Adevărul. Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute, de Tom Phillips - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Alexandra Fusoi 

Tom Phillips este redactor-șef la Full Fact, principala organizație britanică independentă de fact-checking. Înainte, a fost director editorial la BuzzFeed UK, unde și-a petrecut timpul între relatări foarte serioase despre probleme importante și… glume. Prima lui carte, Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul (apărută la Editura Trei), a fost tradusă în mai mult de 30 de limbi. A doua carte, Adevărul. Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute, a fost deja tradusă în peste 15 limbi. 

 

Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute. O călătorie amuzantă printre cele mai bizare și strălucite minciuni spuse de oameni de-a lungul vremurilor, de la autorul cărții Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul. Aceasta este o carte despre adevăr - și toate formele în care încercăm să-l evităm - , de la autorul bestsellerului Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul. Ni se spune că trăim într-o lume a postadevărului. Dar a existat vreodată o epocă de aur a adevărului? Sau oamenii au mințit, au spus gogoși și gogorițe de când e lumea? Tom Phillips, redactor-șef al unei importante organizații de fact-checking, se ocupă de acest subiect în fiecare zi. În Adevărul, ne povestește cum s-au mințit oamenii unii pe alții - și pe ei înșiși - de-a lungul întregii istorii, despre orice, de la afaceri la politică sau geografie. Pe parcursul cărții, el consemnează și cea mai veche reclamație din partea unui client, dar și Marea Farsă a Lunii din 1835 și cariera surprinzător de necinstită a lui Benjamin Franklin. Caustic, spiritual și având o viziune limpede asupra trecutului pestriț al omenirii, Adevărul dezvăluie de ce mint oamenii - și cum putem să alegem adevărul de minciună.

„Da, în ultima vreme suntem înconjurați de o mulțime de aiureli.”

Nu este primul meu contact cu acest autor, Tom Phillips. Tot de la el, am mai citit și Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul (recenzia o găsiți AICI), o carte care, în măsura în care m-a amuzat copios de mult, m-a și lovit și întristat la fel. De altfel, cred că acesta-i un fel de stil livresc al autorului - modul în care reușește să-și livreze „cercetările” într-o manieră atât de amuzantă, atât de ironică, de un sarcasm fin, subtil, lăsând asupra scriiturii sale un fel de aer de „glumă”, deși informațiile pe care le surprinde sunt, deseori, chiar triste, te lovesc și te trezesc (asta dacă obișnuiești să dormi, fazual spus) la realitate. În cartea de față, Phillips se documentează asupra modului în care oamenii, de-a lungul timpului, de-a lungul a sute de ani de istorie, au știut să mintă cu grație, să mintă atât de bine încât să manipuleze mii și mii de oameni, să joace pe degete legi, să scape de datorii, să trăiască regește atunci când ei, de fapt, erau mai mult decâ faliți. Este o carte care, încă o dată, reiterează cât de original, să spun așa, poate fi omul - cât de mult poate să mintă, cât de cool reușește s-o facă; să câștige încrederea oamenilor prin minciună, disimulare, prin fake-news, să manipuleze și, astfel, să facă vulnerabilă o societate întreagă care „crede și nu cercetează”. 

„Ideea că am depășit de curând vreun soi de epocă de aur a onestității scrupuloase și a devotamentului înflăcărat pentru acuratețe și dovezi este, ca s-o zic pe-a dreaptă, o prostie cât casa.”

Mi-a plăcut extraordinar de mult cartea, a fost o lectură care m-a prins de la prima pagină - trebuie să recunosc că stilul lui Phillips este absolut savuros. Sarcasmul, ironia, maniera aceasta chiar acustică de a lua în râs, de a face haz de necaz, de a trata subiecte deosebit de serioase cu „o neseriozitate anume” (contextuală, nicidecum reală), ca și cum „da, încerc să-ți spun despre toate astea, știu c-ar trebui să te afecteze și să mă afecteze, fiindcă de altfel e realitatea în care trăim, dar haide să n-o luăm chiar ca atare, Adevărul ar trebui să fie o lectură care să te relaxeze, nu care să te întristeze, zău”. Și da, chiar e o lectură relaxantă, uneori cu niște povești parcă ieșite din comun (partea cu domnișoara care a reușit să tragă pe sfoară zeci de ani oameni cărora le era datoara bani, ajungând să-i convingă pe aceștia să-i dea și mai mulți bani, pretinzând faptul că este moștenitoarea unei averi considerabile, pare a fi o intrigă excepțională a unui roman; și nu mai zic de cei care s-au îmbogățit pe spatele altora, susținând că există locuri în care bunăstarea e certă, așa că haide să mergem acolo, când, de fapt, așa ceva nu exista niciodată; sau știrile privitoare la unicornii și liliecii-oameni și așa mai departe - fantezii pure, dar care, cândva, au fost susținute prin titluri publicate și livrate maselor de oameni). Tare curios este felul în care minciunile ajung să facă chiar înconjorul pământului, fără a fi pus nici măcar un semn de întrebare privitor la viabilitatea lor. Of, of!

„(...) Ce spune presa are tendința să persiste. Potrivit unui alt clișeu, jurnalismul e prima ciornă a istoriei. Singura problemă e că, din păcate adesea, multă vreme nimeni nu-și mai bate capul să scrie a doua ciornă, asta în cazul în care o mai face până la urmă.”

Un cumul de povești care, încă o dată, reiterează cât de mult au mințit oamenii de-a lungul istoriei, cum și-au clădit viețile bazându-se pe negarea, reinterpretarea, ascunderea adevărului. Bineînțeles, formele de a minți sunt diferite - se poate vorbi, de altfel, și de „o clasificare a minciunilor”: minciuni care sunt spuse fiindcă, meh, merg spuse, minciuni care nu provoacă răul nimănui, minciuni care, dimpotrivă, pot avea consecințe cam urâțele, minciuni pe care le spui ca să scapi de un anumit eveniment și altele. Știu că nu le-am enumerat pe toate, dar nu este vorba aici despre o ierarhizare anume, nici de o teoretizare - vreau să spun doar că mi se pare formidabil că, în cele din urmă, s-a ajuns și la un fel de „validare” a minciunilor. Da, ele există, ele pot fi oricând (mai greu sau nu) identificate - și vorbesc atât de un limbaj non-verbal pe care, de obicei, spunerea unei minciuni îl presupune (îmi plac la nebunei studiile privitoare la aceste aspecte), cât și de aparatele (clasicele „detectoare de minciuni”, testul poligraf) care livrează traducerea stimulilor spre „cuantificarea” mincinoșilor. Ei, pe-atunci bănuiesc că nu se știa de toate acestea (sau poate se știa, dar nicidecum nu se gândea nimeni că „un mincinos” ar fi atât de mincinos încât să riște viața a sute de oameni, doar ca să-și satisfacă voracitatea), deci lucrurile căpătau o oarecare obscuritate - poate așa au și reușit „marii mincinoși arhetipali” să împământească minciuna în „genele societăților” care au urmat. 

„Mencke scrie: «Ca ziarist care a lucrat mulți ani, am avut adesea legături directe cu istoria în timp ce se năștea. Nu-mi pot aduce aminte niciun moment sau loc unde ceea ce s-a petrecut de fapt a fost cunoscut și crezut pe scară largă. Uneori, a fost dezvăluită o parte a adevărului, dar niciodată întregul adevăr. Și ce a fost dezvăluit rareori a fost bine înțeles».”

Mințim cu toții, asta-i adevărat. Există studii care reiterează cert faptul că, for real, chiar mințim cu toții - evident, „gravitatea” acestor minciuni diferă de la o persoană la alta. Uneori poate e OK să minți, dacă minciunica aceea nu provoacă suferința nimănui. Dar nicio acțiune, nicio minciună nu este îndeajuns de bună încât să justifice suferința - eventuală - pe care o poți provoca cuiva. Și, credeți-mă, de-a lungul timpului s-au provocat suferințe enorme celor care au crezut în minciunile unor maeștri ai minciunilor - în această direcție stă dovadă cartea lui Tom Phillips, Adevărul. Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute, cartea pentru care Phillips s-a documentat și în care a surprins, pe scurt, istoria marilor mincinoși ai acestei lumi (și, credeți-mă, minciunile lor n-au fost nicidecum „minciuni banale, spuse la o petrecere doar ca să pici bine”). Mi-a plăcut la nebunie - și aceasta, și prima carte scrisă de el pe care am citit-o, Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul - și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de acesta. Voi ați citit vreo carte din cele două? Dacă da, aștept părerile voastre cu mare drag. Să aveți doar lecturi cu spor și pe placul vostru!

Haos, de James Gleick - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 478

Anul apariției: 2020

Traducere: Anca Bărbulescu

„Haosul pune probleme care sfidează metodele de lucru acceptate în știință. Face afirmații ferme despre comportamentul universal al complexității.”

James Gleick s-a născut la New York și a debutat cu o carieră jurnalistică, în calitate de redactor și reporter la The New York Times. A scris articole despre știință și tehnologie, documentând dezvoltarea internetului în editorialul său Fast Forward, iar în 1993 a înființat The Pipeline, un startup pe internet. Cărțile sale au fost traduse în peste 25 de limbi. Pentru mai multe detalii, accesați site-ul around.com și contul de Twitter @JamesGleick.

„Adepții haosului (...) speculează despre determinism și liber-arbitru, despre evoluție, despre natura inteligenței conștiente. Consideră că inversează tendința științei către reducționism, către analiza sistemelor în funcție de părțile care le compun: quarcuri, cromozomi sau neuroni. Ei sunt convinși că se află în căutarea întregului.”

Haos prezintă unei generații noi de cititori teoria haosului, una dintre cele mai importante inovații în cunoașterea științifică din epoca noastră. De la Efectul Fluturelui descoperit de Edward Lorenz până la calculul constantei universale a lui Mitchell Feigenbaum și la conceptul de fractali dezvoltat de Benoit Mandelbrot, care a creat o nouă geometrie a naturii, povestea captivantă țesută de Gleick se apleacă asupra personalităților fundamentale al căror geniu a deschis o nouă cale pentru știință. În Haos, Gleick face istoria teoriei haosului nu doar fascinantă, ci și accesibilă începătorilor, și ne deschide ochii către o nouă perspectivă surprinzătoare asupra universului. De la bătaia unor aripi de fluture la ritmurile complicate ale inimii umane, neregularitățile aparent fără legătură capătă un înțeles nou dacă le privim prin prisma teoriei haosului. În Haos, bestsellerul din care s-au vândut peste un milion de exemplare, James Gleick, nominalizat la National Book Award și la Premiul Pulitzer, dezvăluie știința haosului și oamenii de știință din spatele acestuia, spunând povestea uneia dintre cele mai importante inovații științifice din epoca noastră. Povestea captivantă țesută de Gleick se concentrează pe personalitățile fundamentale al căror geniu cumulat a deschis o nouă cale pentru știință. De la Efectul Fluturelui descoperit de Edward Lorenz până la calculul constantei universale a lui Mitchell Feigenbaum și la conceptul de fractali dezvoltat de Benoit Mandelbrot, care a creat o nouă geometrie a naturii, Gleick face istoria teoriei haosului nu doar fascinantă, ci și accesibilă, și ne deschide ochii către o nouă perspectivă surprinzătoare asupra universului.

„În știință, ca și în viață, știm bine că un șir de evenimente poate trece printr-un punct de criză care amplifică schimbările minore. Dar în haos astfel de puncte se găsesc la tot pasul. Sunt omniprezente. În sisteme ca vremea, dependența sensibilă de condițiile inițiale era o consecință ineluctabilă a interacțiunii dintre scara mică și cea mare.”

O carte care, sincer să fiu, m-a solicitat la maximum; și spun asta pentru că atunci când citesc literatură științifică, am de-a face cu două tipuri de cărți: acel gen de cărți științifice care au drept scop (sau urmăresc, în mare măsură) popularizarea științei (livrarea informațiilor într-o formă „simplificată și accesibilă”, pe înțelesul chiar și celor neinițiați) și acele cărți care depășesc această „barieră”, vizând un anumit public, unul avizat și inițiat - deci, acele cărți care au drept scop susținerea unor anumite teorii (poate chiar inovatoare), revizuirea altora și așa mai departe. Aș spune, astfel, că Haos este una dintre aceste cărți - nu pentru toți, cât o carte care a apărut în vederea susținerii teoriei haosului (deși cartea a fost publicată pentru prima dată acum mai bine de două decenii - 1987), o teorie cu care sincer n-am fost familiarizat (nici acum, după ce am citit cartea, nu mă simt prea comod „în proximitatea ei”), o teorie de care n-am auzit vreodată (nicidecum la modul în care e susținută în carte) și care chiar mi-a stârnit multe întrebări și, de altfel, m-a solicitat destul de mult. Conceptele de „complexitate”, „haos”, „fractali”, „teorie a haosului” au început să fie invocate, totutși, cu o frecvență crescând în literatura științifică. Cu toate acestea, mecanismele care stau la baza acestora sunt destul de străine, greu accesibile pentru mulți oameni de știință din diferite domenii de activitate, existând oarecum sincope în modalitatea în care sunt înțelese, potrivit originilor lor matematice și fizice; evident, toate aceste „erori de înțelegere” duc în cele din urmă la erori în aplicarea lor. Totuși, „știința complexității”, atunci când este înțeleasă îndeajuns de bine, are potențialul de „a revigora” multe domenii științifice (medicină, meteorologie, seismică, biologie, epidemiologie, economie, astronomie, dinamica fluidelor - hidrodinamică -  și altele), putând duce la obținerea unor rezultate practice deosebit de importante. Însă ca acest lucru să fie posibil, este nevoie de o anumită disciplină și de o anumită experiență care pot fi obținute printr-o „utilizare” adecvată, responsabilă și îndeaproape urmărită a conceptelor cu care lucrează această „știință a haosului”. 

Să luăm un mic exemplu. Un sistem este, pur și simplu, numele dat unui obiect pe care îl studiem, într-un anumit domeniu; acesta ar putea fi abstract sau concret, elementar sau compozit, liniar sau neliniar, simplu sau complicat, complex sau haotic. Sistemele complexe sunt sisteme extrem de compozite, adică construite dintr-un număr foarte mare de „subunități” care interacționează reciproc și ale căror interacțiuni repetate duc la un comportament colectiv „global”, producând o dinamică maximală a sistemului în sine, ca un „sincițiu funcțional”. Sistemele haotice fi formate din foarte puține subunități care interacționează între ele, dar interacționează repetat, astfel încât să producă o dinamică extrem de complicată a sistemului „inițial”. Sistemele simple au foarte puține părți componente care se comportă în conformitatea unor legi fizice simple. Sistemele complicate pot avea și ele foarte multe (sau foarte puține) părți componente, dar joacă roluri funcționale specifice și sunt ghidate, de asemenea, de reguli simple. Sistemele complexe pot supraviețui totuși „îndepărtării subunităților” componente prin adaptare la schimbare; pentru a fi robuste, alte sisteme trebuie să includă ceea ce se numește „redundanță în sistem” (de exemplu, ele trebuie să conțină mai multe „copii” ale unei anumite subunități). Și exemplul în sine: un sistem de asistență medicală mare va fi robust prin „plecarea” unui singur membru, deoarece restul membrilor sistemului se vor adapta pentru a compensa lipsa celui plecat - cu toate acestea, adăugarea mai multor asistenți medicali nu face, neapărat, mai eficient sistemul despre care vorbim. În altă măsură, să zicem, un scaner de tip PET (tomografie cu emisie de pozitroni), evident că nu va fi funcțional dacă i se îndepărtează o componentă majoră. În concluzie, comportamentul unui sistem haotic apare aleatoriu, însă este generat de procese simple, non-aleatorii, deterministe: complexitatea se află în evoluție dinamică (modul în care sistemul se schimbă în timp, schimbarea fiind determinată de numeroase reguli simple), mai degrabă decât, ei bine, sistemul în sine. „Știința haosului” este guvernată de numeroase „legi abstracte”, greu de prevăzut, prezis, teoretizat și înțeles, dar a căror forță „brută” este una deosebit de evidentă. 

„(...) Inima haosului ne este accesibilă matematic. Acum, haosul prefigurează viitorul, după cum nimeni nu va nega. Dar, pentru a accepta viitorul, trebuie să renunțăm la mare parte din trecut.”

Știința, în esența sa, mai ales cea învățată la școală, este cea care se prezintă „sub formă liniară”. Cu alte cuvinte, dacă avem de rezolvat o problemă, aceasta este „tradusă” într-o ecuație care, cel mai adesea, poate fi rezolvată, rezultatele sale existând sub forma unor cuantificări ce pot fi evident extrapolate în funcție de domeniul „problemei” ce trebuie rezolvate. Evident, în viața reală lucrurile stau cu totul altfel, și deseori sunt mult, mult mai dificile - devin neliniare. Paradoxa este faptul că natura, de fapt, ni se manifestă, în întreaga tradiție a științei, prin transformarea sistemelor neliniare în sisteme liniare, creând un arsenal de tructuri matematice pentru a face acest lucru posibil; și, mai mult decât atât, acest „arsenal de tructuri” conține „zgomote”, „nereguli”, „abateri” și „erori teoretice” care, în mod ideal, nu ar trebui în primul rând să fie acolo. Cartea Haos. Nașterea unei noi științe povestește călătoria acestor oameni de știință care au scos la lumină știința haosului, care au perpetuat teoriilor lor și s-au aventurat pe aceste teoritorii neexplorate și atât de ciudate ale științei. De la meteorologie, la fizică, apoi matematică, astronomie, hidrodinamică și, în cele din urmă, biologie, știința haosului s-a întins pe întreaga jumătate a secolului al XX-lea, până prin anii '80.

„Arhimede a avut cada, Newton a avut mărul, iar Galileo, conform unei legende de largă circulație, a avut un candelabru de biserică, ce se legăna iar și iar, dintr-o parte în alta, și își trimitea monoton mesajul în conștiința lui.”

Bazele științei haosului, fundamentele sale au fost puse de către oameni care au împins conceptul de „liniaritate” dincolo de limitele sale. Acum, odată ce știm că un sistem nu e periodic, deci nu este previzibil, ne așteptăm ca el să manifeste un comportament neregulat, haotic, hazardat, un comportament care nu urmează deloc un model și al cărui caracter nu poate fi presupus. Marea surpriză a fost atunci când ei și-au dat seama că, ei bine, nici în acest caz nu este cazul, întrucât ceea ce găsim în această dezordine, în acest „haos neregulat comportamental” este de fapt un fel de ordine în interiorul dezordinii. Modelele haotice care seamănă între ele, dar nu se repetă niciodată identic, și astfel sistemul nu își recapătă niciodată periodicitate (deci, nu devine un sistem regulat) - acestea sunt cele care descriu știința haosului, a ordinii în dezordine. O altă descoperire fascinantă a fost dependența sensibilă de condițiile experimentale inițiale; diferențele minore în input-uri (sistemele de intrare) producând răspunsuri extrem de diferite în interiorul sistemului, iar răspunsurile (output-uri) își păstrează același model haotic ordonat. Aceste rezultatele (în esență) bizare au reprezentat un interes enorm pentru matematicieni, în special pentru cei care se ocupă de topologie, adică de studiul formelor. Munca lor a dus la alte descoperiri noi, iar cea mai importantă a fost corelația între scară și profunzime - cu alte cuvinte, cu cât „pătrundem” mai adânc într-un anumit „model”, într-o anumită „formă”, cu atât ne vom da seama de fapt că această formă se repetă și se repetă și se repetă; sunt sigur că conceptul de „fractali” nu vă este atât de străin. Aceștia gravitează în jurul unei stări de echilibru numită „atractor”, iar universalitatea sa a fost - surpriză - chiar și dovedită.

„(...) Haosul este omniprezent; este stabil; este structurat.”

Economiștii care studiază fluctuațiile prețurilor în piețele bursiere, ecologiștii care prezic creșterea unei populații și explică extincțiile masive și, în cele din urmă, fiziologii care încearcă să vindece aritmia cardiacă - o gamă vastă de aplicații, de domenii în care știința haosului se face din ce în ce mai cunoscută și studiată, din ce în ce mai viabilă; o știință „pierdută” în negura stelelor și printre atât de multe științe care revoluționează sau, dimpotrivă, își pierd credibilitatea, fundamentele. Haosul, mai mult decât un termen „abstract”, devine un adevăr științific, devine un punct de plecare în încercarea omului de a-și răspunde la acele întrebări la care, cândva, se credea că nu există niciun răspuns. Întrucât știința, mai mult decât cu teorii, lucrează cu răspunsuri și rezultate, studiul haosului vine în ajutorul acelor oameni avizați și capabili, dornici să cerceteze în profunzimile lumii în căutarea echilibrului, a ordinii în dezordine. Întotdeauna, rezultatele pot fi extrapolate și valorificate în funcție de interesul fiecăruia, de domeniul său de activitate și de ceea ce, în sine, îl interesează. Haosul este o știință multilaterală, plurivalentă, cu aplicații - după cum ați văzut - într-o gamă vastă, efervescentă de domenii: de la literatură la economie, de la meteorologie la geografie. Într-adevăr, Haos este o carte pe care aș recomandat-o cu mare drag oricui este pasionat de acest domeniu și, în general, de știință, deși trebuie să recunosc că cuprinde și anumite detalii destul de exhaustive, pe care le-am înțeles puțin spre deloc, dar asupra cărora, cu siguranță, voi reveni în viitor. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

Cea mai mare cacealma, de Maria Konnikova - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Științe Sociale

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 376

Anul apariției: 2021

Traducere: Raluca Chifu 

Maria Konnikova este autoarea cărților Mastermind și The Confidence Game. Colaborează regulat cu The New Yorker și a scris pentru The Atlantic, The New York Times, Slate, The New Republic, The Paris Review, The Wall Street Journal, Salon, The Boston Globe, Scientific American, Wired etc. Pentru articolele sale a primit numeroase distincții, printre care premiul Excellence in Science Journalism oferit de Society of Personality and Social Psychology, în 2019. În timp ce făcea cercetări pentru Cea mai mare cacealma a devenit campioană internațională la poker și a câștigat peste 300.000 de dolari din turnee. În plus, este gazda podcastului The Grift de la Panoply Media și lector invitat la Școala de Jurnalism de la NYU. Este absolventă a Universității Harvard și doctor în psihologie la Universitatea Columbia.

„Așa e în viață. Faci tot ce poți, dar în final unele lucruri se încăpățânează să nu fie sub controlul tău. Nu poți lua în calcul ghinionul prostesc. După cum se spune, când omul își face planuri, Dumnezeu râde, iar eu auzeam clar niște hohote de râs.”

Maria Konnikova nu mai jucase niciodată poker, așa că nu știa regulile când l-a abordat pe Erik Seidel, membru al Galeriei Celebrităților din Poker și câștigător a zeci de milioane de dolari din premii, și când l-a convins să devină mentorul ei. Seidel a acceptat și Maria l-a urmat în curând pe calea pokerului, în lumea sălbatică, extrem de competitivă și copleșitor de masculină a jocului Texas Hold'em cu miză mare, având ca obiectiv ediția World Series of Poker din anul următor. Însă apoi s-a întâmplat ceva extraordinar. Sub îndrumarea lui Seidel, Konnikova a avut o serie de revelații despre viață derivate din noua sa ocupație, inclusiv despre cum să citească mai bine nu doar trăirile adversarilor, ci și pe ale sale, despre cum să identifice lucrurile care o destabilizau și o aduceau într-o stare emoțională care nu favoriza deciziile corecte și despre cum să ajungă să accepte norocul (sau lipsa lui) ca atare. Peste mai puțin de un an a început să obțină bani serioși din turnee, ajungând în final la sute de mii de dolari. A câștigat un turneu important, a făcut rost de un sponsor și s-a obișnuit să apară la televizor sau în ziare sub titluri precum „Transformarea unei scriitoare în jucătoare profesionistă de poker”. A învățat chiar și să-i placă Las Vegasul. Maria Konnikova este și jucătoare, și cercetătoare în domeniul comportamentului uman, astfel că a transformat această călătorie incredibilă într-o sursă de lecții de neprețuit. Cea mai mare cacealma dintre toate, a descoperit ea, este că abilitățile nu fac totul. Vom primi și cărți rele, dar, dacă ne concentrăm pe modul în care le jucăm, și nu pe rezultat, vom reuși să trecem prin multe momente dificile, până când norocul ne va ieși din nou în cale.

„Motivele pentru care mă interesa din start pokerul erau să înțeleg mai bine granița dintre abilități și noroc, să învăț ce puteam și ce nu puteam controla, iar aici aveam o lecție mai puternică decât oricare alta: nu poți juca la cacealma cu norocul.”

Cine ar fi crezut că o carte „despre poker” m-ar putea învăța, de fapt, atât de multe despre psihologia omului. Și că, de fapt, pokerul este mult, mult mai mult decât un  joc în care tragi niște cărți, aștepți „mâna” câștigătoare și, în cele din urmă, datorezi totul hazardului (sau să-i zicem „norocului”). Eu am fost ca bunica Mariei Konnikova - pokerul, domnul meu, e un joc de noroc, chiar vreu să te asociezi cu astfel de jocuri? Nu zicem noi că „ăștia de joacă jocuri de noroc” sunt slabi, dependenți și așa mai departe? Or, chiar e pokerul un joc de noroc? Mmm, discutabil, aș putea spune, pentru că pokerul face apel la mai multe aspecte - aș putea spune - sociale: limbajul corpului, gestionarea emoțiilor și, în fine, inteligența emoțională, tot ce ține de paleta aceasta „psihologică” pe care, ei bine, date fiind studiile în psihologie pe care Maria Konnikova le are - o cunoaște foarte, foarte bine. Și totuși nu realizează cât de puține, în fapt, știe, decât în momentul în care dă rateuri, o gafează și, la sfârșitul zilei, își vede portofelul mai ușor decât era atunci când a început-o. În această manieră, cartea Cea mai mare cacealma mi-a arătat (încă o dată) ce lecții bune de fapt ne sunt greșelile (și nu pe principiul că am învățat atât de multe din greșeli, așa că hai să mai greșesc o dată), și cât de multe putem învăța analizându-ne comportamentele (și nu doar pe ale noastre) pe care le-am abordat cândva, atitudinile pe care le-am livrat și, ei bine, modul în care am reacționat pe parcursul unui „joc” (spun „joc”, dar fac referire și la orice altceva în afară de poker; chiar și anumite circumstanțe sociale, din cercul de prieteni, un interviu și așa mai departe).

„Mediul nostru inițial nu conținea numere sau calcule, ci doar experiențe personale și anecdote. Nu am învățat să ne descurcăm cu informațiile prezentate în mod abstract, de exemplu: Tigrii sunt extrem de rari în această parte a țării; ai 2% șanse să întâlnești unul și chiar mai puține șanse să fii atacat. În schimb, am învățat să gestionăm emoții brute, precum: Am văzut un tigru aseară și părea foarte înspăimântător.”

Nu am mai citit nimic scris de Maria Konnikova, deși repertoriul ei „publicistic” este unul frumușel - nu am citit niciun articol scris de ea, nici celelalte cărți. Drept urmare, m-am aventurat în lectură fără să știu despre ea, anterior, cum că ar scrie bine, extraordinar sau, bineînțeles, deloc pe placul ei. Dar citind cartea, mi-am dat seama că, într-adevăr, chiar îmi plac felul în care scrie, modul în care gândește și subiectele pe care le abordează - reale, pe care le poți integra ușor în viața de zi cu zi (nu este vorba despre o carte care te învață cum să joci poker și cum s-ajungi milionar, nu este guru sau cartea de căpătâi a acestui joc - despre asta au scris alții, poate mult mai buni decât Konnikova). Dar Cea mai mare cacealma este o carte care îți atrage atenția prin modul în care autoarea își explică traseul pe care l-a parcurs de la a fi o simplă jucătoare amatoare, anonimă, până la a ajunge să participe la WOP (World Series of Poker, un turneu cu o taxă de participare de 10.000 de $). Putem vorbi de o oarecare „declinare” cognitivă a acestui proces - Konnikova parcă „ar ține un jurnal” în care simte nevoia să treacă pe hârtie (fazual spus) întâmplările prin care a trecut, circumstanțele în care s-a aflat, tipurile de contact social pe care le-a avut și, mai apoi, concluziile la care a ajuns în urma analizei (deseori chiar științifice) acestor întâmplări: a analizat talentul, modul în care jucătorii profesioniști și-au dobândit abilitățile, modul în care acestea judecau și luau decizii, precum și linia subțire dintre „noroc și abilitate”, care chiar mi s-a părut interesant și viabil abordată. Probabil, dat fiind faptul că Konnikova are studii de psihologie, plăcerea lecturii a fost mult potențată când, foarte ușor, ar fi putut să fie doar o simplă poveste deloc impresionantă.

„Experiențele noastre sunt cele mai importante, dar în primul rând sunt extrem de subiective: ele ne învață, dar nu ne învață de bine. De aceea în deciziile de zi cu zi e atât de dificil să facem diferența între abilitate și noroc: e o chestiune de statistică, cu care nu suntem echipați în mod normal să ne descurcăm. (...) Totul trebuie să fie un proces de învățare sistemică.”

De la a nu ști câte cărți se află într-un pachet, la o jucătoare profesionistă de poker cu siguranță este o cale lungă. Și nu una ușoară, evident. Dar una care poate fi atinsă cu mult curaj, cu deosebit de multă muncă, devotament și cu pași mici, mici, mici, dar siguri. Trebuie să înveți din greșeli - ceea ce și Konnikova a făcut întotdeauna, de fapt -, să-ți analizezi jocurile, să vezi ce-ai făcut bine, de ce atitudini și comportamente (involuntare, deseori) trebuie să te detașezi, pe care trebuie să-ncerci să le-ascunzi atunci când este imposibil să renunți la ele. Cum să joci cât mai bine într-o mare de oameni duplicitari, plini de interese, care disimulează cu ușurință și cel mai adesea, în timpul unui joc, poartă o mască. Cum „să-i citești” pe oameni, cum să le-nțelegi jocul mâinilor, grimasele, privirile. Abordarea aceasta psihologică a fost partea mea preferată, recunosc, deoarece mereu mi s-a părut interesant modul în care cineva reușește „să-l citească pe altcineva” și, de fapt, modul în care noi mereu „livrăm” informații celorlalți (bineînțeles, celor care știu cum să le recepționeze) fără să ne dăm seama, fără să vrem. Chiar ea, la început, spune că inițial nu a fost interesată de poker, dar a decis să urmărească acest „traseu” după ce a citit cartea unui matematician referitoare la teoria jocurilor, carte ce a convins-o că pokerul ar fi „punctul” de pelcare ideal în a examina ceea ce se numește „psihologia riscului”, idei referitoare la noroc și abilitate; așa că ea ajunge nu doar să joace poker, ci și să învețe, în cele din urmă, cea nou. Este fascinant de urmărit descrierile lui Konnikova referitoare la cercetările psihologice întreprinse în acest domeniu de cercetare; bineînțeles, lucrurile pe care le-a învățat în decursul studiilor sale poate nu „se pupă” întocmai cu ceea ce se întâmplă de fapt la o masă de poker, dar totuși are un punct de plecare viabil în interpretarea diferitelor aspecte ce țin de demersul acestui joc. 

„Viața reală nu se referă doar la modelarea unor decizii optime din punct de vedere matematic. Trebuie să discerni elementele ascunse, cele unic de umane. Trebuie să-ți dai seama că niciun fel de modelare formală nu va putea surprinde vreodată capriciile și surprizele naturii umane.”

Cea mai mare cacealma nu este un ghid despre cum să-nveți să joci poker, nu este cartea pe care, după ce o vei fi citit, o vei lua drept „memorator despre poker”. Poate-i ușor să pici, atunci când vrei s-o citești, în capcana asta - ah, uau, o carte despre poker. Da, pokerul este prezent în carte, și poate să pară plictisitor și enervant să citești despre el atunci când nu-l înțelegi (eu, unul, habar n-am cum se joacă poker și nici nu sunt interesat de acest joc), dar este vorba despre psihologia pe care Konnikova a reușit s-o surprindă și s-o livreze cititorului, toată psihologia aceasta care se află în spatele alegerilor, în spatele comportamentelor de la o masă de poker. Chiar mi-a plăcut mult modul în care a reușit să integreze toate aceste detalii interesante într-o lectură antrenantă, care te ține acolo și-ți oferă, să spun așa, ceva lecții de viață extrem de importante și relevante. Informațiile de care dispune pot deseori să fie imperfecte, greșite, dar își va da seama că, în cele din urmă, toate lecțiile „reale și adevărate” le va fi învățat atunci când greșește, atunci când își analizează propriul comportament, atunci când primește sfaturi „de la cei mai mari”; cu răbdare, curaj, „o femeie într-o lume a bărbaților” ajunge chiar la câștiguri care se înscriu în ordinul sutelor de mii (ceea ce, zic eu, e ceva destul de mare) - iar lecțiile pe care ni le dă sunt cu siguranță practice, asta dacă știm cum să le integrăm în viața noastră cotidiană (sau, cu atât mai bine, dacă sunteți jucători de pokeri și vă mai umpleți serile de weekend practicându-l online).

„Cartea de față este rezultatul acelei călătorii. Nu e o explorare exhaustivă a jocului; nu vă arată cum să jucați, cum să câștigați sau cum să excelați. Nu e un ghid. Experți mult mai mari ca mine au făcut deja aceste lucruri. Este o preluare a provocării lui Von Neumann: pokerul ca perspectivă asupra celor mai dificile și mai importante decizii pe care le luăm în viață, o explorare a norocului și a abilităților și o încercare de a învăța să navigăm prin viață și s-o optimizăm cât mai mult posibil.” 

Chiar mi-a plăcut, a fost o carte care m-a prins și pe care am citit-o cu mare drag. Deși nu sunt fanul acestor genuri de cărți, trebuie să recunosc că mi-a oferit foarte multe informații practice, neașteptat de multe - ar trebui să fiu puțin mai permisiv, zic eu, și să ies tot mai mult din zona mea de confort (deși, trebuie să recunosc că anul ăsta chiar am făcut un salt uriaș din zona mea de confort și am abordat cărți dintr-o variată tagmă literară). Și chiar v-o recomand cu drag, mai ales că este o lectură care, zic eu, te inspiră și-ți dă, așa, un boost de încredere; eu, unul, chiar am perceput-o în acest fel (și mi-am luat multe notițe de-a lungul lecturii). Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Publica pentru acest volum, chiar m-au surprins plăcut și de data aceasta. Găsiți cartea Cea mai mare cacealma, scrisă de Maria Konnikova, la ei pe site, AICI. Să aveți lecturi frumoase și o duminică liniștită!

Cazul doctorului Kukoțki, de Ludmila Ulițkaia - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 440

Anul apariției: 2020

Traducere: Gabriela Russo

Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006; Humanitas Fiction, 2020). Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumul de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas, 2008, Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Imago / Cortul verde (Humanitas Fiction, 2016), în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018), iar în 2020, A fost doar ciumă (Humanitas Fiction, 2021). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul Siegfried Lenz.

„Dereglările se produceau la capilare, cele mai mici vase de sânge, și-l interesau pe Pavel în mod deosebit, fiindcă avea ideea că pot fi influențate procesele la nivelul sistemului circulator și al sistemului nervos periferic, că se poate acționa mai ușor asupra lor. Supraveghea bolnavele în staționar și le consulta de două ori pe săptămână la policlinică, așa cum procedau toți titularii.”

Peste jumătate de secol de istorie a Rusiei e panoramată în acest roman vast, bogat în evenimente, în care evoluează doctorul Kukoțki și familia sa. Dincolo de inefabilul dar al povestitului etalat cu strălucire de Ludmila Ulițkaia, importante sunt problemele etice – mai ales raportul dintre știință și religie –, dezbătute firesc, așa cum de altfel apar în toată proza sa. Tânărul chirurg și obstetrician Pavel Alekseevici Kukoțki, descendent dintr-o familie cu mulți medici vestiți, are un dar pe care nici o știință nu-l poate explica: vederea lui pătrunde în corpul pacientului, identificând cu precizie cauza oricărei boli. Darul dispare însă ori de câte ori are relații sexuale. De aceea doctorul evită legăturile amoroase, până când o întâlnește pe Elena Gheorghievna, care, după ce reușește să o smulgă din ghearele morții, îi devine soție. Anii trec, istoria năvălește peste noua familie, și o vorbă aruncată fără voie creează falii adânci între membrii ei, punând în mișcare o spirală tragică, cu accente de realism magic.

„Pavel Alekseevici își trata darul său neobișnuit ca pe o ființă vie, de sine stătătoare. Nu-l chinuia deloc că putea fi vorba de un fenomen de natură mistică, îl lua drept un ajutor util în profesie. Cu timpul, reieși că însușirea lui avea legătură cu ascetismul și misoginismul. Chiar și un mic dejun ceva mai consistent îi slăbea vederea pătrunzătoare, așa că luă obiceiul să sară peste masa de dimineață și mânca doar seara. În ce privește amorul fizic, acesta elimina din start orice încercare cât de mică de a vedea înăuntrul pacientelor.”

Trebuie să recunosc că mi-a trebuit ceva curaj pentru a mă apuca de romanul acesta, Cazul doctorului Kukoțki, deoarece (destul de) multă lume mi-a spus că ar fi un roman destul de greu, care necesită deosebit de multă (poate prea multă) atenție, ba chiar concentrare, că-i greu să urmărești firul epic (dacă o fi existând, într-adevăr, unul precis), există niște cadre romaniste destul de bizare, personajele sunt ciudățele - cu alte cuvinte, ce mi se transmitea era faptul că romanul acesta nu-i pentru oricine și, de fapt, mai mult decât atât, Ulițkaia este o autoare care se adresează unui cititor pregătit, serios, avizat și răbdător, unui cititor anume, specific, gata să se angajeze într-o lectură care are să-l solicite și să-l facă să se piardă, dar în același timp care este pregătit să cunoască o autoare pentru care puterea cuvintelor este uluitoare, și al cărei talent este unul care se diferențiază, absolut în totalitate, de orice am citit până acum. Și, într-o măsură, dreptatea a fost a lor: am citit această carte în intervalul unei luni întregi, cu pauze chiar și de-o săptămână între reprizele de citit. De ce? Pentru că a fost o carte care pot spune că, într-adevăr, m-a solicitat tare, tare de tot; mi s-a părut grea, greu de asimilat, mi s-a părut că necesită o atenție exhaustivă, pe care în anumite momente nu eram capabil să i-o ofer (căldura de afară mă agita cumplit, iar povestea romanului înainta mult prea greu pentru a putea avea răbdare); și nu c-ar fi, în cele din urmă, vorba de-o anumită poveste, dar este vorba de maniera narativă a lui Ulițkaia, cum, la ea, totul, chiar totul contează, toate cuvintele, toate replicele, toate sunetele și culorile înseamnă ceva - cu un talent deosebit, impecabil, Ulițkaia, încă o dată, reiterează cât de magice și puternice și rotunde și cumplite sunt cuvintele, vorbele, gândurile, cât de fictivă este mintea umană și cât de schimbător e omul, cu sufletul său. O carte pe care, după ce am terminat-o, am pus-o deoparte și am simțit nevoia să mă reculeg, în minte reverberându-mi: Doamne, cât talent!

„Își punea întrebări ca orice om de știință, a cărui primă calitate este să formuleze raționamente corecte: urmărea atent cercetările moderne din fiziologice și embriologie, și nu înceta să-l mire acțiunea neobosită a legii, puțin exagerată, care determină viața omului încă din pântecul mamei, lege conform căreia fiecare eveniment perceptibil se produce cu mare precizie - nu de săptămâni și zile, ci de ore și minute.”

În esență, lucrurile sunt oarecum simple: te-apuci de această carte, o citești (oricât de mult ar dura), și-apoi aștepți ca doamna Ludmila Ulițkaia să-și primească Premiul Nobel pentru Literatură, meritat fără nicio discuție contradictorie. Sincer, după părerea mea, chiar dacă aceasta-i abia a doua carte scrisă de Ludmila Ulițkaia pe care o citesc (am mai citit și Fetițele. Rude Sărmane), pot spune că Ulițkaia chiar are un talent autentic, o manieră anumite de a spune povești, de a crea personaje tragice, reale, care pulsează de viață, zbuciumate, plăcute și neplăcute, neînțelese, simple, taciturne, haotice, emotive, puternice și curajoase, speriate, vicioase, arogante, pioase și îndrăznețe, de a le încadra într-o colosală și memorabilă proză, livrând cititorului atât de multe lecții de viață, atât de multe - parcă - pilde, învățături. Cazul doctorului Kukoțki pare a fi, dincolo de o saga de familie fascinantă, atât de dureroasă, un document al unor vremuri apuse, un roman rusesc de modă veche, care abordează marile teme specifice (de altfel, foarte ușor aș fi putut spune că acest roman este unul clasic, asta dacă n-aș fi știut autorul): rolul individului în istorie, libertatea și responsabilitatea, umanismul, natura, cunoașterea și moralitatea, știința și religia. O carte pluridimensională, cu mai multe straturi, de o profunzime aparte - deși nu sunt sigue că aș putea găsi un mesaj general care să o rezume, însă, din nou, chiar și Ulițkaia, într-un interviu, a spus că „romanul nu oferă niciun răspuns, ci doar pune câteva întrebări” (într-o traducere cât de cât corectă).

„Mecanismul de ceasornic funcționa atât de precis, încât, exact la șapte zile, embrionul, reprezentând o aglomerare de celule de același fel, se desfăcea în două învelișuri, unul intern și altul extern, și cu ele se întâmplau lucruri uimitoare - se curbau, se legau ca șnururile, se răsuceau, formau noduri și balonașe, partea din afară intra înăuntru, și toate astea se întâmplau de milioane și milioane de ori la rând, cu o precizie nemaivăzută... Cine și cum dădea comenzile care făceau să se dezlănțuie spectacolul uluitor?”

De asemenea, tot despre acest roman, Ulițkaia spune că „este încercarea ei a stabili legături cu știința”, întrucât ea însăși este, în esență, un om de știință, cu o educație pregătită în direcția cercetărilor genetice. Spre exemplu, o temă abordată în roman este eugenia. Golberg, un om de știință în domeniul geneticii, ambițios și serios, cu proiecte de cercetare îndrăznețe, susține că regimul comunist totalitar „a sărăcit fondul genetic al națiunii”: pe deoparte, din cauza deportării și a execuției gânditorilor liberi, strălucitori și curajoși și, pe de altă parte, prin crearea unor situații favorabile „supraviețuirii” mediocrității docile (bineînțele, aceste „probleme” sunt abordate, chiar caustic, de către Ulițkaia, în acest roman). Un alt aspect (aș spune chiar surprinzător) al romanului Cazul doctorului Kukoțki este faptul că eu am perceut personajele Ludmilei Ulițkaia ca fiind nu personaje cu dileme morale, ci personaje care întotdeauna știu ce este de făcut și ce trebuie să facă, cum să acționeze și în ce direcție să-și poarte pașii. Într-adevăr, este posibil ca ele să nu fi avut întotdeauna libertatea de a acționa așa cum ele știau că ar fi trebuit s-o facă (se aflau, la urma urmei, în contextul unui regim totalitar, care le limitau mult libertatea) însă, în general, își urmează convingerile cu curaj și cu devotament, ca și când acestea ar fi făcut întotdeauna parte integrantă a sufletelor lor (personajul cel mai relevant, în acest caz, mi s-a părut tania - nu vreau să vă spun mai multe, bineînțeles, deși nu cred că ar putea fi vreodată vorba de spoilere; după cum am susținut, acest roman nu este unul care urmează un fir epic, deși putem vorbi totuși de o relație de tip cauză-efect între întâmplări și urmările lor). 

„«Ce familie ciudată suntem, din cale afară de ciudată, își zise în sinea lui Pavel Alekseevici. Poate fiindcă dintre noi toți, numai Elena și Tania sunt unite prin legătură de sânge, numai ele două... Toți ceilalți s-au adunat printr-un capriciu al soartei... Ursuza Vasilisa s-a lipit de casă adusă de nu știu ce vânt, Tomocika, încântată de verziturile ei perene, nu-i de nici un folos... Elena e copleșită de tristețe, Taniecika se răzvrătește, cine să știe din ce cauză... Fiecare în colivia lui, impenetrabil, separat, cu secretul lui...»”

Totuși, trăsăturile principale ale oricărui personaj sunt conturate ca fiind cumva naturale, fundamentale, nu dobândite într-un mod conștient sau nu. În același timp, există acel sentiment în care unii oameni sunt mai buni decât alții, unele acțiuni și atitudini sunt greșite, nepotrivite, iar altele corecte - deci, acea responsabilitate a personajelor se face simțită, nu este dată deoparte (ceea ce, după părerea mea, conferă personajelor mai multă credibilitate, mai multă putere de convingere). În unele cazuri, legăturile de rudenie nu sporesc niciun fel de afecțiune între oameni, iar alteori, spre exemplu, persoanele care nu prezintă nicio legătură de sânge construiesc legături familiale extrem de puternice. Legăturile de sânge, ereditatea, genetica, variabilitatea, moștenirile paterne și materne, toate acestea vin la un loc cu istoria memorabilă a familiei Kukoțki, cu toți descendenții și ascendenții, ca un râu care curge lin, liniștit, bolborosind din când în când, lovindu-se de pietrele ascuțite și reci, odată cu personajele dragi, tragice, zbuciumate, pe care Ulițkaia le-aruncă pe scena romanului Cazul doctorului Kukoțki, un roman puternic, de o anvergură epică complexă, ce abordează teme spirituale, științifice, omenești; psihologia personajelor este una care merită urmărită, ba chiar cercetată, deoarece, cel puțin pentru mine, interesul maximal la această carte l-au reprezentat personajele, atât de bine conturate și atât de, deseori, inaccesibile. 

„Asta nu înseamnă că ce-a fost n-a fost - își ziseră ei, femeia și bărbatul. Asta înseamnă că totul e supus schimbării: gânduri și sentimente, trupuri și suflete. Până și micile trupușoare neînchegate încă, mici proiecte posibile în viitor, lăsate la cheremul întâmplărilor sucite și sângeroase ale vieții, care întrerup brutal calea pământeană...”

Chiar nu știu ce-aș mai putea spune, însă știu că multe ar mai fi de scris despre această carte - cuvintele nu mi le găsesc, din păcate, dar știu că v-o recomand cu cel mai mare drag; dacă totuși vă angajați în lecturarea ei, trebuie să aveți în vedere că, deși e un roman memorabil, de o magnitudine aparte, este un roman care necesită atenție, concentrare și multă, multă răbdare (pentru mine, acestea sunt trăsăturile unei cărți care, într-adevăr, este bine scrisă). Dincolo de asta, abia aștept să citesc și celelalte cărți scrise de Ludmila Ulițkaia - pot spune, fără nicio reținere, că este una dintre autoarele mele de suflet. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Cazul doctorului Kukoțki, scrisă de Ludmila Ulițkaia, pe care o puteți găsi AICI. Vă doresc o zi de duminică liniștită și cu mult, mult spor!

Extraordinara poveste a Micuței. Faimoasa Madame Tussaud, de Edward Carey - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 482

Traducere: Liliana Pelici

„Nimeni dintre cei rămași în viață nu mă înțelege. Doar păpușile mele.”

Povestea ciudată, pe alocuri macabră, dar absolut memorabilă, a unei orfane ambițioase care devine doamna figurilor de ceară. În 1761, o fată minusculă, cu aspect ciudat, se naște într-un sat din Elveția. După moartea părinților ei, Marie devine ucenica unui sculptor în cearcă excentric, care o inițiază în tainele modelajului. Împreună, ei transformă o casă abandonată într-o sală de expoziții pentru capete de ceară, iar spectacolul devine o atracție locală, vestea talentului lui Mary ajungând până la Versailles. Pe măsură ce Parisul se transformă, mașina revoluționară cere tot mai multe capete... dar la muzeul de ceară sunt după pofta inimii.

„În afară de mama, Marta a fost prima mea legătură intimă cu lumea; niciodată nu eram fără ea. Am fost fericite împreună: mama, Marta și eu.”

Vreau să încep prin a spune că probabil n-aș fi ajuns vreodată în viața mea să citesc această carte dacă prietenii de la Editura RAO nu mi-ar fi trimis-o - motiv pentru care țin, din suflet, să le mulțumesc. Pentru că astfel am ajuns să citesc una dintre cele mai frumoase cărți citite anul acesta, una dintre cele mai interesante, pline de orice (și când spun asta, chiar mă refer la absolut orice - de la reprize copioase și sănătoase de râs, până la lacrimi, noduri în gât, sentimente de tristețe, emoții efervescente, din toată paleta emoțională umană, personaje absolut delicioase, extrem de bine conturate, arhetipale, urâte, inteligente, mai sărace cu mintea, dar atât, atât de reale și atât, atât de memorabile), una dintre cărțile pe care, imediat ce-am terminat-o, am vrut să mă reapuc de ea. Pentru că am avut parte de o aventură incredibilă, o aventură aventuroasă alături de această Micuță, alături de Madame Tussaud, această Anne Marie Tussaud, născută Grosholtz. Această Micuță pe care am cunoscut-o în aceste pagini - în fine, nu știu cât de reală este povestea, de fapt, e departe de a fi una tocmai reală (avem de-a face, deseori, cu lucruri care sfidează cu certitudine realitatea, dar care sunt atât de potrivite cărții), dar Edward Carey mi-a pus în față o eroină a cărei poveste m-a captivat și m-a ținut prins în lectură fără să-mi dau seama cum trece timpul. 

„- Nu cred că se poată număra printre ele, nu-i așa? Ea e doar Marie, nu e înspăimântătoare. Uneori uit că e de sex feminin; nu are să aibă un sex clar sua pare să aibă unul doar al ei; mascul, feminin, Marie. Ea e Marie a mea.

Eram a lui, știam asta - altceva nu conta.”

O poveste extraordinar de frumos istorisită, ilustrată chiar cu niște imagini deseori bizare, aș putea spune, care-i dau o umbră de gotic și dark acestei cărți, o atmosferă întunecată dar totuși atât de rafinată - povestea lui Mary Tussaud, sau povestea unei femei care a știut cum, din niște mici semințe, să crească niște arbori înalți, frumoși, puternici și bogați; luând de ici și colo, învățând meserie fiind atentă la domnul Curtius, „tutorele” alături de care crește și care o ia sub propria-i aripă după ce părinții acesteia mor, trecând prin atâtea încercări ale vieții, cunoscând tot felul de oameni (cei mai mulți, adesea, întruchipând o anumită trăsătură umană), totul într-o atmosferă excentrică, cu un simț al umorului deosebit de sinistru, dar care totuși te face să experimentezi o surpriză livrească extraordinară, cu o bucurie absolut palpabilă. Pentru mine, chiar a fost o carte care m-a surprins în cel mai plăcut mod cu putință, care m-a purtat într-o călătorie absolut delicioasă, misterioasă, deseori sumbră, alături de personaje cu care m-am împrietenit încă de când „le-am cunoscut”, alături de care am trecut și pentru a căror pierdere sau moarte chiar m-am întristat. Un roman despre limitele capacității umane și ale ingeniozității, pe care l-am citit dintr-o răsfulare, deși aș fi vrut parcă să mă bucur la nesfârșit de atmosfera pe care Carey a reușit să o creeze - o atmosferă în care moartea pare că bântuie permanente, între personajele vibrante și detaliile istorice, dar o atmosferă care totuși ține de viață, ține de pasiune, de curaj și determinare. Micuța, draga de ea, o făclie plăpândă și fragilă, dar care emană atât, atât de multă lumină în jurul celor care o înconjoară!

„Ne-am spus povești una alteia. Iar și iar. Întotdeauna le puteam deosebi pe cele adevărate de cele false, întrucât cele false se schimbau la fiecare povestire. Cele adevărate, în schimb, rămâneau la fel. Ce e, de fapt, viața? Poveștile sunt tot ce ne mai rămâne. Ele sunt hainele noastre.”

Un portret al unei tinere orfane cu o înfățișare ciudată (bărbia tatălui ei, nasul mamei sale, o combinație nu tocmai simetrică și, să zicem, estetică, reușită), care-și onorează meșteșugul bizar și excentric în mijlocul tumultului Revoluției franceze; și flerul, predilecția lui Edward Carey pentru sinistru este deosebit de ușor de observat - imaginile ciudate, comparațiile bizare, întâmplările curioase, personajele bolnave, descrierile sumbre: toate acestea fac ca Extraordinara poveste a micuței. Faimoasa Madame Tussaud să fie o carte pe care n-o poți lăsa din mână și care îți satisface și chiar întrece toate așteptările pe care le-ai fi putut avea - eu n-am avut așteptări, pentru că, în primul rând, nu știam nimic despre această carte și, în al doilea rând, mă gândeam că voi avea parte de o simplă carte biografică, una documentată care n-are decât să-mi livreze informațiile istorice viabile despre doamna Madame Tussaud, cu muzeul ei de ceară celebru, unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Londra (sora mea a fost acolo și a zis că neapărat, dar neapărat trebuie să ajung). De menționat că în carte, într-adevăr, este prezentată povestea în urma căreia doamna Tussaud ajunge în Londra (n-am să vă spun mai multe, dar, credeți-mă, trece prin extrem de multe înainte de a ajunge acolo undeva va avea, la optzeci și nouă de ani, să moară).

„Am simțit o mare milă pentru obiecte în ziua aceea, când m-am întins pe podeaua unui dulap. Ce întuneric era înăuntru.”

Într-adevăr, o carte memorabilă și o poveste absolut fascinantă - o poveste efervescentă, complexă, care se-ntinde pe zeci de ani, dar prezentată într-o manieră absolut relaxantă, delicioasă, convingătoare, încât n-am avut deloc impresia că ar fi un roman care are drept scop livrarea biografiei unei personalități - nu; l-am simțit drept un roman de ficțiune extrem de bine scris, cu un discurs narativ exact pe placul meu, echilibrat, bine încadrat, dens și totuși atât de ușor de urmărit, atât de ușor de plăcut, elegant și hipnotizator. Personaje animate, reale, cu care te împrietenești imediat (nu, nu poți să ajungi să urăști niciun personaj de-al lui Carey, întrucât fiecare are acel ceva care ajunge numaidecât la inima cititorului). Chiar și Văduva Picot, o „duamnă” absolut memorabilă, mi-a fost dragă din cap până-n picioare, cu tot veninul ei „dulce”. Și, apoi, Micuța, personajul poate cel mai frumos, de care m-am atașat cel mai tare, Edmond, săracul Edmond, și-apoi domnul Curtius, un inadaptat social pentru care arta, fie ea și-n această formă bizară, înseamnă salvare. O lume de ceară care, încetul cu încetul, se topește și totuși dăinuie, și-n ziua de astăzi, atât de măiestuos.

„- Servitorii nu ar trebui să aibă sentimente. Ai o răceală. O să mă rog să-ți treacă. Orice ai simți, stăpânește-te, ține în tine! Nu trebuie să fie văzut. Cât de ciudat arăți! Întotdeauna ai fost atât de urâtă? Poate ai fost. Poate m-am obișnuit cu asta.”

O carte pe care, cu drag, aș recomanda-o oricui, pe care deja am recomandat-o nenumăratelor persoane cărora știu că le-ar plăcea poate nu la fel de mult cum mi-a plăcut și mie, dar știu că le va plăcea - pentru că n-are cum să nu-ți placă o carte care, pur și simplu, îți oferă o poveste atât de interesantă, personaje atât de frumoase, întâmplări memorabile, alături de stilul romanist al lui Edward Carey absolut extraordinar. Sincer! Și nu-s impresionist, deloc, nu sunt pios și nici n-am vreun interes - chiar simt nevoia ca această carte să ajungă la multă, multă lume, pentru că e păcat să fii privat de povestea Micuței, o poveste în care, cu siguranță, mă voi aventura iarăși cândva. După cum v-am spus, am vrut să mă reapuc de această carte imediat ce am terminat-o, atât de mult mi-a plăcut; și sunt sigur că va rămâne în inima mea mult timp de-acum încolo. Vreau să le mulțumesc nespus de mult prietenilor dragi de la Editura RAO pentru că mi-au trimis această carte - fără voi, chiar nu știu dacă aș fi citit-o vreodată; puteți găsi Extraordinara poveste a Micuței. Faimoasa Madame Tussaud, scrisă de Edward Carey pe site-ul lor, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!