Hai să vorbim despre Putin!, de Mark Galeotti - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Istorie contemporană

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2021

Traducere: Andreea Niță, Irina Manea 

Mark Galeotti (n. 1965) este expert în istoria modernă, politica și securitatea Rusiei. Autor prolific, printre cele mai recente cărți ale sale se numără: A Short History of Russia (2021; ed. rom.: O scurtă istorie a Rusiei, Humanitas, 2021), Armies of the Russian-Ukrainian War (2019), We Need to Talk About Putin (2019; ed. rom.: Hai să vorbim despre Putin!, Humanitas, 2021), Russian Political Warfare: Moving Beyond the Hybrid (2019), Kulikovo 1380: The Battle that Made Russia (2019), The Vory: Russia’s Super Mafia (2018), The Modern Russian Army, 1992–2016 (2017). De asemenea, semnează articole cu regularitate pentru Moscow Times, Raam op Rusland, Business New Europe și numeroase alte publicații. Scrie și pe propriul blog, In Moscow’s Shadows. Este profesor onorific la University College London și director general la Mayak Intelligence, o firmă de consultanță și cercetare specializată în relațiile cu Rusia. Este bursier al Institutului de Relații Internaționale de la Praga și al Royal United Services Institute de la Londra. A predat istorie la Robinson College, Cambridge, și are un doctorat în științe politice la London School of Economics. A fost șeful Departamentului de istorie de la Universitatea Keele, profesor de afaceri internaționale la Universitatea din New York, profesor invitat la Universitatea Rutgers (Newark), la Universitatea Carolină din Praga și la Institutul de Stat pentru Relații Internaționale al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse (Moscova). A consiliat mai multe instituții, printre care Comitetul pentru Afaceri Externe al Camerei Comunelor (Marea Britanie), Adunarea Parlamentară a NATO, Interpolul și Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa.

  „Dependența de relațiile personale și înțelegerile nescrise - poniatie în rusă; foarte interesant, acesta e un termen folosit și în lumea interlopă - a devenit centrală pentru stilul de conducere al lui Putin.”

E văzut drept cel mai periculos om din lume. Așa să fie cu adevărat? Cine e de fapt Vladimir Putin? Ce vrea? Ce planuri are?  S-a scris enorm despre Rusia de azi, însă Occidentul încă nu-l înțelege pe acest politician a cărui sferă de influență cuprinde întreaga planetă și ale cărui relații de putere pătrund până în cele mai intime sfere ale vieții noastre de zi cu zi. Mark Galeotti ne arată cine e omul din spatele mitului, analizează cele mai frecvente prejudecăți despre Putin și îi descifrează motivațiile. Urmărindu-i cariera de la începuturi, de când era un simplu ofițer KGB, până în prezent, cartea aceasta ne oferă o viziune inedita și realistă asupra omului care înclină, de multe ori decisiv, balanța politicii internaționale.

„După cum s-a exprimat jurnalistul Mihail Zîgar: «N-ar zice niciodată vă rog să furați miliardul ăla de dolari» sau «vă rog să-i ucideți pe jurnaliștii ăia». În schimb, zic: «Faceți ce trebuie făcut. Vă știți îndatoririle, vă rog să le îndepliniți».”

Parcă în ideea cărții We must talk about Kevin, scrisă de Lionel Shriver, cartea Hai să vorbim despre Putin! este o carte care, prin traducere, face o diferență de verb față de titlul original: acel „trebuie” (din ”we must talk...”) devine „hai să!”, iar titlul original parcă ar transmite mai bine ideea acestei cărți: într-adevăr, mai mult decât să-ncepem să vorbim despre Putin așa, la o plictiseală, când n-avem ce face și Putin este chiar un subiect destul de exhaustiv, ar trebui să vorbim, de-adevăratelea, despre el. De ce spun asta? Ei bine, pentru că Putin, cel puțin în cercul meu de prieteni, deseori a fost un subiect de interes, sau cel puțin de discuții chiar aprinse, dacă nu filosofice și nefondate - de ce Putin face ceea ce face, cum face, ce vrea să demonstreze, cum de-a reușit să fie președintele Rusiei atât de mult timp, prin ce mijloace, și așa mai departe. Bineînțeles, în efervescența tinereții și a neinițierii noastre politice (de fapt, știu câteva persoane extrem de interesate de politica mondială și de mișcările pe care le fac diferitele țări), rămâneam la speculații și la teorii, ni se părea amuzant să dovedim că știm, când de fapt habar n-aveam mare lucru, încât să pară că, da, știm și noi ceva și că lumea asta nu face un pas fără să-l contorizăm noi; evident, nimic mai greșit decât asta. Dar, trebuie să recunosc, după ce am citit această carte, abia aștept să mai am câteva discuții dintr-alea pline de patos și-nflăcărate, abia aștept să le arăt cât de bine îl știu eu, de fapt, pe șeful de la Kremlin și despre sistemul politic pe care acesta îl guvernează!

„Dacă insistăm să-l considerăm pe Putin drept un geniu strategic vom ajunge să căutăm în haos un mare plan care de fapt nu există. Dacă pare că Rusia se mișcă de colo-colo fără o direcție clară, nu înseamnă că nu pricepem ceva mai subtil sau că nu am observat un anume tipar, ci că exact asta face.”

Am citit această carte extrem de rapid, pentru că n-am putut să o mai las din mână. Ce-i drept, Galeotti conturează un portret extraordinar de clar al lui Putin, încercând să ne explice nouă cum este, de fapt, domnul Rusiei, încercând să explice „ce nu înțelege Occidentul”, dar, mai ales, de ce nu înțelege. Nu vrea? Se prea poate. Are prejudecăți și are impresia că ceea ce știe e de bun și nimic mai mult? Da, și asta. Dar, mai mult decât atât, ideea este că Putin păstrează imaginea Rusiei - sau, cel puțin, încearcă să o facă, și de-a dreptul că îi reușește cu brio - așa cum era ea cândva: o adevărată putere politică, o țară a cărui nume chiar transmitea putere, și, na, ideea că cu Rusia chiar n-ai cum să te pui; forță brută, armată, o politică guvernamentală plină de teroare, care pare că făcea legile și se juca cu ele așa cum dorește, iar cu toții păleau și erau muți în fața dorințelor acestei țări. Când autorul se angajează într-un dialog cu un fost oficial al Administrației Prezidențiale (cancelaria lui Vladimir Putin și, de fapt, cea mai puternică instituție din Rusia), acesta, la un moment dat, îi spune lui Galeotti că „Occidentul nu-l înțelege pe «șeful lor». Serios, am citit o parte din rahaturile din ziarele voastre, pe care le spun politicienii voștri, pe care «experții voștri» le scriu, și pur și simplu nu știu de unde le tot scot. Nu-s de mirare belelele pe care le avem pe cap acum. Și știi de ce? (...) Ce fel de relații putem avea cu voi toți, atât timp cât nu ne vedeți cu adevărat, nu ne auziți?” Ce-i drept, e normal ca atât timp cât interpretăm exact așa cum ne dorim fiecare cuvânt al lui Putin și „fiecare bășină pe care-o trage”, avem impresia că, cu adevărat, îl cunoaștem pe „Vladimir Vladimirovici”. Și rămânem cu imaginea preconcepută că, da, ceea ce știu este ceea ce este adevărat când, de fapt, suntem departe de a ști cu adevărat cine și cum este Vladimir Putin.

„Căutăm un mare rechin alb, o mașină de ucis singuratică și mortală, dar în timpul ăsta ne mănâncă un banc de pești piranha, mai puțin spectaculoși, dar ale căror mișcări sunt mult mai greu de anticipat și respins.”

Mulți spun că pentru a-l înțelege pe Putin, trebuie pur și simplu să-i înțelegi pregătirea la KGB? Normal, nu? Când zici KGB, parcă zici pericol, moarte, crime, restul chestiilor de acest gen; cum putin a făcut parte din KGB, e clar cât de multe lucruri urâte, să nu zic altceva, a realizat. E clară tirania acestuia, cât de îngrozitor este; ei, bine, nici pe departe, întrucât Putin chiar n-a fost un adevărat KGB-ist, cum s-ar zice. Nu vă zic mai multe, dar trebuie să excludem, într-o mare măsură, preconcepțiile legate de Putin care fac referire la activitatea sa în cadrul Comitetului de Apărare al Statului). Nu știu, dar trebuie să recunosc că și eu păstram în minte ideea unui președinte plin de interese dramatice, pur subiective, care vrea doar binele și prosperitatea sa, nicidecum a poporului, care păstrează o domnie tiranică și extremistă, capabil să înlăture, prin mijloace deloc ortodoxe, pe oricine din eventuala luptă politică. Poate chiar așa este, cine știe, dar știu totuși că această carte a reușit să lumineze mult toate ideile pe care le aveam, chiar să le redreseze și să răspundă la anumite întrebări (dintre multele pe care mi le tot puneam). Trebuie să recunosc, într-o mare măsură nu sunt atât de interesat de politica mondială, externă sau, în principal, de orice tip de politică, nu-i domeniul meu și nici nu reprezintă un intersex supraliminal pentru mine, dar există unele momente în care chiar mă întreb cum de, din păcate, se-ajunge la anumite conflicte și la atât de multe jocuri politice, de culise, încât poporul să tragă din păcate foloasele cele din urmă. În Hai să vorbim despre Putin! chiar am găsit câteva explicații care, trebuie să vă spun, m-au șocat și m-au făcut să regândesc multe aspecte legate de Putin - nu pot spune că l-am stimat vreodată, nici nu pot spune că m-a interesat, de fapt, vreodată, persoana lui, dar trebuie să vă spun în schimb că este un om care, cu adevărat, știe ceea ce face. Și-o face extrem de bine! 

„(...) există în lume oameni politici care visează să fie ca Putin, dar nu multe țări vor să fie ca Rusia. După orice criterii obiective, Rusia nu este o mare putere. Dar Putin este convins că Rusia contează, mai mult decât reiese din orice înșiruire a punctelor sale relativ tari și a punctelor cu siguranță slabe.”

Drept urmare, atât el, cât și statul rus pe care Putin l-a conturat și structurat așa cum a dorit, sunt imprevizibili, uneori chiar parcă s-ar părea că se poartă contradictoriu, mai ales în ceea ce privește politica externă pe care o duce Rusia. Multe dintre aparentele „succese” pe termen scurtale țării se dovedesc a fi - pe termen lung - slăbăciuni, nefiind nici gândite minuțios, în detaliu, dinainte, nici urmărite îndeaproape după aceea; interesul scade, din moment ce, cum să zic, „te vezi cu sacii în căruță”. Dar asta, după cum vă puteți da seama, ne ajută să explicăm de ce adesea nu suntem capabilă să anticipăm mișcările lui Vladimir Vladimirovici: nici el nu prea are habar ce urmează să facă. Probabil este conștient că, în general, și mai ales atunci când statele își unesc forțele, Occidentul este mult mai puternic decât Rusia, „cu un produs intern brut de douăzeci de ori mai mare, o populație de șase ori mai numeroasă și o armată de peste trei ori cât cea a Rusiei.” Putin vrea putere și stabilitate pe plan intern. Putin vrea recunoaștere în afară. Vrea să creeze o imagine falsă a unui președinte care știe ce face, care știe ce vrea și mereu își va atinge țelurile „geopolitice”- iar pentru asta, Putin are nevoie ca în țară să fie liniște și ca opoziția, de orice fel, să fie redusă la tăcere (prin modalitățile posibile), dar și ca economia rusească să funcționeze. Totuși, pentru toate acestea, Putin nu are vreun plan genial și extrem de bine gândit și pus la punct. Nu. Dar știe să profite de ambițiile și viziunile a tot felul de indivizi, instituții, organizații, de la jurnaliști și diplomați, la spioni și oameni de afaceri. Deși Rusia arată la fel ca orice altă țară, cu guvern, miniștri, un paralament bicameral, o constituție, curți de judecată și consulate, în realitate lucrurile sunt destul de diferite și nu așa cum scrie pe hârtie. Interese, jocuri de putere, nepotism, multe dintre acestea trag sforile în politica Rusiei. 

„(...) Rusia este o adhocrație în care toată lumea încearcă în permanență să ghicească ce vrea șeful și să-i facă pe plac. În parte, asta se datorează fricii de ceea ce s-ar întâmpla dacă lui Putin nu i s-ar face pe plac, sau speranței de a obține o răsplată imediată dacă șeful este mulțumit. Dar în vârful sistemului este vorba și de fidelitatea fundamentală între Putin și oamenii lui. (...) Putin își acoperă apropiații, chiar dacă asta înseamnă să dea foc întregii Rusii.”

Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă ar fi tare multe de zis. Chiar vă recomand cu mare drag să citiți această carte, este o lectură utilă și extrem de interesantă, sunt sigur că v-ar prinde rapid - după cum v-am spus, nu sunt vreun fan, dar trebuie să recunosc că n-am mai putut să o las din mână din momentul în care m-am apucat de citit. Portretul lui Putin a fost atât de convingător, atât de pertinent și pătrunzător, surprins într-un volum ce ar putea servi drept manual despre președintele Rusiei - o analiză inteligentă a politicii lui Putin și a modului în care acesta guvernează și conduce. Le mulțumesc prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, Hai să vorbim despre Putin!, de Mark Galeotti; o găsiți la ei pe site, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase, doar pe placul vostru și pline de aventuri frumoase!

Conștiința dintr-o nouă perspectivă, de Michael S.A. Graziano - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Știință

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2021

Traducere: Vlad Vedeanu

Michael S.A. Graziano s-a născut în 1967 în Bridgeport, Connecticut. După studii în psihologie și științe cognitive la Universitatea Princeton și la MIT, și-a susținut doctoratul în neuroștiințe la Princeton în 1996. Tot aici duce o amplă și importantă muncă de cercetare care își propune să explice cum creierul monitorizează spațiul din jurul corpului, cum controlează mișcarea în acel spațiu și cum construiește conștiința. Descoperirile sale s-au concretizat în numeroase conferințe susținute în marile universități ale lumii și în zeci de articole științifice și de popularizare. Este profesor de psihologie și neuroștiințe la Universitatea Princeton din 2001. Printre cărțile sale se numără: The Spaces Between Us: A Story of Neuroscience, Evolution, and Human Nature (2018); Consciousness and the Social Brain (2013); God, Soul, Mind, Brain: A Neuroscientist’s Reflections on the Spirit World (2010); The Intelligent Movement Machine: An Ethological Perspective on the Primate Motor System (2008). Graziano a publicat, de asemenea, romane, cărți despre muzică și cărți pentru copii, acestea din urmă sub pseudonimul B.B. Wurge.

„Dintr-o perspectivă tehnică, un model intern ar trebui să monitorizeze prezentul și să facă predicții despre viitor. Dacă vrei să controlezi ceva, cum ar fi un cărucior de cumpărături pe care îl împingi printre rafturi, ai nevoie să prezici ce e probabil să se întâmple în momentul următor. Creezi un fel de copie intuitivă a căruciorului, desfășori mișcările acesteia în minte și descoperi cum se comportă.”

Michael Graziano ne propune o perspectivă cu totul nouă asupra conştiinţei. „Experiența subiectivă“ este înțeleasă pragmatic, prin teoria schemei atenției – un model intern străvechi, simplificat, șlefuit de evoluție, cu două funcții principale: de monitorizare și control al atenției, oferindu-ne un model al sinelui, și de liant social, care ne permite să intuim intențiile celorlalți şi să le anticipăm comportamentul. Dar cum putem analiza obiectiv o entitate esențialmente subiectivă? Michael Graziano porneşte de la cele mai noi studii despre creier, multe dintre ele desfășurate în laboratorul său de la Princeton, dar și de la exemple din lumea animală, interpretate în cheie evoluționistă. Răspunsul lui la marea enigmă a conștiinței este surprinzător și cucerește prin limpezimea expunerii și prin rigoare, iar implicațiile morale ale descifrării experienței subiective sunt discutate cu talentul unui scriitor.

„Dar cum stau lucrurile cu atenția? Este, probabil, cel mai important proces al creierului și trebuie, fără îndoială, controlat. Pentru a răspunde eficient lumii, creierul trebuie să se concentreze conform unei strategii adecvate pe un obiect sau altul. Și, cu toate astea, atenția poate fi la fel de nesigură și capricioasă ca roțile unui cărucior de cumpărături și o poate lua ușor căi neașteptate.”

După cum probabil v-ați dat seama, îmi place să abordez mai multe domenii literare, să spun așa. De aceea, când aleg ceva de non-ficțiune, în general aleg cărții de știință, sau, mai bine zis, de popularizare a științei (dacă vreau să aprofundez ceva, în general accesez articole postate pe site-uri acreditate și viabile - deși, și aici, trebuie să fii foarte la multe aspecte, deoarece viața de student, având în vedere facultatea pe care o urmez, m-a învățat foarte multe în ceea ce privește credibilitatea acelor studii publicate chiar pe site-uri de renume). De aceea, de multe ori când mă angajez în lecturarea unei cărți de acest gen, vreau să fiu sigur că ceea ce urmează să aflu îmi este accesibil și la îndemână (asta, cel puțin, când nu sunt vreun inițiat în subiectul cărții), astfel încât să nu mă pierd de-a lungul lecturii. Ei bine, din păcate, așa mi s-a întâmpat cu această carte a lui Graziano: am fost extrem de entuziasmat că, în sfârșit, mă apuc de ea, dar pe parcurs m-a pierdut grav, grav de tot. Și nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că am simțit că, dincolo de aspectele pe care nu le înțelegeam și nici nu le-am înțeles, autorul a scris această carte în ideea nu de a populariza ceva anume (în speță, originea conștiinței și mecanismele ei), ci pentru a aduce ceva nou în acest domeniu (și având în vedere „exegeza”, e clar că a și reușit). De fapt, deseori mă gândesc că aceste tipuri de cărți (științifice) se împart, în cele din urmă, în două mari categorii - cărțile care, într-adevăr, au drept scop popularizarea științei (și care, în general, sunt majoritare) și cărțile care aduc ceva nou, cărțile care avansează teorii și, poate, le subclasează și chiar detronează pe altele, ale căror scop este „noutatea și inovația”, dacă pot spune așa. Ei bine, Conștiința dintr-o nouă perspectivă chiar am simțit că asta are drept scop: „revoluționarea” anumitor aspecte în ceea ce privește domeniul neuroștiințific. Nicidecum o popularizare a acestei discipline. 

„Conform principiilor de bază ale tehnicii controlului, știm că tectumul trebuie să se folosească de un model intern pentru a urmări atenția. Colegii mei și cu mine am numit acest model intern ipotetic schemă a atenției, paralelă cu schema corporală care contribuie la monitorizarea corpului.”

Graziano chiar regândește ideea de conștiință - ceea ce, fără îndoială, având în vedere maniera în care livrează informația și felul în care, cu tărie, își susține ideile (chiar e de apreciat cât de bine reușește să o facă), îi va inspira și pe alții să facă același lucru. Dar, eu unul, nefiind vreun inițiat în domeniu și neștiind decât acele principii de bază, m-am luptat, chiar dureros, să înțeleg multe aspecte (și chiar n-am reușit, în cele din urmă, și m-am dat bătut), în special acea „teorie a schemei de atenție” - sincer, nici acum, după ce am citit cartea, simt că nu am resursele necesare minime pentru a afla care este treaba cu ea: știu doar că Graziano pleacă de la principiul că nu ar trebui să ne mai întrebăm cum sau de unde este generată conștiința ci, în schimb, ar trebui să ne întrebăm cum și de ce atribuim conștiința altora și nouă înșine. Prin urmare, el nu încearcă să rezolve ceea ce se numește „problema dificilă a conștiinței” (pe care am întâlnit-o și în cartea domnului Cristian Presură, Care este diferența dintre un copil și un laptop?, a cărei recenzie o găsiți AICI), ci atacă „meta-problema conștiinței”, încercând să înțeleagă de ce oamenii presupun, încă de la început, că ar exista „o problemă dificilă a conștiinței”. O abordare destul de iluzionistă, oarecum, însă Graziano face un „salt teoretic” destul de îndrăzneț, dacă e să fiu sincer, deoarece sugerează că intuițiile noastre metafizice despre propria noastră conștiință - un fel de „chestie” cu tot felul de puteri înfricoșătoare - sunt derivate dintr-un model intern specific, numit „schema de atenție” - un fel de „schemă corporală”, dacă pot spune asta (cred că suntem cu toții mai familiarizați cu această idee), adică un fel de model al întregului nostru corp, care ține evidența structurii și poziției corpului nostru, în raport cu mediul înconjurător, ceea ce ne face astfel apți să-l manipulăm și să-i controlăm mișcările. Cu alte cuvinte, orice sistem de control are nevoie de un anumit model a ceea ce urmează a fi controlat, nu? Ei, Graziano susține că acest lucru este valabil și pentru ceea ce numim „atenție” - o resursă fundamentală și esențială a creierului nostru, iar pentru a controla desfășurarea și concentrarea acesteia (pentru a o „manipula”, la fel ca și corpul, prin intermediul „schemei corporale), avem nevoie de o „schemă de atenție”. 

„O schemă a atenției este un pachet de informații care descriu atenția - nu obiectul pe care îl vizează aceasta, ci atenția însăși. Monitorizează starea atenției, urmărește modul în care se poate schimba dinamic de la o stare la alta și prezice modalitatea în care se poate schimba în următoarele câteva momente.”

Ambele modele de care am amintit (modelul corporal, și cel al atenției), sunt aproximări, în cele din urmă, simplificări ale aspectelor specifice (fizice, respectiv psihice) și, prin urmare, fiecare dintre ele poate greși; spre exemplu, membrele fantomă sunt un exemplu revelator în cazul schemei corporale (situația în care cineva care și-a pierdut un membru, încă este capabil să-l perceapă pe aceasta, ba chiar să susțină că ar simți durere la nivelul membrului cert inexistent). Graziano face o analogie strânsă între schemele corporale și atenție spunând, din câte îmi amintesc, că una este fantoma din corp, iar cealtă este fantoma din cap. Dar care este, deci, legătura dintre scehma de atenție și conștiință? Aceasta este o întrebare destul de grea, întrucât există o istorie lungă și confuză în ceea ce privește relația dintre atenție și conștiință, cu mulți teoreticieni care ori le echivalează, ori le descriu ca relații complexe de cauzalitate sau corelație reciprocă. Pentru Graziano, în schimb, relația este una clară, atenția fiind ceva ce creierul face, iar conștiința fiind ceva pe care oamenii afirmă că îl au. Schema de atenție este, în cele din urmă, un fel de set de informații despre procesul de atenție în sine. Și, sincer să fiu, aici s-a oprit toată înțelegerea mai în ceea ce privește cartea de față. Bineînțeles, eu spun că ceea ce era mai important am reușit să înțeleg, și cu siguranță, când voi avea timpul și resursele necesare, voi reveni asupra anumitor aspecte (între timp, cartea aceasta este împrumutată unei prietene de la psihologie, iar pe altcineva am reușit să-l conving să și-o cumpere, în vederea iluminării mele ulterioare); dar, în momentul de față, mă declar mulțumit cu ce am reușit să asimilez și, într-o oarecare măsură, dezamăgit că nu mi-a fost mai accesibilă (bineînțeles, asta nu înseamnă că această carte nu este extrem de bine scrisă și că alții n-ar găsi-o mult mai interesantă decât am găsit-o eu, mai ales dacă este un pasionat al domeniului).

„Dacă stau în fața ta, îmi e simplu să văd în ce direcție privești. O întreagă știință a fost construită în jurul modului în care creierul procesează direcția privirii altcuiva. Dar simplul fapt de a urmări direcția atenției tale fățișe nu-mi este deloc suficient pentru a-ți reconstrui starea mintală. Trebuie să înțeleg atenția ta ascunsă.”

În schimb, spun că aș fi vrut să am parte de o lectură mai fluidă, care să mă prindă mai mult și care să nu mă frustreze (deși e mult spus), deoarece, deși am plecat din lecturarea cărții cu cunoștințe mult mai multe și îmbogățite, aș fi vrut să îmi deschidă mai multe uși, să mă captiveze mai mult, să-mi ofere detaliile despre cum a ajuns la această teorie într-o manieră mai accesibilă, mai ușor de înțeles. OK, poate nu este un domeniu care poate fi atât de accesibil, nu este o nișă pe care o pot aborda cu toții, dar sunt sigur că anumite fragmente ar fi putut fi livrate mult mai expeditiv. Dar, așa cum am spus, aceasta este o carte care urmărește mai mult decât a populariza domeniul acesta, este o carte care aduce ceva nou și chiar, de ce nu, ar putea revoluționa multe. Știu că, după ce am citit-o, l-am căutat pe autor și am urmărit câteva filmulețe în care vorbea despre ideile sale - vreau să vă spun că, într-adevăr, vorbește cu patos și se vede că îi place foarte, foarte mult ceea ce face. Și, sincer, nu poate decât să mă bucure că oamenii sunt atât de devotați muncii lor, căutând să descopere lucruri care nu s-au crezut vreodată a fi descoperite.

„Vreau să spun că mintea este informație. Îmi place să spun că mintea umană este o sculptură din trilioane de straturi de informații, aflată permanent în schimbare, minunat de complicată. Dacă mintea nu are informații despre conștiință, nu poate ști ce este această proprietate și nu și-o poate atribui și nu o poate atribui altora. Noi, oamenii, facem caz de conștiință doar pentru că avem un subsistem cerebral care construiește informații despre ea. Iar eu cred că știința se apropie de localizarea acestui subsistem și de identificarea modului în care e conectat la alte sisteme.”

Voi ați citit vreo carte din acest domeniu? Dacă da, chiar mi-ar plăcea să aud recomandările voastre, deoarece la rândul meu vă pot recomanda cu drag această carte, dar doar dacă sunteți pregătiți să vă prindeți, câtuși de puțin, urechile la un moment dat, mai ales dacă nu sunteți inițiați în acest domeniu. Totuși, este o călătorie extrem de fascinantă în mintea umană și în încercarea de a explica mecanismele prin care noi, oamenii, atât de misterioși și plini de întrebări, percepem lumea în care trăim. ei. Le mulțumesc prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, Conștiința dintr-o nouă perspectivă, de Michael S.A. Graziano; o găsiți la ei pe site, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase, doar pe placul vostru și pline de aventuri frumoase! 

Cuprind mulțimi, de Ed Yong - Recenzie

Editura: Publica

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2017

Colecția: Co-Lecția de Știință

Traducere: Constantin Vlad 

Ed Yong este jurnalist de știință și a primit numeroase premii pentru articolele sale. În prezent scrie pentru The Atlantic, dar a colaborat și cu National Geographic, New Yorker, Wired, New York Times, Nature, New Scientist și Scientific American. La Conferința TED din 2014, a vorbit despre paraziții care controlează mintea, iar prezentarea sa a avut peste 1,4 milioane de vizualizări. Este laureat al Premiului „Michael E. DeBakey” pentru jurnalism (2016), al Premiului Keck pentru comunicare în știință oferit de Academiile Naționale (2010) și al premiilor Asociației Britanice a Scriitorilor de Știință pentru „cel mai bun blog de știință” (2014) și „cea mai bună comunicare a științei într-un context neștiințific” (2012). De curând, Ed Yong a primit și Premiul Pulitzer pentru rapoartele și articolele sale în ceea ce privește pandemia actuală (găsiți mai multe detalii AICI).

    „Sunt mare, cuprind mulțimi.”

Cuprind mulțimi este povestea parteneriatelor extraordinare dintre creaturile familiare ale lumii noastre și cele despre care nici n-am știut că există. Această carte ne va schimba atât felul în care privim natura, cât și percepția asupra locului pe care îl avem în ea. În cea mai mare parte a existenței umane, microbii au stat ascunși, fiind vizibili doar prin bolile pe care le cauzau. Când în sfârșit au apărut în studiile biologice, au fost proscriși ca malefici. Abia de curând au migrat de la periferiile neglijate ale biologiei în centrul acesteia. Chiar și în prezent, majoritatea oamenilor consideră că microbii sunt germeni care trebuie eradicați, însă cei care trăiesc împreună cu noi – microbiomul – constituie părți neprețuite ale vieților noastre. 

„Fiecare dintre noi este o grădină zoologică în toată puterea cuvântului - o colonie încapsulată într-un singur corp. Un colectiv de specii. O lume întreagă.”

Ed Yong ne îndeamnă cu mult umor și erudiție să privim mai atent și într-o lumină nouă la noi înșine și la suratele noastre animale, dar nu ca individualități, ci mai degrabă ca mulțimi interdependente și interconectate. Dacă privim regnul animal din perspectivă microbiană, până și cele mai familiare părți ale vieților noastre vor arăta într-un fel cu totul nou. Aflăm despre procesele biologice secrete, invizibile și minunate din spatele coralilor care construiesc recifuri mărețe, despre calmarul luminiscent care ne poate ajuta să cunoaștem mai bine propriile bacterii intestinale, despre cărăbușii care doboară păduri, despre țânțarii din Australia care luptă contra unor maladii și despre ingredientele din laptele matern, care au evoluat ca să hrănească primii microbi ai unui nou-născut. Vedem modul în care oamenii perturbă aceste parteneriate și pe care cercetătorii încearcă acum să le manipuleze în avantajul nostru. Așa cum scria William Blake, vedem lumea într-un grăunte de nisip.

„Ei ne ajută să digerăm hrana, eliberând nutrimente altminteri inaccesibile. Ei descopun toxinele și alte substanțe periculoase. Ei ne protejează de boli învadând microbii mai periculoși sau ucigâdu-i direct cu chimicale antimicrobiene. Ei produc substanțe care influențează modul în care mirosim.”

Cuprind mulțimi analizează lumea microbilor și ne arată cât de ubicui și de vitali sunt: ne sculptează organele, ne apără de boli, ne descompun hrana, ne educă sistemele imunitare, ne ghidează comportamentul, ne bombardează genomurile cu genele lor și ne conferă abilități incredibile. În vreme ce mare parte a discuțiilor legate de microbiom vizează implicațiile lui pentru sănătatea umană, Yong lărgește analiza la întregul regn animal și ne oferă o perspectivă mai amplă asupra vieții.

„Prezența lor este atât de importantă pentru noi, încât le-am încredințat aspecte surprinzătoare ale vieții noastre. Ei călăuzesc structura corpului omenesc, eliberând molecule și oferind semnale care stabilesc ritmul de creștere al organelor. Ei educă sistemul imunitar și îl învață să deosebească prietenii de dușmani.””

Înainte să mă apuc de citit această carte, trebuie să vă spun că eram extrem de familiarizat cu tot ce ține de domeniul microbiologiei, al microbilor - dar nu-i un criteriu să fii familiarizat anterior, întrucât Ed Yong a scris această carte în vederea popularizării științei, cum se spune, făcând-o accesibilă și celor mai puțin inițiați, să spun așa. Astfel, este o carte pe care o poate citi oricine este interesat de domeniu și de către oricine vrea să descopere (mai multe, sau pentru prima oară) lucruri absolut fascinante și uluitoare despre „mulțimile” pe care le cuprindem și datorită cărora, de fapt, noi existăm și funcționăm ca un tot unitar. Ca un sincițiu structural și funcțional. Cu toții posedăm o „menajerie” extrem de bogată, de-o diversitate enormă, microscopică, numită, generic și în termeni științifici, microbiotă (mai nou, termenul acceptat poate fi și cel de microbiom deși, cel puțin la facultatea pe care o urmez, se folosea doar primul termen). Aceste microorganisme, atât de numeroase și de toate felurile, trăiesc atât la suprafața corpului nostru, colonizând, efectiv, întregul înveliș al pielii noastre (putem vorbi, așadar, de microbiota/microbiomul pielii), cât și în interiorul corpului nostru, ba chiar, uneori, ajung și în interiorul celulelor noastre. Majoritatea dintre aceste microorganisme sunt bacterii, entități rudimentare, procariote, de-o organizare destul de simplă, în esență, comparativ cu celulele eucariote, cu nucleul adevărat (celulele procariote, deci bacteriile, nu au nucleu, iar tot materialul lor genetic este organizat într-un centru mai mult sau mai puțin structurat, numit generic cromozom bacterian; celulele eucariote, în schimb, au materialul genetic concentrat într-o structură structurală diferențiată de restul componentelor celulare, numită nucleu - acesta este unul dintre motivele pentru care, la bacterii, procesele de conjugare bacteriană și de transfer de gene se realizează extrem de ușor, motiv pentru care apar noi variante de tulpini bacteriene extrem de rapid); însă există și alte vietăți mici, invizibile ochiului liber, cum ar fi fungii (drojdiile, spre exemplu), dar și un grup arhaic de bacterii extrem de vechi, care prezintă unele particularități ce i-au determinat pe microbiologi să împartă bacteriile în două mari domenii: Eubacteria (bacteriile adevărate, fazual spus) și Archaea (bacterii arhaice, extrem de vechi, care, majoritar, sunt adaptate condițiilor de viață extrem de dure, cărora nu le-ar putea supraviețui bacteriile din cealaltă categorie). De fapt, toate organismele vii se împart în 3 mari domenii: alături de celelalte două deja menționate, mai există și domeniul Eukaryota - din care, bineînțeles, fac parte plantele și animalele cu organizare superioară. 

„Ei au un impact major asupra sistemului nervos și probabil influențează comportamentul. Ei contribuie la viețile noastre în feluri multiple și profunde; niciun colțișor al structurii noastre biologice nu rămâne neatins. Dacă-i ignorăm, e ca și cum ne-am privi viețile prin gaura cheii.”

Bineînțeles, pe lângă bacterii - pe lângă microbiom - există, tot într-un număr greu de imaginat, o mulțime de virusuri, un așa-numit virom, care, uneori, infectează toți ceilalți microbi, toate celelalte bacterii și, din când în când, chiar celulele gazdă. Cu ochiul liber este imposibil să observăm aceste entități, aceste microorganisme, dar, încă de la descoperirile în acest domeniu, odată cu inventarea microscopului, au apărut nenumărate modalități prin care îi putem aduce în lumina ochiului uman: tot felul de modalități de microscopie, tehnici de colorare, imunohistochimie, imunologie și multe, multe altele. Deseori, asociem termenul de „microbi”, de „bacterii” ca fiind ceva rău, dăunător. Nimeni nu vreau microbi sau bacterii în mâncare. Ni s-a spus de nenumărate ori că trebuie să ne spălăm înainte să mâncăm sau în orice alte circumstanțe - trebuie să ne menținem o igienă potrivită, deloc precară. Ei bine, nu știu cât de mult îi surprinde pe unii să afle că, de fapt, toată mâncarea pe care o mâncăm conține milioane de bacterii. Avem bacterii în cavitatea bucală, în intestine, pe piele, și toate ne sunt benefice, nicidecum dăunătoare. N-am putea supraviețui fără enterobacteriile din intestinele noastre, întrucât ele sunt absolut indispensabile realizării unei digestii normale, sănătoase, sunt absolut indispensabile sintezei anumitor vitamine și menținerii sănătății colonului. De fapt, aceste bacterii ne protejează, prin fenomenul de antagonism bacterian pe care îl manifestă față de bacteriile patogene care încearcă să-și însușească un loc acolo unde n-ar trebui, de fapt, să se afle: bacteriile necesare, cele care, în mod normal, alcătuiesc microbiomul (de fapt, ele se numesc, generic, bacterii autohtone, indigene), vor căuta să combată bacteriile neinvitate din a invada „spațiul lor personal”, astfel încât integritatea microbiomului să nu fie compromisă. 

„Niciun om nu e o insulă? Dimpotrivă: cu toții suntem insule din perspectiva bacteriilor. Fiecare dintre noi posedă un microbiom propriu, distinct, conturat de genele pe care le moștenim, de locurile în care am trăit, de medicamentele pe care le-am înghițit, de hrana pe care am consumat-o, de anii pe care i-am numărat, de mâinile pe care le-am strâns. Din punct de vedere microbiotic suntem similari, dar atât de diferiți.”

Unele aspecte sunt, da, destul de greu de conceput. Mereu ni s-a spus că bacteriile sunt dăunătoare, că trebuie să facem orice pentru a le evita și pentru a le distruge. Este extrem de greșit, de fapt. Da, bacteriile sunt într-adevăr dăunătoare, chiar și cele indigene, chiar și cele care se află în mod normal pe noi și în noi fără a ne face vreun rău, pot deveni, în anumite condiții, dăunătoare. Există extrem de multe afecțiuni cauzate de bacterii, unele chiar extrem de greu de identificat. Când agentul etiologic al unei anumite patologii este o bacterie, trebuie să știm totuși că există anumite protocoale care trebuie întreprinse în vederea excluderii, din aproape în aproape, a diferiților agenți potențiali, până se ajunge la cel responsabil, în cele din urmă, de patologia respectivă. Dar nu-i chiar atât de ușor, întrucât numeroase bacterii au un comportament aproape identic, greu de distins și de diferențiat. Oricum, din fericire (să spunem așa), în general se știu care sunt agenții etiologici bacterieni ai diferitelor boli sau afecțiuni, în general (și cel puțin la noi) destul de comune. Alta-i treaba prin alte părți ale lumii, unde există bacterii care provoacă afecțiuni extrem de bizare (îmi amintesc de o emisiune extrem de groazavă, Monsters inside me, și cum mă uitam încercând să ghicesc cine este responsabil de ceea ce pățeau persoanele din diferitele episoade). Lumea microbiologiei mi se pare nu doar un domeniu fascinant, ci și un domeniu care abia a început să iasă la lumină, rămând extrem, extrem de multe de descoperit. Mereu apar bacterii noi, tulpini noi, speciile se reîncadrează taxonomic, trec dintr-o varietate în alta și așa mai departe. Lumea aceasta nevăzută este una extrem de efervescentă, care deseori scapă de încadrările riguroase ale microbiologilor, dar în același timp este una extrem de clară, dominată de niște aspecte categorice: bacteriile ne sunt absolut indispensabile - pielea, gura, organele genitale, intestinele, și orice organ care ne conectează cu exteriorul are o comunitate specifică de microbi, de-o diversitate uluitoare -, dar pot fi și dăunătoare, provocatoare de boli - bacteriile patogene -, cauzând, în multe cazuri, patologii dintre cele mai grave.

„Viețile noastre sunt influențate puternic de forțe externe care de fapt se află înăuntrul nostru, de trilioane de entități care sunt separate de noi și totuși constituie părți ale noastre. Mirosul, sănătatea, digestia, dezvoltarea și zeci de alte aspecte care pasămite ar fi domenii ale indivizilor sunt în realitate rezultatul unei negocieri complexe între gazdă și microbi.”

Cuprind mulțimi chiar este o carte care mi-a captat interesul și m-a purtat într-o călătorie uimitoare prin lumea microbilor, și mi-am dat seama că este absolut imposibil să înțelegem viața fără să înțelegem și biotopul a ceea ce ne înconjoară, fără să înțelegem simbioza dintre microbi, fără să înțelegem interacțiunea permanentă și atât de sensibilă dintre noi și aceștia. Nu putem aprecia pe deplin microbiomurile proprii fără a înțelege, de fapt, modul în care microbii care le alcătuiesc interacționează cu noi și unii cu alții - ar trebui să privim cu mai multă empatie lumea lor, ar trebui să știm cât de importanți sunt, cât de mult ne ajută și cât de nefaste sunt dereglările integrității acestor microbiomuri. Când ne uităm la ceva macroscopic, ceva ce putem vedea cu ochiul liber, categoric putem înțelege acel ceva - îl putem vedea, îl putem deosebi și diferenția, poate chiar îl putem și numi. Dar ceva invizibl ochiului trece, de cele mai multe ori, ca fiind inexistent. Poate-am auzit vag de „microbiom”, dar câți dintre noi știu cum să se îngrijească de el? De cele mai multe ori, de fapt, nici nu trebuie să-i faci ceva special, trebuie doar să fii atent, în cele din urmă, cu tine, cu propria ta persoană - atunci, sigur și el va fi mulțumit, iar bacteriile tale autohtone, indigene, te vor lăsa în pace și, în continuare, îți vor fi călăuzi tăcuți prin această viață. 

„Patterson și Mazmanian au demonstrat cel puținc că manipularea florei intestinale - sau chiar a unei singurele molecule, 4EPS - a unui cobai poate să modifice comportamentul acestuia. Mai devreme am văzut că microbii pot influența dezvoltarea intestinelor și a oaselor, a sângelui și a celulelor T. Acum vedem că ei pot afecta și creierul - organul care, mai mult ca oricare altul, ne facem să fim noi înșine. Este un gând tulburător.”

Mi-a plăcut la nebunie cartea, chiar da. Dincolo de lumea fascinantă prin lumea microbilor, am descoperit o groază de lucruri care mi-au captat atenția: cum „dobândim” microbi de pe pielea persoanelor cu care trăim în aceeași casă (s-a demonstrat că, în general, persoanele care locuiesc în aceeași casă „împart” și au aceiași microbi), terapia cu microbi proveniți din scaun (da, chiar există, am căutat și eu ulterior, și mi s-a părut o direcție terapeutică absolut fascinantă), în care pacienții, pur și simplu, ingerau microbi proveniți din scaun (bineînțeles, nu în formă „brută”) și multe alte aspecte și curiozități pe care Ed Yong le abordează cu un profesionalism și cu o accesibilitate aparte. Chiar v-o recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie; și, așa cum v-am spus, nu trebuie să fiți în domeniu, deoarece este o carte pe înțelesul tuturor, care spune povestea miliardelor de bacterii „pe care le cuprindem”, povești absolut uluitoare despre entitățile care ne poartă, sănătoși, cu grijă și cu pasiune, prin această viață absolut uimitoare. 

„(...) Punem atât de mare preț pe liberul nostru arbitru încât perspectiva pierderii independenței în fața unor forțe nevăzute ne alimentează multe dintre cele mai profunde temeri sociale. Cele mai sumbre frici ale noastre sunt pline de distopii orwelliene, cabale fantomatice și personaje malefice care ne controlează mințile. Dar a reieșit că tocmai organismele unicelulare, fără de creier, care trăiesc în noi, sunt cele care ne-au pus bețe în roate tot timpul.”

Voi ați citit-o? Dacă da, sunt tare curios care este părerea voastră - v-a plăcut la fel de mult cum mi-a plăcut și mie? Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Publica pentru această carte, Cuprind mulțimi, scrisă de Ed Yong, o puteți găsi AICI. Vă recomand cu mare drag cărțile din Co-Lecția de Știință, și nu numai; însă aceasta este una dintre colecțiile mele preferate, deoarece întotdeauna când am vrut să am parte de o lectură care să mă învețe lucruri, dar pe care să n-o găsesc plictisitoare, cu informație redundantă, ci livrată într-un mod expeditiv și plăcut, acolo am găsit-o. Să aveți parte doar de lecturi așa cum doriți și de o săptămână pe placul vostru!

Pet, de Akwaeke Emezi - Recenzie

Editura: Faber & Faber

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

Anul apariției: 2019 

“The first step to seeing is seeing that there are things you do not see.”

Akwaeke Emezi s-a născut în Umuahia și a crescut la Aba, în Nigeria. În 2018, a fost pe lista „5 sub 35” a National Book Foundation, iar romanul ei de debut, Apă dulce (Freshwater, 2018), a fost nominalizat la Lambda Literary Award și Women's Prize for Fiction 2019, marcând o premieră în istoria acestuia, ca primul roman scris de o persoană trans non-binară selecționat vreodată. Tradus în 8 limbi, Apă dulce a fost nominalizat la premii literare prestigioase: Center for Fiction's First Novel Prize, PEN/Hemingway Award, Carnegie Medal of Excellence, The Brooklyn Public Library Literary Prize, The Wellcome Prize, the Aspen Words Literary Prize, și numit ,,Cea mai bună carte a anului" de către New Yorker, NPR, the Chicago Public Library și Buzzfeed. Primul roman young adult al lui Emezi, Pet, este de asemenea apărut deja, iar cel de-al doilea roman literar, The Death of Vivek Oji, a apărut de curând. Povestirea lui Emezi Who is like God a câștigat Commonwealth Short Story Prize for Africa. Ca artist video, Emezi a luat o bursă Global Arts Fund în 2017, iar proiectul său The Unblinding a rămas accesibil publicului în Harlem, din 2016 până în prezent.

“The truth does not change whether it is seen or unseen, it whispered in her mind. A thing which is happening happens whether you look at it or not. And yes, maybe it is easier not to look. Maybe it is easier to say because you do not see it, it is not happening. Maybe you can pull the stone out of the pool and put the moon back together.”

Pet is here to hunt a monster. Are you brave enough to look? There are no monsters any more, or so the children in the city of Lucille have been taught. Jam and her best friend, Redemption, have grown up with this lesson all their lives. But when Jam meets Pet she begins to question what she's been told. Pet hase com to hunt the evil lurking in Redemption's house. But how do you save the world from monsters if no one will admit they exist?

“Truth does not care if it feels true or not. It is true nonetheless.”

Vreau să vă spun cât de sincer pot, și sunt foarte sincer, că pur și simplu ador cum scrie Akwaeke Emezi. Alături de Alice Munro, pot spune că este una dintre autoarele mele preferate, încă în viață. Scrie atât, atât de profund, atât de emoționant, dar totuși atât de puternic, abordând subiecte extrem, extrem de sensibile (ca și în Freshwater, prima carte scrisă de Akwaeke Emezi pe care am citit-o), încât dă dovadă de un curaj extraordinar, dar și de un talent scriitoricesc cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Emezi scrie cu suflet, cu durere, scrie cu empatie și are un stil aparte de a îmbina cuvinte și de a da formă fizică emoțiilor, sentimentelor, trăirilor și convingerilor pe care le are. Sincer, după ce am terminat Pet, am fost pur și simplu șocat (în sensul bun) de tot ce am citit. Nu m-aș fi așteptat vreodată ca, de fapt, această carte să abordeze un subiect atât de sensibil și în același timp atât de actual.

“It was hard to keep secrets; you had to keep track of them, regulate how they moved through your body, make sure they didn't swerve and jump out of your mouth.”

Nuvela (totuși, nu i-aș spune roman, deoarece acțiunea se petrece într-un cadru extrem de restrâns, cu doar câteva personaje) ne spune povestea lui Jam, o tânără adolescentă care, într-o seară, intră în camera de pictură a mamei ei (în care i s-a spus că nu are voie să intre) și, cumva, reușește să aducă la viață o creatură pe care doar ea (în primă instanță) o vede, pe care se decide să o numească Pet. În același timp, Pet știe că a fost, într-un fel, invocat, chemat, nicidecum n-a apărut așa, deodată și din întâmplare: el a venit să vâneze un monstru din casa prietenului ei cel mai bun, Redemption. Dar cum să știi cine este monstrul, cum arată acesta, dacă toată viața ți-a fost spus că monștrii nu există? Că monștrii au plecat și nu mai există în orașul Lucille. Pet este genul acela de carte pe care deși ai terminat-o de citit, tot n-ai terminat-o, de fapt. Continuă să te gândești la ea mult, mult timpă după ce ai terminat-o. Este, sincer, incredibil, și tind să cred, în aceeași măsură, că această carte este una dintre puținile care, deși abordează o temă destul de dark, să spun așa, și deși ai vrea să uiți totul de îndată ce ai terminat de citit, încă îți dă de gândit și, sincer, chiar cred că multe persoane ar putea învăța anumite lucruri din această carte. 

“Knowledge can do that to a person. I've seen it with you humans. The unseen can tear your eyes open when it comes into sight, and sometimes the mind behind that tears as well.”

Ca și în Freshwater, cred că Emezi s-a inspirat, când a scris Pet, puțin din mitologie: deși Pet este, în cele din urmă, un monstru, există anumite referințe mitologice care ne înfățișează îngerii ca niște creaturi îngrozitoare și terifiante - dar, în cele din urmă, tot sunt îngeri. Nuvela lui Emezi este despre răutatea oamenilor, despre răutatea „monștrilor” - sau, în fine, despre orice tip de răutate - care își face loc în sufletul oamenilor atunci când aceștia refuză să vadă adevărul; cartea aceasta este dovada că răul există chiar și acolo unde nu te-ai fi gândit vreodată că există; este o carte despre cum negarea faptului că răul ar exista, atitudinea de a fi orb în fața acestuia, poate avea repercursiuni grave și nedorite asupra celor care nu ar merita niciodată așa ceva. Într-o lume distopică, în care lui Jam i s-a spus că răul nu mai există - nici politicieni corupți, nici poliția care face abuz de putere, nici hoardele de milionari egoiști și ipocriți - echilibrul este perturbat de apariția lui Pet, iar monștrii încă există și vor exista mereu. 

“Monsters don't look like anything. That's the whole point. That's the whole problem.”

Pet o învață pe Jam ce înseamnă, de fapt, actul „vânătorii” - cum, în cele din urmă, vânătoarea implică mereu și-o entitate care va fi vânată, cum monstrul trebuie distrus, ucis, deoarece asta presupune o „vânătoare”. Nu știu, trebuie să citiți cartea pentru a vă da seama ce forță conferă Akwaeke Emezi cuvintelor în această carte. Și nu doar în aceasta. Recunosc, față de Freshwater, registrul stilistic se schimbă foarte mult - dacă nu mă îndoiesc, Pet este de fapt un roman YA, destinat adolescenților, dar sincer abordează o temă destul de greu de digerat, și chiar este un roman serios și nicidecum vreun romance banal, clișeic și ieftin. Deși relația dintre Redemption și Jam este una care implică ceva mai mult decât o prietenie, accentul nu se deloc pe acest aspect - de fapt, Jam trebuie să îl convingă pe Redemption că, într-adevăr, în casa sa se află un monstru, și că cineva este în pericol, deci trebuie să acționeze cât mai rapid. Dincolo de asta, este o carte extrem de profundă, care dă de gândit cititorului: o carte despre căutarea identității, justiție, structurile familiale, într-o societate care se chinuie în a-și înăbuși proprii monștri, cu niște persoane care, de fapt, își inhibă proprii monștri care, în cele mai vulnerabile momente, ies la iveală. Sincer, chiar este o carte pe care știu că nu o voi uita vreodată, și-o lectură pe care am recomandat-o tuturor, după ce am citit-o; și știu persoane care au citit-o și mi-au împărtășit aceleași gânduri: într-adevăr, este o carte absolut perfectă!

“Yes, child. Angels aren’t pretty pictures in old holy books, just like monsters aren’t ugly pictures. It’s all just people, doing hard things or doing bad things. But is all just people, our people.”

Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă cred că nu mai are niciun rost să fiu redundant și, da, să vă repet cât de bună este această carte. Ador, pur și simplu, cum scrie Akwaeke Emezi, m-am îndrăgostit iremediabil, fără leac, de ceea ce scrie. Abia aștept să citesc și The Death of Vivek Oji, sunt sigur că o să fie o carte la fel de bună, la fel de originală și plină de profunzimi și substrat! Voi ați citit ceva scris de Akwake Emezi? Dacă da, sunt cruios care este părerea voastră. Vreau să le mulțumesc enorm de mult prietenilor dragi de la Okian pentru această carte, Pet, de Akwaeke Emezi, pe care o puteți găsi AICI. Cu siguranță îi știți pe cei de la Okian, o librărie de carte în limba engleză, intermediari între cititorii români și peste un milion de cărți în limba engleză. Vi-i recomand cu mare drag și încredere, puteți arunca o privire pe site-ul lor, deseori au și numeroase oferte și promoții; mă bucură enorm faptul că există o librărie care s-a angajat în a ne pune în contact cu frumoasele titluri care se publică în alte țări și care, deseori, nu se traduc și la noi. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul, de Tom Phillips - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: În afara colecțiilor

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 288

Traducere: Corina-Mihaela Tudose și Alexandra Fusoi

„Din păcate pentru ei, la numai câteva zeci de mii de ani după ce strămoșii noștri își făceau apariția neanunțați pe scena istoriei - cam cât ai clipi din ochi, în termeni evoluționiști -, neanderthalienii și toate celelalte rude ale noastre dispăruseră de pe fața Pământului. După un model care se va împământeni rapid în istoria umanității, imediat ce apărem noi în peisaj, se va alege praful de toată zona.”

Tom Phillips e jurnalist și umorist englez. A studiat arheologie, antropologie, istoria și filosofia știintei la Cambridge University și a fost director editorial la BuzzFeedUK, unde a publicat atât reportaje pe teme serioase, cât și articole umoristice. A lucrat de-a lungul timpului în televiziune și în parlament și a fost scurtă vreme membru al unui cunoscut grup de comedie. În prezent, locuiește la Londra. Îl puteți urmări pe twitter: @flashboy.

„Felul în care gândesc oamenii are ceva care ne face speciali. Adică, e evident. Se află chiar în denumirea speciei noastre: Homo sapiens înseamnă în latină om înțelept. Să fim sinceri, modestia nu s-a numărat niciodată printre trăsăturile definitorii ale speciei noastre.”

În cei șaptezeci de mii de ani de când strămoșii noștri au plecat din Africa și s-au raspândit pe întreaga planetă, oamenii au ajuns foarte departe: suntem în vârful lanțului trofic, am luat natura în stăpânire, avem civilizație, știință și artă — ce mai, adevărați campioni. Dar adevărul e că drumul n-a fost mereu ușor, iar uneori am reușit s-o dăm magistral în bară. Ba chiar avem suficiente dovezi că specia noastră nu devine mai înțeleaptă cu trecerea timpului: Lucy, prima noastră strămoașă, cade din copac și moare; într-o noapte de beție, armata austriacă se atacă pe ea însăși, pricinuindu-și mari pierderi; Mao concepe un plan de sănătate publică în urma căruia mor zeci de milioane de oameni; superputerea lumii de azi își alege drept președinte un mogul de televiziune… Împletind istoria, știința, politica și cultura pop, Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul oferă o panorama asupra momentelor lipsite de glorie ale speciei noastre și te ajută să-ți amintești că, de fiecare dată când ai călcat strâmb, se putea și mult mai rău.

„Suprafețele întinse de apă care izbucnesc în flăcări ar putea fi unul dintre cele mai dramatice exemple ale capacității noastre infailibile de a strica natura, dar nu sunt nici pe departe singurele. Lumea e plină de exemple despre cum am reușit să facem o mizerie de nedescris practic peste tot pe unde am ajuns.”

E frumos unde suntem acum (mai mult sau mai puțin). De fapt, e frumos unde-am ajuns: am descoperit, am tratat, am revoluționat, am depășit granițe și hotare, ne-aflăm la un apel distanță de oameni aflați la zeci de mii de kilometri. Am ajuns pe lună, am selenizat, am descoperit noi particule și elemente chimice. Am inventat tehnologii absolut incredibile. Am secvențiat genomul uman, s-au câștigat Premii Nobel pentru descoperiri din ce în ce mai neașteptate (dar, de fapt, extrem de așteptate). Am urcat pe piscurile celor mai înalți munți. Am trecut prin pandemii, boli. Am ajuns, cum să spun, stăpâni peste ceea ce nu se vedea a fi stăpânit vreodată (fazual spus, „stăpâni” - niciodată nu vom fi stăpânii naturi, deoarece relația noastră cu natura nicidecum n-ar trebui să presupună o atitudine de acest gen - stăpân versus supus; și, dacă ar fi să existe una, nici nu se pune problema în acest mod - natura ne va stăpâni și ne stăpânește fără nicio îndoială). Totuși, am ajuns în punctul în care suntem, de la vânători-culegători la oameni sociali, cu vaste domenii de activitate, gafând-o rău, dar rău de tot! Pe bune, istoria omenirii e plină de gafe, întâmplări pe cât de amuzante, pe-atât de nefericite (știți c-am reușit, cândva, să dăm foc unui râu?). Vorbesc la modul colectiv, deoarece tind să cred că lumea aceasta este pusă în mișcare de fiecare om, de fiecare vector informațional al acestui frumos și nemărginit Pământ pe care trăim. Deci, aici nu există decât ideea cumulativă de „noi”, fiindcă noi, oamenii, așa cum suntem, limitați și plini de visuri și vise, trăim în această lume plină de hazard și voință.

„Suntem înclinați să presupunem că, atunci când se întâmplă ceva cumplit, există în spate vreo mare inteligență care controlează totul. E de înțeles: ne întrebăm cum ar fi putut lucrurile să meargă atât de prost dacă n-ar fi existat un geniu malefic care să tragă sforile? Dezavantajul în acest caz este că avem tendința să presupunem că, dacă nu putem localiza pe loc geniul malefic, atunci ne putem relaxa puțin cu toții, pentru că totul o să fie în regulă.”

În Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul, Tom Phillips, cu un umor absolut delicios, dar și caustic și ironic, ne istorisește (pe scurt, dar extrem de cuprinzător) câteva din greșelile, să le spun așa, pe care le-au făcut „câțiva dintre cei mari” de-a lungul timpului; și nu-s puține, și nu-s dintre cele mai comune. O carte despre oameni, despre noi, în cele din urmă, și despre capacitatea noastră extrem de palpabilă, categorică de a mai da, din când în când, cu bâta-n baltă. O carte despre motivele pentru care toate realizările care, bineînțeles, ne fac mândri că suntem oameni - de la literatură, artă, descoperiri științifice, revoluționări tehnologice etc - sunt însoțite, cam întotdeauna, de acel ceva care ne obligă (sau, cel puțin, ar trebui s-o facă) să dăm din cap cu consternare, disperare și nerușinare - războiul, poluarea, terorismul, criminalitatea și multe, multe altele. S-a scris mult despre cele mai mari realizările ale umanității, s-a scris la fel de mult și despre marii conducători, marele războaie, inventatorii de geniu, marii matematicieni și filosofi. S-au scris tratate de istorie despre epocile trecute, despre civilizațiile îndepărtate. Despre spiritul neînvins și mereu învingător al omului. S-a scris, bineînțeles, mult și despre greșelile pe care, involuntar sau nu, le-am făcut: atât greșeli individuale, cât și erori la nivelul diferitelro societăți. 

„Însă istoria sugerează că facem o greșeală și este una dintre greșelile pe care le tot repetăm. Multe dintre cele mai grave incidente provocate de om petrecute vreodată n-au fost produsul unor genii malefice. În schimb, au fost produsul unui șir de idioți și de lunatici, care și-au făcut loc printre întâmplări zbătându-se incoerent, ajutați pe parcurs de oameni prea siguri pe ei care au crezut că-i pot controla.”

Zeci de nebunii ale umanității (cum am făcut să dispară locuri absolut minunate de pe Pământ, cum am fost vectori de tranziție geografică ai bacteriilor și speciilor de animale care, ei bine, n-ar trebui nicidecum să se afle în locul în care, în momentul de față, se află, politici guvernamentale care n-au mers deloc bine, războaie pur și simplu lipsite de noimă - „Războiul găleții” și „Războiul pentru urechea lui Jenkins” - pe bune?), surprinse într-o carte care se citește extrem, extrem de alert și care te prinde de la prima pagină (bineînțeles, n-ai cum să nu fii atrenat de o lectură care-ți stârnește nu doar hohote de râs, dar care te face pur și simplu să te minunezi de cât de nasol am reușit, deseori, s-o dăm în bară într-un mod de-a dreptul colosal și fascinant). Bineînțeles, este vorba și despre o istorie extrem de bine documentată, deși ironică, a momentelor în care oamenii au făcut greșeli monumentale (dacă au învățat oamenii din acestea, ei bine, nu-i prea ușor de zic, dar pot spune că, cu siguranță, pe unele le-am mai repetat de-a lungul timpului, poate nu sub aceeași formă, dar cu siguranță am făcut-o). Mi se pare că în Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul, Tom Phillips chiar reușește să ne convingă că, într-adevăr, noi, oamenii, sunt de-a dreptul norocoși că încă trăim. Pe bune! Chiar suntem norocoși, deși nu facem aproape nimic ca să rămânem o specie viabilă, cum zice Sarah Night, nu facem „nimic altceva decât să scriem cărți inteligente, amuzante și ușor îngrijorătoare pe această temă”. Le dau mulți atenția necesară? Răspunsul e simplu, și tare mult mi-ar fi plăcut ca acesta să fi fost „da”!

„(...) Sper că din carte a reieșit până acum destul de clar că abilitatea noastră de a fi tâmpiți și îngrozitori s-a manifestat destul de des în istoria lumii. Nu înseamnă decât că oamenii, ca specie, ar trebui probabil să încerce să se gândească la trecut pe baza celor întâmplate în realitate și nu a unei năzuințe nostalgice și nedeslușite către niște povești simple despre gloria imperiilor.”

Am citit cartea extrem de rapid. M-a prins de la prima până la ultima pagină. Am găsit-o atât amuzantă, cât și tristă, deși adevărurile erau livrate sub o formă care, bineînțeles, stârnește hazul. N-am putut să nu simt că, dincolo de ironia fină și inteligentă a lui Phillips, stăruiesc și se găsesc adevăruri care sunt viabile și pentru societatea de astăzi. Na, ăștia suntem, noi, ca oameni. Greșim, greșim, greșim, repetăm greșelile, greșim iarăși, dar sub o altă formă (deși făcând aceeași greșeală). Poate, cândva, ne vom trezi cu toții și ne vom da seama că direcția în care o ia această lume nu e tocmai cea potrivită. De fapt, nu-i deloc potrivită. Și-o să ne întrebăm, poate, oare eu unde eram atunci când s-au întâmplat toate acestea? Și cum am permis să se ajungă aici. Deși este, în cele din urmă, vorba despre un efort colectiv, sinergic, cred că totul trebuie (și ar trebui) să înceapă de la noi, de la micile noastre schimbări în activitățile de zi cu zi. Pentru că, de-a lungul timpului, chiar am învățat puterea sloganului „puțin cu puțin se face mult”. Și nu e nimic mai adevărat decât asta. Poate nu pot schimba eu lumea, dar pot, extrem de ușor, să fac parte din acei „noi” care, într-adevăr, pot schimba lumea! 

„Indiferent ce ne rezervă viitorul, indiferent ce schimbări năucitoare vor apărea naul viitor, în următorii zece ani sau în secolul următor, pare verosimil că vom face în continuare practic aceleași lucruri. Vom da vina pe alții pentru suferințele noastre și vom construi lumi fantastice complicate, în așa fel încât să nu trebuiască să ne gândim la păcatele noastre. Ne vom îndrepta spre lideri populiști după crizele economice. Vom face pe dracu' în patru pentru bani. Vom ceda mentalității de grup, obsesiilor și distorsiunii de confirmare. Ne vom spune că planurile noastre sunt foarte bune și că n-are ce să nu meargă bine.”

Nu știu ce aș mai putea spune - este o carte pe care trebuie doar să o citiți și atât. Chiar e o carte plină de aventuri, scrisă într-o manieră delicioasă și convingătoare. E și amuzantă, e și ironică și sarcastică, dar este și ca un fel de wake-up call, dacă pot spune așa. Chiar o s-o găsiți pe placul vostru, sunt absolut sigur de acest lucru. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul, pe care o puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, cred că știți cu toții ce cărți bune apar din ce în ce mai des! Să aveți lecturi exact așa cum vă doriți și un sfârșit de săptămână liniștit!