Queer, de William S. Burroughs - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2021

Traducere: Dan Croitoru 

William S. Burroughs (1914-1997) s-a născut în St. Louis, Missouri. A studiat literatură engleză și antropologia la Harvard, apoi medicina la Viena. În 1951, pe când se afla în Mexic, și-a împușcat accidental soția. A debutat în 1953 cu Junky, iar în 1959 a publicat (în Franța) romanul Prânzul dezgolit. Apariția în 1962 a ediției americane a provocat un imens scandal. În 1983 este ales membru în Academia Americană și în Institute of Arts and Letters, iar un an mai târziu statul francez îi acordă titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William S. Burroughs, în colecția Anansi. Clasic va mai apărea romanul Junky.

„Ceea ce căuta Lee în orice relație era senzația contactului. Simțea că stabilește un anumit contact cu Carl. Băiatul asculta politicos și părea că înțelege ce-i spunea Lee. Deși la început se cam împotrivise, acceptă pâmă la urmă interesul sexual al lui Lee față de persoana sa.”

Scris între anii 1951 și 1953, dar publicat abia în 1985, legendarul roman al lui Burroughs este o enigmă — atât un autoportret plin de cruzime, cât și un roman politic mușcător, cea mai realistă poveste de dragoste a autorului, dar și un montaj de scene fantastice comicgrotești. Plasat în Mexico City, la începutul anilor 1950, Queer îl are în centru pe William Lee și căutarea deznădăjduită a intimității și a ostoirii dorinței prin toate barurile ce alcătuiesc scena expiaților americani din capitala mexicană. Queer este și cronica pasiunii homosexuale a personajului principal pentru tânărul Eugene Allerton, desfășurată într-un Mexico City desprins parcă dintr-un tablou suprarealist. Textul introductiv al romanului, o teribilă confesiune insuflată de evenimentul care l-a determinat să devină scriitor — împușcarea accidentală a soției sale, Joan Vollmer —, este fundamental pentru identificarea multora dintre resorturile operei lui Burroughs.

„(...) Moor n-avea nici tuberculoză, probleme la rinichi sau bruceloză. Era bolnav de boala morții. Moartea se instalase în fiecare celulă din trupul său. Răspândea aburul ușor, verzui al descopunerii. Lee se gândi că ar lumina în întuneric.”

Nu am citit celălalt roman al autorului - Junky - și, probabil după experiența cu acest roman, sunt puțin reticent dacă e să iau în considerare ideea de a-l citi atunci când apare. Totuși, parcă mă îndeamnă ceva, ceva ce nu pot descrie ca sentiment, un fel de gând că poate am citit greșit (dacă putem vorbi de „a citi greșit” sau „a citi corect” o carte) romanul de față; sunt sigur că proza lui Burroughs este una mult mai profundă, una mult mai emoționantă, una mult mai pe placul meu, dar probabil trebuie să-mi creez, întâi, un background romanist, trebuie să-l las să se apropie mai mult de mine, trebuie să-i permit să mă convingă mai mult; și cum pot face asta dacă nu citind mai multe cărți scrise de el? Și, poate, recitind cândva această carte. Așa, în fine, plecasem de la ideea că n-am citit romanul Junky, fiindcă probabil aș fi simțit o oarecare discrepanță narativă, o oarecare „altă voce”, fiindcă, după cum chiar și Burroughs o spune, „(...) dacă eu sunt cel care a scris Junky, atunci în Queer mă simt de parcă aș fi fost eu cel scris”. Mai departe, „scrisul ca inoculare”, scrisul drept capacitate de a anihila, de a distruge, de a neutraliza forța „posibilităților”, neprevăzutul „unor eventuale situații viitoare”. Consemnând-și experiența, Burroughs (sau Eugene Allerton, hm?) capătă un fel de imunitate în fața unor ulterioare aventuri riscante „ale rândurilor de față”. O idee interesantă, dar care, din păcate, nu m-a prea convins; și nu știu care o fi fost motivul; o fi vorba de proza parcă prea austeră, prea simplă, prea... prea, hm, „goală”, dacă pot spune asta? Oare n-am putut eu să citesc printre rânduri, oare a fost ceva (ceva important) care mi-a scăpat, pe care l-am ratat? Chiar nu știu ce să spun. Știu doar că aș fi vrut să mă miște mai mult această carte, să-mi placă mai mult - pentru că potențial a avut, ideea este interesantă, parcursul epic, iarăși, este unul complex (deși povestea în sine se-ntinde pe mai puțin de două sute de pagini, cu scris mărișor). Oricum, a avut ceva ce, să zic așa, a scârțâit c-un zgomot mult prea mare.

„Lee nu suporta frustrarea. Reprimarea dorințelor era asemenea gratiilor unei cuști, asemenea unui lanț în jurul gâtului, ceva cu care se învățase așa cum se învăța un animal, după ani și ani de povară a lanțului, a gratiilor neclintite. Nu se lăsase doborât niciodată, iar ochii săi priviseră printre gratiile invizibile, mereu atent, mereu în alertă, așteptând ca paznicul să uite ușa deschisă, ca zgarda să se rupă, ca gratiile să cedeze... suferind fără să dispere și fără să accepte situația.”

Queer ne spune povestea lui Lee (Eugene Allerton), abia „întors din izolarea heroinei pe tărâmul celor vii”; ceva curios de sistematic și nesexual există în căutarea acestuia în ideea aflării unui obiect sexual adecvat, ștergând una după alta posibilități din lista sa, ce pare alcătuită din conștiința eșecului precedent. La nivel foarte profund, pare că el nici măcar nu vrea să reușească, însă ar merge până-n pânzele albe pentru a evita să conștientizeze faptul că, în realitate, nu caută să întrețin o relație sexuală. Ceea ce caută Lee este contractul sau recunoașterea, este regăsirea și emanciparea spirituală; recăpătarea identității, negarea. Însă nereușind să găsească un observator „adecvat”, un observator „viabil”, se vede amenințat de o dispariție dureroasă, violentă, chiar inacceptabilă și înjositoare. Evenimentul către care Lee se simte implacabil atras este uciderea soției sale cu propria lui mână, conștiința că e posedat, o mână a morții gata să alunece peste mâna sa, pregătită oricând să-l anihileze, să-l tragă în întunericul dens, grav, morbid și confuz, din brațele căruia nu mai există cale de scăpare. O negură malefică și amenințătoare se desprinde din paginile cărții, un rău de care Lee, conștient sau nu, încearcă să scape prin „zboruri frenetice ale imaginației”: rutinele sale, care ne scot din minți prin amenințarea hâdă plutind în spatele lor sau lângă ele, o prezență palpabilă ca un abur. 

„Lui Allerton nu-i plăceau angajamentele; nu fusese niciodată îndrăgostit și n-avusese niciun prieten apropiat. Acum era obligat să se întrebe: «Ce-o fi vrând de la mine?» Nu-i trecea prin minte că Lee era homosexual, de vreme ce asocia homosexualitatea cu o efeminare cât de cât evidentă. AJunsese în cele din urmă la concluzia că Lee îl prețuia ca auditor.”

Nu știu ce-aș putea să mai spun; aș putea vorbi de „rutinele” lui Lee, aș putea vorbi despre idealurile sale, ideile pe care le are, cugetările, despre personajele oarecum interesante, chiar memorabile, despre „aventurile” în care Lee se angajează, convingerile pe care le are. Dar nu-s multe de spus, întrucât nu prea are rost să încep să narez pe-aici vrute și nevrute. Aștept totuși cu nerăbdare să citesc și celălalt roman al autorului, Junky, și cu siguranță voi reciti - mult mai atent - și Queer; un studiu despre dragoste neîmpărtășită, acest roman parcă umanizează „alte romane”, este de o oareșce intensitate care mi-a plăcut, care m-a angajat în lectură: un umor negru delicios și incisiv, o energie violentă, agresivă, și o viziune tulburătoare asupra anumitor aspecte ale vieții. Prin Queer, William S. Burroughs înaintează un fel de catharsis purificator, această forță a scriiturii, această putere a literelor devenind una terapeutică, una profilactică. Chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult cartea, însă mă bucur că, spre exemplu, citind-o, simt c-am ieșit puțin din zona mea de confort, simt că am avut contact cu un autor care scrie... diferit?! Nu știu, chiar trebuie să mai cuget asupra a ceea ce am citit, poate mi-aș găsi mai bine cuvintele, mai corect. Aceasta este o impresie la o primă citire - și chiar zic că este un aptă și viabilă -, dar sunt sigur că la o a doua citire lucrurile vor fi stat altfel. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori! 

Povestea asta este despre Sarah, de Pauline Delabroy-Allard - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2019

Traducere: Despina Jderu

Paușine Delabroy-Allard s-a născut în 1988 și a urmat cursurile facultății de limbi clasice. A fost librar, a lucrat într-un cinematograf, iar de la 23 de ani este profesor-documentarist într-un liceu parizian. În 2013 a scris împreună cu Kim Hullot-Guiot La littérature expliquée aux matheux. Colaboreză la revista online En attendant Nadeau. În 2018 a debutat cu romanul Povestea asta este despre Sarah (Ça raconte Sarah), întâmpinat elogios de critica literară și tradus deja în peste zece limbi. Romanul a primit, în 2018, Premiul studenților France Culture-Télérama, Premiul librarilor din Nancy / Le Point, Premiul „Envoyé par la Poste“ și Prix du Style. A fost nominalizat la Premiul Goncourt (Selecția primă și a doua) și la Premiul Goncourt al liceenilor. A câștigat, în 2018, Premiul Goncourt – Alegerea României și Premiul Goncourt – Alegerea Poloniei. În palmares se adaugă în 2019 se adaugă Premiul Goncourt – Alegerea Elveției. 

„Mi se pare, deodată, imposibil ca această poveste să existe. Chiar mă întreb dacă ea există cu adevărat, ea, Sarah, sau dacă nu cumva este rodul imaginației mele.”

Premiul Goncourt – Alegerea României 2018. Povestea asta este despre Sarah a fost nominalizată pentru Premiul Goncourt și pentru Premiul Goncourt al liceenilor. A primit Premiul librarilor din Nancy – Le Point și Premiul „Envoyé par la Poste”. A obținut Premiul Goncourt – alegerea Poloniei, Premiul Goncourt – alegerea României, Premiul Goncourt – alegerea Suediei. A obținut, de asemenea, Prix du Style și Premiul studenților France Culture-Télérama. Povestea asta este despre Sarah surprinde iubirea incandescentă dintre o tânără profesoară și o violonistă de o frumusețe misterioasă, având ca decor un Paris cultural, încântător. Debusolată și îndrăgostită de Sarah cea copilăroasă și imprevizibilă, naratoarea trăiește o mare pasiune. Conceput în două părți, romanul mizează pe opozițiile viață și moarte, corpul fremătând și corpul bolnav, febra iubirii și ruptura. După momentul întâlnirii, al fuziunii – un fel de epifanie erotică –, al obsesiei mistuitoare, urmează momentul separării, al căderii, al convalescenței ca un doliu.

„Povestea asta este despre asta, despre faptul că nu ne putem iubi, bea și cânta în pace, pentru a trăi fericite trebuie să trăim pe ascuns.”

Oh, Dumnezeule, ce carte - oare câte cărți care să-mi smulgă lacrimi mai există? Oare câte cărți vor mai avea puterea de a-mi atinge sufletul atât, atât de tare, atât de puternic, atât de dureros și real și adevărat și emoționant și subtil și, și, și... Chiar după ce am citit cartea, am intrat pe Goodreads și am fost uluit de discrepanța formidabilă dintre cât de mult mi-a plăcut mie cartea și cât de puțin le-a plăcut altora aceeași carte (luându-mă după rating-ul micuț, oarecum, pe care îl prezintă cartea pe această platformă). Bineînțeles, asta face ca lectura să fi fost și mai frumoasă - faptul că noi, ca cititori, ne diferențiem, absolut, unul de celălalt: fie prin predilecțiile literare pe care le avem, genurile pe care le abordăm mai des, poate și starea pe care o avem în momentul respectiv, ceea ce urmărim de la o carte, experiențele romaniste anterioare pe care le-am avut și tot așa. Ei, bine, eu cred că am simțit această carte atât de intens nu numai datorită faptului că, într-adevăr, am citit-o la momentul potrivit, ci și datorită faptului că stilul de scriere al lui Pauline Delabroy-Allard este exact ceea ce, pentru mine, trebuie: metaforă, profunzime, lirism, dar și un simț acut al realității urâte, incisive, dureroase, sulfurice, cu puseuri caustice și atât, atât de morbide. Comparații uluitoare, imagini plastice pe care și-acum mi le amintesc, toate acestea au făcut ca Povestea asta este despre Sarah să fie un roman - deși de mici dimensiuni - care să-mi răscolească ființa și să mă lovească precum un tren de mare viteză. O surpriză literară neașteptată, al cărei deznodămând, undeva pe la unsprezece noaptea, m-a regăsit cu lacrimi în ochi, și cu o duzină de amintiri care-mi bântuiau mintea... Oh, ce carte! 

„Povestea asta este despre asta, despre viața care izbucnește în orice împrejurare. Alergăm ca să prindem metroul și, la căldură, în metroul care pornește, înfulecăm în cele din urmă produsele noastre de patiserie, cu mâinile înghețate, cu muci la nas.”

Povestea în sine ar putea părea simplă - povestea dintre o tânără profesoară și Sarah, o violonistă de o frumusețe ciudată, bizară, hipnotizantă, mesmerizantă, care devine o poveste de dragoste, apoi o poveste de iubire, apoi o poveste toxică, patologică, iubirea lor fiind agentul etiologic a ceea ce, parcă firesc, urmează să se întâmple - certuri, violență, greață, dar totul combinat cu o iubire pătimașă, arzândă, cu sentimente aproape viscerale, reale, dar atât de confuze, atât de inadecvate, atât de ciudate și greu de înțeles (asta dacă, la rândul tău, nu ai trecut prin asemenea stări). Povestea aceasta este despre durere, este despre moarte, este despre pierdere, dar despre regăsire, este despre fericire, dar și despre tristețea, este despre obișnuință, este despre iubire, este despre Sarah, Sarah cea de sulf, este despre uitare, despre abandon, este o poveste despre moarte și agonizare și lacrimi și sex și dragoste și renaștere. Într-o proză lirică, Pauline Delabroy-Allard conturează un cuplu atât de real, dar atât de absent, în care iubirea devine ură și ura devine iubire și, în cele din urmă, cele două se regăsesc în conjuncturi din ce în ce mai bizare, pe care le recunosc din ce în ce mai puțin, până când, în sfârșit, are loc ruptura, după febra iubirii, ruptura bolnavă care devine o obsesie patologică, exacerbată, mistuitoare, urmată de cădere, cădere liberă și incontrolabilă, implacabilă și intempestivă. O poveste plină de poezie, a unei iubiri feminine, întru toată frumusețea ei.

„Spune că vrea să mă părăsească, că viața pe care o ducem este mult prea tumultoasă, este ca o furtună. Nu știe că plâng la duș în fiecare dimineață, că mă doare stomacul în fiecare seară, că nu pot să adorm fără somnifere. Spune că sunt femeia vieții ei, singura și unica ei iubire, spune că nu mai știe ce să facă, să continue această viață extravagantă sau să uite totul, spune că iubirea noastră este cel mai minunat și cel mai îngrozitor lucru care i s-a întâmplat vreodată.”

Probabil aberez nevrute, dar simt că nu-mi pot găsi cuvintele potrivite pentru a reda întocmai despre ce este această carte; cred, de fapt, că nici nu am de gând să fac asta: vreau doar să reușesc să dau un save-as review emoțiilor care m-au încercat (și-au fost multe) și pe care le-am trăit (și-au fost la fel de multe) citind Povestea asta este despre Sarah. Citeam și n-am mai vrut să se termine, aș fi vrut ca toată această poveste atât de intensă, atât de cuceritoare, să se tot scrie pe măsură ce înaintez în lectură. Dar tot citeam și citeam, iar numărul de pagini rămase începea să se mișcoreze - când am ajuns aproape de sfârșitul cărții (undeva la vreo patruzeci de pagini rămase), mi-am zis că, gata, mă voi opri, continui mâine, dar bineînțeles că doar m-am mințit - am citit cartea fără s-o pot lăsa din mână, deoarece m-am regăsit mult prea mult în ceea ce am citit - o poveste de o intensitate memorabilă, o poveste de dragoste atât de reală, atât de, cum să spun, magică, viscerală, care vorbește despre dorință și absență, chin și nebunie, obsesie, creând dependenă la fel ca pasiunea pe care, ei bine, însuși romanul o surprinde. Stilul narativ al autoarei este, pentru mine, exact ceea ce trebuie, după cum am spus: o proză lirică, o proză efervescentă, mistuitoare, plină de emoție, dar fără a cădea într-un romantism obositor, clișeic. Imaginile plastice, descrierea firească a emoțiilor tinerei profesoare, descrierile lui Sarah, totul, demersul „relației” (evit să-i spun așa, fiindcă între cele două a fost mult mai mult decât o banală relație de iubire și amor); nu știu, mi-a plăcut chiar totul, și asta fără să fiu impresionist și clișeic. Chiar a fost o carte bună, care m-a atins așa cum puține cărți au reușit s-o facă.

„Spune că nu știe ce să aleagă, că asta este o adevărată problemă. S-a hotărât să țină pasiunea la distanță, spune că putem încerca să nu ne mai vedem decât de două ori pe săptămână, pentru a rări momentele de nebunie, ca să facem viața mai puțin intensă, mai puțin mistuitoare.”

Nu știu ce aș mai putea să spun, deoarece cred că m-aș putea lungi enorm și, în același timp, n-aș spune prea multe lucruri relevante. Recunosc, încă o dată, că am fost puțin surprins de rating-ul mic pe care îl are pe Goodreads, iar asta m-a făcut să mă gândesc că ar fi fost extrem de ușor să evit această carte dacă m-aș fi ghidat după acest lucru; însă mă bucur că n-am făcut-o, deoarece chiar aș fi ratat un roman pe care, cu siguranță, îl voi uita greu (poate niciodată). De aceea v-aș recomanda să nu vă luați, tot timpul, după ceea ce vedeți pe Goodreads - mi s-a întâmplat de nenumărate ori să citesc o carte care, mie, să mi se pară extraordinar de bună, dar altora să li se fi părut o pierdere de vreme. În aceeași măsură, bineînțeles, ceea ce spun eu aici e părerea mea prin definiție subiectivă („părerea mea”), deci este perfect viabil ca vouă să nu vi se pară, bineînțeles, la fel de bună pe cât mi s-a părut mie. Dar îmi asum - deși până acum n-am primit nicio remarcă cum că recomandările mele n-ar fi fost bune (hehe), ba dimpotrivă. Deci, cred că ar trebui să-i dați o șansă, mai ales că este o carte care se citește rapid, dar care se simte atât, atât de profund. 

„Fascinația de a fi acolo, în plină noapte, fascinația de a fi aici, în viață, în plină viață, în ciuda suferinței asurzitoare care mă copleșește și a disperării care mârâie înlăuntrul meu.”

O carte ca o emoție, o poveste frumoasă, dar totuși tragică, de dragoste. De un lirism formidabil, de o efervescență stilistică pe care, eu unul, o caut în majoritatea cărților pe care le citesc. Într-adevăr, Pauline Delabroy-Allard nu numai că a dat dovadă de curaj scriind un roman care, în cele din urmă, abordează un subiect sensibil, dar a livrat povestea într-o formă care cu siguranță își face, cu ușurință, drum către sufletul cititorului. Povestea asta este despre Sarah realizează un portret îndrăzneț, febril, poetic și nemaipomenit al unei femei - Sarah, într-o poveste intensă despre cât de ciudată și fictivă, dar cât de intensă și uluitoare poate fi ceea ce noi, oamenii, numim iubire, numim dragoste, numim protecție. Voi avea în minte și în suflet mult, mult timp această carte - am certitudinea aceasta! Chiar v-o recomand cu mare drag, aș vrea să ajungă la cât mai multă lume, deoarece merită. Până atunci, nu vă pot ura decât lecturi frumoase, pe placul vostru și spor mult în toate!

Vizita bătrânei doamne, de Friedrich Dürrenmatt - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2015

Traducere: H.R. Radian

Născut în Elveţia, la Konolfingen, în 5 ianuarie 1921, Friedrich Dürrenmatt a studiat literatură, filosofie şi ştiinţe naturale la universităţile din Berna şi Zürich. Înainte de a se dedica literaturii, a pictat şi şi‑a câștigat existenţa din lucrări de artist grafician. Prima piesă, Es steht geschrieben (Este scris), i‑a fost adaptată pentru scenă în 1947, la Zürich, iar debutul ei n‑a fost lipsit de controverse ideologice. A continuat să scrie dramaturgie, în mare parte comedii negre cu accente groteşti, subversive, dar a semnat şi rubrici de critică de teatru pentru Die Weltwoche, în perioada 1951‑1953. A început să scrie proză, iar în 1952 i‑a apărut primul roman, Der Richter und sein Henker (Judecătorul şi călăul). În anii '60‑'70 este codirector la Teatrul din Basel şi coeditor la Zürcher Sonntag‑Journal. Dürrenmatt a mai scris şi eseuri pe teme politice şi filosofice şi, odată ce şi‑a câștigat notorietatea, a început să ţină cursuri şi conferinţe în Germania şi în străinătate. A murit în decembrie 1990, la Neuchâtel, în Elveţia. Printre cele mai cunoscute piese ale sale se numără Romulus der Große (Romulus cel mare), Der Besuch der alten Dame (Vizita bătrânei doamne) şi Die Physiker (Fizicienii). Cele trei romane psihologice apărute în perioada 1953‑1958 – Der Richter und sein Henker (Judecătorul şi călăul), Der Verdacht (Bănuiala) şi Das Versprechen (Făgăduiala) – sunt şi ele traduse în întreaga lume.

„Primarul: Domnilor, miliardara [Claire Zachanassian] este singura noastră speranță.

Preotul: Afară de Dumnezeu.

Primarul: Afară de Dumnezeu.

Profesorul: Dar Dumnezeu nu plătește.”

Infernul în lumea personajelor lui Dürrenmatt sunt întotdeauna ceilalți. Infernul sunt ceilalți, unul câte unul: cel care minte, cel care părăsește, cel care cumpără dreptatea, cel care lovește cu pumnii, cel care ucide, cel care se răzbună. Dar, dacă e să învățăm ceva în hohotul negru care însoțește Vizita bătrânei doamne, un adevăr tot putem învăța: până la urmă, nimic, dar nimic nu va rămâne nepedepsit. Infernul sunt ceilalți, și ei știu asta.

„(Din dreapta intră Claire Zachanassian; 63 de ani, părul roșu, colier de perle, brățări uriașe de aur, împopoțonată, imposibilă, dar tocmai de aceea «o femeie de lume», de o grație bizară, în ciuda grotescului. În urma ei, suita: valetul Boby, de vreo 80 de ani, cu ochelari negri; al VII-lea soț, înalt, zvelt, mustață neagră și un echipament complet de pescar. Un conductor - chipiu roșu, geantă roșie - însoțește, iritat, grupul.)”

Trebuie să spun că eu sunt un cititor versatil, mereu am fost - citesc aproape orice gen de carte (deși, mai rar spre deloc, deși și aici am început să lucrez în ultimul an, cărți SF și fantasy, genuri cu care nu prea mă împac pentru că, ei bine, nici eu nu știu, dar știu doar că nu îmi plac). În aceeași măsură, nici piesele de teatru nu se înscriu în genurile de lectură pe care le abordez - nu știu, cred că mai mult îmi place să privesc teatru decât să citesc teatru. Nu sunt un fan Caragiale, n-am fost niciodată și nici la liceu nu pot să spun că l-am simpatizat - pentru bacalaureat, îmi aduc aminte că, pur și simplu, atât de mult mă oboseau operele sale, încât am simțit nevoia să-nvăț pe de rost comentariile altora doar pentru a nu mă stresa inutil. Pur și simplu nu e genul de literatură care să-mi placă și pe care, poate, să-l urmăresc așa cum trebuie. Dar cu Vizita bătrânei doamne lucrurile cred c-au stat altfel: în primul rând, a, văzut-o în bibliotecă și mi-am zis, hai, ce-ar fi să-i dau o șansă, pentru că are un număr micuț de pagini și, după cum bine știți, cărțile de dramaturgie conțin în general foarte multe „caractere de umplutură” (numele personajelor la fiecare replică, detalii de decor, detaliile necesare unei eventuale puneri în scenă a operei și așa mai departe) - deci, lectura în sine a fost mult mai scurtă decât cele o sută cincizeci de pagini; și, în al doilea rând, prea des am văzut prin oraș afișe care te invitau la renumita piesă de teatru Vizita bătrânei doamne. Și-acum, după ce-am citit cartea, zău că-mi pare al naibii de rău că n-am mers atunci când am avut ocazia - deși îmi place din când în când să merg la teatru, această punere în scenă trebuie să recunosc că am evitat-o (evident, fără vreun motiv viabil și justificabil).

„Profesorul: (...) M-am cutremurat când am văzut-o coborând din tren, îmbrăcată toată în negru. Parc-ar fi o ursitoare, o zeiță a destinului. Ar trebui s-o cheme Clotho, nu Claire. Pe ea, zău c-o cred în stare să toarcă firele vieții.”

Cartea, în sine, e chiar nice. Am fost deosebit de plăcut surprins că mi-a plăcut și chiar m-a prins încât am citit-o într-o singură repriză de citit. Povestea este una destul de interesantă: bătrâna doamnă care se întoarce în orașul său natal, un oraș dus pe apa sâmbetei de ceva ani, în care trăiesc doar câțiva oameni - evident, iarăși, fiecare personaj - aproape - întruchipând o anumită trăsătură definitorie de caracter, genul de personaje arhetipale, sui generis; o doamnă înstărită, care se-ntoarce, ei bine, nu de dragul vremurilor apuse, ci mai mult de groaza acestor vremuri - bătrâna doamnă, „toată numai proteze”, singura care „a ieșit de sub sfărmături” atunci când avionul cu mare mergea s-a prăbușit în Afganistan, pe numele ei Claire Zachanassian, dorește să se răzbune pe domnul Ill, o iubire din tinerețe care, ei bine, i-a făcut niște lucruri pe care doamna Claire, sau Klara, depinde de cum vreți să-i spuneți, nu poate să le dea uitării, nu poate să, zicem, le ierte. Așa că dumneaei, fără să aibă vreo intervenție personală, pune un preț pe moartea acestui Ill: 1 miliard. 1 miliard pe care cei din oraș (sau sat, ce-o fi el), să-l folosească în folosul comunității și întru bunăstarea acestora. Ei, dar cum Dumnezeu să iei viața cuiva pentru niște bani? Plus că, de fapt, nu-i vorba de-o mică sumă: 1 miliard. De unde are Claire Zachanassian atâția bani (cui îi pasă, actually)? 

„Preotul: Fugi! Suntem slabi, fie că suntem creștini, fie păgâni. Fugi! La Güllen bate clopotul, clopotul trădării. Fugi. Nu ne duce în ispită rămânând aici.”

Și de-aici încolo avem de-a face cu un hazard care nu face, în cele din urmă, decât să reitereze sufletul omenesc, cu toate ascunzișurile sale - voracitatea, lăcomia, iertarea, tristețea, abisul sufletesc. Trecutul și prezentul, viitorul, dorința de răzbunare - toate aceste sentimente primitive, trăiri, gânduri; scriitura lui Dürrenmatt este una plină de tâlc, dacă pot spune așa, plină de morală, profundă, în această tragicomedie intitulată Vizita bătrânei doamne (sau, poate, vizita morții, vizita destinului, vizita implacabilului, vizita karmei), o operă pe care, sincer, o consider extrem de relevantă pentru timpurile în care ne aflăm. Când oamenii uită de omenie, vor bani, bani, uită de prieteni și de familie și toți, toți par să devină dușmani, fiecare pentru sine, lingușindu-i pe cei care au și de la care știu că pot să stoarcă, trăind cu impresia că îi pot duce de nas când, de fapt, nu fac decât să se mulțumească cu cojile cartofilor. Chiar mi-a plăcut, cred că asta m-a mișcat cel mai mult, în cele din urmă - realitatea operei (pe care o puteam ghici, de fapt, și în scriitura lui Caragiale; doar că modul în care Caragiale își livra talentul nu-mi era deloc pe plac), cât de ușor ar putea fi integrată în cotidianul societății în care trăim. Probabil dramaturgia este, să zic așa, singura cale prin care „lecțiile” de acest gen pot fi țesute sub ochii cititorului. 

„Doamna Ill: Numai banii nu aduc fericirea...

Ziaristul II: Nu aduc fericirea.

Ziaristul I: Un adevăr pe care noi, oamenii moderni, nu ni-l amintim destul de des.”

Aș mai putea spune multe, dar probabil n-aș face decât să repet anumite lucruri; chiar vă recomand cartea lui Dürrenmatt, Vizita bătrânei doamne, este o piesă de teatru care se citește rapid și care te amuză copios (o, da, chiar am râs bine), te și întristrează, te și prinde, te și enervează. Tare rău îmi pare că n-am mers să văd și punerea în scenă a operei, dar cu siguranță voi mai avea ocazia, pe viitor, s-o fac, și cu siguranță n-am s-o mai evit. Sunt curios cum au reușit să pună în scenă personajele, cum au reușit să surprindă trăsăturile acestora și, mai ales, cum au făcut tranziția între decoruri (fiindcă în carte nu sunt date prea multe informații referitoare la background-ul în care au loc „scenetele”, împărțite în trei acte - care urmează „cursul” firesc al acțiunii). Deznodământul cărții, în esență, este unul care parcă readuce echilibrul în universul ficțional, iar bătrâna doamnă, stimata Claire Zachanassian, sau Klara (așa cum îi spunea Ill), rămâne o figură legendară, ca o tornadă care vine pe neașteptate, intempestiv, cu o forță brutală, glorioasă, memorabilă. Mă bucur mult că am citit-o și, chiar, că mi-a plăcut atât de mult - chiar am vrut să-mi placă! Voi citiți, în general, dramaturgie? Dacă da, tare bucuros aș fi să aud recomandările voastre. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor! 

Adevărul. Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute, de Tom Phillips - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Alexandra Fusoi 

Tom Phillips este redactor-șef la Full Fact, principala organizație britanică independentă de fact-checking. Înainte, a fost director editorial la BuzzFeed UK, unde și-a petrecut timpul între relatări foarte serioase despre probleme importante și… glume. Prima lui carte, Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul (apărută la Editura Trei), a fost tradusă în mai mult de 30 de limbi. A doua carte, Adevărul. Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute, a fost deja tradusă în peste 15 limbi. 

 

Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute. O călătorie amuzantă printre cele mai bizare și strălucite minciuni spuse de oameni de-a lungul vremurilor, de la autorul cărții Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul. Aceasta este o carte despre adevăr - și toate formele în care încercăm să-l evităm - , de la autorul bestsellerului Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul. Ni se spune că trăim într-o lume a postadevărului. Dar a existat vreodată o epocă de aur a adevărului? Sau oamenii au mințit, au spus gogoși și gogorițe de când e lumea? Tom Phillips, redactor-șef al unei importante organizații de fact-checking, se ocupă de acest subiect în fiecare zi. În Adevărul, ne povestește cum s-au mințit oamenii unii pe alții - și pe ei înșiși - de-a lungul întregii istorii, despre orice, de la afaceri la politică sau geografie. Pe parcursul cărții, el consemnează și cea mai veche reclamație din partea unui client, dar și Marea Farsă a Lunii din 1835 și cariera surprinzător de necinstită a lui Benjamin Franklin. Caustic, spiritual și având o viziune limpede asupra trecutului pestriț al omenirii, Adevărul dezvăluie de ce mint oamenii - și cum putem să alegem adevărul de minciună.

„Da, în ultima vreme suntem înconjurați de o mulțime de aiureli.”

Nu este primul meu contact cu acest autor, Tom Phillips. Tot de la el, am mai citit și Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul (recenzia o găsiți AICI), o carte care, în măsura în care m-a amuzat copios de mult, m-a și lovit și întristat la fel. De altfel, cred că acesta-i un fel de stil livresc al autorului - modul în care reușește să-și livreze „cercetările” într-o manieră atât de amuzantă, atât de ironică, de un sarcasm fin, subtil, lăsând asupra scriiturii sale un fel de aer de „glumă”, deși informațiile pe care le surprinde sunt, deseori, chiar triste, te lovesc și te trezesc (asta dacă obișnuiești să dormi, fazual spus) la realitate. În cartea de față, Phillips se documentează asupra modului în care oamenii, de-a lungul timpului, de-a lungul a sute de ani de istorie, au știut să mintă cu grație, să mintă atât de bine încât să manipuleze mii și mii de oameni, să joace pe degete legi, să scape de datorii, să trăiască regește atunci când ei, de fapt, erau mai mult decâ faliți. Este o carte care, încă o dată, reiterează cât de original, să spun așa, poate fi omul - cât de mult poate să mintă, cât de cool reușește s-o facă; să câștige încrederea oamenilor prin minciună, disimulare, prin fake-news, să manipuleze și, astfel, să facă vulnerabilă o societate întreagă care „crede și nu cercetează”. 

„Ideea că am depășit de curând vreun soi de epocă de aur a onestității scrupuloase și a devotamentului înflăcărat pentru acuratețe și dovezi este, ca s-o zic pe-a dreaptă, o prostie cât casa.”

Mi-a plăcut extraordinar de mult cartea, a fost o lectură care m-a prins de la prima pagină - trebuie să recunosc că stilul lui Phillips este absolut savuros. Sarcasmul, ironia, maniera aceasta chiar acustică de a lua în râs, de a face haz de necaz, de a trata subiecte deosebit de serioase cu „o neseriozitate anume” (contextuală, nicidecum reală), ca și cum „da, încerc să-ți spun despre toate astea, știu c-ar trebui să te afecteze și să mă afecteze, fiindcă de altfel e realitatea în care trăim, dar haide să n-o luăm chiar ca atare, Adevărul ar trebui să fie o lectură care să te relaxeze, nu care să te întristeze, zău”. Și da, chiar e o lectură relaxantă, uneori cu niște povești parcă ieșite din comun (partea cu domnișoara care a reușit să tragă pe sfoară zeci de ani oameni cărora le era datoara bani, ajungând să-i convingă pe aceștia să-i dea și mai mulți bani, pretinzând faptul că este moștenitoarea unei averi considerabile, pare a fi o intrigă excepțională a unui roman; și nu mai zic de cei care s-au îmbogățit pe spatele altora, susținând că există locuri în care bunăstarea e certă, așa că haide să mergem acolo, când, de fapt, așa ceva nu exista niciodată; sau știrile privitoare la unicornii și liliecii-oameni și așa mai departe - fantezii pure, dar care, cândva, au fost susținute prin titluri publicate și livrate maselor de oameni). Tare curios este felul în care minciunile ajung să facă chiar înconjorul pământului, fără a fi pus nici măcar un semn de întrebare privitor la viabilitatea lor. Of, of!

„(...) Ce spune presa are tendința să persiste. Potrivit unui alt clișeu, jurnalismul e prima ciornă a istoriei. Singura problemă e că, din păcate adesea, multă vreme nimeni nu-și mai bate capul să scrie a doua ciornă, asta în cazul în care o mai face până la urmă.”

Un cumul de povești care, încă o dată, reiterează cât de mult au mințit oamenii de-a lungul istoriei, cum și-au clădit viețile bazându-se pe negarea, reinterpretarea, ascunderea adevărului. Bineînțeles, formele de a minți sunt diferite - se poate vorbi, de altfel, și de „o clasificare a minciunilor”: minciuni care sunt spuse fiindcă, meh, merg spuse, minciuni care nu provoacă răul nimănui, minciuni care, dimpotrivă, pot avea consecințe cam urâțele, minciuni pe care le spui ca să scapi de un anumit eveniment și altele. Știu că nu le-am enumerat pe toate, dar nu este vorba aici despre o ierarhizare anume, nici de o teoretizare - vreau să spun doar că mi se pare formidabil că, în cele din urmă, s-a ajuns și la un fel de „validare” a minciunilor. Da, ele există, ele pot fi oricând (mai greu sau nu) identificate - și vorbesc atât de un limbaj non-verbal pe care, de obicei, spunerea unei minciuni îl presupune (îmi plac la nebunei studiile privitoare la aceste aspecte), cât și de aparatele (clasicele „detectoare de minciuni”, testul poligraf) care livrează traducerea stimulilor spre „cuantificarea” mincinoșilor. Ei, pe-atunci bănuiesc că nu se știa de toate acestea (sau poate se știa, dar nicidecum nu se gândea nimeni că „un mincinos” ar fi atât de mincinos încât să riște viața a sute de oameni, doar ca să-și satisfacă voracitatea), deci lucrurile căpătau o oarecare obscuritate - poate așa au și reușit „marii mincinoși arhetipali” să împământească minciuna în „genele societăților” care au urmat. 

„Mencke scrie: «Ca ziarist care a lucrat mulți ani, am avut adesea legături directe cu istoria în timp ce se năștea. Nu-mi pot aduce aminte niciun moment sau loc unde ceea ce s-a petrecut de fapt a fost cunoscut și crezut pe scară largă. Uneori, a fost dezvăluită o parte a adevărului, dar niciodată întregul adevăr. Și ce a fost dezvăluit rareori a fost bine înțeles».”

Mințim cu toții, asta-i adevărat. Există studii care reiterează cert faptul că, for real, chiar mințim cu toții - evident, „gravitatea” acestor minciuni diferă de la o persoană la alta. Uneori poate e OK să minți, dacă minciunica aceea nu provoacă suferința nimănui. Dar nicio acțiune, nicio minciună nu este îndeajuns de bună încât să justifice suferința - eventuală - pe care o poți provoca cuiva. Și, credeți-mă, de-a lungul timpului s-au provocat suferințe enorme celor care au crezut în minciunile unor maeștri ai minciunilor - în această direcție stă dovadă cartea lui Tom Phillips, Adevărul. Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute, cartea pentru care Phillips s-a documentat și în care a surprins, pe scurt, istoria marilor mincinoși ai acestei lumi (și, credeți-mă, minciunile lor n-au fost nicidecum „minciuni banale, spuse la o petrecere doar ca să pici bine”). Mi-a plăcut la nebunie - și aceasta, și prima carte scrisă de el pe care am citit-o, Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul - și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de acesta. Voi ați citit vreo carte din cele două? Dacă da, aștept părerile voastre cu mare drag. Să aveți doar lecturi cu spor și pe placul vostru!

Haos, de James Gleick - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 478

Anul apariției: 2020

Traducere: Anca Bărbulescu

„Haosul pune probleme care sfidează metodele de lucru acceptate în știință. Face afirmații ferme despre comportamentul universal al complexității.”

James Gleick s-a născut la New York și a debutat cu o carieră jurnalistică, în calitate de redactor și reporter la The New York Times. A scris articole despre știință și tehnologie, documentând dezvoltarea internetului în editorialul său Fast Forward, iar în 1993 a înființat The Pipeline, un startup pe internet. Cărțile sale au fost traduse în peste 25 de limbi. Pentru mai multe detalii, accesați site-ul around.com și contul de Twitter @JamesGleick.

„Adepții haosului (...) speculează despre determinism și liber-arbitru, despre evoluție, despre natura inteligenței conștiente. Consideră că inversează tendința științei către reducționism, către analiza sistemelor în funcție de părțile care le compun: quarcuri, cromozomi sau neuroni. Ei sunt convinși că se află în căutarea întregului.”

Haos prezintă unei generații noi de cititori teoria haosului, una dintre cele mai importante inovații în cunoașterea științifică din epoca noastră. De la Efectul Fluturelui descoperit de Edward Lorenz până la calculul constantei universale a lui Mitchell Feigenbaum și la conceptul de fractali dezvoltat de Benoit Mandelbrot, care a creat o nouă geometrie a naturii, povestea captivantă țesută de Gleick se apleacă asupra personalităților fundamentale al căror geniu a deschis o nouă cale pentru știință. În Haos, Gleick face istoria teoriei haosului nu doar fascinantă, ci și accesibilă începătorilor, și ne deschide ochii către o nouă perspectivă surprinzătoare asupra universului. De la bătaia unor aripi de fluture la ritmurile complicate ale inimii umane, neregularitățile aparent fără legătură capătă un înțeles nou dacă le privim prin prisma teoriei haosului. În Haos, bestsellerul din care s-au vândut peste un milion de exemplare, James Gleick, nominalizat la National Book Award și la Premiul Pulitzer, dezvăluie știința haosului și oamenii de știință din spatele acestuia, spunând povestea uneia dintre cele mai importante inovații științifice din epoca noastră. Povestea captivantă țesută de Gleick se concentrează pe personalitățile fundamentale al căror geniu cumulat a deschis o nouă cale pentru știință. De la Efectul Fluturelui descoperit de Edward Lorenz până la calculul constantei universale a lui Mitchell Feigenbaum și la conceptul de fractali dezvoltat de Benoit Mandelbrot, care a creat o nouă geometrie a naturii, Gleick face istoria teoriei haosului nu doar fascinantă, ci și accesibilă, și ne deschide ochii către o nouă perspectivă surprinzătoare asupra universului.

„În știință, ca și în viață, știm bine că un șir de evenimente poate trece printr-un punct de criză care amplifică schimbările minore. Dar în haos astfel de puncte se găsesc la tot pasul. Sunt omniprezente. În sisteme ca vremea, dependența sensibilă de condițiile inițiale era o consecință ineluctabilă a interacțiunii dintre scara mică și cea mare.”

O carte care, sincer să fiu, m-a solicitat la maximum; și spun asta pentru că atunci când citesc literatură științifică, am de-a face cu două tipuri de cărți: acel gen de cărți științifice care au drept scop (sau urmăresc, în mare măsură) popularizarea științei (livrarea informațiilor într-o formă „simplificată și accesibilă”, pe înțelesul chiar și celor neinițiați) și acele cărți care depășesc această „barieră”, vizând un anumit public, unul avizat și inițiat - deci, acele cărți care au drept scop susținerea unor anumite teorii (poate chiar inovatoare), revizuirea altora și așa mai departe. Aș spune, astfel, că Haos este una dintre aceste cărți - nu pentru toți, cât o carte care a apărut în vederea susținerii teoriei haosului (deși cartea a fost publicată pentru prima dată acum mai bine de două decenii - 1987), o teorie cu care sincer n-am fost familiarizat (nici acum, după ce am citit cartea, nu mă simt prea comod „în proximitatea ei”), o teorie de care n-am auzit vreodată (nicidecum la modul în care e susținută în carte) și care chiar mi-a stârnit multe întrebări și, de altfel, m-a solicitat destul de mult. Conceptele de „complexitate”, „haos”, „fractali”, „teorie a haosului” au început să fie invocate, totutși, cu o frecvență crescând în literatura științifică. Cu toate acestea, mecanismele care stau la baza acestora sunt destul de străine, greu accesibile pentru mulți oameni de știință din diferite domenii de activitate, existând oarecum sincope în modalitatea în care sunt înțelese, potrivit originilor lor matematice și fizice; evident, toate aceste „erori de înțelegere” duc în cele din urmă la erori în aplicarea lor. Totuși, „știința complexității”, atunci când este înțeleasă îndeajuns de bine, are potențialul de „a revigora” multe domenii științifice (medicină, meteorologie, seismică, biologie, epidemiologie, economie, astronomie, dinamica fluidelor - hidrodinamică -  și altele), putând duce la obținerea unor rezultate practice deosebit de importante. Însă ca acest lucru să fie posibil, este nevoie de o anumită disciplină și de o anumită experiență care pot fi obținute printr-o „utilizare” adecvată, responsabilă și îndeaproape urmărită a conceptelor cu care lucrează această „știință a haosului”. 

Să luăm un mic exemplu. Un sistem este, pur și simplu, numele dat unui obiect pe care îl studiem, într-un anumit domeniu; acesta ar putea fi abstract sau concret, elementar sau compozit, liniar sau neliniar, simplu sau complicat, complex sau haotic. Sistemele complexe sunt sisteme extrem de compozite, adică construite dintr-un număr foarte mare de „subunități” care interacționează reciproc și ale căror interacțiuni repetate duc la un comportament colectiv „global”, producând o dinamică maximală a sistemului în sine, ca un „sincițiu funcțional”. Sistemele haotice fi formate din foarte puține subunități care interacționează între ele, dar interacționează repetat, astfel încât să producă o dinamică extrem de complicată a sistemului „inițial”. Sistemele simple au foarte puține părți componente care se comportă în conformitatea unor legi fizice simple. Sistemele complicate pot avea și ele foarte multe (sau foarte puține) părți componente, dar joacă roluri funcționale specifice și sunt ghidate, de asemenea, de reguli simple. Sistemele complexe pot supraviețui totuși „îndepărtării subunităților” componente prin adaptare la schimbare; pentru a fi robuste, alte sisteme trebuie să includă ceea ce se numește „redundanță în sistem” (de exemplu, ele trebuie să conțină mai multe „copii” ale unei anumite subunități). Și exemplul în sine: un sistem de asistență medicală mare va fi robust prin „plecarea” unui singur membru, deoarece restul membrilor sistemului se vor adapta pentru a compensa lipsa celui plecat - cu toate acestea, adăugarea mai multor asistenți medicali nu face, neapărat, mai eficient sistemul despre care vorbim. În altă măsură, să zicem, un scaner de tip PET (tomografie cu emisie de pozitroni), evident că nu va fi funcțional dacă i se îndepărtează o componentă majoră. În concluzie, comportamentul unui sistem haotic apare aleatoriu, însă este generat de procese simple, non-aleatorii, deterministe: complexitatea se află în evoluție dinamică (modul în care sistemul se schimbă în timp, schimbarea fiind determinată de numeroase reguli simple), mai degrabă decât, ei bine, sistemul în sine. „Știința haosului” este guvernată de numeroase „legi abstracte”, greu de prevăzut, prezis, teoretizat și înțeles, dar a căror forță „brută” este una deosebit de evidentă. 

„(...) Inima haosului ne este accesibilă matematic. Acum, haosul prefigurează viitorul, după cum nimeni nu va nega. Dar, pentru a accepta viitorul, trebuie să renunțăm la mare parte din trecut.”

Știința, în esența sa, mai ales cea învățată la școală, este cea care se prezintă „sub formă liniară”. Cu alte cuvinte, dacă avem de rezolvat o problemă, aceasta este „tradusă” într-o ecuație care, cel mai adesea, poate fi rezolvată, rezultatele sale existând sub forma unor cuantificări ce pot fi evident extrapolate în funcție de domeniul „problemei” ce trebuie rezolvate. Evident, în viața reală lucrurile stau cu totul altfel, și deseori sunt mult, mult mai dificile - devin neliniare. Paradoxa este faptul că natura, de fapt, ni se manifestă, în întreaga tradiție a științei, prin transformarea sistemelor neliniare în sisteme liniare, creând un arsenal de tructuri matematice pentru a face acest lucru posibil; și, mai mult decât atât, acest „arsenal de tructuri” conține „zgomote”, „nereguli”, „abateri” și „erori teoretice” care, în mod ideal, nu ar trebui în primul rând să fie acolo. Cartea Haos. Nașterea unei noi științe povestește călătoria acestor oameni de știință care au scos la lumină știința haosului, care au perpetuat teoriilor lor și s-au aventurat pe aceste teoritorii neexplorate și atât de ciudate ale științei. De la meteorologie, la fizică, apoi matematică, astronomie, hidrodinamică și, în cele din urmă, biologie, știința haosului s-a întins pe întreaga jumătate a secolului al XX-lea, până prin anii '80.

„Arhimede a avut cada, Newton a avut mărul, iar Galileo, conform unei legende de largă circulație, a avut un candelabru de biserică, ce se legăna iar și iar, dintr-o parte în alta, și își trimitea monoton mesajul în conștiința lui.”

Bazele științei haosului, fundamentele sale au fost puse de către oameni care au împins conceptul de „liniaritate” dincolo de limitele sale. Acum, odată ce știm că un sistem nu e periodic, deci nu este previzibil, ne așteptăm ca el să manifeste un comportament neregulat, haotic, hazardat, un comportament care nu urmează deloc un model și al cărui caracter nu poate fi presupus. Marea surpriză a fost atunci când ei și-au dat seama că, ei bine, nici în acest caz nu este cazul, întrucât ceea ce găsim în această dezordine, în acest „haos neregulat comportamental” este de fapt un fel de ordine în interiorul dezordinii. Modelele haotice care seamănă între ele, dar nu se repetă niciodată identic, și astfel sistemul nu își recapătă niciodată periodicitate (deci, nu devine un sistem regulat) - acestea sunt cele care descriu știința haosului, a ordinii în dezordine. O altă descoperire fascinantă a fost dependența sensibilă de condițiile experimentale inițiale; diferențele minore în input-uri (sistemele de intrare) producând răspunsuri extrem de diferite în interiorul sistemului, iar răspunsurile (output-uri) își păstrează același model haotic ordonat. Aceste rezultatele (în esență) bizare au reprezentat un interes enorm pentru matematicieni, în special pentru cei care se ocupă de topologie, adică de studiul formelor. Munca lor a dus la alte descoperiri noi, iar cea mai importantă a fost corelația între scară și profunzime - cu alte cuvinte, cu cât „pătrundem” mai adânc într-un anumit „model”, într-o anumită „formă”, cu atât ne vom da seama de fapt că această formă se repetă și se repetă și se repetă; sunt sigur că conceptul de „fractali” nu vă este atât de străin. Aceștia gravitează în jurul unei stări de echilibru numită „atractor”, iar universalitatea sa a fost - surpriză - chiar și dovedită.

„(...) Haosul este omniprezent; este stabil; este structurat.”

Economiștii care studiază fluctuațiile prețurilor în piețele bursiere, ecologiștii care prezic creșterea unei populații și explică extincțiile masive și, în cele din urmă, fiziologii care încearcă să vindece aritmia cardiacă - o gamă vastă de aplicații, de domenii în care știința haosului se face din ce în ce mai cunoscută și studiată, din ce în ce mai viabilă; o știință „pierdută” în negura stelelor și printre atât de multe științe care revoluționează sau, dimpotrivă, își pierd credibilitatea, fundamentele. Haosul, mai mult decât un termen „abstract”, devine un adevăr științific, devine un punct de plecare în încercarea omului de a-și răspunde la acele întrebări la care, cândva, se credea că nu există niciun răspuns. Întrucât știința, mai mult decât cu teorii, lucrează cu răspunsuri și rezultate, studiul haosului vine în ajutorul acelor oameni avizați și capabili, dornici să cerceteze în profunzimile lumii în căutarea echilibrului, a ordinii în dezordine. Întotdeauna, rezultatele pot fi extrapolate și valorificate în funcție de interesul fiecăruia, de domeniul său de activitate și de ceea ce, în sine, îl interesează. Haosul este o știință multilaterală, plurivalentă, cu aplicații - după cum ați văzut - într-o gamă vastă, efervescentă de domenii: de la literatură la economie, de la meteorologie la geografie. Într-adevăr, Haos este o carte pe care aș recomandat-o cu mare drag oricui este pasionat de acest domeniu și, în general, de știință, deși trebuie să recunosc că cuprinde și anumite detalii destul de exhaustive, pe care le-am înțeles puțin spre deloc, dar asupra cărora, cu siguranță, voi reveni în viitor. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!