor - pe o anumită pagină numărasem chiar și șaisprezece nume. Deci, concluzionând - chiar ai nevoie de răbdare pentru a citi acest roman.

În rest, ce să vă mai zic, mulțumesc pentru atenție și vă doresc să aveți parte de lecturi frumoase, cu spor, și de o săptămână pe măsură. Încerc să recenzez cât mai multe cărți, deoarece s-a adunat un teanc destul de mare care mă așteaptă, și nu-mi place să le las să se adune. Dar, de asemenea, nu mă chinui, ci aștept inspirația și liniștea de care am nevoie! :) Spor în toate!

Îngropat de viu, de Ṣādegh Hedāyat - Recenzie


Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232
Anul apariției: 2014
Traducere: Gheorghe Iorga

Ṣādegh Hedāyat (1903-1951) s-a născut la Teheran, într-o familie de aristrocrați. Și-a început studiile la Colegiul francez Saint-Louis din capitala Iranului, continuându-le la Belgia și apoi la Paris. S-a întors în Iran în 1930, câtigându-și existența din diferite slujbe practice, pentru scurte perioade. În 1937 a întreprins o călătorie de doi ani și jumătate în India, iar în 1944 a vizitat Uzbekistanul sovietic. În decembrie 1950, a revenit la Paris, unde s-a sinucis cinci luni mai târziu. Marcat de scriiori precum Edgar Allan Poe, Guiy de Maupassant, Franz Kafka, Herman Hesse și Anton Cehov, Hedāyat este considerat primul autor de roman și proză scurtă, cu adevărat modern, din literatura iraniană, iar valoarea operei sale - elogiată de mari autori ai vremii, printre care Henry Miller și Andre Breton - este recunoscută în întreaga lume. În scrierile sale de maturitate a abordat probleme actuale ale epocii, criticând regimul politic și religios iranian, astfel că, până în ziua de azi, Hedāyat a fost cenzurat sau interzis, chiar, în țara sa natală.

Am să-ncep prin a spune că am intrat în această lectură după ce am citit scurta biografie a autorului și, de altfel, am văzut că s-a sinucis. La o adică, din acel moment, am știut că titlul cărții Îngropat de viu este relevant pentru, de fapt, ceea ce conține cartea; mi-a plăcut, într-o mare măsură, și coperta, pe care am văzut-o ca o metaforă a încercării omului de a se agăța sau, dimpotrivă, de a se desprinde, de „ființa fizică” ce încă-l ține, voit sau nu, pe pământ. Recunosc, chiar am fost interesat și mai mult de acest roman după ce m-am gândit la aceste aspecte - sinuciderea autorului, parcursul său istoric (vizitele în diferite țări care, de altfel, și-au pus, într-o măsură, accentul asupra scrierii sale). Și, totuși, dincolo de a fi citit niște povești profunde (unele chiar mi-au rămas și-acum în minte), am simțit o tristețe oarecum prea mare, o incisivitate hazardată, un sentiment al nepăsării, pentru propria ființă, parcă prea multe, în ideea că I can not handle so this for much more. Dar am continuat să citesc, sincer, pentru că Hedāyat mi s-a relevat într-o profunzime pe care, de obicei, o caut în cărți - dar poate n-a fost tocmai perioada potrivită să abordez romanul acesta, Îngropat de viu, pentru că, să spun așa, e foarte ușor să te lași captivat de carte chiar până la „asumarea” și „identificarea” cu anumite emoții ale autorului. De ce spun asta? Pentru că, în scriitura lui Hedāyat, e atât de normal să fii anxios, să fii depresiv, să fii, pur și simplu, sătul de lumea în care trăiești. Și, bineînțeles, nu doar despre asta sunt scurtele povești ale lui Hedāyat, dar, dacă stai și privești puțin în ansamblu, îți vei fi dat seama de faptul că toate personajele sale poartă, în cele din urmă, o tristețe de nemăsurat, o tristețe profundă, încărnată în ei. 

Ideea de bază a prozelor scurte grupate în volumul Îngropat de viu urmează un moment definitoriu, esențial, irefutabil al existenței noastre, limitate, pe acest pământ: sfârșitul, moartea, „plecarea”. Hedāyat, cu o măiestrie aparte, surprinde, minuțios, diversele forme, pe care, de altfel, le recunoaștem cu toții, diversele „fețe” ale morții: exasperările unui sinucigaș la care, dincolo de toate încercările, moartea se încăpăținează să apară; tradițiile și credințele condamnate la stingere, dar pe care, în secret și sfidând măsurile de reprimare luate în vederea lor, unii adepți le fac din nou să strălucească; visuri sugrumate care nu mai mor, care nu dispar, care fac din somn cea mai haotică experiență, potențată până la dorința de a scăpa de ele, chiar și de-ar fi să mori; deșertăciunea jocurilor politice făcute fără cortină, fără perdea, în fața societății căreia îi este frică să se ridice și să strige; conflicte domestice, de natură casnică, viclenie, hazardare, violență. Toate acestea fac, din proza lui Hedāyat, un cumul de trăiri, sentimente, emoții, cu o luciditate scânteietoare când vine vorba de sensuri. Hedāyat parcă ar vrea să sfâșie valul de iluzii, de „minciuni”, ce ne întunecă privirea, ce ne întunecă mintea, descoperindu-ne, astfel, realitatea multiplă a renunțării la propria ființă, la propriul suflet, la propria identitate fizică, la propria identitate cognitivă. 

Nu știu ce-aș mai putea spune, în cele din urmă. Nu prea e o carte pe care s-o poți recenza, la o adică, având în vedere că e formată din mai multe proze scurte, fiecare neavând legătură cu celelalte - cel puțin, nu din punctul de vedere al personajelor, dar dacă e să vorbim de anumite stări, emoții, sentiment, trăiri care domină scriitura lui Hedāyat, atunci, cu siguranță, multe se vor regăsi și-n alte scrieri de-ale sale. Recunosc, n-au fost doar momente în care simțeam o tristețe exacerbată, un simț al neființei dincolo de puterea mea de înțelegere - au fost și momente în care m-am regăsit râzând, zâmbind, ba chiar bucurându-mă de anumite chestii; dincolo de toate acestea, în proza lui Hedāyat primează, evident, un simț acut al morții, sau, mai bine spus, este ca și cum moartea, un personaj omniprezent, stă în spatele anumitor personaje, așteptând momentul oportun pentru a lua ceea ce, încă de când ne naștem, i se cuvine. M-a atras, de asemenea, și faptul că autorul e iranian - nu prea am citit autori de această naționalitate, și, cu siguranță, a fost prima dată când am citit o traducere din limba persană. Pot spune că îi mulțumesc traducătorului care a reușit să redea, extrem de bine, atmosfera cărții, care a reușit să redea, cât mai corespunzător și corect, scriitura lui Hedāyat.

Au fost multe citate pe care le-am salvat, și dacă, de obicei, obișnuiesc să le citez în recenziile mele, de data aceasta am să zic pas. Nu știu, pe mine chiar m-au mișcat unele, mi-au creat stări, stări destul de negative, să zic așa. Deci, mai bine, de data aceasta nu. Dar vă pot spune că recomand, în cele din urmă, acest roman - cu singura mențiune că, for real, chiar NU este pentru oricine. Nici pentru mine n-a fost, mai ales că l-am citit într-o perioadă care chiar nu se potrivea cu scriitura lui Ṣādegh Hedāyat. Mă bucur, în cele din urmă, c-am reușit să-l „cunosc”, fazual spus, și pe acest autor. Pot spune că, într-adevăr, a fost ceva diferit față de tot ce-am citit până acum, a fost o abordare autentică, extrem, dar extrem de profundă (depinzând de punctul de vedere al cititorului), și parcă aș mai citi ceva de la el, dar, cu siguranță, nu în viitorul apropiat.

Mulțumesc pentru atenție și vă doresc să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, alături de o săptămână liniștită și cu spor. Revin și eu, la rândul meu, cu o întrebare. Ce-ați mai citit? Ați citit această carte? Dacă da, aș dori să știu părerea voastră. Spor, spor spor!

joi, 13 august 2020

Dansul răului, de Michel Benoît - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2017
Traducere: Elena Arhire (prin GRAAL SOFT)

„(...) Era convins că textul sfânt nu căzuse din cer în urechile lui Mohamed, că fusese nevoie de mai bine de un secol pentru a fi scris și căuta cu încăpățânare o dovadă indiscutabilă.”

Michel Benoît (pseudonim literar) este un romancier și un specialist în studium creștinismului, doctor în biologie și teologie. A intrat în ordinul Benedictinilor la parohia Saint-Benoit-sur-Loire, unde a rămas douăzeci și doi de ani. Din cauza ideologiei nepotrivite, a părăsit Biserica Catolică și s-a dedicat cercetării și scrisului. Prima sa carte, Prizonierul lui Dumnezeu, este o lucrare autobiografică despre viața lui la mănăstire, devenită bestseller internațional după ce a fost publicată, în anul 1992.

Trei tineri călugări care studiază la Roma originile creștinismului află despre un vechi manuscris al Coranului care ar zdruncina din temelii ceea ce se știe despre apariția islamului. Când Georges, unul dintre ei, dispare în deșertul iranian, Nil pornește pe urmele lui și ale manuscrisului. Numai că, din motive cu totul diferite, un înalt prelat de la Vatican și jihadiștii din Statul Islamic vor cu orice preț să ajungă înaintea lui la manuscrisul problematic, astfel că Nil trebuie să lupte nu doar pentru protejarea manuscrisului, ci și pentru propria viață și pentru salvarea frumoasei surori a lui Georges, marcată de un trecut tenebros.

„(...) Ce credeți, profesore, că noi, musulmanii, n-avem memorie? Prețiosul cufăr din gheniza există de pe vremea Profetului, i-a însoțit pe primii califi în cuceririle lor. Amintirea lui nu s-a pierdut niciodată în Umma, care știa de existența celor douăsprezece pergamente, cel mai de preț depozit - și cel mai periculos care există pentru islam. Ați îndrăznit să deschideți cufărul - și ați subtilizat unul dintre cele douăsprezece pergamente dinăuntru.”

Am să fiu destul de vag cu recenzia acestei cărți, întrucât am citit-o destul de rapid și sunt sigur că, la un moment dat, nu prea am mai înțeles ce se întâmplă și în ce direcție o iau lucrurile și, de asemenea, motivele pentru care chiar au luat-o în acea direcție. De asemenea, recunosc și că, de-a lungul lecturii, n-am putut să mi-l scot din cap pe Dan Brown, gândindu-mă că amândoi - atât Dan Brown, cât și Michael Benoît, în Dansul răului - știu să speculeze, extrem de bine, anumite aspecte ce țin de religie, știință, biserică, dogme. Eu nu-s fan Dan Brown, de nicio culoare, dar nu pot să-i contest talentul și măiestria atunci când vine vorba de a reuși să speculeze anumite idei, anumite aspecte. Dar, probabil, acesta nu e genul meu de lectură - de fapt, chiar vorbeam cu cineva și îi spuneam că mă bucur că citesc o carte, în aparență, ușurică, în care nu găsesc prea multe subiecte profunde care să-mi stârnească emoții și trăiri. Am considerat-o o lectură light, să spun așa, dar, dacă stau și mă gândesc mai bine, nici pe departe n-a fost o lectură accesibilă tuturor, o lectură, de asemenea, accesibilă mie, întrucât mă lasă puțin rece asemenea subiecte și abordări. Totuși, recunosc că m-a antrenat romanul, m-a prins destul de rapid și chiar am vrut să aflu mai multe despre această idee, despre manuscrisul pierdut care, din câte am înțeles, ar putea schimba istoria și mersul firesc al întregii lumi.

„- Speranța... este o viclenie a lui Dumnezeu prin care îi lasă pe oameni să îndure alte suferințe.”

Și, în cele din urmă, simt că am rămas așa, cum să zic, cu buza umflată, întrucât n-am aflat prea multe și nici nu m-a surprins pe cât, poate, m-așteptam să mă surprindă. Dar mi-au plăcut, enorm de mult, personajele, și-acesta a fost unul din motivele care m-a făcut să înaintez în lectură și să-i dau o șansă. Cartea, la o adică, oricum se citește foarte rapid, are capitolele mici și ritmul alert, formatul cărții este, de asemenea, tip carte de buzunar, deci nu m-a solicitat prea mult și, la sfârșitul ultimei pagini, chiar am fost mulțumit, să zic așa, că am citit și această carte - deși, repet, parcă mă așteptam la mai multe. Sau, îmi asum când spun asta, poate am citit-o eu superficial și fără chef, întrucât nu abordez prea des subiecte de genul - din cauza unor experiențe, din trecut, cu alte cărți care pur și simplu nu mi-au fost pe plac și care au mers în aceeași direcție ca și romanul lui Michel Benoît, Dansul răului

Deși abordează subiecte destul de sensibile, să spun așa, dând dovadă ce curaj, de-a lungul lecturii am avut puțin impresia că i-ar lipsi ceva. Ce? Nu știu să vă spun, dar aveam sentimentul acesta vag că parcă aș fi vrut să fie altfel, aș fi vrut să fie mai intensă (deși, ohoh, are numeroase imagini intense care-ți dau puțin imaginația peste cap). Este o carte profundă, într-o măsură, violentă, în altă măsură, este o carte sensibilă, emoționantă - vorbește, în cele din urmă, despre niște adevăruri - și nu neapărat adevăruri legate de dogme, anectode, religie, ci despre niște adevăruri umane, ale firii omenești. Și ăsta este „aspectul” pe care l-am urmărit de-a lungul cărții și care, de altfel, m-a și încântat cel mai mult. Dincolo de acțiune, dincolo de personaje ascunse în umbră și pregătite oricând să ucidă, personaje care ar fi gata oricând să-și dea viața în numele idealității și al aparării propriei țări și credințe. Dar, în cele din urmă, eu cred că trei steluțe îs meritate; a fost o carte care mi-a plăcut dar care, cu siguranță, nu devine, pentru mine, o lectură de referință. 

„(...) Dragostea există în afara literaturii?”

Chiar nu știu ce să vă mai spun. Repetându-mă, e o carte pe care simt că am citit-o superficial, fără prea mult chef, și-i foarte posibil să nu-i fi acordat creditul necesar, atenția necesară. Am intrat în lectură considerând-o o carte ușoară, o carte care merge după o lectură mai, cum să zic, solicitantă. Și, bineînțeles, am luat-o ca un respiro, deși, sunt sigur, dacă i-aș fi acordat mai multă atenție, mai multă credibilitate, poate aș fi înțeles-o și perceput-o la potențialul ei maximal. Dar, na, cum nu voi mai reveni asupra lecturii, cu siguranță am s-o las deoparte și, poate în timp, am să-mi dau seama că de fapt a fost o lectură departe de a fi, cum am numit-o mai sus, light.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Dansul răului, de Michel Benoît, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!