Troia, de Stephen Fry - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: În afara colecțiilor

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2021

Traducere: Radu Paraschivescu

Stephen Fry este scriitor, actor, jurnalist și regizor multipremiat. A scris patru romane de succes — The Star’s Tennis Balls, Making History, The Hippopotamus și The Liar —, precum și trei volume autobiografice: Moab is My Washpot, The Fry Chronicles și More Fool Me. A devenit faimos alături de Hugh Laurie în serialul de comedie A Bit of Fry and Laurie (pentru care au scris împreună și scenariul), apoi a jucat, printre altele, în Wilde și V for Vendetta, iar în prezent poate fi văzut în serialul TV Cititorii de oase. Dă voce povestitorului pe audiobook-urile seriei Harry Potter. La Editura Trei au apărut 3 cărți scrise de către acest autor: Mythos. Miturile Greciei repovestite (2019, traducere de Luminița Gavrilă), Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri (2020, traducere de Radu Paraschivescu) și volumul Troia (2021, traducere de Radu Paraschivescu).

„(...) Troia o să se ridice din nou. O s-o construim ca să fie mai frumoasă, mai bogată, mai puternică și mai măreață decât a fost vreodată. Mai măreață decât oricare altă cetate din întreaga istorie a muritorilor (...). Căci eu sunt Troia. Și așa cum eu o să ajung bărbat în toată firea, tot așa o să ajungă și Troia la măreție.”

Troia. Cel mai frumos regat din întreaga lume. Givaierul Egeei. Scânteietorul Ilium, cetatea care s-a ridicat și a căzut nu o dată, ci de două ori. Povestea aceasta ni se adresează tuturor: răpirea Elenei, regina vestită pentru frumusețea ei, îi determină pe greci să trimită o mie de corăbii către Troia, pe care o vor asedia fără oprire, timp de zece ani sângeroși. Zeus, Regele Zeilor, este cel care declanșează războiul, când îi cere prințului troian Paris s-o aleagă pe cea mai frumoasă dintre zeițe. Ca să aibă câștig de cauză, Afrodita îi promite inima Elenei, soția regelui Menelau al grecilor, și de aici începe urgia. Este un război cumplit, nemilos, cu victime de toate părțile. Grecii nu-i pot înfrânge pe troieni pentru că Ahile, cel mai neînfricat războinic grec, este chinuit de gelozie după ce unul dintre aliații săi și-a ales-o drept iubită pe sclava troiană Briseis, așa că nu intră în luptă. Scena este pregătită pentru cea mai veche și măreață poveste spusă vreodată, unde pasiuni uriașe dau peste cele mai înalte idealuri și cele mai josnice viclenii. În Troia, veți găsi eroism și ură, dragoste și pierderi, răzbunare și regret, dorință și disperare, scrise toate cu sânge pe nisipurile unui țărm îndepărtat.

„(...) Înțelepciunea o să-ți aducă un renume care n-o să piară niciodată de pe fața pământului. După ce se va fi ales praful de toate citadelele și palatele celor puternici, cunoștințele tale și felul cum stăpânești artele războiului și pe ale păcii o să ducă numele Paris dincolo de stele. Puterea minții zdrobește sulița cea mai puternică.”

Să-nchinăm un pahar pentru acest autor erudit, Stephen Fry, pentru că ne-a oferit o trilogie care ne-a pus pe jar, ne-a purtat prin aventuri fabuloase, ne-a făcut cunoștință cu eroi demni de încredere, demni de cântece și legende nemaipomenite, ne-a purtat printre colinele Olimpului, unde gâlceava dintre zei este nesfârșită, unde setea după putere este de nestăpânit, unde miticul și fantezia, fantezia și miticul se împletesc într-o saga absolut memorabilă. Mulțumesc, domnule Fry, pentru că mi-ai oferit această porție delicioasă, inteligentă, documentată și plină de pasiune, de mitologie. Mă-nclin și abia aștept să-ți citesc și celelalte cărți, fie ele despre orice altceva decât mitologie. Pentru că trilogia aceasta - Mythos (recenzia o găsiți AICI), Eroii (recenzia o găsiți AICI) și Troia - mi-a făcut serile de toamnă mai frumoase și m-au purtat prin aventuri dintre cele mai fascinante și pline de tensiune. Mulțumesc că mi-ai arătat, încă o dată, că există în această lume povești care să te facă să te simți ca un copil (chiar dacă, în fine, poveștile astea nu-s întocmai pentru copii), care mi-au stârnit imaginația și, deseori, mi-au smult zâmbete și m-au făcut să râd. Mulțumesc pentru felu-ți delicios și inteligent în care ai dat viața tuturor zeilor, tuturor eroilor și semi-zeilor (deseori, de fapt, eroii), tuturor creaturilor cu un singur ochi și neagre și jumătate cai, tuturor creaturilor „de basm” - o adevărată efervescență „creativă”, o adevărată „oroare a naturii” a naibii de plăcută! Mulțumesc, Fry, că ți-ai împărtășit pasiunea cu noi, cititorii, sub forma acestor cărți, hrănindu-ne pofta de mitic și mitologie. 

„- Uitați-vă ce vă-mpinge să faceți! Cu toții. Orice urmă de demnitate dispare. În mrejele tânjirii după muritorii cei mai banali și fără însemnătate, vă transformați în porci, în țapi și-n tauri - din toate punctele de vedere. Orice, numai să vă țineți scai de cele după care jinduiți. Mai mare râsul.”

Ca și-n celelalte volume, și-n Troia am redescoperit aceeași voce narativă extrem de perspicace și inteligentă; pasiunea lui Stephen Fry pentru mitologia Greciei antice este de necontestat, irefutabilă, și se simte de la o poștă cât de mult „îi place ceea ce scrie”: documentarea atentă (și vreau să zic că de-a dreptul atentă), detaliile (poate deseori nu necesare, dar care „încadrează” mult mai bine poveștile spuse) minuțioase, toate aceste nume (unele tare greu de pronunțat, darămite de reținut) care nu-ți vor rămâne, la sfârșitul cărții, în minte, dar care „numesc” multitudinea de personaje care dau viață acestui volum. N-am simțit nici măcar o singură clipă că m-ar plictisi, nu, dovadă și faptul că am început-o aseară, am citit aproximativ optzeci de pagini, iar astăzi restul, și am terminat-o chiar acum câteva ore. Ca și celelalte cărți, nici pe-aceasta n-am putut s-o las din mână - am simțit nevoia de a citi mai mult și mai mult, prins de toată atmosfera creată de talentul narativ a lui Fry, de dinamismul situațiilor, toate jocurile de culise și replicile delicioase, toate planurile, toate întâmplările, vărsarea de sânge și moartea și războiul și luptele aprige, dușmăniile și comploturile, prieteniile, totul, pur și simplu, a fost extrem de intens și absolut încântător (sau, în fine, pe cât de încântătoare ar putea fi o bătălie înfiorătoare, poate una dintre cele mai sângeroase din mitologie, care l-a făcut însuși pe Zeus să afirme, parafrazând, că-i pare rău că s-a lăsat convins să-i creeze pe oameni). 

„- Vrei să ni te alături? a întrebat Odiseu. Să te-ntorci la Phthia, să-i iei pe mirmidoni și să aduci glorie Greciei? E în joc onoarea noastră și mai mult ca sigur prezența ta o să ne-aducă victoria. Agamemnon, Menelau, vărul tău Patrocle și o ditamai flota te așteaptă în Aulida.

Ahile a zâmbit.

- Miroase a distracție.”

Troia, marele diamant, sclipitoare bijuterie a Mării Egee. Condusă de Priam, apărată de puternicul Hector, dar, în cele din urmă, sortită pieirii din cauza lui Paris. În volumul de față, Stephen Fry își demonstrează încă o dată talentul său în a cunoaște extrem de bine „firele” mitologiei Greciei antice. Astfel, în acest volum urmărim diferite povești care încearcă să elucideze (pe cât de „viabil”) modul în care Troia a ajuns să fie condusă de Priam, și sunt prezentate poveștile tuturor celor care vor deveni de-o anumită importanță în bătălia (propriu-zisă) pentru Troia. Pe lângă asta, avem, bineînțeles, parte și de legende și povestiri interesante, unele chiar amuzante, cum ar fi cea în care este nevoie de judecata lui Paris, care trebuie să hotărască cui îi va fi oferit mărul de aur - Herei, Afroditei sau Atenei? Sau, alta, răpirea Elenei. Sau povestea lui Ahile și a renumitului său „călcâi” (ei, na, asta chiar n-aveam cum să nu apară în carte, fiind de-o importanță deosebită și, de fapt, cunoscută mai de către „toți muritorii”). Totuși, Fry se asigură că aduce în lumina cititorului și povești mai puțin cunoscute - cum ar fi faptul că, în războiul pornit, amazoanele sar în ajutorul cetății Troia, sau că Troia nu a fost distrusă o singură dată, ci de două ori (prima dată de „eroul-eroilor”, Hercule). Și, evident, niciun mit grecesc pare să nu fie de-a dreptul complet fără ca în acesta să fie implicați câțiva zei de-a dreptul idioți care se amestecă și fac o groază de mizerie. În poveștile lui Fry există eroism, există naivitate, prostie, lașitate, există forță și curaj, cruzime dar și milă, aroganță și modestie, există speranță și, de asemenea, există lipsa acesteia; de fapt, există orice alte vicii și virtuți posibile a fi imaginate. Povestea căderii orașului Troia este oarecum„raționalizată”, urmărită pas cu pas, fără a fi, totuși, diminuată această „tapițerie” încâlcită și complicată pe care o poveste de-o anvergură „epică” atât de mare ar putea-o presupune. Umorul contagios al lui Fry este de-a dreptul delicios, iar povestea este una extrem de captivantă. 

„Acțiunea se profilează pe orizontul minunat care strânge laolaltă realitatea și legenda, în penumbra ademenitoare unde scorneala și faptul coexistă. Iată ceea ce conferă epopeii homerice detaliile de finețe, realiste și vii ce însuflețesc și conving atât de mult, dar care ne livrează în același timp simbolismul glorios și profunzimea ca de vis pe care le permite doar mitul, cu intervențiile lui divine, cu episoadele lui supranaturale și cu eroii lui supraomenești.”

Da, Stephen Fry chiar este un erudit. Este un autor inteligent care a scris niște cărți chiar grozave - nu cred că trebuie să fii pasionat de mitologie ca să îți placă așa de mult pe cât mi-au plăcut și mie; la fel de bine pot fi citite și ca niște cărți de ficțiune (că, până la urmă, se prea poate ca de fapt asta să și fie). Dar narațiunea lui Fry este una măiestrită, amuzantă, delicioasă, bogată în detalii, și reușește cu un talent autentic să readucă în timpurile noastre aceste povestiri antice, insuflând viață eroilor și zeilor din Grecia antică; o călătorie fascinantă printre cele mai mărețe povești ale lumii, „o odisee prin mitologia greacă”, una de care m-am bucurat cu adevărat de-a lungul celor trei volume. Nu știu despre ce-ar mai putea să scrie Stephen Fry, poate despre Odiseea lui Homer? Sper că ai deja volumul în pregătire, domnule Fry. Că, da, chiar mă declar fanul tău! Vă recomand cu mare, mare drag aceste cărți, sunt absolut sigur că vă vor plăcea mult - și-o spun cu certitudine, întrucât chiar știu că n-are cum să nu te fascineze această lume mitologică de-a dreptul memorabilă! Să aveți doar lecturi pe placul vostru și pline de spor!

Jurnal (1941-1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943), de Etty Hillesum - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Memorii/Jurnale/Biografii 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Gheorghe Nicolaescu

„E o problemă a epocii noastre. Ura crâncenă pe care o avem față de germani ne otrăvește sufletul. Să fie înecați toți, niște orduri, trebuie stârpiți cu fum - aceste expresii fac parte din conversația zilnică, dând uneori senzația că nu se mai poate trăi în aceste vremuri.” 

Esther (Etty) Hillesum s-a născut în 15 ianuarie 1914 într-o familie de evrei din Middelburg (Țările de Jos). Din 1924 familia se mută la Deventer, unde tatăl, profesor de limbi clasice, devine director al liceului local. După încheierea studiilor liceale, Etty se mută la Amsterdam pentru a urma dreptul, apoi slavistica. La începutul anului 1941 îl cunoaște pe Julius Spier, fost discipol al lui Jung, psiholog, psihoterapeut și chirolog; la început este pacienta lui (cel mai probabil ideea ținerii unui jurnal a venit dinspre acesta, ca parte din terapie), apoi secretară, prietenă și iubită. Însemnările foarte intime din jurnal surprind, în paralel cu explorările spirituale ale tinerei de 27 de ani, viața de zi cu zi din Amsterdamul ocupației naziste, persecuțiile la care au fost supuși evreii și tăvălugul de neoprit al istoriei, căruia îi vor cădea victime într-un final și autoarea și întreaga ei familie. Caietele lui Etty, cu scrisul lor mărunt și greu de descifrat, au avut un destin complicat vreme de aproape patru decenii, până în anul 1981, când a apărut, în îngrijirea lui Jan G. Gaarlandt, prima selecție în neerlandeză a jurnalului, alături de o serie de scrisori trimise de ea, majoritatea din lagărul de tranzit Westerbork. Prima ediție integrală a fost publicată în 1986. Ulterior, jurnalul și scrisorile au fost traduse în engleză și în alte 24 de limbi. Pe lângă importanța istorică, scrierile lui Etty înfățișează o tânără de o inteligență și o sensibilitate aparte, nonconformistă, de o intensă compasiune și cu abordări feministe sofisticate. Vocea sa vine ca o completare „de maturitate“ a jurnalului Annei Frank. Etty Hillesum a murit pe 30 noiembrie 1943 la Auschwitz.

„(...) La urma urmei, într-un cap așa de mic ca al meu se strânge întotdeauna o grămadă de neliniște pentru nimic. Sunt și sentimente și gânduri înălțătoare și eliberatoare, însă harababura pune întotdeauan stăpânire pe tot. Să te transformi lăuntric într-un singur câmp mare, întins, fără tufișuri perfide care împiedică vederea, asta ar trebui să fie scopul meditației. Să intre în tine ceva din Dumnezeu (...).”

Probabil va fi nevoie să treacă mult, mult timp, până voi putea vorbi, așa cum trebuie, despre această carte. De fapt, cum adică așa cum trebuie? Simt că, vorbind despre această carte, aș putea-o face într-un mod mult prea banal, mult prea auster, mult prea grosolan - dar nu-mi rămâne altceva de făcut, în cele din urmă, fiind doar astfel simt că aș putea save-as în sufletul meu acestei cărți citite; o carte despre care, oricum, n-am cum să vorbesc la modul cel mai potrivit, „cel mai avizat”, fiindcă, până la urmă, nu mă recomandă nimic din punct de vedere „oficial” - nu sunt critic, nu sunt un istoric cu studii superioare de domeniu, nu sunt un expert al limbii. Nu. Dar sunt un cititor care a citit cartea, or, asta nu mă recomandă, oare, cel mai mult? Eu cred că așa este; și revin: nu pot vorbi despre această carte, nici nu pot scrie - estetic, într-o formă „plastică și frumoasă” - despre ea. Cred că este o carte care doar se citește, care doar se trăiește; e ca iubirea - nu o poți teoretiza, defini, o poți doar simți, o poți doar experimenta, o poți doar trăi. Pentru că manuscrisul de față, cartea de față, scrisă de Etty Hillesum, este una dintre cele mai frumoase cărți citite în viața mea, și n-o spun fără să știu despre ce vorbesc (am citit multe, multe cărți de-a lungul anilor): e o carte care și-a făcut casă în sufletul meu, și, de când am terminat-o, încă mă cutremură, mă face să tremur și-mi șoptește „uite, viața aceasta chiar e frumoasă, cu tot ce înseamnă ea!”

„Nu suntem decât niște butoaie goale prin care curge mai departe istoria omenirii. Totul e întâmplare sau nimic nu e întâmplare. Dacă aș crede în prima variantă, n-aș mai putea trăi, însă de cea de-a doua încă nu sunt convinsă.”

Probabil am lăsat bucăți din mine în patul în care am stat când am citit-o; probabil, puțin, inima mea a explodat în bucățele și s-a ridicat în gât, fiindcă și-acum, când scriu această (să-i zicem) recenzie, simt cum mă strânge ceva acolo. Nici nu știu cum să încep, pentru că habar n-am unde vreau să ajung: să ajung să v-o recomand? Nu știu. Nu-mi asum eventuala vină de a vă lovi pe voi așa cum m-a lovit și pe mine. Doare. Cartea aceasta doare rău de tot. Fiindcă este o carte vie, o carte reală, ca o strângere de mână, ca acea atingere care te trezește din somn; citind-o, n-am simțit că o citesc, ci am simțit că am o conversație cu Etty Hillesum; o tânără evreică pentru care simțul conversației este unul memorabil. Perspectivele sale psihologice împotriva vanității, a procupării de sine, a răutății și urii și ororii, asupra „păcatului”, pur și simplu sunt memorabile, revelatoare, pline de lumină, de o credință inimaginabil de a putea fi descrisă în cuvinte. Spiritualitatea lui Etty sugerează universalitatea unui „interior” viu, mângâietor, care te ridică și te înalță - cum e posibil ca atunci când crimele și ororile naziste reprezintă realitatea-ți imediată, să reușești, cu atâta lumină în suflet, să te gândești cât de frumoasă este această lume, să te retragi în tabernaculul „înlăuntrului” tău, unde te simți cel mai în singuranță, unde găsești cea mai frumoasă și cea mai primitoare casă, în sufletul tău, în adevărurile tale, și să vezi, ca printr-un ochean, sămânța frumuseții acestei lumi întunecate? 

„Când sufăr pentru cei lipsiți de apărare, nu sufăr de fapt pentru ceea ce este lipsit de apărare în mine?

Mi-am frânt trupul ca pe pâine și l-am împărțit bărbaților. Și de ce nu? Căci erau atât de înfometați și suferiseră deja de-așa de mult timp de lipsa hranei (...). Am vrea să fim balsam pe multe răni.”

Nu-mi pot găsi cuvintele, încă nu pot. Am fost copleșit - și încă sunt - de intensitatea a ceea ce am citit. De cugetările, credințele, trăirile și sentimentele lui Etty Hillesum, de scrierile-i memorabile (oh, chiar mă gândeam - dacă Etty n-ar fi murit, cu siguranță lumea aceasta literară ar fi fost îmbogățită de un artist atât de desăvârșit, cum a fost ea), de relația pe care a avut-o cu Dumnezeu, de idealurile ei, de profunzimile pe care a reușit să le atingă, încât m-a cutremurat de la prima până la ultima pagină a cărții. O cronică a Holocaustului, mult diferită față de oricare alta (sub formă de ficțiune sau memorialistică) pe care am citit-o. Însemnări devastatoare. Înălțătoare. Dar, mai presus de toate, distinctive. Cu o voce clară, puternică, Etty își descrie, inițial, viața de zi cu zi din Amsterdam, apoi din lagărul de muncă Westerbork. Ultima ei scrisoare, ca un omagiu al libertății, a fost o carte poștală aruncată din trenul care o ducea spre Auschwitz; pe măsură ce circumstanțele politice din Olanda în ceea ce privește drepturile evreilor încep să se deterioreze, Etty Hillesum încearcă să-și protejeze familia și prietenii, reușind să-și păstreze o putere interioară incredibilă - curajoasă, puternică și, totuși, parcă atât de singură și fragilă. Spiritualitatea lui Etty este reiterată din scriitura ei centrată pe Biblie, deși viziunea pe care o are asupra suferinței amintește de învățăturile budiste; fericirea durabilă într-o lume aflată mereu în schimbare (ce ciudat că o carte ce „cronicizează” una dintre cele mai cumplite crime împotriva umanității vorbește, totuși, despre puterea de a fi fericit, de a te bucura de minunea vieții și de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce îți oferă și „toate încercările la care te supune”). 

„Și la sfârșitul fiecărei zile aveam mereu același sentiment: iubesc așa de mult oamenii. N-am simțit niciodată amărăciune pentru suferințele la care erau supuși, ci întotdeauna iubire pentru modul în care ei știau să le îndure, încă mai știu să le îndure în ciuda tuturor împrejurimilor, oricât de puțin pregătiți ar fi fost în sinea lor să îndure orice.” 

Etty, o femei atât de puternică, atât de sensibilă, care a dat glas unei perioade atât de greșite din istoria mondială, însemnându-și, cu o spiritualitate ieșită din comun, viața de zi cu zi, viața întru viață și bucuria sufletului, lucrurile mărunte și atât de importante, frumusețea oamenilor, comuniunea cu natura și cu ceea ce, cu-atâta dragoste, Dumnezeu ne-a oferit, chiar și în cele mai negre ceasuri: „Până când deodată, acum câteva săptămâni, mi-a venit gândul izbăvitor care a răsărit ca un firicel proaspăt de iarbă încă șovâitor în mijlocul unei jungle de buruieni: și dacă n-ar exista decât un singur german respectabil, ar merita să fie apărat de toată această hoardă de barbari, și pentru acest singur german respectabil nimeni n-ar trebui să-și reverse ura peste un popor întreg”. Cu o putere de observație cu totul deosebită, Etty Hillesum lasă acest manuscris drept dovadă a unei istorii sociale a cărei urmări dureroase pulsează și-n ziua de astăzi, un document neprețuit despre restorturile profunzimii psihologice. Plină de pasiune și frământată de vremurile în care trăiește, Etty Hillesum ar fi fost în stare să-i ajute pe toți muritorii de pe acest pământ, aflați în necazurile lor, și doar așa poate ar fi reușit să simt că, în definitiv, „contează” și a înfăptuit ceva pe-această lume. A trăi întru binele celorlalți, chiar până la a te priva, pe tine însuți, de acest bine - asta ar fi făcut - și chiar a făcut - Etty, fără nicio îndoială sau ezitare. 

„Sentimentul vieții este atât de mare și de puternic în mine, atât de plin de serenitate și recunoștință, încât aș face bine să nu mai încerc niciodată să-l exprim într-un singur cuvânt. Este o bucurie așa de completă și perfectă în mine, Doamne. Toate cuvintele lui exprimă asta cel mai bine: «A-și găsi tihna în sine». Este poate modalitatea cea mai bună de a exprima sentimentul meu de viață: îmi găsesc tihna în mine însămi. Și acest «mine însămi», ce am mai profund și mai bogat în mine, unde mă odihnesc, numesc eu «Dumnezeu» (...). Și așa mă simt eu, întotdeauna și neîntrerupt: parcă aș fi în brațele tale, Doamne, așa de protejată, de adăpostită și de pătrunsă de sentimentul veșniciei. Și parcă până și cea mai slabă respirație a mea este pătrunsă de sentimentul veșniciei și cea mai măruntă faptă și cea mai neînsemnată vorbă se desenează pe un fundal grandios, are un sens mai profund.”

Chiar nu știu ce să mai spun. Sincer. Cred că mă voi opri aici; după cum am spus, mi-e greu să vorbesc despre această carte, simt că obosesc și încep să fac o polologhie inutilă. De-a dreptul fadă, mult prea superficială, comparativ cu ceea ce, de fapt, am citit. Și felul în care m-a făcut să mă simt, felul în care m-a răscolit și cutremurat. Nu pot recomanda această carte - pur și simplu trebuie ca citirea ei să vină de la sine. Dacă o veți citi, nu veți fi „martorii” diferitelor situații politice, nu veți simți că „aruncați o privire înapoi în trecutul dominării naziste”, nu, ci veți fi martorii unei „situații” în care scrierea, modul de gândire al lui Etty, psihologia și credințele acesteia înfăptuiesc însăși „situația”. Și o carte memorabilă, credeți-mă, se simte chiar de la prima pagină - iar eu am simțit această carte, în toată intensitatea ei, de la început până la sfârșit. Și acum, mult timp după ce am citit-o, încă îi simt ecourile de-a lungul întregii camere de rezonanță a sufletului meu. Pentru că, așa cum am mai spus, Jurnal (1941-1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) este una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată, una dintre cele mai profunde și impresionante! Să aveți doar lecturi la fel de frumoase ca și mine, dacă nu chiar mai bune, și de-o săptămână liniștită!

Focul mocnit, de Paula Hawkins - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2021

Traducere: Bogdan Ghiurco 

Paula Hawkins a lucrat timp de 15 ani ca jurnalistă, înainte să-și încerce talentul ca scriitoare. Născută și crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuiește și în prezent. Primul ei thriller, Fata din tren, a devenit un fenomen global, cu vânzări de 23 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea, tradusă în peste 40 de limbi, a fost ecranizată cu succes în 2016, cu Emily Blunt în rolul principal. Și cel de-al doilea thriller al său, În ape adânci, a fost bestseller internațional, petrecând douăzeci de săptămâni în topul Sunday Times al celor mai bune 10 cărți de ficțiune, dintre care șase săptămâni pe locul 1. La Editura Trei au fost traduse toate cele trei romane ale Paulei Hawkins: Fata din tren (2015, traducere de Ionela Chirilă), În ape adânci (2017, traducere de Camelia Ghioc) și cel mai recent roman al autoarei, Focul mocnit (2021, traducere de Bogdan Ghiurco). 

„O lovise mirosul. Pe lângă sânge, atât de mult sânge, mai era ceva, ceva mai vechi, dulce și rânced, ca atunci când lași prea mult crinii în vază. Mirosul și imaginea lui, irezistibilă, frumosul lui chip mort, ochii sticloși, încadrați de gene lungi, buzele cărnoase care-i dezveleau dinții albi, uniformi. Trunchiul, mâinile și brațele erau o baltă de sânge, iar vârfurile degetelor erau chircite pe podea. Ca și cum s-ar fi agățat de ceva.”

Cu aceeași impetuozitate cu care a cucerit milioane de cititori în Fata din tren și În ape adânci, Paula Hawkins scrie o poveste captivantă despre înșelătorie, crimă și răzbunare. Când un tânăr este găsit măcelărit pe o barcă ancorată la un chei londonez, suspiciunile planează asupra a trei femei. Laura, o tânără cu probleme, este ultima persoană văzută pe barcă, după o aventură de-o noapte cu victima. Carla este mătușa tânărului ucis, deja îndurerată după moartea surorii ei. Iar Miriam este vecina băgăcioasă care ascunde informații poliției. Trei femei pline de resentimente, care își doresc din suflet să îndrepte nedreptățile care li s-au făcut. Când vine vorba de răzbunare, chiar și cei mai buni oameni sunt capabili de lucruri înfiorătoare. Cât de departe vor merge ele ca să-și regăsească liniștea? Cât pot arde mocnit secretele până să iasă la lumină?

„- Parcă trăiești ca și cum ai avea de luptat împotriva unor incendii, Laura. Treci încontinuu de la o criză la alta, așa că noi două trebuie să găsim o modalitate să punem capăt acestui tip de reacție, să vedem dacă putem concepe niște strategii...”

Cred că luna aceasta a fost cea mai „productivă” în materie de cărți thriller citite; nu știu, am avut o poftă nebună, probabil dată fiind și vremea de afară care pare că m-a incitat la a vrea să citesc astfel de cărți - am citit toate cărțile scrise de Ruth Ware (recenziile le găsiți pe blog) pe care nu le citisem până acum, dar și un thriller fenomenal, a cărui continuare abia aștept să apară, și anume Suflete goale (recenzia o găsiți AICI); deci, Focul mocnit, cel mai nou roman al Paulei Hawkins, a picat exact când a trebuit. Și trebuie să recunosc că nu neapărat că nu am avut așteptări mari, dar mă așteptam să fie o poveste oarecum clișeică (ah, ce-a reușit să mă păcălească începutul cărții), banală, la modul că n-aveam să citesc despre nimic nou - aveam impresia că le-am citit pe toate, astfel încât nimic nu m-ar mai putea surprinde -, însă nu prea a fost cazul: romanul lui Hawkins chiar a reușit să mă prindă și să mă țină captiv (l-am început aseară și l-am terminat astăzi dimineață), oferindu-mi o poveste care m-a purtat ca într-un montagne russe (și sunt un mare fan al acestui „artificiu” creativ), trecându-mă prin diferite stări și culminând cu un final pur și simplu exploziv. 

„(...) Știi care-i problema ta, Laura? Ai avut un accident de mașină la zece ani, te-ai lovit cu capul de asfalt, ai suferit o fractură craniană, o fractură de bazin, o fractură compusă a femurului distal, o leziune traumatică cerebrală, ai stat douăsprezece zile în comă și trei luni în spital, ai trecut prin vreo șase intervenții chirurgicale dureroase, a trebuit să înveți din nou să vorești (...). Mai e de mirare că îți ieși repede din fire? Că ești furioasă?”

Aș începe prin a spune că intriga mi s-a părut extrem de bine construită, dată fiind explorarea, ulterioară, extrem de inteligentă a acestui „punct de plecare”: uciderea lui Daniel, un tânăr cu o mamă căzută în patima alcoolului, cu un istoric bogat în ceea ce privește situațiile ilegale, în jurul căreia se pornește o anchetă care, încetul cu încetul, are să scoată la lumină niște secrete tulburătoare. Și-apoi, personajele: Laura, o tânără disfuncțională, cu ceva „probleme la mansardă” survenite în urma unui accident care s-a soldat cu o comă de câteva săptămâni, dar cu un suflet bun, însă încercată de viață; Clara, mătușa lui Daniel, care, de asemenea, ascunde niște amintiri terifiante legate de propriul ei copil și mama lui Daniel, Angela, care este găsită moartă cu doar opt săptămâni înaintea uciderii lui Daniel, niște conflicte mocnite, refulate, care au să iasă la iveală în cele mai tensionate momente și bătrânica Irene, probabil unul dintre personajele mele preferate, care dă dovadă de curaj și joacă un rol cheie în desfășurarea acțiunii. Destinele acestor femei are să se încâlcească la un moment dat, acțiunile fiecăreia aruncând o lumină palidă asupra a ceea ce, de fapt, s-a întâmplat cu Daniel și care au fost „motivele” uciderii acestui tânăr. Și, de asemenea, mi-a plăcut mult să urmăresc și conflictul „scriitoricesc” dintre Theo, soțul Clarei, și domnișoara (de cincizeci și trei de ani) Lewis, care a suferit în trecut o traumă după ce, împreună cu prietena sa Lorraine, a fost răpită - însă doar ea a fost cea care a scăpat, iar acum este bântuită de vina că poate, dacă ar fi fost destul de curajoasă, ar fi reușit să-și salveze prietena; inspirată de această întâmplare, aceasta-și scrie memoriile și le trimite unui agent literar însă acestea nu sunt publicate, dar sunt utilizate drept sursă de inspirație pentru romanul polițist al pseudo-scriitorului Theo. Ce mizerie! M-a enervat teribil de tare acest lucru! 

„(...) Începu să scuipe, să urle Dispari din calea mea dispari din calea mea dispari din calea mea, să se lupte cu cineva, cu altcineva, să tragă cu pumnii de părul slinos, să împingă, Dispari din calea mea, să simtă miros de sudoare și respirație puturoasă. Își dezgoli dinții, Te rog, plângea ea, și plângea Miriam. Nu pume mâna pe mine nu pune mâna pe mine.”

În cele din urmă, fiecare personaj pare a avea ceva „ciudat”, ceva ce parcă l-ar incrimina să-l ucidă pe tânărul Daniel (mai puțin Irene, sincer): Laura avea o relație ciudată cu aceasta și există numeroase dovezi care ar incrimina-o; de asemenea, pe parcurs aflăm și ceva destul de ciudat în legătură cu relația dintre Clara și Daniel; iar Miriam ar fi putut oricând să se răzbune pe Theo și să facă în așa fel încât toate dovezile să ducă spre el. Nu? Până la urmă, nimeni n-ar bănui - poate - că o femeie de cincizeci și ceva de ani, care a trecut printr-o întâmplare soră cu moartea, ar fi capabilă de așa ceva; plus că există nenumărate metode de a ucide pe cineva, fără să fie nevoie de o anumită forță fizică. Nu știi ce să mai crezi, iar proza lui Hawkins se învârte în jurul a numeroase momente în care, ca cititor, chiar nu știi ce să mai crezi și în cine să te încrezi. Personajele sunt extrem de bine construite, zbuciumate, au conflicte interioare și reușesc să ascundă lucruri, să fie duplicitare și mincinoase, dar și curajoase, puternice, determinate; chiar m-am atașat de Laura și Irene, chiar și de Clara, însă Theo m-a enervat la culme, iar Miriam ba ma enervat, ba mi-a plăcut. Ce-i clar, totuși, e faptul că am reușit să fiu captivat de poveste și să nu-mi dau seama cum, încetul cu încetul, ajunsesem la sfârșitul acesteia - ah, da, sfârșitul parcă aș fi vrut să fie altul, dar m-a lăsat cu niște interesante semne de întrebare și probleme „de etică”! 

„(...) Cum ar fi putut să trăiască într-o lume în care Daniel era încă viu (...)? 

Ei bine, această posibilitate trebuia nimicită.”

Nu a fost neapărat un thriller genial, care să mă facă să exclam wow, dar a fost o lectură care m-a ținut în tensiune, mi-a oferit o atmosferă tensionată, dramatică, în care parcă am fost „fiert la foc mic”, m-a satisfăcut și „motivul” chiar m-a convins (mereu am o problemă la cărțile thriller - când, în sfârșit, afli care-i treaba, eu deseori am nevoie ca această explicație să fie una pertinentă, convingătoare, adică chiar să fi meritat să faci atâtea chestii din cauza acestui lucru - mă-nțelegeți), a fost unul viabil (bineînțeles, nimic, niciodată, nu poate să justifice suferința, adică moartea, pe care o poți provoca cuiva). Este vorba despre dureri pe care le ținem în suflet mult, mult timp, care-și fac casă în sufletul nostru și cu care trăim, sau învățăm să ne obișnuim, dar care, la un moment dat, au să iasă la iveală - și când o vor face, vor urma explozii, nopți nedormite, și mai multe dureri și chiar alegeri ce țin de viață și de moarte. Iar Paula Hawkins, în Focul mocnit, chiar asta face: scoate la iveală cele mai dureroase amintiri, iar vindecarea acestor răni nu poate fi făcută decât cu prețul sângelui. 

„Ușa e încuiată, dar există și o fereastră, iar camera este la parter. Fereastra e mică, iar ea nu este o tipă chiar subțirică. Nu e beznă deplină. În zare, spre apus, se vede un stol care se risipește, apoi se adună la loc. Cerul se umple de păsări, se golosește, se umple din nou și este foarte frumos. Dacă ar rămâne aici, se gândește fata în sinea ei, chiar în acest loc, dacă ar privi în continuare în depărtare, întunericul nu se va lăsa și bărbatul nu va mai veni după ea.”

Chiar vi-l recomand! Sunt sigur că veți găsi o poveste interesantă, care vă va purta printr-o efervescență de stări dintre cele mai polarizate; acțiunea merge extrem de rapid, chiar n-am simțit că aș fi citit ceva ce s-ar fi dovedit „irelevant” sau „inutil”, „umplutură”, cum îi zic eu de obicei - cam totul este important din punct de vedere al intrigii, desfășurării acțiunii și „concluziei”. Și, după cum am spus, a mers extraordinar de rapid - capitolele sunt și scurtuțe, iar acțiunea, dinamizată de personaje și de întâmplări neașteptate, întorsături de situație, secrete nebănuite, curge de la sine ca un râu învolburat. Poate nu e cel mai bun roman al Paulei Hawkins, nu mă pot pronunța, știu doar că am văzut ecranizarea cărții Fata din tren și mi-a plăcut mult (abia aștept să citesc și romanul), dar cu siguranță este un roman pe care îl veți îndrăgi! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri, de Stephen Fry - Recenzie

Editura: Trei

Colecție: În afara colecțiilor

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 560

Traducere: Radu Paraschivescu 

Stephen Fry este scriitor, actor, jurnalist și regizor multipremiat. A scris patru romane de succes — The Star’s Tennis Balls, Making History, The Hippopotamus și The Liar —, precum și trei volume autobiografice: Moab is My Washpot, The Fry Chronicles și More Fool Me. A devenit faimos alături de Hugh Laurie în serialul de comedie A Bit of Fry and Laurie (pentru care au scris împreună și scenariul), apoi a jucat, printre altele, în Wilde și V for Vendetta, iar în prezent poate fi văzut în serialul TV Cititorii de oase. Dă voce povestitorului pe audiobook-urile seriei Harry Potter. La Editura Trei au apărut 3 cărți scrise de către acest autor: Mythos. Miturile Greciei repovestite (2019), Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri (2020) și volumul Troia (2021).

„În epoca în care intrăm acum, zeii încă sunt foarte prezenți, favorizând, defavorizând, dirijând și deranjând, însă darul focului adus de PROMETEU a dat posibilitatea omenirii să-și vadă singură de treburi, să-și construiască orașe-state, regate și dinastii distincte.”

Nu există eroi mai faimoși decât eroii Greciei. În această continuare a bestsellerului Mythos, Stephen Fry spune poveștile spectaculoase și amuzante, tragice și atemporale ale grecilor care s-au încumetat în cele mai îndrăznețe și mai palpitante aventuri, care au scăpat cu bine din primejdii nemaiîntâlnite și i-au păcălit cu dibăcie pe zeii vicleni și răzbunători. Alăturați-vă lui Iason la bordul corabiei Argo și porniți cu el în căutarea Lânii de Aur. Urmăriți-o pe Atalanta cea crescută de urși cum aleargă mai repede decât toți bărbații, înainte de-a fi păcălită cu trei mere de aur. Însoțiți-l pe Heracle de-a lungul celor douăsprezece munci ale sale și admirați-l pe șiretul Oedip cum dezleagă enigma Sfinxului. Plină de urmăriri palpitante și labirinturi stranii, de ghicitori imposibile și monștri care îți îngheață sângele în vine, de gesturi de lașitate josnică și de curaj veritabil, Eroii este povestea lucrurilor — bune și rele — de care noi, muritorii, suntem cu adevărat în stare.

„Focul este real și arzător în lume și i-a dat omenirii puterea să topească, să forjeze, să fabrice și să facă, dar a existat și un foc lăuntric; mulțumită lui Prometeu, acum sntem înzestrați cu scânteia divină, cu focul creației, cu conștiința care aparținea cândva doar zeilor.”

În continuarea volumului Mythos. Miturile Greciei repovestiei (despre care, pe scurt, am vorbit în postarea de mai jos, adică AICI), m-am întâlnit cu celălalt volum al lui Stephen Fry, Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri, pe care n-am putut să nu-l compar cu volumul lui Alexandru Mitru - cel care, de altfel, a spus „bazele” pasiunii mele pentru mitologie -, Legendele Olimpului. Eroii (volumul al doilea). Ca întotdeauna, proza lui Fry este una care pare să curgă de la sine, la modul că se citește ușor, nu e greoi, iar poveștile pe care le spune, miturile pe care le reinventează și le readuce în timpurile noastre, fac plăcerea și deliciul oricărui cititor care este însetat de aventură, de situații fantastice, creaturi din cele mai oribile, eroi neînfricați și eroine inspiraționale. O carte vie, dinamică, cu monștri periculoși și ciudați, cu peripeții dintre cele mai neașteptate și cu zei nervoși, gata să se răscoale asupra eroilor (de multe ori, proprii fii) înzestrați cu un curaj împământat chiar de ereditatea lor - niște povești care ne învață că, atunci când avem visuri pentru care să luptăm, dispunem în noi de ceea ce ne este necesar pentru a le vedea îndeplinite: curajul și speranța. Însă, pentru fiecare pas făcut înainte, va exista mereu un Zeus care să știe să te-mpingă doi pași înapoi; că, na, doar e Zeus, nu?

„Epoca de Aur s-a transformat într-o Epocă a Eroilor - bărbați și femei care-și iau destinele în propriile mâini, care-și folosesc însușirile umane numite curaj, șiretenie, ambiție, rapiditate și forță ca să înfăptuiască lucruri extraordinare, să înfrângă monștri cumpliți și să întemeieze mari culturi și dinastii care schimbă lumea.”

Nu e neapărat necesar să fi citit Mythos înainte de a citi acest volum - Stephen Fry este atât de drăguț încât, atunci când e nevoie și oarecum necesar să știi deja anumite chestii, adaugă note de subsol în care explică care-i treaba (iar, în alte cazuri, face trimiteri fixe la o anumită secvență din Mythos). Trebuie să recunosc că aventura din primul volum a fost, pentru mine, mult mai interesantă, întrucât întodeauna m-au interesat zeii Greciei, mai mult decât eroii Greciei. Totuși, asta nu-nseamnă, nici pe departe, că n-am avut parte de o aventură memorabilă citind și-acest volum - de fapt, poate noutatea mitologică cu care am avut contact a fost mult mai mare, întrucât multe aspecte privitoare la eroii antici, atemporali mi-erau străine, sau pur și simplu le uitasem. Deci, avem parte de aventuri alături de mulți eroi „celebri” (Perseu, Heracle - cunoscut, de majoritatea, drept „Hercule” -, Orfeu, Iason, Tezeu, Belerofon ș.a), dar și de aventuri fabuloase alături de eroine (poate, mai puțin cunoscute), cum ar fi Atlanta. Ce este evident e faptul că, oricum, citind cartea, n-ai cum să nu-ți dai seama cât de minunată și fantastică este această lume mitologică, în care orice, dar orice este posibil, iar pericolul aventurilor prin care trec eroii noștri dragi se face simțit la orice pas. Cred că mitologia este o sursă de inspirație inepuizabilă pentru autorii de cărți fantasy - sau, de fapt, ar putea fi, deoarece nu știu prea multe cărți care să fie un retelling al aventurilor mitologice grecești (că știu că e la modă în ziua de astăzi să scrii cărți de acest gen; în speță, cunosc o singură carte, apărută la noi, care se încadrează în maniera estetică despre care am amintit, cu zei) -, pentru că spune poveștile impresionante ale unor eroi care, deseori, întruchipează virtuți dintre cele mai omenești: arta, forța, inteligența și curajul. 

„Apoi s-a gândit din nou pe ce drum s-o apuce. Le-a spus în minte «Drumul Unu», «Drumul Doi» și «Drumul Trei», a rupt o ramură dintr-un măslin și a început s-o curețe de frunze una câte una, numărând în același timp. «Unu, doi, trei... unu, doi, trei... unu, doi, trei... unu, doi!». Așa să fie. O iau pe Drumul Doi.  Ce s-ar fi putut întâmpla dacă pe ramură ar fi fost o frunză în plus - sau în minus - n-o să știm niciodată. Lucrurile de mare importanță pot depinde uneori de asemenea fleacuri, dar nu putem decât să ghicim ce se poate afla pe drumurile pe care nu le alegem.”

Ca și-n primul volum, umorul își face casă și în acest volum. Pur și simplu sunt vrăjit de modul în care Stephen Fry repovestește, atât de palpitant, toate aventurile prin care au trecut diferiți eroi. Stilul lui de a scrie este unul extrem de lejer, simplist, fără să se piardă în detalii inutile care ar putea să facă lectura greoaie, plictisitoare și anostă, seacă. Atmosfera, deseori, este una sufocantă, plină de pericole și creaturi bizare, monstruoase, însă eroii noștri se dovedesc a fi capabili să facă față oricărei situații care le-ar putea pune viața în pericol - bineînțeles, de asta sunt și eroi, nu? C-au reușit să scape cu bine (majoritatea) din situațiile soră cu moartea în care s-au aflat. O lectură dinamică, complexă, delicioasă și convingătoare, Eroii m-a captivat de la prima până la ultima pagină (cred că este absolut nefiresc cât de repede am citit cele două cărți ale lui Stephen Fry, și cum, odată ce m-am apucat de ele, n-am făcut decât să citesc și să citesc și să citesc până am ajuns la ultima pagină, iar asta cred că spune multe), deoarece mi-a stârnit imaginația și mi-a hrănit, bineînțeles, interesul pentru mitologia greacă. 

„Ca să supraviețuiască într-o asemenea lume, muritorii au simțit nevoia să-i implore pe zei și să li se supună, să le aducă jertfe și să-i măgulească prin laude și rugăciuni. Numai că unii bărbați și femei încep să se sprijine pe propriile lor resurse de tărie și inteligență. Sunt bărbații și femeile care - cu sau fără ajutorul zeilor - vor îndrăzni să facă lumea sigură, pentru ca ființele omenești să înflorească. Sunt eroii.”

Nu știu ce-aș mai putea spune; multe nu sunt de spus, întrucât, vorbind despre această carte, aș putea face trimiteri și la recenzia primului volum, Mythos. Miturile Greciei repovestite - bineînțeles că am întâlnit aceeași voce narativă plăcută, captivantă și inteligentă, am simțit aceeași pasiune intensă pentru mitologie. Deci, din pasiune cu siguranță ies cărți bune - iar Stephen Fry dă dovadă de o documentare profundă, îndelungată, oferind cititorului o carte completă, o imagine nu doar de ansamblu, dar și încadrată asupra acestui domeniu efervescent numit mitologie. După cum am spus, abia aștept să citesc și volumul Troia, mi-e dor de o carte care să mă țină captivat așa cum au reușit și celelalte două volume ale autorului. V-o recomand cu mare drag (ceea ce probabil este deja subînțeles), am certitudinea că vă va plăcea poate nu la fel de mult ca și mie, dar cu siguranță vă va stârni interesul și vă va vrăji prin lumile fanteziste și detaliul mitologic pe care le-au surprins Stephen Fry! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Mythos. Miturile Greciei repovestite, de Stephen Fry - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: În afara colecțiilor

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 504

Anul apariției: 2019

Traducere: Luminița Gavrilă

Stephen Fry este scriitor, actor, jurnalist și regizor multipremiat. A scris patru romane de succes — The Star’s Tennis Balls, Making History, The Hippopotamus și The Liar —, precum și trei volume autobiografice: Moab is My Washpot, The Fry Chronicles și More Fool Me. A devenit faimos alături de Hugh Laurie în serialul de comedie A Bit of Fry and Laurie (pentru care au scris împreună și scenariul), apoi a jucat, printre altele, în Wilde și V for Vendetta, iar în prezent poate fi văzut în serialul TV Cititorii de oase. Dă voce povestitorului pe audiobook-urile seriei Harry Potter. La Editura Trei au apărut 3 cărți scrise de către acest autor: Mythos. Miturile Greciei repovestite (2019), Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri (2020) și volumul Troia (2021). 

„Dar de unde au apărut miturile Greciei antice? Din încâlceala istoriei umane putem să desprindem firul culturii grecești și să mergem pe el, dar, alegând o singură civilizație și poveștile ei, am risca să pierdem din vedere adevărata origine a mitului universal.”

Nimeni nu iubește și se războiește, nimeni nu râvnește și înșală la fel de pătimaș sau de ingenios precum zeițele și zeii Greciei. Stephen Fry repovesteşte miturile grecești, oferindu-ne ocazia să asistăm fascinați la nașterea înțeleptei Atena din mărețul cap despicat al lui Zeus și la coborârea nefericitei Persefona în sumbra lume subpământeană, la clipa în care e deschisă cutia Pandorei, plină cu toate relele lumii, și la legendara poveste de dragoste dintre Eros și Psyche. Mythos relatează toate aceste mituri extraordinare pentru lumea de azi, păstrându-le neștirbite semnificațiile profund umane.

„Mythos începe cu începutul, dar nu se termină cu sfârșitul (...). Și apoi, pe mine mă interesează doar să spun poveștile, nu să le explic sau să analizez adevărurile umane și resorturile psihologice care stau în spatele lor. Miturile sunt suficient de fascinante ca să se susțină singure ca narațiuni, având în vedere detaliile lor tulburătoare, surprinzătoare, romantice, comice, tragice, violente și tulburătoare.”

Nu știu de ce a fost nevoie să treacă atât de mult timp pentru a citi această carte - poate pur și simplu nu mi-a „sărit” în ochi, atunci când a apărut, pentru că altfel cu siguranță ar fi fost a mea numaidecât. De ce? Pentru că, atunci când eram mic, adoram orice ținea de mitologia greacă și romană. Am citit cărțile lui Alexandru Mitru (e imposibil să fi copilărit ca cititori și să nu fi citit Legendele Olimpului, refuz să cred), am avut o pasiune patetică pentru tot ce ținea de cultura zeilor, poveștile fascinante, eroii, întâmplările care-mi stârneau imaginația, filmele, jocurile, fan art-urile și chestii de acest gen. Și, când am văzut această carte, abia anul acesta, am zis că neapărat trebuie să o citesc. Și să-mi amintesc, cu plăcere, de zilele copilăriei, atât de frumoase și de simple, când credeam că toată viața aceasta se învârte în jurul meu și mă credeam invincibil - stai, chiar așa este: sunt invincibil, iar propria mea viața se învârte în jurul propriului meu eu (ce de-a pleonasme necesare)! 

„Existau, însă, trei minunate excepții: trei surori frumoase, HESPERIDELE - nimfele apusului și fiicele serii. Ele vesteau sosirea zilnică a mamei și tatălui lor, însă cu lumina blândă și aurie a amurgului, nu întunericul înfricoșător al nopții. Momentul lor este ceea ce un cameraman numește în ziua de azi «ora magică», atunci când lumina este cea mai frumoasă și cea mai seducătoare.”

Nu, serios, am adorat, pardon, devorat cartea. Mi-a plăcut la nebunie, încât, imediat ce-am terminat-o, în aceeași stare de efervescență mitologică, m-am apucat de următorul volum scris de Stephen Fry, Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri, întrucât acest volum face, cu precădere, referință la zeitățile Olimpului, iar următorul volum la eroi mitologici (majoritatea, în cele din urmă, copii ai zeilor - semi-zei, unii dintre ei- cu pământence nesăbuite și ușor de păcălit, și-aici, majoritatea trase pe sfoară, mai mult sau mai puțin, de către legendarul și virilul Zeus, zeul zeilor, tipul cu fulgere, a cărui potență este mai greu de stăpânit decât electronii neîmperecheați dintr-un atom). Poveștile lui Stephen Fry, repovestirile sale, sunt absolut delicioase: recunosc că multe îmi erau deja cunoscute, am crescut cu ele, dar am avut parte și de o groază de noutăți care, în cele din urmă, s-au întrețesut, rezultând o viziune mult mai clară, mult mai detaliată și concisă asupra mitologiei grecești. Nu știu câți dintre voi sunteți pasionați - sau ați fost- de mitologia grecească, această ramură provenită din Antichitatea popoarelor, dar mie mi se pare fascinant, la o adică, cum se poate face o paralelă cu știința din ziua de astăzi: cum a apărut Universul din perspectivă științifică (Big Bang-ul, teorie majoritar acceptată în ziua de astăzi) și din punct de vedere mitologic (o poveste fascinantă care implică niște trădări și înverșunări familiale). Cum au apărut unele insecte, cum s-au creat anumite forme de relief din părți de trupuri sfârtecate, burți tăiate, lacrimi. Cum au apărut anumite păsări, elemente chimice, care-și au numele ori din zei, ori din odrasle ale acestora. Sincer, chiar mi s-a părut o carte deosebit de fascinantă, din a cărei lectură n-am putut să mă dezlipesc până când n-am dat-o gata.

„- Nu-i nevoie să vă înclinați, spuse Prometeu, atingând-o pe una dintre ele și minunându-se de consistența și vitalitatea ce se simțea pulsând înăuntru.

Răsuflarea Atenei transformare lutul în carne vie și caldă. Ochii le străluceau, plini de viață, energie și speranță.

- Ba pardon, spuse Zeus, trebuie să se încline. Noi suntem zeii lor și ele nu trebuie să uite asta.”

Mythos. Miturile Greciei repovestite nu doar că a fost ca o călătorie în timp, când eram mai mic și împrumutat cărți cu și despre zei de la biblioteca locală, dar mi-a făcut cunoștință și cu un autor cu care, cum altfel, împart, până la urmă, aceleași pasiuni: cu o scriitură spumoasă, fantezistă, Fry își mărturisește astfel pasiunea lui de-o viață pentru miturile Greciei antice (spiritul, erudiția, inteligența lui Stephen Fry sunt absolut evidente). Mitologia chiar m-a interesat extrem de mult timp, până la a mă influența - acum mulți ani - să urmez o carieră în arheologie (am renunțat, pe parcurs, la acest gând). Îmi aduc aminte cu cât patos mă uitam la filme cu zei, cât de mult îmi plăceau jocurile pe calculator (vă amintiți cu toții de Hercule, sunt sigur de asta), și ce fantezei stârneau în mine poveștile cu zei. Am retrăit toate acestea citind cartea lui Stephen Fry, și cred că nimic nu se poate compara cu sentimentul de a citi o carte bună, extrem de bună, care în același timp simți că e ca o mașină a timpului într-o perioadă de viață din trecutul tău. O, Stephen Fry, dacă aș fi știut cât de mult o să-mi placă această carte, ce stări o să-mi creeze (vorbesc, aici, de-o experiență strict personală, raportată la experiența mea de viață), probabil te-aș fi citit când voi fi îmbătrânit - ca să pot retrăi, atât de palpabil, amintiri atât de vechi. Dar nu-i bai, cu siguranță voi reciti această carte - pentru că mereu, cu aceeași plăcere, voi citi cărți care să-mi amintească de pasiuni vechi, niciodată renegate. 

„Sosiseră Boala, Violența, Înșelăciunea, Suferința și Sărăcia. Și nu aveau să mai plece niciodată.

Ce n-a știut Pandora a fost că, atunci când s-a grăbit să pună la loc capacul, a închis-o în vas pentru totdeauna pe una dintre fiicele lui Nyx. O ultimă creatură mică a rămas acolo pentru totdeauna, bătând neajutorată din aripi. Numele ei era ELPIS, Speranța.”

Dacă sunteți cât de cât familiarizați cu mitologia greacă, știți prea bine cât de efervescentă și complexă este aceasta (iar totul este mult potențat și intensificat de stilul de scriere delicios al lui Stephen Fry). Vorbim, așadar, de o groază de intrigi, personalități din cele mai diversificate - intempestive, periculoase, lacome, oleacă hegheș, duse cu pluta, nebune, aventuroase, geloase (o, da, gelozia Herei), puternice și curajoase, întunecate și neînfricate -, iar poveștile, aventurile au să răsară chiar și din cele mai neînsemnate întâmplări. Zei contra zeițe, tați contra fii, fii contra mame, soț contra soție, toate acestea fac din mitologia greacă o adevărată „supă de întâmplări” dintre cele mai inexplicabile, bizare și delicioase. Vă întrebați cum au apărut, din lumină mitologică, oamenii pe Pământ? Stephen Fry - de fapt, mitologia - are răspunsul. Și e unul extrem de interesant. Citind cartea lui Fry, chiar mi-am dat seama cât de mult mi-am îmbogățit cunoștințele legate de mitologie - habar n-am dacă vreodată, în viața asta, voi avea nevoie de ele, dacă mă vor ajuta la orice altceva în afară de a mă bucura că, ei bine, știu acest lucru, dar mă simt extrem de bine de faptul că o pasiune veghe și-a regăsit locul în sufletul meu odată cu citirea acestei cărți. Și mi-am dat seama, încă o dată, de ce îmi place atât de mult să citesc; ar fi total inadecvat să vă spun de ce, nu? Doar și voi sunteți cititori, până la urmă... 

„Multe mituri grecești antrenează consecințe în cascadă. Așa cum am văzut deja, protagoniștii uei povești ajung să se căsătorească și să întemeieze dinastii din care rezultă și alți eroi legendari. Și sunt o mulțime de mituri secundare al căror fir narativ se desprinde din roata lui Ixion.”

Mythos. Miturile Greciei repovestite este o carte ca o gură proaspătă de aer. Plină de acțiune, dinamică, efervescentă, interesantă, cu comploturi și situații periculoase și lupte și întâmplări care te țin cu sufletul la gură. Doamne, cât de mult mi-a plăcut! Ce repede am devorat-o! Nu mai am răbdare, abia aștept să citesc și volumul Troia (va fi următoarea mea lectură, după cartea de care m-am apucat astăzi), sunt sigur că voi avea parte de aceleași aventuri delicioase. Chiar v-o recomand cu cel mai mare drag, știu prea bine - am certitudinea, deci - că o să vă placă: n-ai cum să te nu te lași captivat de o lume atât de fantastică, atât de interesantă, care-și are „prelungiri” în lumea din ziua de astăzi, cea pe care o cunoaștem și în care trăim (găsiți, după cum v-am zis, numeroase explicații - evident, deloc viabile - legate de anumite forme de relief existente pe Pământ, diferite denumiri, diferite mituri a căror explicație e interesant s-o cunoașteți, niciodată nu știi cât de bine poți să pici la o petrecere în cunoștință de cauză; or, îți poți impresiona prietenii; auzi, știi de unde vine denumirea de păianjen sau care-i faza cu firul acela al Ariadnei sau știai că din capul lui Zeus a sărit chiar fiic-sa). Să aveți doar lecturi pe placul vostru și spor în toate!