Aria, de Nazanine Hozar - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2020

Traducere: Ruxandra Ana

Nazanine Hozar s-a născut la Teheran și a părăsit Iranul la vârsta de opt ani. În prezent, locuiește în Canada, în British Columbia. Lucrările ei de ficțiune și nonficțiune au fost publicate în Vancouver Observer și în revista Prairie Fire. Are un masterat în scriere creativă la Universitatea British Columbia și lucrează deja la al doilea roman.

„- Inima e făcută ca să doară; de asta e din carne, a răspuns Fereshteh și a început să plângă. (...) Regretul e focul care arde în suflet, avea să-și spună Aria într-o bună zi.”

În Iran, în 1953, un șofer pe nume Behrouz găsește un bebeluș abandonat pe o alee. Când adoptă fetița și-i pune numele Aria, nu știe cât de profund îi va schimba viitorul orfana cu ochii albaștri. Pe măsură ce crește, Aria este prinsă între trei femei pe care soarta le-a adus în situația de a-i fi mame: soția lui Behrouz, care o bate; bogata văduvă Fereshteh, care-i oferă adăpost, dar nu-i poate oferi și dragoste, și Mehri cea nevoiașă, ale cărei secrete vor schimba tot ce credea Aria că știe despre viața ei. În același timp, Teheranul este frământat de schimbări. Circulă zvonuri despre un cleric înflăcărat exilat la Paris, pe nume Khomeini, care pare să ofere un nou viitor țării. În mijlocul agitației, Aria se îndrăgostește de un băiat armean, surprins în tabăra greșită a revoluției. Și curând va fi și ea prinsă într-o revoltă care va schimba pentru totdeauna destinul țării și al oamenilor ei.

„Într-un minut a ajuns pe strada principală. Puține lucruri se schimbaseră aici: bărbații bărboși, femeile acoperite cu văluri, copiii cu unghiile murdare rămăseseră la fel, doar că acum erau mai mulți. Și erau și mai mulți oameni care aveau mașini, cam rablagite și ruginite, dar care mergeau. Sudul orașului era tot sudul orașului, dar bazarul adusese ceva în plus locului. Lucrurile se mișcau cu viteză mai mare și toată lumea era ocupată. De la radioul unei mașini se auzea chemarea la rugăciue. Din altă mașină se auzea cântărețul acela faimos de muzică pop, armeanul cu voce tremurată ale cărui cântece le cânta toată universitatea în zilele astea. Dintr-o alta se auzea Led Zeppelin și chitara tânguitoare a lui Jimmy Page.”

Well, am să-ncep recenzia prin a vă spune că, trebuie să recunoașteți, coperta cărții este genială. Pur și simplu. Cred că e una dintre cele mai reușite coperți pe care le-am văzut până acum. Și știți ce este și mai super, de fapt? Faptul că, într-adevăr, coperta este relevantă în ceea ce privește acțiunea cărții - și zic asta pentru că, deseori, am avut supriza ca o copertă să nu aibă nicio legătură, de fapt, cu ceea ce se-ntâmplă în carte. Și mi se pare foarte important acest aspect; de ce zic asta? Pentru că eu, deseori, chiar, aleg o lectură după coperta romanului. După ce îmi transmite - și, de aceea, de multe ori ar trebui ca o copertă să transmită, orișicât de puțin, ideea romanului. Pentru că, la o adică, este primul contact al cititorului cu „lumea cărții”, să zic așa. Iar Aria chiar are o copertă extrem de bine aleasă, din punctul meu de vedere. Și, ca să n-o mai lungesc, pe tot parcursul romanului mi-am imaginat-o pe Aria arătând exact așa cum ne este înfățișată pe copertă. Bine, nu chiar pe tot parcursul, pentru că, în roman, ne este relevată și viața Ariei atunci când era doar un copil, iar cea de pe copertă (care, pentru mine, e Aria) este puțin mai spre vârsta adolescenței, chiar. În fine, asta cred eu. 

„(...) Se întreba ce s-ar întâmpla cu copila dacă i-ar aluneca din brațe. Ar îngheța și s-ar transforma într-un mesaj pentru lumea viitoare: feriți-vă de naștere, feriți-vă de viață, feriți-vă să ajungeți nedoriți pe această lume? Dacă ar cădea, oare i-ar exploda craniul? I s-ar rupe toate oasele? Sau, ca atunci când născuse, s-ar dovedi mai puternică decât tot ce-i în jur și și-ar impune cu forța prezența în lume?”

Despre ce este romanul? Despre Aria, întocmai. Și nu doar despre cum crește ea, prieteniile pe care le are, aventurile prin care trece, viața care i-a oferit. Nu, nu doar atât - ci este, în cele din urmă, despre neașteptata mână a destinului, destinul care astăzi pare că ține cu tine, astăzi pare că te ridică, doar pentru ca mâine, în cel mai frumos moment, să te izbească, cu desăvârșire, de pământ, și să-ți dărâme pilonii de salvare pe care îi aveai până atunci. Aria, pentru mine, a fost o carte care m-a purtat prin toate stările posibile - am râs, da, și-am râs mult, aproape am plâns atunci când s-au întâmplat anumite situații, dar știu, de fapt, că una dintre cele mai dureroase imagini a fost cea de la sfârșitul romanului, momentul în care am închis cartea, am strâns-o la piept și mi-am spus „Doamne, cât de bun ești, de fapt, cu noi!” Și, da, n-am să zic mai multe, pentru că acest roman este unul pe care, iarăși, îl simți, îl trăiești, îl integrezi în fiecare celulă a corpului tău și-l lași să-ți circule prin organism, romanul acesta este ca un „sânge romanist”, care-ți cutreieră corpul și-ajunge între tâmple, și-acolo rămâne, îți irigă creirul, îți stăpânește foamea, nevoia fizică de literatură bună, de literatură care să te miște și să-ți cutremure ființa. Da, nu știu ce păreri or fi având alții legate de acest roman, dar pentru mine a fost o revelație. Nu mă interesează că acțiunea este una poate banală, că nu e alertă, că autoarea s-o fi lungit - nu, eu n-am simțit asta, pentru că au fost anumite fragmente care m-au sensibilizat încât, după ce le-am citit, n-am mai putut continua lectura. Și totuși, Aria a fost singurul roman pe care, anul acesta, l-am citit într-o singură zi - n-am putut să s tau prea mult departe de acțiune, de personajele de care, cu atâta ușurință, m-am lăsat sedus și de care m-am îndrăgostit iremediabil. Pentru că, da, are Nazanine Hozar un talent formidabil de a crea personaje reale, complexe, personaje pe care le-ndrăgești de cum le descoperi. Și-atunci când, poate, te-aștepți mai puțin, personajul acela care nu-l plăceai,  personajul acela pe care, fazual spus, îl urăști, îți ajunge la inimă cum n-ai fi crezut vreodată.

„ - Îți voi spune Aria, după toate suferințele lumii și după toate iubirile ei. Va fi ca și cum nu ai fost abandonată nicio clipă. Și când vei deschide gura să vorbești, toată lumea te va recunoaște.”

Dincolo de povestea emoționantă, dureroasă, care se-ntinde pe parcursul a mai mulți ani, pe mai multe planuri narative (se are în vedere viața Ariei, Zahrei, al lui Mehri), fiecare punându-și accentul, în cele din urmă, pe dezvoltarea și creșterea Ariei - eroina noastră tragică a cărei viață cunoaște, parcă prea devreme, ce înseamnă durerea, pierderea, lipsurile, dar care, cu atâta curaj, reușește să facă față „intemperiilor” cu care ideea de „a răzbi prin întuneric” vine la pachet. Da, pentru că Aria este o dovadă a curajului, este o dovadă a puterii de a-ți depăși condiția, de a lupta pentru visurile tale. Aria este un strigăt care se face auzit în întunericul unei lumi dominate de război, de violență, este o voce a istoriei, într-o societate care se clădește pe teroare și haos. În prieteniile pe care le leagă, Aria se implică cu toată ființa sa, cunoaște ce înseamnă răbdarea, viclenia, minciuna, dar și cât de virtuos este, de fapt, adevărul, iubirea față de cel apropiat, păstrând, întotdeauna, un puseu al sensibilității și al bunătății. Cu o scriitură fără cusur, de care te-ndrăgostești încă de la începutul romanului, Nazanine Hozar coase, magistral, povestea unei fetițe care devine femeie, făcând, din acest roman, un fel de roman al formării, al devenirii fizice și psihologice, un bildungsroman, în care Aria, fetița rușinoasă, închisă în sine, de la începutul romanului, fetița care încă nu este pregătită pentru ceea ce înseamnă „viață”, se regăsește, în cele din urmă, la sfârșitul lecturii, femeia gata oricând, înarmată cu virtuțile spiritului, să țină piept realității și să lupte pentru ceea ce o face fericită, să lupte pentru cei apropiați și cei la care ține. 

„ - Trebuie să-ți povestesc despre fiica mea, i-a spus. A apărut în viața mea ca un miracol. Dar uneori mi-e teamă. Mi-e teamă că nu e adevărată. Că e o himeră, o imagine reflectată într-un lac, pe care eu am luat-o drept o copilă vie. (...) Când lumii i se tot adaugă noi lucruri, și-a zis el, trebuie să te asiguri că lumea le poate duce pe toate.”

Această „odisee feministă”, Aria, pentru mine a atins punctul culminant în momentul în care am ajuns undeva pe la sfârșitul romanului, moment în care are loc izbucnirea revoluției în Iran. Atunci, sincer, am trăit fiecare pagină, pur și simplu, deoarece atmosfera a fost una apăsătoare, de un echilibru istoric și dramatic, cu o rezonanță, bineînțeles, în prezent. Atunci m-am temut pentru personajele de care mă îndrăgostisem, m-am temut pentru viața lor - într-o societate haotică, într-un timp în care moartea nu este decât ceva de o simplă secundă, iar gloanțele mușcă din tăcerea orașelor, strigătele oamenilor neajutorați, durerile înăbușite, toate acestea fac ca atmosfera romanului să fie una plină de groază, în care, intempestiv, orice se poate întâmpla. Aria, devenită acum femeie, va face orice pentru a-și salva prietenii și pentru a-și ține, în siguranță, familia. 

„ (...) Cu cât faci mai mult bine, cu atât o să te urască mai tare lumea. Așa e-n viață, Prințeso. Îți spun din experiență, inocenții ajung să fie jupuiți de vii. Orice faptă bună ai face, pune și un pic de răutate în ea, bine? Doar un pic.”

De asemenea, mi-a plăcut enorm și stilul de scriere a lui Nazanine Hozar. Autoarea scrie profund, scrie cu substrat și esență, cu emoție. Au fost numeroase fragmente, după cum v-am spus, în care m-am oprit din lectură doar pentru a mă bucura de ce tocmai citisem - de o sensibilitate anume, cu un discurs autentic, fluid, n-am simțit nici măcar o secundă că mă plictisesc, că autoarea, cum îmi place s-o spun, „bate pasul pe loc doar pentru a mai scoate niște pagini”. Nu, deoarece, la o adică, fiecare fragment a avut un rol anume în conturarea caracterelor personajelor, a ideilor pe care acestea le susțin, în reliefarea atmosferei cărții și a istoriei acesteia. Încă îmi amintesc anumite citate pe care mi le-am însemnat, și știu că unul făcea referire la închisoare, și sună cam așa „- Cum te pot aresta ei pe tine când ei sunt de fapt cei aflați în închisoare? Hmm? a întrebat și a râs și mai tare, hohotind ca o vrâjitoare.” Nu știu de voi, dar pe mine m-a atins enorm acest fragment - evident, având în vedere background-ul în care a fost spusă această replică, cu siguranță are o însemnătate mai mare. Dar, vă spun, dacă vreți să citiți Aria, trebuie să fiți pregătiți pentru ceea ce are să urmeze. Zău de nu! 

Cartea Aria, de Nazanine Hozar poate fi comandată de pe site-ul prietenilor dragi de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, genial. Dacă ați citit această carte, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre ea. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Marina, de Carlos Ruiz Zafón - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Traducere: Ileana Scipione

Anul apariției: 2013

Carlos Ruiz Zafón s-a născut la Barcelona în 1964 și a murit în 2020 la Los Angeles. A lucrat în publicitate şi a colaborat la reviste prestigioase, precum La Vanguardia sau El País. A trăit câțiva ani în Los Angeles, unde a scris scenarii de film. Şi-a început cariera literară în 1993 cu o carte pentru copii, Prinţul din negură (Polirom, 2011, 2015, 2017), pentru care i s-a decernat Premio Edebé. I-au urmat romanele Palatul de la Miazănoapte (1994; Polirom, 2011, 2015, 2017), Luminile din septembrie (1995; Polirom, 2012, 2017), Marina (1999; Polirom, 2010, 2013), Umbra vântului (2001; Polirom, 2005, 2013), care a fost distins cu Prix du Meilleur Livre Étranger în 2004, Prizonierul cerului (2011; Polirom, 2012, 2013). În anul 2008 a apărut Jocul îngerului (Polirom, 2009, 2013). Cel mai recent roman al său, Labirintul spiritelor, a fost publicat în Spania în 2016 şi încheie faimoasa tetralogie intitulată Cimitirul Cărţilor Uitate. Cărţile sale au fost traduse în peste patruzeci de limbi şi au cucerit numeroase premii şi milioane de cititori de pe toate continentele.

„ - Asta face natura cu fiii ei. În inima omului nu există reăutate, dar se dă lupta pentru a suporta inevitabilul. Singurul demon e mama natură. Munca mea, toate strădaniile mele nu-s decât încercarea de a înșela marele sacrilegiu al creației.”

O fermecătoare fantezie gotică, în care Barcelona cea misterioasă îşi spune poveştile trecutului şi devine teritoriul unor aventuri ciudate pentru o adolescentă plecată în căutarea cunoaşterii. În Barcelona de la sfârșitulanilor ’70 se naşte prietenia stranie dintre Óscar Drai, un adolescent pasionat de mister şi aventură, şi tânăra Marina, care locuieşte cu tatăl său, pictorul Germán, într-un mic castel enigmatic. Din câte află Óscar , cei doi ascund secrete de familie dintre cele mai întunecate, în care se amestecă imaginea unei fabrici de proteze ortopedice, cadavre readuse la viaţă, monştri şi poveşti de dragoste neobişnuite.

„- Nimeni nu poate pricepe nimic din viață până ce nu înțelege moartea, a adăugat Marina.”

E primac carte semnată de Carlos Ruiz Zafón pe care o citesc și, cu siguranță, nu ultima. Recunosc, de-a lungul anilor mi-a fost recomandat acest autor de nenumărate ori, însă, ca întotdeauna, din motive aproape inexistente, l-am tot evitat, mi-am tot zis, lasă, o să-l citesc cândva - pățesc alta destul de des, cu numeroși autori, de la Murakami, până la Atwood, Orwell, Tokarczuk, și, evident, Carlos Ruiz Zafón. Dar sunt sigur că vor avea și acești autori „timpul lor”, cum îmi place s-o spun. Deși, tind să cred, cu siguranță că ei vor fi „arhicitiți” în continuare - și, tot așa, vor mai trece ani buni până să mă apuc de alte cărți scrise de Carlos Ruiz Zafón, sau până voi avea un prim contact cu ceilalți autori enumerați. Rămâne totuși să vedem.

„- Răbdarea e mama științei, a amintit Marina.

- Și nașa demenței, am replicat. Aici nu-i absolut nimic.

- Te înșeli. Aici sunt amintirile a sute de persoane, viețile, sentimentele, iluziile, absențele și visurile lor neîmplinite, dezamăgirile, înșelăciunile și iubirile neîmpărtășite, care le-au otrăvit viețile. Toate s-au strâns aici, pentru vecie.”

Ei, bine, am citit Marina la îndemnul lui martipaan, de pe Instagram, dacă o știți. Mi-a recomandat-o și s-a ținut (aproape) scai de mine ca s-o citesc; drept care, acum, după ce am terminat cartea (de fapt, am terminat acest roman undeva pe la începutul lunii trecute sau mijlocul ei, nu mai știu sigur) îi mulțumesc enorm că „mi-a deschis” ochii și mi-a pus sub nas un roman atât de superb. Da, pentru că, într-adevăr, Marina e un roman al naibii de bun. Și nu știu cum aș putea scrie despre el, pentru că, chiar și-acum, la mai bine de o lună de la citirea sa, încă îmi amintesc anumite stări prin care m-a făcut să trec, încă îmi amintesc cât de mult mi-a plăcut de Marina, cât de mult mi-a plăcut de Carlos Ruiz Zafón, cât de mult m-a emoționat povestea lui Germán, tatăl Marinei. De fapt, dacă stau și mă gândesc, această carte nu numai că este una emoționantă, dar este una extrem de misterioasă, nu știu cum să spun, și stai să te gândești, oarecum, cum e posibil ca o carte atât de „diabolică”, atât de întunecată, are niște subtilități atât de frumoase, într-un stil romanist magistral - trebuie să recunosc, Carlos Ruiz Zafón este o voce originală a romanului spaniol contemporan. 

„ (...) Adevărul e că nu ne prea încredem în progresele științei moderne. La urma urmelor, ce fel de știință e aceea care poate duce un om pe Lună, dar nu poate pune un coltuc de pâine pe masa fiecăruia?”

Nu vreau să vorbesc prea mult despre acțiunea romanului, desfășurarea sa, despre intrigă, stilul alert sau alte chestii care conturează „scheletul” cărții lui Carlos Ruiz Zafón - nu, nu mă interesează să vorbesc despre asta, cum, probabil, nici pe voi nu vă interesează să citiți despre asta. Dar autorul reușește să creeze o lume ciudată, atipică, în care ideea dragostei, ideea împlinirii, memoria, răzbunarea, toate acestea se împletesc într-o poveste formidabilă, într-o fermecătoare fantezie gotică, în care Barcelona, oh, Barcelona (ce m-am îndrăgostit de acele locuri, de acele peisaje), devine un suprapersonaj, devine teritoriul misterelor, o lume decupată din „această lume”, în care orice este posibil, o lume de o realitate magică, plină de aventuri ciudate care sfidează raționamentul logic și firesc al gândirii umane. Personajele noastre dragi, în speță Marina și Óscar Drai, sunt surprinși în aventuri tot mai bizare, cu creaturi fantastice, aproape horror, teribile prin descriere, prin angoasă, prin atmosfera pe care, cu atât talent, Ruiz reușește s-o creeze și s-o integreze în viața celor doi. Și, dincolo de asta, ele reușesc să păstreze acea urmă de sensibilitate, acea urmă de emoție care apropie cititorul (și) mai mult de ceea ce, de fapt, Carlos Ruiz Zafón vrea să transmită prin romanul său: ideea de cunoaștere, ideea de devenire și desăvârșire. În această lume dominată de mister, cunoașterea propriei identități reprezintă principala cale de salvare. Indiferent de modul în care, în cele din urmă, aceasta este posibilă.

„(...) Nu era greu de observat teribila asemănare dintre acea femeie și Marina. Aceleași buze pe tenul palid, aproape străveziu. Aceeași talie, zveltă și fragilă, ca a unei figurine de porțelan. Aceiași ochi de cenușă, triști și fără fund.”

Nu știu ce-aș mai putea spune. Nu cred că sunt multe „de povestit”, deoarece, așa cum am mai spus-o, există unele cărți care trebuie simțite pentru a fi înțelese. Nu pot „teoretiza” romanul Marina, de Carlos Ruiz Zafón într-o recenzie. Nu, nicidecum. Trebuie citit, părerea mea, pentru a fi înțeles - sau, de fapt, nu „înțeles”, ci simțit, nu știu cum s-o spun - e foarte ușor să pici în extrema în care „da, e un roman super bun, mi-a plăcut la nebunie”, dar vreau să cred (și, de fapt, chiar cred) că anumite cărți sunt mai mult decât „cărți bine scrise, care mi-au plăcut”. Dacă reușim să vedem dincolo de povești, dincolo de imaginile frumos create, dincolo de atmosfera pe placul nostru, cu siguranță vom găsi, poate în cele mai neaștepate locuri, esența a ceea ce citim, vom găsi o parte din sufletul autorului, o parte din inima sa, o parte din emoțiile și trăirile și sentimentele autorului. Pentru că, sunt sigur, în această carte, în Marina, Carlos Ruiz Zafón și-a pus sufletul pe tavă și, cu atâta curaj, l-a oferit cititorului. Deși el a început cartea, noi suntem cei care, în cele din urmă, o vom termina. Și, astfel, depinde de noi cum înțelegem, cum percepem, cum simțit. 

„ - Toată geografia, trigonometria și aritmetica lumii nu te-ajută cu nimic dacă nu înveți să gândești singur, se justifica Marina. Și în nicio școală nu te învață așa ceva. Nu figurează în programă.”

Cam atât. Nu voi spune mai mult, e de prisos. Sunt curios, voi ați citit vreo ceva scris de Carlos Ruiz Zafón? Dacă da, cum vi s-a părut și ce mi-ați recomanda pe mai departe, de la acest autor? Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, și de-un weekend fain și liniștit!

Teorema lui Almodóvar, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2010

Traducere: Aurelia Ulici

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. La Gallimard nu l-a văzut nimeni. Nici măcar editorul său. Cu fața mutilată în urma unui accident de mașină, scriitorul a refuzat să apară public în ultimii 15 ani. A început să studieze matematica, dar a renunțat la studii în urma accidentului. După ce a locuit în Nisa și Barcelona, autorul s-a stabilit la Roma, unde locuiește și în prezent. Teorema lui Almodóvar este primul său roman, distins în Spania, în 2008, cu premiul „Cel mai bun roman de debut”. În martie 2009 i-a apărut la Gallimard următoarea carte, Mort au romantisme, o colecție de nuvele. Cel mai recent roman al său, Enigma, a fost publicat la începutul anului 2010. Amintind, prin refuzul de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J.D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franța cu privire la identitatea sau chiar la existența sa, mergând până la a fi considerat o găselniță editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene. 

„O autobiografie pare a fi povestea unei vieți foarte împlinite. O succesiune de fapte. Deplasările unui corp în spațiu-timp. Aventuri, foarte reprobabile, bucurii, suferințe și sfârșit. Adevărata mea viață începe cu un sfârșit. Douăzeci de ani nu mai contează atunci când nu știi că totul se va opri acolo.”

„Cartea autorului fără chip”, așa am catalogat-o. De ce? Uite, mie, spre exemplu, îmi place să știu cum arată autorul înainte de a-i citi cartea. De asemenea, mereu citesc scurta biografie prezentă pe copertă, scurta prezentare a activității literare a autorului. Cred că ma familiarizez, astfel, cu ceea ce urmează să citesc, poate mai trag și niște concluzii, niște supoziții și bănuieli. Ei, bine, căutând o poză cu autorul Antoni Casas Ros, n-am reușit să găsesc una - de fapt, nu una de după accident, cu fața sa, așa, „crudă și neferită de lume”, ci doar cu niște bandaje care-i acoperă chipul. Și, Doamne, nu că aș fi vreun sadic care să se delecteze cu astfel de imagini, dar, după ce am citit romanul, de fapt, de-a lungul lecturii romanului, mi-am dat seama de un lucru - prin Teorema lui Almodóvar, Antoni Casas Ros demonstrează că, într-adevăr, nimeni, în cele din urmă, nu poate salva lumea de „stilul ei cubist”.

„Sunt o fotografie mișcată care te-ar putea face să te gândești la o față. După accident, nimeni, în afară de copii, a căror fascinație pentru monștri e bine cunoscută, nu m-a privit mai mult de trei secunde.”

În fine, revenind la romanul de față, Teorema lui Almodóvar, vă pot spune doar că e una dintre cele mai profunde cărți pe care le-am citit vreodată - e o carte subtilă, dincolo de toate acestea, e o carte reală, o carte dură, în care elemente de știință, de matematică, se îmbină, într-o armonie perfectă, cu elementele viscerale de trăire interioară ale personajului principal, însăși Antoni Casas Ros. Acesta alege un subiect tabu, să spun așa, un subiect care, extrem de ușor, ar putea deveni violent, dezgustător, obscen, dar reușește să se delimiteze, cu un talent formidabil, de această „catalogare”, păstrând distanța justă în un realism dureros, după cum am mai spus, în care corporalitatea devine un material plastic, de fapt, corpul devine un material plastic, fără însemnătate, dincolo de care această lume se petrece și-și duce veacul, iar ideea profunzimii ființei, ideea trăirilor exacerbate, „violente”, chiar, pure, primitive, reprezintă, în cele din urmă, o cale unică de salvare din acest întuneric al vieții. Romanul este o lecție formidabilă despre nevoia de a-ți povesti viața, de a ți-o imagina, fiindcă, poate, aceasta este singura modalitate prin care (ți-)o poți trăi.

„- Dacă mă privești așa lung în fiecare zi, cred că fața mea o să se transforme. Cred că e posibil. Văd în asta un fel de chirurgie subtilă. Nimic nu e fix, totul e în mișcare în Univers, formele sunt etape efemere. Cum întorci privirea, capătă alte aspecte. În mod normal, nimeni n-ar trebui să recunoască pe nimeni. (...) Depinde de starea de spirit, de emoții, de vise, dar nimeni n-o știe cu adevărat.”

Un roman ambiguu, care, pe alocuri, nu are o adecvare logică, care prezintă sincope raționale, de demers firesc al situațiilor - citești și sunt multe capitolele în care te întrebi „cum e posibil așa ceva?”, în care, dat fiind faptul că este un roman (presupus) autobiografic, te întrebi dacă aceste lucruri chiar s-au petrecut - și nu pentru că ar suna obscen, violent, ci pentru că, în cele din urmă, totul pare de un oniric fascinant, de un vis perpetuu în care Casas Ros pare a se afla. Există numeroase feluri de a defini această „ambiguitate”, de la resemnarea autorului, până la dorința acestuia de a ieși, cu curaj, în lume, până la ideea cum că puterea privirii (celui de lângă tine) poate transforma urâțenia în ură, poate ridica ființa dincolo de încorsetările sociale, poate da curaj, poate distruge bariere și oferi aripi celui care, în condițiile cele mai grele, le dorește cu patos. Cum era, frumusețea stă în ochii privitorului - dar sunt sigur că Antoni Casas Ros nu a fost atât de pios, în romanul său, încât să vrea să transmită cititorilor săi această idee. 

„(...) Trăiesc plăceri foarte simple, care nu se nasc din relația mea cu lumea oamenilor, ci mai degrabă cu cea pe care o întrețin cu obiectele, culorile, aromele, sunetele, pipăitul și, bineînțeles, bucuria matematicii atunci când petrec orice întregi delectându-mă cu fractali.”

Situat între ficțiune și autobiografie, după cum am spus, Teorema lui Almodóvar este un roman excentric, în care teoriile matematice nu sunt necunoscute autorului, ci sunt integrate cu o fluiditate aproape lirică, matematica fiind o caracteristică definitorie a lumii în care trăim. Este o meditație asupra posibilității (sau nu) de adaptare la viață a unui individ care, într-o singură clipă, ajunge să devină „un monstru”, cu chip deformat, moment în care a sa viață ia o altă întorsătură. Desfigurat, așadar, în urma acestui accident, naratorul se întoarce, puțin câte puțin, la ceea ce se numește „viață”, renuțând la izolare și explorând lumea pe care, până acum, o respinsese din diferite motive. Cele două priviri esențiale în roman - prima, distantă, a lui Almodóvar, un regizor de film care se hotărăște să-i pună sub peliculă viața din momentul întâmplării accidentului, transformând-o într-un film, și cea de-a doua, plină de o pasiune exacerbată, desăvârșită carnal și poetic, a Lisei, transexualul de care Antoni se îndrăgostește - această viziune, viziunea celor doi, îl fac pe Antoni să înțeleagă, făcând aluzie la cuvintele lui Roberto Juarroz, că „în centrul vidului se află o altă sărbătoare.”

    „Există perioade ale istoriei în care dictatorii încep prin a omorî monștrii, alienații, gânditorii, artiștii, ca pentru a le ucide privirea. Sunt uciși cei care văd lumea. Dictatorii au întotdeauna privirea fixă. Ar putea fi diagnosticați din copilărie. Nu privirea fixă a fascinației pentru o insectă sau o salamandră, ci privirile fixe a celor care în orice lucru nu se văd decât pe sine, cățărați pe culmile gloriei. Toți au un fel de paralizie a pupilei.”

Chiar dacă totuși ajoritatea coordonatelor care compun viața personajului - inclusiv relația de creație cu regizorul Pedro Almodóvar - sunt fictive, punctul de pornire este unul cât se poate de real. Antoni Casas Ros a ales izolarea după cumplitul său accident de mașină, în urma căruia rămâne desfigurat, iar scrierea romanului Teorema lui Almodóvar devine, astfel, un act de catharsis, de purificare, un act de salvare, de păstrare a identității psihice și cognitive, prin care, încetul cu încetul cu încetul, Antoni Casas Ros reclădește podul de lut către propria sa existență - oricât de dureroasă, oricât de nedreaptă, oricât de nepotrivită, oricât de urâtă ar fi fost aceasta. Romanul de față este un strigăt al destinului, și, credeți-mă, l-am găsit emoționant până la lacrimi. De aceea, eu, unul, abia aștept să citesc și alte cărți semnate de Antoni Casas Ros, pentru că simt că, iarăși, am găsit un autor de referință pentru experiența mea de cititor. 

„(...) Nu, este consecința tragică a teoremei lui Almodóvar: avem nevoie de geometrie și de armonie, căci nu există nicio plăcere în a distruge ceva ce deja a fost supus profanării abstractizării.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Teorema lui Almodóvar, de Antoni Casas Ros, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!

Impostorul, de Javier Cercas - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 434

Anul apariției: 2020

Traducere: Mariana Sipoș

Javier Cercas (n. 1962, Ibahernando) este unul dintre cei mai prestigioși scriitori spanioli contemporani. Doctor în filologie hispanică, profesor universitar, colaborator permanent la ziarul El Pais, Cercas a devenit celebru în plan internațional odată cu publicarea romanului Soldații de la Salamina (2001), elogiat de personalități ca Mario Vargas Llosa, George Steiner, J.M. Coetzee și Susan Sontag, vândut în peste un milion de exemplare în toată lumea și ecranizat de regizorul David Trueba într-un film de referință. Acest roman și toate cele care i-au urmat au obținut un număr impresionant de premii literare spaniole și internaționale, cum ar fi Premiul Național de Proză pentru romanul Anatomia de un instante, Prix Malraux pentru El monarca de las sombras sau Premiul Planeta 2019 pentru Terra alta. Romanul Impostorul a fost distins cu Premiul Internațional Isola D'Elba, Premiul Internațional Ceppo di Postoia, Premiul Arzobispo Juan de San Clemente, Premiul Taofen pentru cea mai bună carte tradusă în China, precum și cu prestigiosul The European Book Prize, acordat în cadrul Parlamentului European. 

Timp de aproape trei decenii, Marco a ținut sute de conferințe despre experiența sa de prizonier într-un lagăr de concentrare nazist, a prezidat asociația care reunește foști deportați spanioli în Germania, a primit importante onoruri și decorații și, la 27 ianuarie 2005, a emoționat până la lacrimi parlamentarii spanioli reuniți pentru a aduce un omagiu, pentru prima oară, celor aproape 9000 de republicani spanioli, victime ale celui de-al III-lea Reich. Pe 12 mai 2005, s-a descoperit adevărul: Enric Marco era un impostor. 

Așa, cum să-ncepem, cum să-ncepem? Înainte de toate, m-am așteptat să fie o carte de ficțiune. Ceea ce, într-o măsură, a și fost: o carte de ficțiune, dar nu una, în primă instanță, „de ficțiune”. Romanul Impostorul devine, așadar, o carte de ficțiune din momentul în care Javier Cercas începe „să se intereseze” de viața acestui Enric Marco, un adevărat „impostor”, care și-a creat, după cum bine ați citit, o viață pur și simplu fictivă - astfel, putem spune că, în manieră romanistă, aceast roman este, deși unul biografic, unul pseudo-ficțional, întrucât, deși ne spune „adevărul”, nu ne spune „adevărul”, ci este o combinație - deoarece Cercas se angajează, în scrierea acestei cărți, să povestească viața lui Enric Marco, „impostorul, deportatul spaniol într-un lagăr de concentrare nazist, supraviețuitorul”, el se angajează să ne spună „o minciună”, dacă mi-e permis să spun așa - deoarece, întocmai, v-ați prins, viața pe care Marco „și-a creat-o”, este o adevărată minciună (ce oximoron!), o minciună clădită timp de zeci de ani, o minciună înghițită poate de zeci de mii de persoane, de la redactori, scenariști, la elevi de liceu, profesori, jurnaliști, și-o întreagă țară. Putem spune, așadar, că e, chiar e, Enric Marco un adevărat „narcisist, un don Quijote în toată splendoarea”. Ei, bine, dincolo de toate acestea, eu vă pot spune că m-am chinuit tare mult să citesc această carte. De ce? E simplu: prea multă lălăială pe acest subiect (deși, recunosc, un subiect tare interesant, de altfel, dar NU pentru mine, neapărat, ci pentru istoria Spaniei, pentru identitatea istorică a acestei țări), prea mult s-a bătut pasul pe loc cu repetarea acelorași „acuzații, probe, dovezi”. Nu știu, chiar am înaintat greu în lectură (și nu că m-ar fi deranjat asta prea tare), dar, odată ce parcurgeam paginile, nu simțeam că Cercas reușește să-mi aducă ceva nou - da, am prins ideea, am prins-o încă de la început, da, am înțeles, n-a fost el, mi-ai adus dovezi, a mințit, continuă să mintă, probabil o va face în continuare. Deci, acum ce mai urmează... Totuși?

„(...) Eu credeam că prima noastră obligație este de a înțelege. A înțelege, desigur, nu înseamnă a ierta sau, cum spunea Teresa Sala, a justifica. Mai exact, înseamnă contrariul. Gândirea și arta, credeam eu, încearcă să exploreze ceea ce suntem, revelând diversitatea noastră infinită, ambiguă și contradictorie, cartografiind astfel natura noastră: Shakespeare sau Dostoievski, credeam eu, iluminează labirinturile morale până la ultimele ascunzișuri, demonstrând că iubirea este capabilă să ducă la asasinat sau la sinucidere, și reușind să ne facă să simțim compasiune pentru psihopați și scelerați (...).”

Astfel totuși, după ce este descoperită această identitate falsă de deportat închis într-un lagăr de concentrare nazist, chiar după ce se află la preșidenția Asociației Amicale Mauthaussen, însăși Enric Marco, acest „impostor al istoriei”, pare-se să caute, în continuare, justificări (oarecum de o viabilitate anume, dacă e să-mi spun părerea): era adevărat, da, își recunoscuse greșealea pe care o comisese, dar, cum spunea el „o comisese pentru o cauză dreaptă”. Nu înșelase, Enric Marco nu, nu era un șarlatan (zice el), n-a fost unul, nu era nici „impostor”, așa cum mulți în numeau, el, pur și simplu, modificase puțin faptele, crease o operă fictivă a deceniilor trecute - tot ceea ce el a povestit despre ororile naziștilor era susținut cu documente, nu era fals, tot ceea ce povestise despre el însuși (zice Enric Marco) era adevărat, nu fals, doar că modificase puțin (doar puțin) locul acțiunii, circumstanțele. Comisese o eroare stupidă, pentru că el nu avea nevoie să-și inventeze un trecut drept luptător de rezistență, deoarece el chiar era un luptător în rezistență și o victimă a naziștilor - fusese, într-adevăr, arestat de Gestapo, la fel de bine cum fusese și prizonier în Germania - nu într-un lagăr de concentrare, asta e drept, ci într-o închisoare. Și nu fusese un luptător în rezistență, după cum spuse el, ci fusese pur și simplu acuzat că e luptător în rezisență, acuzare care s-a concluzionat cu verdictul de „nevinovat”. Deci, ce-i drept, nu e Enric Marco ăsta „așa negru”, ca dracu', dar trebuie să recunoaștem că e, zău, un mare povestitor, un filolog bun de tot, precum și o fire duplicitară, atât de talentat să-și trăiască propria-i viață fictivă, propriul trecut lipsit de identitate. 

„(...) I-am spus că era nu doar un mincinos desăvârșit; era, de asemenea, un manipulator, un escroc și un lingușitor fără scrupule, care voia să se folosească de mine pentru a-și albi minciunile și fărădelegile. I-am spus că nici prin cap nu-mi trecea să scriu istoria lui Marco, pentru că mi se părea un om oribil și pentru că Marcă nu era o ficțiune, ci o realitate înspăimântătoare, iar eu aveam nevoie de ficțiune. I-am spus că, pe deasupra, era imposibil să scriu istoria lui Marco și i-am citat de data asta pe Vargas Llosa și pe Magris și chiar și pe Arrabal cu teoria lui conform căreia mincinosul nu are istorie sau este imposibil să povestești fără a minți.”

Spusese lucruri neadevărate, da, „ornamentase, cosmetizase sau modificase puțin adevărul”, dar, după cum și Javier Cercas notează, Enric Marco n-a făcut asta din aroganță sau din egoism, din dorința de a fi un „erou”, ci din generozitate, pentru a recupera, astfel, memoria istorică a acestei „țări amnezice”; prin povestea inventată, prin identitatea-i falsă, Enric Marco n-a fost decât un adevărat promotor al „recuperării memoriei istorice în Spania”, a memoriei victimelor războiului și a perioadei de după război, ale franchismului și ale fascismului și ale nazismului - deoarece, dată fiind situația, atunci când el a ajuns în Asociația Amicală Mauthaussen, foștii deportați și supraviețuitori ai lagărelor naziste muriseră, deja, sau erau doar niște bătrânei neputincioși, bolnavi, cu memoria șubredă - cine, altfel, decât el, plin de zvâc și de dorință, ar fi putut trimite mai bine acest mesaj, această identitate a istoriei, mai departe? Ei, se pare că Enric Marco și-a sumat această „identitate falsă” și s-a angajat în direcția recuperării acestei istorii apuse, care avea să fie uitată în scurt timp? Cine putea, mai bine decât el, să dea voce tuturor acelor persoane care și-au pierdut viața, o viață atât de dură, în lagărele de concentrare naziste? Nu știu de voi, dar eu, serios vă spun, am rămas pur și simplu șocat de cât de bine a reușit Enric Marco să joace acest rol, de cât de bine a reușit să disimuleze, să falsifice probe, zău, de cât de bine a reușit chiar să facă „viabilă” această identitate a sa ca deportat într-un lagăr de concentrare nazist.

„Și, în fine, ce să mai zic de rana provocată de explozia unui obuz care, conform povestirii lui Marco, l-a scos de pe frontul Sagre, l-a obligat la o convalescență itinerantă prin diverse spitale în timpul retragerii și l-a readus în Barcelona, unde s-a recuperat luni întregi? (...) Să se vindece de o leziune de acest fel fără să fi fost operat și fără să-i rămână cicatrice, mi se părea un miracol, iar eu nu cred în miracole.”

Totuși, în data de 11 mai 2005, s-a descoperit adevărul: Enric Marco a fost un impostor. Timp de douăzeci și șase de ani, Enric Marco a pretins, fără rușine, fără scrupule, lipsit de vreo orice pudoare, faptul că este prizonierul cu numărul 6447 din lagărul de concentrare german de la Flossenbürg, trăind această minciună și ținând-o, atâția ani, în viață, alimentând-o cu discursuri publice, cu interviuri, vizite în școli, ținând conferințe despre experiența sa din timpul nazismului, conducând Asociația Amicală Mauthaussen, care reunește foștii deportați spanioli în lagărele naziste, primind decorații, onoruri importante, laude, strângeri de mână - te întrebi, astfel, că, într-adevăr, Enric Marco a fost un geniu, nu știu, un „geniu diabolic”, pentru că adevărul este că nu poți să nu te gândești că, astfel, s-a permis triumful înșelătoriei sale chiar de către masele de oameni, chiar de către nume mari, mass-media, toate cele. Relativa igrnoranță a dus, în cele din urmă, la triumful acestui „impostor al istoriei”, care a durat aproape trei decenii. 

„(...) Într-un timp al memoriei, istoria trebuie să aparțină istoricilor.”

În cele din urmă, Marco nu este un simbol al demnității istorice sau chiar al demnității sociale, nici al integrității excepționale atunci când se găsește în înfrângere (dat fiind faptul că, chiar și după descoperirea faptului că este un „impostor”, a încercat să găsească scuze, justificări, să spele rufele în public și să fie pios), ci este un simbol al indecenței, al minciunii, al narcisismului sui generis. Al degradării neacceptate. Este un om, în cele din urmă, obișnuit, care a încercat, atât de mult timp - la fel cum, de altfel, a și reușit atât de mult timp - să se dea un erou. Nu a fost, evident, vreun erou, cum, iarăși, nimeni nu este obligat să fie. Dar să minți cu nerușinare, să minți atât de mut, atât de bine, incât chiar și tu s-ajungi să-ți crezi propria minciună, să trăiești cu ea, să trăiești prin ea, asta este de o inadecvare logică infinit anormală. Cel puțin, după părerea mea. În timp ce Marco interpreta, cu atâta talent, rolul său de deportat (sau se transforma cu adevărat într-un deportat într-un lagăr de concentrare nazist - Flossenbürg), în Spania, șantajul martorului este mai puternic ca niciodată - într-adevăr, nu se trăia, acolo, un timp al istoriei, ci unul al memoriei. Dovada fizică, palpabilă, a existenței unui fapt istoric, primește mai mult credit decât niște însemnări într-o carte de istorie. Astfel, Marco era „împreună cu majoritatea”, dovada autentică a existenței acelei părți de istorie în memoria țării. 

Nu prea știu ce-aș mai putea spune. Da, a fost o carte care, recunosc, m-a șocat tare, dar pe care, din păcate, am citit-o destul de greu - mi-a fost greu să rumeg, mai ales scriitura autorului - nu, nu-i contest talentul (ba chiar are niște fragmente foarte interesante legate de introspecție, aluzia la „minciună”, la „adevăr”, „ficțiune”, „realitate”), dar am simțit o aroganță destul de ciudată pe alocuri (poate nejustificată), așa, un puseu de redundanță, prea multe detalii, la un moment dat, inutile, care parcă au stricat din dinamica pe care aș fi simțit-o în lecturarea romanului. Totuși, cred că o lectură mult mai potrivită pentru cei, într-adevăr, pasionați de istorie și de identitatea istorică a diferitelor țări. Eu, unul, mă bucur că am citit-o, chiar mă bucur, deoarece am avut contact, așa cum am mai spus, cu o istorie pe care nu o cunosc prea bine. Și povestea, în sine, deși este una a unei singure persoane - „impostorul”, Enric Marco - este, de fapt, povestea unei întregi țări care a fost, cu nerușinare, mințită de către acest om. Și asta o face, într-adevăr, o carte valoroasă și de referință - evident, în ceea ce privește tagma-i din care face parte.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Impostorul, de Javier Cercas, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. Să aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru, frumoase, și de mult spor la citit!

Editura Rao lansează NSA - Agenţia Naţională de Securitate: cartea care te ascultă atunci când alţii nu o fac!

 

Editura RAO prezintă NSA - Agenția Națională de Securitate

 Premiul Kurd Laẞwitz în 2019 la categoria „Cel mai bun SF în limba germană”

Weimar, 1942: Helene Bodenkamp lucrează la Agenția Națională de Securitate, unde creează programe ce permit controlul strict al cetățenilor Germaniei naziste. Când bărbatul pe care îl iubește dezertează și trebuie să îl ajute, este atrasă în jocurile de putere ale superiorului ei. Ce s-ar fi întâmplat dacă în timpul celui de-al Treilea Reich ar fi existat internetul, telefoanele mobile și social media și dacă acestea ar fi putut fi supravegheate?

Andreas Eschbach (n. 1959, Ulm, Germania) a studiat inginerie aerospațială la Universitatea din Stuttgart și a fondat o companie de consultață în IT, înainte de a se dedica exclusiv scrisului.