Inima cusută, de Carole Martinez - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2010

Traducere: Geanina Tivda

Născută în 1966, Carole Martinez a urmat un parcurs sinuos şi eclectic înainte de a deveni profesoară de limba franceză la un liceu din Issy-les-Moulineaux: a fost pe rând chelneriță, muncitoare, fotograf, actriță, regizoare, asistent-realizator. În 1999, a publicat o carte pentru copii, Le cri du livre. În anul 2005, în timpul unui concediu de maternitate, începe să scrie romanul Inima cusută. Cu un tată pasionat de antichităţi, ce umplea casa copilăriei de tot felul de obiecte fanteziste şi o bunică de origine spaniolă care-i povestea vechi istorii superstiţioase, Carole Martinez se va inspira din viaţa strămoşilor săi spanioli pentru a crea acest roman aflat la graniţa cu basmul. Înzestrată cu harul de a coase nu doar bucăţi de material, ci şi vieţile oamenilor, Frasquita le transmite aceste capacităţi supranaturale fiicelor şi fiului său. Astfel, destinele personajelor stau sub semnul magicului, darurile lor transfigurând realitatea şi aducând la lumină ţesătura fermecată a vieţii.

„Mama mea înghițise atâta nisip, înainte să găsească un zid în spatele căruia să nască, încât mi l-a transmis în sânge. Pielea mea ascunde o clepsidră înaltă ce nu poate să se oprească. Goală în lumina soarelui, poate că cineva ar putea vedea, ca printr-o sticlă transparentă, curgerea de nisip care mă traversează. TRAVERSAREA. Într-o bună zi, cu siguranță, tot acest nisip va trebui să se întoarcă în deșert.”

Oare cât a trebuit să mă pierd în această carte, oare cât a trebuit să o las să mă cuprindă, să mă îmbrățișeze, să mă înalțe și, plăpând, fragil, subtil și elegant, să mă coboare pe pământ? Oare ce a făcut ca această carte, Inima cusută, să devină una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată? Pentru că, da, într-adevăr, romanul lui Carole Martinez este unul dintre cele mai frumoase romane citite vreodată, și-l pun alături de colosalul roman al lui Margaret Mitchell, Pe aripile vântului, cartea mea preferată încă de când am citit-o, acum aproximativ șapte ani. N-am să fac o recenzie a acestei cărți, credeți-mă, nici nu vreau, nici nu mi-aș găsi cuvintele, nici nu cred că face interesul primar al cuiva și chestii de acest gen. Vreau doar să vă spun de ce mi-a plăcut, cum am simțit eu lectura, cât de mult m-a ajutat, de fapt, această lectură și cum a ajuns în cele din urmă, chiar să fie cartea mea preferată.

La nașterea mea, mama a citit singurătatea ce mă aștepta. Nici să dau, nici să primesc, nu aveam să știu vreodată.”

Am plecat în călătoria acestei cărți acum câteva luni. Da, acum câteva luni. Însă abia acum am reușit să-mi găsesc cuvintele (ba, aș spune, abia acum mi-am găsit curajul) să scriu despre ea. Pentru că, deși e un roman de debut, Carole Martinez chiar a reușit să scrie, după părerea mea, o carte fascinantă, o carte dureroasă, o carte emoționantă, o carte sensibilă, subtilă și, ce contează pentru mine, cel mai mult, o carte de un rafinament și de o eleganță aparte - și nu vorbesc aici de fragilitate, să spun așa, ci ce eleganța romanistă a unei autoare care dovedește un echilibru aproape chirurgical în ceea ce privește „uzul” realității romaniste. Acest echilibru face ca romanul lui Carole Martinez, Inima cusută, să oscileze între tagma „realismului magic - realitate imediată”, dacă mă înțelegeți. Probabil știți cât de mult îl ador pe Gabriel García Márquez și cât de mult îmi plac cărțile scrise de el - el m-a inițiat, să spun așa, în această abordare literară de „realism magic”. Am fost extraordinar de surprins (plăcut) când am văzut că, în romanul său de debut, Carole Martinez abordează, într-o măsură, același „gen literar” (nu știu neapărat dacă e un gen sau, de fapt, e o „abordare stilistică” acest realism magic - în orice caz, este ceva special, în mare măsură, la acești autori). 

„Fusese deja scris în palmele mele, în refuzul meu încăpățânat de a respira, de a mă deschide către aerul viciat din afară, în această voință de a mă opune lumii care încerca să mă invadeze prin toate orificiile mele, care adulmeca și răscolea peste tot în preajma mea ca un câine de vânătoare. Aerul a pătruns împotriva voinței mele și am țipat.”

Nici nu știu despre ce este cartea pentru că nu am urmărit neapărat acțiunea - da, are o acțiune; într-o măsură, poți privi această carte ca un fel de basm, dar e mai mult decât atât. Abordează diferite teme, dar pe ce pune accentul, cel mai tare, este pe ideea moștenire, pe ideea de faptul că destinele ne sunt scrise încă de când ne aflăm în pântec, groapa ne este săpată, totul n-are decât să își urmeze ordinea firească a devenirii, a durerii. De asemenea, cartea este de o simetrie început-sfârșit care, pe mine, unul, m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Și-aș fi vrut să nu se mai termine vreodată, pe cuvânt, deoarece am citit-o cu sufletul plin de lumină, cu inima plină de emoție. Este vorba, într-o mare măsură, și despre feminism. Aici nu vreau să spun mai multe, deoarece se inserează, subtil, această ideei. Este vorba despre corporalitate și senzorial, despre identitate, despre regăsire și încercările vieții. Știți?! Simt că scriu aici, dar scriu prost, pentru că știu că nici măcar zece procente din plăcerea pe care am avut-o citind această carte, nici măcar aceste zece procente nu le pot surprinde. Dar nu-i bai! Eu vreau totuși să recenzez (fazual spus) acest roman, să-i dau un save-as pe acest blog și, da, s-o recomand astfel tuturor, pentru că, după cum am spus, pentru mine rămane una dintre cele mai frumoase și emoționante și elegante și subtile și efervescente (da, da, mă repet) cărți citite vreodată. Și nu pot ține aceste păreri doar pentru mine! Share the love, cum s-ar zice.

„Încercă să obțină fire din tot ce îi ieșea în cale. Dacă ar fi trebuit să își aștepte nunta mai mult timp, lumea întreagă s-ar fi golit între degetele ei. Ar fi înmuiat orice pentru a-i extrage seva, substanța ce putea fi transformată n fir. Peisajul și colinele lui, această primăvară luminoasă, aripile de fluturi și toate florile care trăiesc printre pietre, și pietrișul, și livada cu măslini a familiei Heredia, totul ar fi tors în fire. Dumnezeu însuși s-ar fi zbătut, înfipt în vârful furcii ei de tors.”

Este vorba despre puterea femeilor de a schimba lumi, vieți, istorii, despre mame, despre fiice, despre bunici, despre această coliniaritate feminină care are puterea de a transcede spațiul-timpul, care deține absolutul într-o lume a morții, a integrității. Este o poveste dramatică, să spun așa, nu în acel sens, ci este vorba despre o dramă sui generis a lumii; și-aici, revenind, cartea prezintă o simetrie pe care, dacă vă hotărâți să citiți cartea, vă-ndemn să o urmăriți. Simetria aceasta potențează, la maximum, emoțiile și sentimentele. Este vorba despre o carte a devenirii care, de multe ori, te lasă mut și-ți frânge inima. Și te umple de emoții. Pe lângă faptul că simți un fel de durere, cartea este scrisă din perspectiva lui Soledad (soledad înseamnă „singurătate”), care nu și-a cunoscut mama și care totuși îi va purta „magia”, iar tot ce știe despre ea știe doar din perspectiva surorilor ei. Of, chiar simt că nu spun nimic, deși ar fi atât de multe de spus!

„Totul avea să fie prins în rochia ei: cărările, orașele pe care nu le-a văzut niciodată și marea îndepărtată, toate oile din Spania, toate cărțile, toate cuvintele și toți oamenii care le citesc, pisicile, măgarii, totul ar fi căzut pradă nebuniei ei de țesătoare.”

Cu siguranță, dar absolut cu siguranță voi reveni asupra acestei lecturi. Nu o dată. Nu de două ori. Îmi propun să o citesc cel puțin măcar o dată pe an - e o lectură care m-a pătruns, m-a zguduit, m-a luminat și, mai plastic spus, mi-a pus capac. Am adorat fiecare pagină, am iubit personajele, povestea, modul de scriere (breathtaking) al lui Carole Martinez. Nu, nu, nu, totul a fost exact ce a trebuit pentru ca un roman nu să fie bun, nu să fie extraordinar de bun, ci să fie ceva de calitate, atât de „de calitate” încât să devină romanul meu preferat. Iar Inima cusută, după cum am spus, chiar a avut tot ce trebuie - într-un raport perfect - pentru a „mi se coase în inimă pentru totdeauna”. Nu-mi vine să cred cât de la întâmplare am vrut să citesc această carte, pur și simplu, deși nu mai auzisem vreodată de ea, dar cât de mult mi-a plăcut și cum a reușit să facă apel la emoțiile mele. Mulțumesc, Carole Martinez, pentru o capodoperă de o asemenea anvergură.

„- Să nu crezi asta, vechea lume este tenace, are toate șansele să renască din propria cenușă. Țăranii sunt departe de a fi câștigat. Mâine vom fi poate spânzurați sau strangulați cu toții. Dar nu mai contează, suntem deja morți.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Inima cusută, de Carole Martinez. Cea mai frumoasă carte citită vreodată, pe care aș recomanda-o cu drag oricui, oricând, dacă vor să aibă parte de o lectură sensibilă, profundă, emoționantă, dar, în același timp, plină de fantezia unui basm și de realitatea imediată dureroasă și istorică. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie. Lecturi frumoase și cu mult spor să aveți, dragi cititori!

„Ea spusese povestea noastră ca pe un cântec de leagăn, greutatea cuvintelor, dulceața vocii ei făcură să se retragă munții de apă și noi am traversat.”

Escadron Ghilotina, de Guillermo Arriaga - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2008

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

Guillermo Arriaga a scris romanele Escadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El bufalo de la noche (1999) și un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile lui au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Și-a dobândit celebritatea ca autor al scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 de grame (2003), Babel (2006) – filme regizate de Alejandro González Inárritu şi Los tres entierros de Melquíades Estrada (2005) regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel a şi câştigat Palme D´or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2005. Regizorul Jorge Hernandez Aldana a ecranizat in 2007 romanul El búfalo de la noche (Bivolul nopții). 

„(...) Trebuia să lupte, ah, ce oribil!, alături de gloata asta însetată de răzbunare și de sânge. Să se bată pentru niște idealuri născute din prostie și care contravin moralei și virtuții (de unde născociseră vagabonzii ăștia păduchioși ideea - se-ntreba avocatul - că toți oamenii sunt egali?”

Escadron Ghilotina este primul roman publicat de Guillermo Arriaga (1991). Este o poveste savuroasă, cu mult umor negru, despre un bărbat conservator care perfecţionează celebra ghilotină şi hotărăşte să i-o vândă nici mai mult, nici mai puţin decât lui Pancho Villa. Conducătorul insurgenţilor mexicani, fascinat de acest instrument, acceptă propunerea avocatului Feliciano Velasco, dar răsplata se dovedeşte a fi cu totul diferită faţă de aşteptările celui din urmă. Aristocratul cu principii total opuse Revoluţiei ajunge să fie mâna dreaptă a lui Villa, iar ghilotina sa, un simbol al luptei de clasă. Treptat, el este absorbit de lumea pestriţă, plină de bizarerie, de cruzime, dar şi de eroism a trupelor revoluţionare. Romanul este un joc ironic despre război şi despre felul în care violenţa contaminează şi dă peste cap destinul personajelor.

„Ghilotina, se gândea Villa, n-avea să fie un simplu instrument pentru executarea prizonierilor, ci se va converti în simbolul însuși al persoanei sale, al armatei sale, un simbol autentic revoluționar.”

Și cu această carte, Escadron Ghilotina, închei „seria” cărților scrise de Guillermo Arriaga, întrucât am citit toate cărțile scrise de el și traduse la noi, mulțumită Editurii Vellant. Pot spune că, da, Arriaga este unul dintre autorii mei de suflet, un autor pe care l-am descoperit acum câțiva ani, când, pentru prima dată, am citit o carte scrisă de el, Bivolul nopții, carte care mi-a plăcut extraordinar de mult și de care, și acum, îmi amintesc cu mult drag. Pentru că Arriaga nu numai că este un prozator desăvârșit, dar este și un regizor în cinematografie deosebit (vă recomand, cu mare drag, să urmăriți filmele regizate de el). Nici nu știu ce să spun, de fapt, deoarece mă încearcă, în aceeași măsură, sentimente de tristețe, dar și de bucurie: trist că nu mai am ce citi de la Arriaga, dar fericit pentru că, da, am descoperit un autor pe care-l integrez, fără nicio obiecție, în lista autorilor pe care oricând i-aș recomanda cu drag, oricui. Arriaga chiar are ceva aparte, ceva deosebit, are un „simțământ” al cuvintelor, al vieții, are o anume pasiune a anumitor tipologii și personaje - pentru mine, de fapt, are tot ce-i trebuie unui „autor” pentru a deveni un „autor bun”. Și Arriaga chiar e bun, zău de nu!

„- (...) majoritatea se temeau să nu fie prinși și executați cu un aparat ciudat pe care l-ați adus de la Torreón.

- Ghilotina?

- Chiar așa, fiindcă se zice că cine moare fără cap nu-și găsește odihna în veci.”

Revenind la romanul de față, Escadron Ghilotina, pot spune că l-am dat gata într-o singură noapte. Nu numai că a fost o lectură care m-a prins încă de la început, dar am dezvoltat o pasiune extraordinaaară pentru anumite personaje, și mai ales pentru conducătorul Villa și avocatul Feliciano. Felul în care i-a creionat Arriaga, suflul pe care l-a dat acestor personaje, trăirile lor, replicile acide, amuzante, întâmplările, decursul acțiunii, intrigile - toate acestea au potențat ideea romanului care, în cele din urmă, se regăsește printre temele de baze ale romanelor lui Arriaga: violența, teroarea, acea „formă de guvernământ” care domină, acea formă primitivă, care face din om, „neom”, care aduce spaimă și lacrimi, haos, ca într-o (re)devenire neaoșă a lumii în care trăim, ca o formă de reîntoarcere la origini. Personajele lui Arriaga nu se dau deoparte, nu ies din scenă atunci când vine vorba de pericol, atunci când se antrenează în situații în care moartea înseamnă ceva de-o simplă secundă nefericită, nenorocoasă. Arriaga își înzestrează personajele cu curaj, cu demnitate, iar moartea nu mai este ceva interesant, ci, bineînțeles, e ceva cert, e o realitate imediată, „decât să mor de plictiseală, mai bine mor pentru o cauză”, acesta pare-se a fi dictonul lor călăuzitor.

„Ghilotina își îndeplinea astfel la perfecție scopul: era în același timp simbolul fermității și al justiției.”

Dincolo de acestea, ghilotina din roman devine, ea însăși, un supra-personaj. Devine un cadran al existenței - însăși ghilotina ajunge să semene frica, teroarea printre inamici, nu mai e nevoie de trupe, de lupte, de cuceriri. Cine are ghilotina, va fi victorios, deoarece nimeni nu-și vrea capul retezat de corp - aici, sincer, eu am asociat această metaforă cu ideea că, într-adevăr, însăși viața este construită în așa manieră încât, la un moment dat, să dai peste ceva anume ce are să te facă să-ți pui întrebări de genul „după ce am văzut toate acestea, oare merită să mai risc?” Ghilotina devine un simbol al puterii, al conducerii, al dominării și al morții. Asocierea trupelor lui Villa cu această ghilotină, în cele din urmă, are să dea peste cap întreg demersul acțiunii. Și n-am să vă spun mai multe, deoarece cu siguranță nu face interesul nimănui. Dar, în cele din urmă, artistul va fi devorat de propria sa creație, de propriile sale temeri cu care nu vrea să lupte, ci, dimpotrivă, de care vrea să se ascundă cu desăvârșire. 

„Velasco suspină adânc și plin de satisfacție în clipa în care observă în depărtare prezența magnifică a creației sale. Ghilotina se înălța impunătoare deasupra bărbaților și femeilor care-i dădeau târcoale mirați, uluiți. Velasco o vedea ca pe o reprezentare divină, simbol universal al morții, căreia supușii îi aduceau omagiul lor.”

După cum Arriaga o spune, „sunt un vânător; un vânător care scrie; vânătoarea este unul dintre ultimele și cele mai profunde rituri la care ființa umană poate avea acces.” Asta este el, ca scenarist, ca scriitor, povestitor - un vânător care reușește, prin creațiile și prin arta sa, să ne aducă față în față cu cele mai teribile, cele mai groaznice contradicții ale omenirii: moarte-viață, frumusețe-cruzime, lumină-întuneric, fericire-tristețe. Prin toate acestea, mai precis, prin modul în care, în scrierile sale, Guillermo Arriaga le abordează, reușește să confere un alt înțeles identității umane, identității cognitive și psihologice: prin noroi, prin sânge, prin ploaie, prin soare, prin durere, prin moarte, prin minciuni, reușim să descoperim că „aparținem în mod feroce naturii”. Prin povești, noi, oamenii, noi, ființele umane, dominate de zbuciumări lăuntrice, de dualitatea identităților nostre, supuse presunilor sociale - așadar, prin povești, prin romane, prin scris, putem recunoaște durerile adânci ale vieții. Putem să le-acceptăm, pentru ca mai apoi, încetul cu încetul cu încetul, să ne îngrijim de rănile care ne dor ca o inimă zvâcnindă. Și dincolo de toate acestea, dincolo de crime, abuzuri, violențe, dincolo de sinucideri, corupție - rămâne viața, viața, și soarele care mereu va răsări în același loc. Și pe-același cer.

„E ciudat, dar se pare că la ființele umane cel mai profund act de conștiință apare tocmai într-un moment de maximă inconștiență: somnul: (...) în vis, întâmplările dobândesc un sens mai precis.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Escadron Ghilotina, de Guillermo Arriaga, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. De asemenea, vreau să-i felicit și să le mulțumesc pentru traducerea cărților semnate de Arriaga - a fost o deosebită plăcere să descopăr un asemenea autor! Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie. Lecturi frumoase și cu mult spor să aveți, dragi cititori!

Flori negre, de Florian Cîrdei - Recenzie

Editura: Libris Editorial (CREATOR)

Anul apariției: 2020

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 92

„De când l-am descoperit pe George Bacovia, în perioada anilor de liceu, pot spune că m-am descoperit cu adevărat pe mine. Felul lui de a-și exprima trăirile și emoțiile, m-a determinat la rându-mi să așez fiecare gând, trăire, emoție pe foi albe sub formă de versuri, devenind astfel o sursă infinită de inspirație. Poezia a devenit pentru mine un stil de viață, o exprimare tăcută, dar în același timp foarte gălăgioasă. În momentul actual, locuiesc alături de familie în Germania, unde profesez ca asistent medical, iar timpul liber - pe lângă cel dedicat familiei - este consacrat în totalitate literaturii și scrisului”.

First of all, dincolo de Florian, autorul, am descoperit un om fain, dar fain de tot, care citește (și se vede că-i place) și care mi-a recomandat muuulte cărți care mi-au plăcut sau pe care încă le am pe Wishlist. Pot spune că sensibilitatea sa este reiterată, mai ales, în această carte, dar despre asta voi vorbi în cele ce urmează. Ce vreau să spun, de fapt, ce vreau să vă îndemn este să cumpărați - da, să cumpărați cărți de la autori români. Pentru că autorii români chiar scriu extrem de bine, dar, uite, „se pierd”, să spun așa, printre alții. Nu am reușit încă să găsesc o justificare a acestui fapt, dar nici nu vreau să caut, în cele din urmă, răspunsul. Susțineți-i, nu costă mult - uneori, sincer, mă încearcă un sentiment de frustrare, și spun asta pentru că, la rândul meu, sunt autor. Și nu vreau să fiu înțeles greșit, dar e trist, de multe ori, să știi că „munca ta” (că, na, chiar este o muncă, adică o investiție de timp) pălește doar pentru că nu ești un autor „străin”, „de peste hotare”. În fine, asta este o idee pe care n-aș vrea s-o abordez, un subiect pe care n-aș vrea să-l disesc. Nu acum. 

Să revenim la Florian - chiar dacă ce-am spus mai sus este valabil și în acest caz. Înainte de toate, doar uitați-vă puțin la cât de splendidă este coperta! Eu cred că a făcut o alegere extraordinară - și, mai ales, datorită faptului că, într-adevăr, este relevantă pentru conținutul cărții. De ce spun asta? Pentru că, în versurile sale, efervescența culorii locale joacă un rol important pentru lirismul lui Florian. Se observă o abundență de culori, folosirea recurentă a roșului, violetului, albului și negrului. Bineînțeles, în manieră bacoviană, fiecărei culori îi este „subjugată” o anumită stare (sau, nu mai știu, era invers?) - oricum, nimic nu este aleatoriu, „de umplutură”, deoarece fiecare capătă o anumită însemnătate, o anumită încărcătură emoțională și sentimentală. Oricum, despre asta e poezia - fiecare o interpretează în manieră proprie, în conformitate cu experiențele sale „liricești”, cu universul său cultural. Poezia lui Florian poate foarte ușor să fie una sensibilă, „fragilă” (emoționantă, ohoh, chiar e!) - dar, în schimb, eu am simțit-o ca o poezie dură, ca o poezie incisivă, chiar, în care omul își joacă ultima carte - omul-poet - și se simte neputincios, lipsit de puteri, dar care, în cele din urmă, se salvează (sau nu) prin creație, prin artă. Arta pare-se a-i aduce acel „flux sangvin” de care are nevoie pentru a-și menține hidrodinamica coronară, este singura formă de catharsis a acestei lumi - prin poezie, poetul caută transcederea și purificarea, caută „speranța” (or, dimpotrivă, deja și-a găsit-o), poezia fiind acel strigăt de singurătate și durere și teamă, acel strigăt din noapte, strigăt mut, rece, care-ți transduce ființa într-un alt univers: un univers solitar, întunecat, haotic, în ale căror tenebre pălește orice urmă de rațiune, orice fir de lumină.

N-am putut să nu fac corelații cu poezia (și revin) bacoviană. Este subînțeles - autorul chiar a fost o inspirație pentru Florian. Dovadă numeroasele teme pe care le-am regăsit - teama, angoasa, acea stare de durere, singurătate, acea obsesie, dezolare. Nu mai știu, domle, cum stătea treaba cu Bacovia, cum erau interpretate toate poeziile (încât să prezinte viabilitate - interpretările, zic - academică, să zic așa), dar știu că mult mi-a plăcut curentul simbolismului și, sui generis, Bacovia. N-am putut să nu regăsesc emoții poate chiar mai mari decât cele care mă încercau când îi citeam poeziile lui Bacovia. Recunosc, mare fan nu am fost, eu sunt mai mult cu avangardismul, neomodernismul, în ceea ce privește scriitura lirică. Dar Florian chiar a reușit să-mi smulgă niște trăiri, niște emoții. Nu știu, cred că această carte, Flori negre, chiar a picat la fix, într-o perioadă în care, poate, chiar aveam nevoie să citesc așa ceva. N-am să vă dau prea multe citate din carte, vă pot spune doar că, da, Florian chiar e un poet bun, neașteptat de bun - a fost o surpriză imensă să văd atâta emoție, plasticitate, atâta „veridicitate” în poeziile sale. Chiar citeam și mi-am spus da, acesta chiar este un poet pe care l-aș recomanda oricui și la-ș citi oricând. 

Probabil am să-nchei aici; mai multe nu pot spune, deoarece nu este un roman, nu este o carte care să aibă o relație cauză-efect, din urma căreia aș putea trage mai multe concluzie. Este un volum de poezii extraordinar de frumos (da, poate-s impresionist, dar motivul este că, zău, chiar am fost impresionat), pe care îl recomand cu mare drag celor care, în general, citesc poezie. Și chiar dacă nu citiți poezie, niciodată nu e prea târziu. Veți fi descoperit faptul că, după părerea mea, e mai greu să scrii poezie și să reușești, în doar câteva rânduri, să transmiți ceea ce, poate, îți transmite un capitol întreg dintr-un roman. Rămân la părerea aceasta (referitor și la proză scurtă), și anume că poezia face, într-adevăr, apel la sufletul și la emoțiile cititorului. Și, dragă Florian, chiar ai reușit s-o faci cu mare, mare talent. Îți mulțumesc pentru volumul de față - l-aș fi cumpărat, știi prea bine, ca să te susțin, pentru că meriți, dar nu m-ai lăsat. Ei bine, sper ca volumele viitoare să mi le trimiți în schimbul unei remunerări. Că, până la urmă, am muncit pentru ele. Nu-i așa? Te îmbrățișez cu drag și îți doresc mult, dar mult succes în tot ce-ți propui, în toate proiectele pe care le ai în vizor și, bineînțeles, inspirație nețărmurită.

Dragi cititori, citiți românește. Susțineți autorii noștri naționali, locali. Nu vin cu un îndemn naționalist, vin doar cu un îndemn omenesc. E foarte greu, și nu dau vina pe nimeni, în acest caz, dar e foarte greu să te faci auzit într-o „avalanșă” de noutăți editoriale, de cărți traduse și retraduse și reinterpretate și re-branduite. Alegerea rămâne, bineînțeles, a voastră. Cartea lui Florian Cîrdei, Flori negre, o puteți găsi AICI. Dacă sunteți de părere că o să vă placă, go for it! Lecturi frumoase să aveți și spor în toate!

Noutăți de la Editura RAO

 

Jurnalista Marie-Dominique Lelièvre porneşte într-o călătorie de descoperire a misterului creat în jurul legendarului parfum Chanel NO 5 şi a muzei acestuia, Coco Chanel. Nimic nu este simplu în lumea celor celebri şi bogați, ne spune scriitoarea, conducându-ne prin labirintul evenimentelor şi al personalităților epocii.  Pe lângă detalii surprinzătoare despre originea parfumului, a compoziției acestuia, a mecanismelor de fabricare, vânzare şi publicitate a legendarului Chanel 5, cititorul este introdus în atmosfera efervescentă din perioada interbelică şi în cea tensionată şi complicată a celui de-al Doilea Război Mondial. După război, grație geniului comercial al fraților Wertheimer, parfumul Chanel NO 5 va cuceri inimile femeilor din Statele Unite şi din toate colțurile lumii. La un secol de la crearea parfumului, Chanel NO 5 îşi păstrează farmecul şi identitatea şi în zilele noastre.

Cine nu a auzit de Martha Stewart? Una dintre cele mai cunoscute, dar și mai controversate femei de afaceri din Statele Unite ale Americii, guru al stilului de viață luxos, dar și al bunului-gust, model de reușită în viață, autoare a peste 100 de cărți, despre gătit, amenajări interioare, sfaturi culinare și de grădinărit. Manualul Marthei este o carte practică, plină de idei și instrucțiuni – cum să așezi masa, cum să îngrijești plantele din casă, cum să îți decorezi casa pentru fiecare ocazie și multe altele. Indiferent dacă organizezi, sărbătorești ceva, faci curățenie, decorezi, Martha Stewart a testat și a oferit soluții utile însoțite de o mulțime de fotografii spectaculoase care te vor ajuta să faci – aproape – totul singur.

Celebra actriță americană Demi Moore, îndrăgită de public pentru filme ca Propunere indecentă  și  Fantoma mea iubită, se deschide cititorilor prin cartea sa plină de detalii intime și emoționante. Oare drumul său către succes a fost unul simplu? Răspunsul îl aflăm cu toții chiar de la Demi Moore, care ne invită în lumea ei scandaloasă, traumatizantă, dar și plină de împliniri. Povestea actriței este un adevărat roller coaster: de la o copilărie plină de nesiguranță și îndoieli, o relație tumultuoasă cu mama sa la succes și faimă, iar de la succes și faimă la incertitudinea că este o mamă și o actriță bună. Confesiunea aduce cu ea reflectări asupra imaginii de sine care este pusă adesea sub semnul criticii exterioare. Lumea efervescentă a Hollywoodului poate distorsiona într-o clipă realitatea, iar ceea ce înseamnă succes este adesea o luptă continuă pentru supraviețuire, după cum ne dezvăluie actrița.

Scrisorar, de Mihail Șișkin - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2012

Traducere: Antoaneta Olteanu 

Mihail Șișkin s-a născut în 1961 la Moscova și a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat din același oraș. După absolvire, a lucrat treni ani pentru o revistă de tineret și cinci ani ca profesor de germană și engleză. Debutul său literar a avut loc în revista Znamia în anul 1993, iar în 1995 s-a mutat în Elveția, unde a avut ocazia să lucreze ca interpret (experiență pe care o va descrie într-una din cărțile sale, Venerin volvos) și ca profesor; în prezent, este și colaborator permanent al publicației Neue Zürcher Zeitung. Șișkin este singurul scriitor care a primit toate cele trei mari premii literare rusești: Ruuskii Buker în anul 2000, pentru romanul Vziatie Izmaila, Naționalnii bestseller în 2005, pentru romanul Venerin volvos și Bolșaia kniga, în 2011, pentru romanul Scrisorar. În afara premiilor naționale, a fost recompensat și cu prestigioase premii internaționale. Premiul Cantonului Zürich în anul 2000, Prix du Meiller Livre (secțiunea eseu) în 2005, Premiul Grinzane Cavour în 2007, Premiul Internațional pentru literatură Haus der Kulturen der Welt în 2011. Trei din romanele lui Șișkin au fost dramatizate și puse în scenă: Venerin volvos la Atelierul Piotr Fomenko, Vziatie Izmaila la Teatrul MOST, iar Scrisorar la Teatrul de Artă Cevoh din Moscova, în regia Marinei Brusnikina.

„Probabil că moartea arată foarte simplu, ca un tavan sau ca o fereastră. Desenul de pe tapet. Ultima faţă pe care o vezi.“

Saşa şi Volodia sunt despărţiţi de război. Legătura lor trăieşte prin scrisorile pe care şi le trimit. Dragostea lor există acolo unde oamenii nu putrezesc şi sunt cicade mute, unde viaţa este zgomotoasă, generoasă, dăinuitoare, unde şinele de tramvai se îndreaptă spre un cui nevăzut de care se ţine lumea. Volodia participă la înăbuşirea Răscoalei Boxerilor şi află că singura victorie în război este să rămâi în viaţă. Saşa descoperă că poate fi fericită atunci când îşi ţine de mână tatăl, în ultima clipă a vieţii lui. Fiecare înţelege, în alt timp şi totuşi în acelaşi, că numai moartea dă sens vieţii. Şi amintirea e mai puternică decât prezentul: cesuleţul primit cândva de Saşa arată mereu ora două fără zece, cei doi îndrăgostiţi culeg mere pentru compot şi se bat cu cele stricate, prin iarba uscată sar cosaşi care i se agaţă Saşei de fustă, profesorul preferat îşi sterge ochelarii cu cravata. În ciuda veştii despre moartea lui Volodia, scrisorile lui continuă să sosească, iar Saşa continuă să le primească, fără mirare şi fără teamă; pentru ea, timpul a trecut cu repeziciune, pentru el, pare să se fi oprit. Amândoi se grăbesc spre întâlnirea atât de aşteptată, înţelegând că „în cartea existenţei toate sunt scrise, desigur, numai o singură dată. Dar prind din nou viaţă când cineva reciteşte o anume pagină, care a mai fost citită cândva.“

„Înţelege, viaţa este un dar care se risipeşte. Şi totul în ea se risipeşte. Şi moartea ta e un dar. Un dar pentru oamenii care te iubesc. Mori de dragul lor. Asta e foarte important pentru oameni, când cei apropiaţi pleacă. Şi ăsta e un dar. Numai aşa poţi înţelege ceva despre viaţă. Moartea oamenilor iubiţi, dragi, este un dar care ne ajută să înţelegem lucrul acela important pentru care suntem aici.”

Nu e prima dată când citesc romanul Scrisorar. L-am mai citit acum câțiva ani, și, pe-atunci, mi-a plăcut extraordinar de mult. Acum, anul acesta, pe lângă faptul că, de asemenea, mi-a plăcut enorm, pot spune că l-am simțit diferit. Încă o dovadă că timpul, într-adevăr, are un impact colosal asupra naturii umane, a felului de a simți lucrurile, situațiile, emoțiile și oamenii. Prin Scrisorar, autorul Șișkin (re)aduce, în contemporaneitate, stilul epistolar. Întrucât romanul este alcătuit, exclusiv, din scrisorile celor doi, Sașa și Volodia, despărțiți de război, putem spune că lipsește o relație de „cauză-efect”, astfel încât nu există o acțiune, nu există dinamism, intrigă, desfășurare a acțiunii. Există, în cele din urmă, doar cuvânt. Cuvânt pur și viață. Viață pură și cuvânt. În cartea lui Șișkin, interesul nu-l fac acțiunile, ci viața, viața în sine, exact așa cum este ea - bună, rea, plină de griji, plină de dureri, biruitoare, dar și magică, puternică, emoționantă. Cartea lui Șișkin am simțit-o, în fine, drept o odă a cuvintelor - se vede delicatețea autorului, efervescența literară, lirică, chiar, talentul de a dibăci cuvintele și de a le integra în imagini extraordinar de sensibile. Naturalețea sa atunci când vine vorba de a descrie anumite sentimente, de „a pune în scenă” sufletul omenesc, în toată puritatea profunzimii sale. 

„Ce nevoie de dovezi ale existenţei mele îmi mai trebuie, dacă sunt fericit din cauza faptului că tu exişti şi mă iubeşti, şi că citeşti rândurile acestea!”

Dacă este un roman sensibil, în aceeași măsură este și un roman dur. Prin scrisorile sale, după cum el însuși spune, pentru a supraviețui și pentru a depăși ororile circumstanțiale, Volodia îi descrie Sașei, florii sale cele mai dragi, războiul. Exact așa cum este el. Un război dur, însângerat, în care moartea nu este decât o idee de glonț, izbitura unui obuz, explozia unei mine de teren. Un război în care „nu e important să fii învingător sau învins”, ci „singura victorie (în război) este să rămâi în viață”. Soarta lui Volodia este una nesigură. Rememorându-și trecutul, în scrisorile sale acesta îi povestește Sașei întreaga sa viață, îi destăinuie secrete și i se oferă exact așa cum este. În aceeași măsură, același lucru îl face și ea, Sașa. Fără secrete, doar cuvinte pure, doar viață transcrisă, în toată sinceritatea ei, în cuvinte. Am fost extrem de emoționat de povestea celor doi. Și nu că ar fi una ieșită din comun, ci, mai ales, datorită sensibilității de care dau dovadă aceste personaje. Nici nu știu cum să spun, dar în întreg romanul se simte durerea absenței și, în același timp, speranța reîntâlnirii. Imposibilitatea celei din urmă, de fapt, dă dramatismul celor două personaje. Zbuciumul interior, neîmplinirea, speranța (probabil cel mai dureros sentiment din lume, adică neputința) - fac din romanul Scrisorar o odă a iubirii, o odă a cuvântului și a vieții. 

„Nu te agăţa de cuvinte. Sunt numai o traducere. Doar ştii că orice cuvânt este numai o traducere proastă a originalului. Totul se întâmplă într-o limbă care nu există. Şi  acele  cuvinte inexistente sunt cele adevărate.”

Doi oameni minusculi, două suflete sensibile într-un univers colosal prin infinitul său, prin eternitatea sa nemărginită. Dragostea lor necondiționată ajunge victima războiului, ajunge victima neîmplinirii, a durerii. Într-o astfel de lume, viața nu poate decât să „meargă înainte”, armele să fie depuse, sufletele și inimile ferecate. Deoarece, în cele din urmă, viața înseamnă durere, și cu durerea trebuie să te obișnuiești. Trebuie să-i faci casă în sufletul tău și în corpul tău și în viața ta și în mintea ta. Și, în cele din urmă, parcă niciun cuvânt nu are puterea necesară pentru a traspune realitatea reală (dați-mi voie să folosesc acest pleonasm) - durerea, neputința, orarea războiului, grozăvia - toate acestea pălesc în fața speranței umane, în fața sufletului. Și nu mai rămân decât scrisorile scrise, scrisorile care nu vor fi ajuns niciodată decât atunci când va fi fost prea târziu.

„Acum eşti aşa de departe, că nici nu îmi este frică să-ţi spun ceva.”

Nu pot spune mai multe despre această carte. După cum v-am spus, nu este o carte de tipul „cauză-efect”. Este o carte despre viață, așa cum e ea, în care cuvintele reprezintă cel mai pur mod de comunicare, de transfigurare a sentimentelor, a oamenilor, a lumii și a sufletului. Prin scrisorile scrise, cei doi săvârșesc actul suprem al iubirii. Al acelei iubiri sincere, care-și găsește seva în profunzimile sufletului, în adâncimile visului. Odată ce închizi acest roman, știi că ai citit o carte bună. Știi că ai citit o carte care îți va rămâne mult, mult timp în suflet. Și mai știi că vei vrea să citești și ale cărți scrise de Mihail Șișkin. Pentru că, într-adevăr, este un autor extraordinar, original, extrem de talentat. Și, pentru mine, Scrisorar chiar rămâne o carte de referință. Pentru că m-a emoționat până la lacrimi.

„Îți dai seama, Sașka, probabil așa e: membrana materială, vizibilă, a lumii, materia, se întinde, se murdărește, se freacă și ajunge numai găuri și, atunci, prin găurile acestea, așa cum iese un deget de la picior printr-o gaură de la ciorap, se streacoară esența.”

Voi ați citit această carte? Dacă da, sunt tare curios ce părere aveți despre ea. Scrisorar o puteți găsi pe site-ul celor de la Editura Curtea Veche. De asemenea, mai găsiți și alte două cărți scrise de la același autor - Părul Venerei și Luarea Ismailului. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de un weekend liniștit!