Mentalitatea de cercetaș, de Julia Galef - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Științe Sociale

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Apetrei

Julia Galef este gazda popularului podcast Rationally Speaking, pentru care a intervievat gânditori precum Tyler Cowen, Sean Carroll, Phil Tetlock și Neil deGrasse Tyson. Este consultant pentru OpenAI, lucrează cu Open Philanthropy Project și este cofondatoare a Center for Applied Rationality. Prezentarea TED pe care a susținut-o în 2016, „Why You Think You're Right – Even If You're Wrong”, a strâns peste patru milioane de vizionări.

„Acest contrast între reacțiile mele din lumea reală și cea ipotetică a fost ca o trezire, ca un semnal de alarmă că trebuia să fiu mai puțin credulă în cazul dovezilor care se întâmpla să-mi susțină punctul de vedere.”

Când vine vorba despre convingerile oamenilor, știm că ei văd ce vor să vadă. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu ceea ce Julia Galef numește mentalitate de „soldat”. De la tribalism și dorințe deșarte până la raționalizarea din viața personală și la tot ce se află între acestea, suntem tentați să apărăm ideile în care ne dorim cel mai mult să credem și să le reducem la tăcere pe celelalte. Dar autoarea susține că, dacă vrem să facem mai des lucrurile așa cum trebuie, ar trebui să ne antrenăm pentru mentalitatea de „cercetaș”. Spre deosebire de soldat, obiectivul cercetașului nu este să apere o parte împotriva celeilalte, ci să iasă pe teren, să-l cerceteze și să revină cu o hartă pe cât de corectă și de exactă se poate. Indiferent cu ce speră el să aibă de-a face, cercetașul vrea mai presus de toate să știe care este, de fapt, adevărul. În această carte, Julia Galef arată că cercetașul este mai bun în a face lucrurile așa cum trebuie nu pentru că ar fi mai inteligent sau mai instruit decât altcineva. Este vorba despre câteva aptitudini emoționale, obiceiuri și feluri de a privi lumea, lucruri pe care oricine le poate învăța. Oferind exemple fascinante, de la cum poți supraviețui eșuat în mijlocul oceanului până la cum evită Jeff Bezos încrederea de sine exagerată, cum îi depășesc superanticipatorii pe operativii CIA și până la discuțiile de pe Reddit și partizanatele politice moderne, Galef explorează motivele pentru care creierul ne induce în eroare și ne spune ce putem face pentru a schimba felul în care gândim.

„Punctul tău tare ca cercetaș constă în abilitatea de a rezista acestei tentații, de a trece dincolo de judecata inițială și de a gândi în nuanțe de gri în loc de alb și negru. De a face diferența dintre sentimentul de «95% sigur» și cel de «75% sigur» sau «55% sigur».”

Recunosc că sunt un mare fan al conferințelor TED Talks, dar n-am urmărit prezentarea Juliei Galef decât după ce am citit această carte; well, this woman know how to talk! Aveam așteptări destul de mari de la această carte, întrucât am auzit foarte multe lucruri pozitive despre ea - mi-am zis, așadar, chiar cu certitudine, c-o să-mi placă sau, cel puțin, o să-mi ofere o perspectivă nouă asupra modului în care pot aborda anumite situații (fiindcă majoritatea persoanelor care o citiseră susțineau această idee). Ei, bine, amândouă așteptările mi-au fost confirmate: (a) această carte chiar mi-a plăcut și (b) chiar mi-a oferit niște sfaturi extrem de prețioase, a fost un fel de „deschizătoare de drumuri”, un fel de „iluminare”, pe care le voi integra, încet și sigur, în viața mea - or, poate tocmai de asta mi-a plăcut, astfel încât punctul (a) este doar un fel de extensie a punctului (b), însă m-am referit, de asemenea, și la modul în care a fost scrisă, deci la accesibilitatea, acuratețea, logica și cât de întemeiate și fundamentate au fost ideile (teoriile?!) pe care Julia Galef le susține și prezintă în Mentalitatea de cercetaș.

„Una dintre nevoile fundamentale ale omului este aceea de a simți că lucrurile sunt, în principiu, în ordine: că nu există erori, că lumea nu este un loc oribil și că, orice ne-ar aduce viața, o să fim în stare să gestionăm. Firește că într-o situație de viață și de moarte această nevoie este deosebit de greu de satisfăcut. Din acest motiv, mulți dintre cei aflați în situații de urgență recurg la diferite forme de raționament motivat, precum negarea, autoiluzionarea sau raționalizarea.”

Care-i, deci, faza? Oarecum, cred că mă așteptam (sau speram) să regăsesc în această carte un fel de „lucrare academică aprofundată”, științifică, nu doar (ceea ce am perceput eu) o privire de ansamblu, contre-jour chiar dacă faptică, cu exemple și etaloane, și așa mai departe - de fapt, mai mult decât ceva științific, am perceput cartea ca fiind o lucrare jurnalistică. Evident, nici nu se pune în discuție faptul că aș contesta ceea ce Julia Galef susține în această carte (de altfel, m-a și convins că are dreptate), plus că știm cu toții cât de importante sunt lucrările jurnalistice, ce contribuții au adus ele de-a lungul anilor (chiar și în literatură) - însă, în cele din urmă, „munca depusă” e un pic diferită. Cred eu. Să-l luăm drept exemplu pe Ed Yong, chiar câștigător al Premiului Pulitzer anul acesta - deși jurnalist (la origine), are numeroase lucrări în domenii de biologie, chiar o carte apărută la Editura Publica (Cuprind mulțimi - genială, recenzia o găsiți AICI); deci, pentru a putea vorbi despre această carte, la modul cât mai serios, ar însemna nu doar să cunosc activitatea jurnalistică a Juliei Galef (și nu-i cazul), ci să-i fi urmărit și pașii pe care i-a urmat în a ajunge la concluziile pe care le trage în această carte, la ideile pe care le susține și „atitudinile” pe care le promovează (de altfel, aspectele acestea sunt surprinse în cartea de față). 

„Probabil te gândești că aceste principii sunt evidente și le știi deja. Dar «a ști» un principiu, în sensul că îl citești și spui «da, știu» nu e același lucru cu a-l asimila într-o manieră care să schimbe cu adevărat felul în care gândești. Brookshire știa deja, înainte de postarea ei devenită virală, despre atitudinea părtinitoare pentru confirmarea raționamentului și atitudinea părtinitoare privind experiența recentă.”

Tema principală (mult spus tema principală, întrucât totul este mult mai complex și efervescent) a cărții Juliei Galef este dihotomia dintre „Mentalitatea cercetașului” vs. „Mentalitatea soldatului” și, ca să fiu mai precis, de ce abordarea unei mentalități de cercetaș este (aproape) întotdeauna mult mai bună și sănătoasă decât mentalitatea unui soldat. Știu. Știu. Și eu m-am gândit la asta: OK, există o groază de cărți care abordează problematica de „cum să gândim corect”, „așa trebuie să gândești” - tot ce-am sperat este ca această carte să nu fie una dintre ele. Să nu fie doar o altă carte care-mi promite marea cu sarea-n toate formele ei. Și tocmai ăsta-i aranjamentul onest (aș fi fost tentat să zic șpilul): puține cărți chiar te-ndeamnă să „încerci să gândești corect”. Ca să putem intra totuși în temă, trebuie să facem o diferențiere între această „mentalitate de cercetaș” și „mentalitate de soldat”: mentalitatea de cercetaș este ceea ce te ferește să te minți singur în ceea ce privește întrebările dure pe care oamenii tind să le raționalizeze (chiar trebuie să fac un consult medical?), mentalitatea de cercetaș este cea care ne face să ne punem la îndoială presupozițiile și să ne despicăm firul în patru (dacă n-am gastrită, oare ce altceva aș putea să am?), mentalitatea de cercetaș are evoie de dovezi, iar raționamentul este ca „desenarea unei hărți” - descoperirea faptului că într-adevăr ai greșit nu înseamnă că ai suferit o înfrângere (ceea ce ar fi valabil în cazul mentalității de soldat), ci înseamnă că, de data aceasta, ți-ai revizuit harta. Pe de altă parte, mentalitatea de soldat abordează un comportament mai puțin „irațional”, aș putea spune: totul devine un fel de bătălie defensivă, ești în căutare continuă de dovezi pentru a-ți întări și consolida convingerile, pretinzând și atitudini cum ar fi negarea, amăgirea, raționalizarea. Totuși, mentalitatea de soldat este foarte des prima opțiune la care (involuntar) apelăm. Ea este persistentă, „apără” ceva. Ce apără ea? Ce-o face, în cele din urmă, atât de persistentă? În cartea de față, Julia Galef vine cu răspunsuri și exemple la întrebări pe care, poate, nu ți le-ai pus niciodată, dar care se dovedesc a fi extrem de relevante. 

„Când știi că ai un fond intelectual comun cu cineva devii mai receptiv față de argumentele sale, chiar de la început. Așa devine posibil și ca respectivul să-ți explice punctul său de vedere în «limbajul» său.”

După cum v-am spus, cred că mă așteptam la o mulțime de referințe bibliografice și studii științifice (eu, unul, foarte des pe asta mă bazez: stai liniștit - este dovedit științific). În schimb, Galef a mizat pe povești și anectode specifice pe care le-a livrat cititorului în ideea „întăririi” și exemplificării aspectelor pe care aceasta le promovează și susține. Principalele studii pe care mi le amintesc, către care Julia Galef a făcut referință, au fost doar câteva studii psihologice destul de mici, și nu știu totuși cât de mult credit le-aș putea oferi. În fine. Oricum, să nu mă înțelegeți greșit, autoarea chiar are darul de a explica pe înțelesul tuturor niște teorii și atitudini care cu care, eu unul, n-am mai avut contact - evident, în Mentalitatea de cercetaș ea chiar încearcă să susțină, de altfel, ceva nou și inovator; ceea ce ea însăși, în cele din urmă, a descoperit. Ea susține că mindset-ul unui cercetaș este mult mai sănătos, curat, potrivit decât mindset-ul unui soldat (bineînțeles, asta este o simplificare colosală a ceea ce, de fapt, susține), însă totul este mult mai substanțial și profund - ce mentalitate ar trebui să abordezi, de ce, care este dăunătoare și, iarăși, de ce, cum ai putea gestiona mult mai bine anumite situații cu care te confrunți? Eu am învățat, în facultate, că există trei moduri prin care you can deal with the problem: (1) înfrunți problema, la modul cel mai incisiv și direct, (2) fugi de problemă și (3) îți schimbi emoțiile față de respectiva problemă (care, după părerea mea, e un fel de combinație între primele două variante). Cine-ar fi crezut, de fapt, că abordarea unei mentalități de cercetaș este cea care, în cele din urmă, face ca cele trei modalități să lucreze într-o sinergie specifică în vederea abordării respectivei probleme? Eu nu, dar am aflat din cartea de față: beneficiile de a fi sincer (într-o accepțiune mult mai mare decât în ensul strict al cuvântului).

„A adopta o identitate discretă înseamnă să te gândești la ea într-o manieră deschisă, mai degrabă decât la o sursă principală de mândrie și semnificație în viața ta. Este o descriere, nu un drapel pe care să-l fluturi cu fală.”

Despre raționalitate. Despre modul în care oamenii iau decizii (ceea ce-i super fain, pentru că, chiar astăzi, am terminat The Undoing Project, o carte memorabilă), despre formarea credințelor - oarecum, despre asta este cartea Juliei Galef. Și, într-o măsură, chiar mă așteptam să fie plictisitoare, oarecum. În schimb, am perceput-o ca fiind extrem de practică, chiar emoționantă pe alocuri. Am tras o mulțime de concluzii importante, iar exemplele date de autoare chiar mi s-au părut relevante în a susține, cu măiestrie, argumentele ei. Și cel mai mult mi-a plăcut că n-a avut o atitudine părtinitoare, n-a militat pentru „tabăra cercetașilor”, deci a evitat crearea unor polemici: ea doar a vrut ca cititorul să fie sincer din punct de vedere intelectual și să gândească clar. Voi mai insista asupra anumitor aspecte, doar câteva: lungimea cărții mi s-a părut cea potrivită - cărțile care susțin o anumită teză sau care vor să introducă un concept (da, ăsta-i cuvântul potrivit pe care-l căutam) nou n-ar trebui să fie prea lungi; lipsa jargonului, iarăși, mi-a ușurat mult lectura (întrucât nu sunt întocmai familiarizat cu jargonul din acest domeniu, care i-ar putea face pe mulți să-și prindă urechile) - doar raționament și exemple. De asemenea, am apreciat accentul pe care Galef l-a pus pe soluții imediate, practice. După cum v-am spus, în timp ce citeam chiar am simțit o schimbare certă, palpabilă în modul în care mă gândeam la anumite situații, la anumite decizii, în propriul meu raționament; și o mai mare disponibilitate în a mă întreba de ce, în anumite situații, am avut anumite convingeri, anumite moduri de a reacționa, și cum aș putea face să reacționez mai bine în anumite alte circumstanțe? 

„Am văzut cum o identitate proeminentă ne poate distorsiona capacitatea de gândire. Simțul clarității morale absolute, al plasării de partea binelui, al luptei cu răul - acestea sunt condițiile ideale pentru mentalitatea de soldat.”

În sfârșit, chiar e o carte pe care aș recomanda-o cu drag - este o resursă introductivă extrem de prețioasă în a începe acea călătorie - cred că fără sfârșit - în căutarea adevărului. În explicarea comportamentelor pe care le avem, a modului în care reacționăm și, de fapt, cum ne-am putea „destructura” atitudinile negative, violente (poate), nepotrivite, astfel încât să reușim să trăim într-o comuniune cu propriile noastre predilecții, fie ele așa cum sunt. O carte concisă, frumos încadrată, sinceră, care urmărește să scoată la lumină „problema problemelor”, dar nu într-o formă științifică, ci într-o formă umanistă: presărată cu exemple practice, cu situații, studii psihologice și altele care susțin, în cele din urmă, viabilitatea conceptelor pe care Julia Galef le livrează cititorului. Nu, nu i le impune, nu susține că ceea ce spune ea e ceea ce ar trebui să fie - păstrând o voce obiectivă, Julia Galef face din Mentalitatea de cercetaș acea carte la care, după o anumită situație, poate te reîntorci căutând răspuns la întrebarea „ei, oare am reacționat cum trebuie?”, știind că, cu siguranță, vei fi învățat ceva din asta. Chiar v-o recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen de cărți. Eu mă bucur mult că am citit-o și că, ușor-ușor, pot integra învățămintele și lecțiile trase în viața mea de zi cu zi. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor!

În ape adânci, de Paula Hawkins - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2017

Traducere: Camelia Ghioc

Paula Hawkins a lucrat timp de 15 ani ca jurnalistă, înainte să-și încerce talentul ca scriitoare. Născută și crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuiește și în prezent. Primul ei thriller, Fata din tren, a devenit un fenomen global, cu vânzări de 23 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea, tradusă în peste 40 de limbi, a fost ecranizată cu succes în 2016, cu Emily Blunt în rolul principal. Și cel de-al doilea thriller al său, În ape adânci, a fost bestseller internațional, petrecând douăzeci de săptămâni în topul Sunday Times al celor mai bune 10 cărți de ficțiune, dintre care șase săptămâni pe locul 1. La Editura Trei au fost traduse toate cele trei romane ale Paulei Hawkins: Fata din tren (2015, Editura Trei, traducere de Ionela Chirilă), În ape adânci (2017, Editura Trei, traducere de Camelia Ghioc) și cel mai recent roman al autoarei, Focul mocnit (2021, Editura Trei, traducere de Bogdan Ghiurco).

„Nickie i-a spus că în orașul ăla erau bărbați care n-ar ezita nicio clipă să trateze o femeie ca pe-un nimic, întotdeauna fuseseră. Oamenii se făceau că nu văd, așa-i?”

Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghiţite de apele întunecate ale râului. Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis. Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund. Paula Hawkins vine cu un thriller alert, provocator, ce analizează caracterul iluzoriu al emoției și al amintirii, precum și modul tulburător în care trecutul se poate insinua în prezent. „Fiindcă așa începe: cu înotul vrăjitoarelor – proba de apă. Acolo, la bulboana mea, în acel liniștit colț de paradis aflat la mai puțin de o milă de unde sunt în clipa asta, aici le aduceau, le legau și le aruncau în râu, ca să se scufunde sau să înoate. Se spune că femeile au lăsat ceva din ele în apă, se spune că apa păstrează ceva din puterile lor, fiindcă de atunci, le-a atras spre țărmurile sale pe cele fără noroc, pe cele disperate, pe nefericite, pe rătăcite. Vin aici ca să înoate cu surorile lor.”

„Nimănui nu-i plăcea să se gândească la faptul că apa din râul ăla era infestată cu sânge și fiere de femei persecutate, de femei nefericite; o beau în fiecare zi.”

Ce-roman-plictisitor! Dar plictisitor rău, rău de tot! Pe scurt, n-am înțeles mare lucru din el. Nu mi-a plăcut; ce-i drept, după două cărți scrise de Paula Hawkins care mi-au plăcut - Fata din tren (recenzia o găsiți AICI; disclaimer - mamă, ce mult scriam la recenzii acum câțiva ani) și În ape adânci (recenzia o găsiți AICI), cărora le-am dat 5 steluțe, respectiv 4 steluțe -, trebuia, cumva, s-o gafeze. Să-mi ofere un roman care să nu-mi placă; dar, domnilor, nici chiar un roman atât de plictisitor. Sau nu plictisitor, ci enervant. Sau, enervant și plictisitor. Habar n-am, știu doar că m-am chinuit din toată ființa mea să-l termin ca să-mi iau de-o grijă (fazual spus), și să stau liniștit c-am citit și această carte din interminabila și infinita și fecunda mea listă de lecturi. Dar, pe bune, chiar nu mă așteptam să-mi displacă atât de mult și să-mi creeze atâtea stări (negative), ci m-așteptam ca măcar într-o mică măsură să-mi stârnească interesul și să mă captiveze. Nope, not my cup of tea, într-o lume a băutorilor de cafea. Nope! 

„Dar aparențele sunt înșelătoare, fiindcă e un loc al morții. Apa, întunecată și sticloasă, ascunde ce zace în adâncuri: alge în care te încâlcești, care te trag în jos, pietre zimțate care să despice carnea. Deasupra se înalță amenințătoare faleza de gresie cenușie: o sfidare, o provocare.”

În ape adânci se vrea a fi un roman interesant. Cu un punct de plecare incitant și oarecum diferite de majoritatea cărților thriller; dar, pentru mine, sincer să fiu, n-a fost decât un experiment eșuat. Am avut impresia că autoarea a scris cartea doar ca să mai publice o carte, după răsunătorul succes al primului ei roman, Fata din tren, care, la acea perioadă, chiar mi-a plăcut la nebunie. Acum, dacă m-aș uita în urmă, n-aș zice că-i extraordinar, dar încă rămâne un thriller interesant care, să zic așa, „a ajutat” la devenirea mea de cititor înrăit de thriller. Dar, my friend, cartea aceasta, asta de față, e pur și simplu mult sub nivelul mării. Știu, știu, sunt o groază de persoane cărora le-a plăcut, care i-au dat 5 steluțe - nu zic că nu le merită, poate chiar le merită, dar din punctul meu de vedere chiar zic, de fapt, că nu le merită. Și-i punctul meu de vedere, iar asta înseamnă că ce scriu aici e prin excelență și absolut cert subiectiv, deci depinde într-o măsură de experiența mea de cititor (una destul de efervescentă, aș spune), deci de așteptările mele (care, dacă e să vorbim de tagma romanistă thriller - cea în care se încadrează și acest roman - sunt destul de mari), iar romanul Paulei Hawkins nu a satisfăcut niciuna dintre aceste 2 părți. De ce? Fiindcă nu mi-a oferit absolut nimic incitant (în afară de un punct de plecare interesant). Nimic care să mă dea pe spate. Dimpotrivă, am simțit lectura ca fiind una redundantă, plictisitoare și banală, cu niște personaje de-a dreptul simple, superficiale, vagi, la care n-am avut acces și cu care nu m-am împrietenit. Și, probabil, nici n-aș fi vrut s-o fac. Mi-a displăcut, total, totul. N-am găsit nimic incitant, în afară de o vagă atmosferă tensionată, undeva pe la sfârșitul cărții când, chipurile, se-ntâmplă - omg finally - ceva. În rest - scoate apă dintr-o piatră mult prea seacă.

„Acum, serios: cum naiba să ții socoteala tuturor cadavrelor de pe-aici? Parcă e Crimele din Midsomer doar că, în loc de oameni care cad în betoniere sau își crapă capetele, aici e cu accidente, sinucideri și înecuri istorice misogino-grotești.”

Repet, vorbesc strict de experiența mea - probabil, și sunt foarte sigur, de fapt, dacă aș fi citit această carte acum câțiva ani, cu siguranță mi s-ar fi părut mai interesantă. Dar acum, după zeci de cărți thriller citite, chiar pot spune că nu e nimic de capul ei, ca să mă exprim într-un limbaj colocvial. Nu mai spun de cele inșpe mii de perspective narative (care obiective, care subiective) din care este scris romanul, care n-au făcut decât să mă epuizeze și „să mă confuzeze” și mai tare decât eram deja. Efectiv, am simțit că nu pot ține firul cărții, că nu înțeleg mai nimic, că și ajunsesem în punctul în care mă-ntrebam „OK, am ratat eu ceva?”, dar nici nu-mi păsa, că ajunsesem, în același timp, și-n punctul în care pur și simplu voiam să treacă paginile și să treacă și să treacă până voi ajunge la sfârșitul cărții. Și, evident, mă gândeam că odată ajuns acolo, poate în căpățâna mea (aparent, de data asta, de-a dreptul încăpățânată) are să se facă lumină, că epilogul romanului va aprinde un bec, acel bec care de-a lungul celor patru sute și ceva de pagini a stat închis sau a mers la voltaj subliminal. N-a fost cazul. Sfârșitul - a oferit niște răspunsuri unor întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată.

„(...) Nu te-ai schimbat, doar te-ai dus să mori, iar eu mă simt de parcă mi-a fost smulsă inima din piept. Îmi doresc cu disperare să te mai văd o dată.”

Chiar nu știu ce să mai spun - știu că unii dintre voi ați citit cartea, știu că v-a plăcut. Mai știu și persoane cărora chiar nu le-a plăcut și îmi împărtășesc aceleași păreri. Recunosc, celelalte 2 cărți de la Paula Hawkins chiar au fost bune, interesante, m-au prins rapid și chiar m-au ținut acolo. Dar În ape adânci chiar mi se pare un rateu colosal. Nu știu, chiar mi se pare că-i un thriller slab, mult prea încâlcit, atât de încâlcit încât lecturarea lui te enervează și obosește - și, entschuldigung, dar eu chiar nu caut asta de la un roman. Nu. În ultimă instanță, mă bucur că l-am citit și că-l pot pune deoparte, nu doar gândindu-mă că nu-l voi mai citi vreodată (de fapt, niciodată nu recitesc cărți, mai ales thrillere, decât dacă sunt scrise de Liane Moriarty - big grin - sau dacă mi-au plăcut extraordinar de mult; și chiar e cazul, la unele cărți), ci gândindu-mă că, totuși, am toate cărțile scrise de Paula Hawkins în bibliotecă, ceea ce mă face un cititor șmecher (glm, frățiorule). Nu vi-l recomand, dar eu nu-s aici să recomand cărți - mi-am dat seama că de multe ori experiențele pot fi polarizat diferite, ceea ce-i de-a dreptul fascinant și frumos, și-o carte care nu mi-a plăcut mie, nu-nseamnă că nu poate să vă placă și vouă. Evident, și contrariul este la fel de viabil! Deci, citiți-o, dacă vreți. Sau nu o citiți, dacă vreți. Slavă Domnului că avem libertatea de a fi... liberi. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!

Ereditate, de Miguel Bonnefoy - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2021

Traducere: Lucia Vișinescu

Miguel Bonnefoy s-a născut în 1986, în Franța, dintr-o mamă venezueleană și un tată chilian. Romanele sale Le Voyage d'Octavio (finalist la Premiul Goncourt pentru roman de debut, mențiune specială la Premiul celor cinci continente ale Francofoniei) și Sucre noir (finalist la Premiul Fémina și la Premiul Mille Pages) s-au vândut în Franța în peste 30 000 de exemplare și au fost traduse în mai multe limbi. În 2013, Miguel Bonnefoy a fost recompensat cu Premiul Tânărului Scriitor de limbă franceză pentru Icare et autres nouvelles. Ereditate (Editura Trei, 2021, traducere de către Lucia Vișinescu) s-a bucurat de un mare succes încă de la apariție: a fost nominalizat la Premiul Fémina și la Marele Premiu al Academiei Franceze. A obținut Premiul Librarilor din Franța în 2021. „Vocația este, în opinia mea, această chemare pe care o avem pentru un anumit lucru, o algebră secretă, o geometrie misterioasă. Nu știm exact de ce ne atrage și spre ce ne poartă, așa cum fluturii sunt atrași spre lumină. Asta înseamnă scrisul pentru mine.” - Miguel Bonnefoy

„Pentru o clipă, se simți ispitit să ia vaporul și să se întoarcă acasă, să plece pe drumul pe care venise, dar își aminti de promisiunea făcută și hotărî că dacă exista vreo datorie patriotică ce trecea dincolo de frontiere era aceea de a apăra țara strămoșilor săi.”

Venit din Franța, cu un butaș de viță-de-vie într-un buzunar și cu 30 de franci în celălalt, patriarhul familiei Lonsonier se stabilește în Santiago de Chile la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aici, fiul său, Lazare, întors din infernul Primului Război Mondial, construiește împreună cu soția lui cea mai frumoasă volieră din Anzi. Și tot aici, fiica lor, Margot, visează să devină aviatoare și se căsătorește cu un soldat apărut din negura trecutului, pentru ca mai târziu să-l aducă pe lume pe Ilario Da, care va deveni un faimos revoluționar. În această saga impresionantă, desfășurată pe ambele țărmuri ale Atlanticului, vreme de o sută de ani, Miguel Bonnefoy zugrăvește magistral, în limbajul realismului magic, portretul unei familii dezrădăcinate. Singurul reper pe care generațiile acestei familii îl moștenesc este legenda misterioasă a unui unchi dispărut. O poveste despre exil și căutarea avidă a locului de apartenență, despre eterna reîntoarcere la o patrie natală atât de aprig dorită, încât nicio regăsire reală nu se mai poate ridica la nivelul fanteziei.

„Lazare nu uită niciodată noaptea în care această femeie i-a redat plăcerea de a simți parfumul de citrice, bucuria trupurilor lipite unul de altul și a sudorii lor melancolice, în timp ce au stat amândoi înlănțuiți în cada de fontă ce aparținuse celui dintâi Lonsonier și care era acum suficient de încăpătoare pentru a întâmpina o nouă generație.”

Am avut certitudinea că o să îmi placă mult această carte din două motive: a fost recomandată de către doamna Camelia Cavadia, o scriitoare și o cititoare înrăită ale cărei recomandări nu m-au dezamăgit niciodată; și, în al doilea rând, coperta, pur și simplu, mi-a „spus” că această lectură are să fie una deosebită. Și așa a fost. O carte pe care am citit-o în aproximativ trei zile - și nu pentru că ar fi fost o lectură solicitantă, mult prea grea -, pentru că am vrut să mă bucur cât mai mult de lectură, de stilul romanist al lui Miguel Bonnefoy, atât de delicat, senzual și sensibil, și în același timp atât de puternic, reverberant, inteligent. Atât de luminos și transcedențial! Și nu-i o carte mare, ci are aproximativ două sute de pagini - dar în aceste două sute de pagini am simțit că iau parte la aventurile unei întregi saga de familie, în care destinele personajelor se întretaie, se țes unele cu altele, iar la sfârșit, atunci când totul are să conveargă într-un singur punct, într-o - să-i zicem - concluzie, aveam să știu că romanul acesta abundă de viață, suflu și emoție. Pentru că proza lui Bonnefoy se înscrie în acel registru literar pe care l-aș putea numi realism magic, în stil márquezian, ducând într-o măsură cu stilul de scriere al scriitoarei franceze Carole Martinez, autoarea unuia dintre romanele mele preferate dintotdeauna, Inima cusută (recenzia o găsiți AICI). Și nici nu știu cât aș putea vorbi despre Ereditate, romanul lui Miguel Bonnefoy, pentru că știu că orice aș spune ar putea păli, de fapt, în fața experienței de a citi, în sine, acest roman, în loc de a citi o recenzie despre acest roman.

„O bilă mică acoperită de sânge și de pene ieși din pântecele lui Thérèse și se restogoli pe cap, ca un ou în mijlocul tumultului de piuituri, concertului de țipete și de uguituri. Fața ei minusculă, acoperită de un puf de șoim privea țintă spre domul din bronz, de unde bufnița lui Thérèse o studia, la rândul ei, într-o tăcere măiestuoasă.”

Un roman profund, eclectic, pasional, fantezist, care cuprinde poveștile unor „vieți superstițioase”, niște „istorii magice”, într-un roman pe care l-am găsit ca aflându-se la granița cu basmul. Personajele lui Bonnefoy sunt înzestrate cu un anumit har, fie că vorbim despre stări sufletești palpabile, fie că vorbim, în sine, de abilități practice. Pare că ceea ce le „călăuzește” prin lume este însăși originea lumii în care trăiesc, inspirate de contextul istoric - sub semnul magiei, a irealului atât de real, viețile acestora transfigurează realitatea, aducând la lumină țesătura fermecată a vieții. Iar totul este conturat de o proză talentată, inteligentă, scrisă de un autor erudit, sensibil, întreg. După cum am spus, realismul magic încadrează opera lui Miguel Bonnefoy, acel gen de narațiune pe care, eu unul, îl ador, îl găsesc extrem de plăcut și pasional. Povestind traiectoriile familiei Lonsonier, Bonnefoy ne implică, pe noi cititorii, în viața acestora, ne face omniprezenți și spectatori atenți la toate aventurile captivante, care sfidează realitatea, prin care aceste trec. Realitățile romaniste cu care se confruntă, idealurile pe care le au, emoțiile pe care le trăiesc, credințele, gândurile - toate acestea fac din Ereditate un roman, în sine, de-o anvergură memorabilă. Probabil am să mă repet și-am să spun că, într-adevăr, a fost o surpriză literară nemaipomenită, deoarece am descoperit un autor extrem de inteligent și, fără niciun dubiu, despre care voi auzi, în viitor, lucruri (și mai) bune. 

„Se revăzu pe el, în urmă cu 25 de ani, gol în mijlocul salonului, când ridicase pumnul, în efluvii cu coajă de lămâie, și rostise aceleași cuvinte, iar aceste cuvinte făcură să răsară în mintea lui imaginea unui tânăr rătăcit. Astăzi, la 46 de ani, avea aceeași dragoste pentru Franța ca în vremea tinereții sale, dar și aceeași frică de război. O rugă să rămână.”

Cadrul principal al romanului este orașul Santiago de Chile, unde patriarhul familiei se stabilește, după ce părăsește, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Franța. Din acest moment, romanul lui Bonnefoy urmărește „devenirea” generațiilor următoare; personajele feminine, după părerea mea, sunt cele mai izbitoare, memorabile: Thérèse și fixarea acesteia asupra frumuseții păsărilor; Margot și pasiunea ei înflăcărată pentru lumea aviației, deci libertatea zborului. Aspectul istoric abordat de Bonnefoy face, de altfel, romanul său și mai interesant: traumele tranșeelor din Primul Război Mondial, bombardamentele aeriene care au marcat acea perioadă, precum și suferințele prizonierilor revoluționari în mijlocul dictaturii militare din Chile. Teme sensibile, aspecte abordate care potențează profunzimea unui roman memorabil, care încadrează povești de viață fascinante. Personajele lui Bonnefoy sunt foarte bine dezvoltate, complexe, curajoase și puternice, inteligente și, în același timp, firave și sensibile. Pline de dureri și drame, dar găsind mereu speranța de a răzbate într-o lume a războiului, într-o lume a fricii; nu, nu este un roman despre război, nici nu știu, de fapt, despre ce ar putea fi - în sens strict - acest roman. Știu doar că mi-a livrat niște lecții importante, într-o formă estetică genială, cu o scriitură originală și profundă: o saga familială a patru generații de francezi din Chile, surprinsă într-un roman fascinant, care de departe demonstrează calitatea rafinată a scriiturii lui Bonnefoy, a cărui utilizare efervescentă a unor game de resurse literare este concentrată, parcă, pe un singur scop final: să convingă cititorul și să îl facă oaspete de seamă într-o lume magică.

„Ea bănui, în acea clipă, că acest om purta o plagă mută pe care fiecare mișcare imprudentă, fiecare miros neașteptat, fiecare cuvânt deplasat puteau să o deschidă iar. Începea să-l cunoască în tăcerea lui stângace, plină de răni secrete. Deși nu trăise chinurile și neliniștile războiului, avea impresia că putea proiecta în mintea ei aceleași sacrificii și aceleași idealuri care locuiau în a lui.”

Ereditate este romanul cu o proză înfloritoare, luminoasă, învelită într-un stil narativ subtil și rafinat. Fiecare capitol al cărții poartă numele unuia dintre personaje, țesându-și, împreună, povestea, împletind anii care trec cu o lume care se află într-o continuă schimbare, într-o permanentă metamorfoză. Așadar, viețile familiei Lonsonier se intersectează, urmând cursul lor de neschimbat, în ceea ce, pur și simplu și fără să greșim, am putea numi soartă. Că poate, în cele din urmă, despre asta este romanul lui Bonnefoy: despre soartă. O femeie care vorbește cu păsările, un viticultor bătrân, pipernicit, un șaman mapuche, o femeie avitoare curajoasă și puternică, loială credințelor sale și un tânăr care visează să schimbe, poate, lumea în care trăiește - fiindcă știe că nu totul este despre el, ci și despre (sau poate, mai ales despre) cei care urmează: personajele au o voce care transformă lectura într-un adevăr, într-o revelație. Și lasă cititorul, la sfârșitul cărții, cu certitudinea faptului că romanul acesta este cu siguranță unul minunat. Și e unul pe care îl recomand, cu cel mai mare drag, oricui; știu că o să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie - un roman pitoresc, un roman memorabil despre moștenirea socială, lingvistică și culturală. Să aveți doar lecturi frumoase și pline de spor, dragi cititori! 

Troia, de Stephen Fry - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: În afara colecțiilor

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2021

Traducere: Radu Paraschivescu

Stephen Fry este scriitor, actor, jurnalist și regizor multipremiat. A scris patru romane de succes — The Star’s Tennis Balls, Making History, The Hippopotamus și The Liar —, precum și trei volume autobiografice: Moab is My Washpot, The Fry Chronicles și More Fool Me. A devenit faimos alături de Hugh Laurie în serialul de comedie A Bit of Fry and Laurie (pentru care au scris împreună și scenariul), apoi a jucat, printre altele, în Wilde și V for Vendetta, iar în prezent poate fi văzut în serialul TV Cititorii de oase. Dă voce povestitorului pe audiobook-urile seriei Harry Potter. La Editura Trei au apărut 3 cărți scrise de către acest autor: Mythos. Miturile Greciei repovestite (2019, traducere de Luminița Gavrilă), Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri (2020, traducere de Radu Paraschivescu) și volumul Troia (2021, traducere de Radu Paraschivescu).

„(...) Troia o să se ridice din nou. O s-o construim ca să fie mai frumoasă, mai bogată, mai puternică și mai măreață decât a fost vreodată. Mai măreață decât oricare altă cetate din întreaga istorie a muritorilor (...). Căci eu sunt Troia. Și așa cum eu o să ajung bărbat în toată firea, tot așa o să ajungă și Troia la măreție.”

Troia. Cel mai frumos regat din întreaga lume. Givaierul Egeei. Scânteietorul Ilium, cetatea care s-a ridicat și a căzut nu o dată, ci de două ori. Povestea aceasta ni se adresează tuturor: răpirea Elenei, regina vestită pentru frumusețea ei, îi determină pe greci să trimită o mie de corăbii către Troia, pe care o vor asedia fără oprire, timp de zece ani sângeroși. Zeus, Regele Zeilor, este cel care declanșează războiul, când îi cere prințului troian Paris s-o aleagă pe cea mai frumoasă dintre zeițe. Ca să aibă câștig de cauză, Afrodita îi promite inima Elenei, soția regelui Menelau al grecilor, și de aici începe urgia. Este un război cumplit, nemilos, cu victime de toate părțile. Grecii nu-i pot înfrânge pe troieni pentru că Ahile, cel mai neînfricat războinic grec, este chinuit de gelozie după ce unul dintre aliații săi și-a ales-o drept iubită pe sclava troiană Briseis, așa că nu intră în luptă. Scena este pregătită pentru cea mai veche și măreață poveste spusă vreodată, unde pasiuni uriașe dau peste cele mai înalte idealuri și cele mai josnice viclenii. În Troia, veți găsi eroism și ură, dragoste și pierderi, răzbunare și regret, dorință și disperare, scrise toate cu sânge pe nisipurile unui țărm îndepărtat.

„(...) Înțelepciunea o să-ți aducă un renume care n-o să piară niciodată de pe fața pământului. După ce se va fi ales praful de toate citadelele și palatele celor puternici, cunoștințele tale și felul cum stăpânești artele războiului și pe ale păcii o să ducă numele Paris dincolo de stele. Puterea minții zdrobește sulița cea mai puternică.”

Să-nchinăm un pahar pentru acest autor erudit, Stephen Fry, pentru că ne-a oferit o trilogie care ne-a pus pe jar, ne-a purtat prin aventuri fabuloase, ne-a făcut cunoștință cu eroi demni de încredere, demni de cântece și legende nemaipomenite, ne-a purtat printre colinele Olimpului, unde gâlceava dintre zei este nesfârșită, unde setea după putere este de nestăpânit, unde miticul și fantezia, fantezia și miticul se împletesc într-o saga absolut memorabilă. Mulțumesc, domnule Fry, pentru că mi-ai oferit această porție delicioasă, inteligentă, documentată și plină de pasiune, de mitologie. Mă-nclin și abia aștept să-ți citesc și celelalte cărți, fie ele despre orice altceva decât mitologie. Pentru că trilogia aceasta - Mythos (recenzia o găsiți AICI), Eroii (recenzia o găsiți AICI) și Troia - mi-a făcut serile de toamnă mai frumoase și m-au purtat prin aventuri dintre cele mai fascinante și pline de tensiune. Mulțumesc că mi-ai arătat, încă o dată, că există în această lume povești care să te facă să te simți ca un copil (chiar dacă, în fine, poveștile astea nu-s întocmai pentru copii), care mi-au stârnit imaginația și, deseori, mi-au smult zâmbete și m-au făcut să râd. Mulțumesc pentru felu-ți delicios și inteligent în care ai dat viața tuturor zeilor, tuturor eroilor și semi-zeilor (deseori, de fapt, eroii), tuturor creaturilor cu un singur ochi și neagre și jumătate cai, tuturor creaturilor „de basm” - o adevărată efervescență „creativă”, o adevărată „oroare a naturii” a naibii de plăcută! Mulțumesc, Fry, că ți-ai împărtășit pasiunea cu noi, cititorii, sub forma acestor cărți, hrănindu-ne pofta de mitic și mitologie. 

„- Uitați-vă ce vă-mpinge să faceți! Cu toții. Orice urmă de demnitate dispare. În mrejele tânjirii după muritorii cei mai banali și fără însemnătate, vă transformați în porci, în țapi și-n tauri - din toate punctele de vedere. Orice, numai să vă țineți scai de cele după care jinduiți. Mai mare râsul.”

Ca și-n celelalte volume, și-n Troia am redescoperit aceeași voce narativă extrem de perspicace și inteligentă; pasiunea lui Stephen Fry pentru mitologia Greciei antice este de necontestat, irefutabilă, și se simte de la o poștă cât de mult „îi place ceea ce scrie”: documentarea atentă (și vreau să zic că de-a dreptul atentă), detaliile (poate deseori nu necesare, dar care „încadrează” mult mai bine poveștile spuse) minuțioase, toate aceste nume (unele tare greu de pronunțat, darămite de reținut) care nu-ți vor rămâne, la sfârșitul cărții, în minte, dar care „numesc” multitudinea de personaje care dau viață acestui volum. N-am simțit nici măcar o singură clipă că m-ar plictisi, nu, dovadă și faptul că am început-o aseară, am citit aproximativ optzeci de pagini, iar astăzi restul, și am terminat-o chiar acum câteva ore. Ca și celelalte cărți, nici pe-aceasta n-am putut s-o las din mână - am simțit nevoia de a citi mai mult și mai mult, prins de toată atmosfera creată de talentul narativ a lui Fry, de dinamismul situațiilor, toate jocurile de culise și replicile delicioase, toate planurile, toate întâmplările, vărsarea de sânge și moartea și războiul și luptele aprige, dușmăniile și comploturile, prieteniile, totul, pur și simplu, a fost extrem de intens și absolut încântător (sau, în fine, pe cât de încântătoare ar putea fi o bătălie înfiorătoare, poate una dintre cele mai sângeroase din mitologie, care l-a făcut însuși pe Zeus să afirme, parafrazând, că-i pare rău că s-a lăsat convins să-i creeze pe oameni). 

„- Vrei să ni te alături? a întrebat Odiseu. Să te-ntorci la Phthia, să-i iei pe mirmidoni și să aduci glorie Greciei? E în joc onoarea noastră și mai mult ca sigur prezența ta o să ne-aducă victoria. Agamemnon, Menelau, vărul tău Patrocle și o ditamai flota te așteaptă în Aulida.

Ahile a zâmbit.

- Miroase a distracție.”

Troia, marele diamant, sclipitoare bijuterie a Mării Egee. Condusă de Priam, apărată de puternicul Hector, dar, în cele din urmă, sortită pieirii din cauza lui Paris. În volumul de față, Stephen Fry își demonstrează încă o dată talentul său în a cunoaște extrem de bine „firele” mitologiei Greciei antice. Astfel, în acest volum urmărim diferite povești care încearcă să elucideze (pe cât de „viabil”) modul în care Troia a ajuns să fie condusă de Priam, și sunt prezentate poveștile tuturor celor care vor deveni de-o anumită importanță în bătălia (propriu-zisă) pentru Troia. Pe lângă asta, avem, bineînțeles, parte și de legende și povestiri interesante, unele chiar amuzante, cum ar fi cea în care este nevoie de judecata lui Paris, care trebuie să hotărască cui îi va fi oferit mărul de aur - Herei, Afroditei sau Atenei? Sau, alta, răpirea Elenei. Sau povestea lui Ahile și a renumitului său „călcâi” (ei, na, asta chiar n-aveam cum să nu apară în carte, fiind de-o importanță deosebită și, de fapt, cunoscută mai de către „toți muritorii”). Totuși, Fry se asigură că aduce în lumina cititorului și povești mai puțin cunoscute - cum ar fi faptul că, în războiul pornit, amazoanele sar în ajutorul cetății Troia, sau că Troia nu a fost distrusă o singură dată, ci de două ori (prima dată de „eroul-eroilor”, Hercule). Și, evident, niciun mit grecesc pare să nu fie de-a dreptul complet fără ca în acesta să fie implicați câțiva zei de-a dreptul idioți care se amestecă și fac o groază de mizerie. În poveștile lui Fry există eroism, există naivitate, prostie, lașitate, există forță și curaj, cruzime dar și milă, aroganță și modestie, există speranță și, de asemenea, există lipsa acesteia; de fapt, există orice alte vicii și virtuți posibile a fi imaginate. Povestea căderii orașului Troia este oarecum„raționalizată”, urmărită pas cu pas, fără a fi, totuși, diminuată această „tapițerie” încâlcită și complicată pe care o poveste de-o anvergură „epică” atât de mare ar putea-o presupune. Umorul contagios al lui Fry este de-a dreptul delicios, iar povestea este una extrem de captivantă. 

„Acțiunea se profilează pe orizontul minunat care strânge laolaltă realitatea și legenda, în penumbra ademenitoare unde scorneala și faptul coexistă. Iată ceea ce conferă epopeii homerice detaliile de finețe, realiste și vii ce însuflețesc și conving atât de mult, dar care ne livrează în același timp simbolismul glorios și profunzimea ca de vis pe care le permite doar mitul, cu intervențiile lui divine, cu episoadele lui supranaturale și cu eroii lui supraomenești.”

Da, Stephen Fry chiar este un erudit. Este un autor inteligent care a scris niște cărți chiar grozave - nu cred că trebuie să fii pasionat de mitologie ca să îți placă așa de mult pe cât mi-au plăcut și mie; la fel de bine pot fi citite și ca niște cărți de ficțiune (că, până la urmă, se prea poate ca de fapt asta să și fie). Dar narațiunea lui Fry este una măiestrită, amuzantă, delicioasă, bogată în detalii, și reușește cu un talent autentic să readucă în timpurile noastre aceste povestiri antice, insuflând viață eroilor și zeilor din Grecia antică; o călătorie fascinantă printre cele mai mărețe povești ale lumii, „o odisee prin mitologia greacă”, una de care m-am bucurat cu adevărat de-a lungul celor trei volume. Nu știu despre ce-ar mai putea să scrie Stephen Fry, poate despre Odiseea lui Homer? Sper că ai deja volumul în pregătire, domnule Fry. Că, da, chiar mă declar fanul tău! Vă recomand cu mare, mare drag aceste cărți, sunt absolut sigur că vă vor plăcea mult - și-o spun cu certitudine, întrucât chiar știu că n-are cum să nu te fascineze această lume mitologică de-a dreptul memorabilă! Să aveți doar lecturi pe placul vostru și pline de spor!

Jurnal (1941-1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943), de Etty Hillesum - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Memorii/Jurnale/Biografii 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Gheorghe Nicolaescu

„E o problemă a epocii noastre. Ura crâncenă pe care o avem față de germani ne otrăvește sufletul. Să fie înecați toți, niște orduri, trebuie stârpiți cu fum - aceste expresii fac parte din conversația zilnică, dând uneori senzația că nu se mai poate trăi în aceste vremuri.” 

Esther (Etty) Hillesum s-a născut în 15 ianuarie 1914 într-o familie de evrei din Middelburg (Țările de Jos). Din 1924 familia se mută la Deventer, unde tatăl, profesor de limbi clasice, devine director al liceului local. După încheierea studiilor liceale, Etty se mută la Amsterdam pentru a urma dreptul, apoi slavistica. La începutul anului 1941 îl cunoaște pe Julius Spier, fost discipol al lui Jung, psiholog, psihoterapeut și chirolog; la început este pacienta lui (cel mai probabil ideea ținerii unui jurnal a venit dinspre acesta, ca parte din terapie), apoi secretară, prietenă și iubită. Însemnările foarte intime din jurnal surprind, în paralel cu explorările spirituale ale tinerei de 27 de ani, viața de zi cu zi din Amsterdamul ocupației naziste, persecuțiile la care au fost supuși evreii și tăvălugul de neoprit al istoriei, căruia îi vor cădea victime într-un final și autoarea și întreaga ei familie. Caietele lui Etty, cu scrisul lor mărunt și greu de descifrat, au avut un destin complicat vreme de aproape patru decenii, până în anul 1981, când a apărut, în îngrijirea lui Jan G. Gaarlandt, prima selecție în neerlandeză a jurnalului, alături de o serie de scrisori trimise de ea, majoritatea din lagărul de tranzit Westerbork. Prima ediție integrală a fost publicată în 1986. Ulterior, jurnalul și scrisorile au fost traduse în engleză și în alte 24 de limbi. Pe lângă importanța istorică, scrierile lui Etty înfățișează o tânără de o inteligență și o sensibilitate aparte, nonconformistă, de o intensă compasiune și cu abordări feministe sofisticate. Vocea sa vine ca o completare „de maturitate“ a jurnalului Annei Frank. Etty Hillesum a murit pe 30 noiembrie 1943 la Auschwitz.

„(...) La urma urmei, într-un cap așa de mic ca al meu se strânge întotdeauna o grămadă de neliniște pentru nimic. Sunt și sentimente și gânduri înălțătoare și eliberatoare, însă harababura pune întotdeauan stăpânire pe tot. Să te transformi lăuntric într-un singur câmp mare, întins, fără tufișuri perfide care împiedică vederea, asta ar trebui să fie scopul meditației. Să intre în tine ceva din Dumnezeu (...).”

Probabil va fi nevoie să treacă mult, mult timp, până voi putea vorbi, așa cum trebuie, despre această carte. De fapt, cum adică așa cum trebuie? Simt că, vorbind despre această carte, aș putea-o face într-un mod mult prea banal, mult prea auster, mult prea grosolan - dar nu-mi rămâne altceva de făcut, în cele din urmă, fiind doar astfel simt că aș putea save-as în sufletul meu acestei cărți citite; o carte despre care, oricum, n-am cum să vorbesc la modul cel mai potrivit, „cel mai avizat”, fiindcă, până la urmă, nu mă recomandă nimic din punct de vedere „oficial” - nu sunt critic, nu sunt un istoric cu studii superioare de domeniu, nu sunt un expert al limbii. Nu. Dar sunt un cititor care a citit cartea, or, asta nu mă recomandă, oare, cel mai mult? Eu cred că așa este; și revin: nu pot vorbi despre această carte, nici nu pot scrie - estetic, într-o formă „plastică și frumoasă” - despre ea. Cred că este o carte care doar se citește, care doar se trăiește; e ca iubirea - nu o poți teoretiza, defini, o poți doar simți, o poți doar experimenta, o poți doar trăi. Pentru că manuscrisul de față, cartea de față, scrisă de Etty Hillesum, este una dintre cele mai frumoase cărți citite în viața mea, și n-o spun fără să știu despre ce vorbesc (am citit multe, multe cărți de-a lungul anilor): e o carte care și-a făcut casă în sufletul meu, și, de când am terminat-o, încă mă cutremură, mă face să tremur și-mi șoptește „uite, viața aceasta chiar e frumoasă, cu tot ce înseamnă ea!”

„Nu suntem decât niște butoaie goale prin care curge mai departe istoria omenirii. Totul e întâmplare sau nimic nu e întâmplare. Dacă aș crede în prima variantă, n-aș mai putea trăi, însă de cea de-a doua încă nu sunt convinsă.”

Probabil am lăsat bucăți din mine în patul în care am stat când am citit-o; probabil, puțin, inima mea a explodat în bucățele și s-a ridicat în gât, fiindcă și-acum, când scriu această (să-i zicem) recenzie, simt cum mă strânge ceva acolo. Nici nu știu cum să încep, pentru că habar n-am unde vreau să ajung: să ajung să v-o recomand? Nu știu. Nu-mi asum eventuala vină de a vă lovi pe voi așa cum m-a lovit și pe mine. Doare. Cartea aceasta doare rău de tot. Fiindcă este o carte vie, o carte reală, ca o strângere de mână, ca acea atingere care te trezește din somn; citind-o, n-am simțit că o citesc, ci am simțit că am o conversație cu Etty Hillesum; o tânără evreică pentru care simțul conversației este unul memorabil. Perspectivele sale psihologice împotriva vanității, a procupării de sine, a răutății și urii și ororii, asupra „păcatului”, pur și simplu sunt memorabile, revelatoare, pline de lumină, de o credință inimaginabil de a putea fi descrisă în cuvinte. Spiritualitatea lui Etty sugerează universalitatea unui „interior” viu, mângâietor, care te ridică și te înalță - cum e posibil ca atunci când crimele și ororile naziste reprezintă realitatea-ți imediată, să reușești, cu atâta lumină în suflet, să te gândești cât de frumoasă este această lume, să te retragi în tabernaculul „înlăuntrului” tău, unde te simți cel mai în singuranță, unde găsești cea mai frumoasă și cea mai primitoare casă, în sufletul tău, în adevărurile tale, și să vezi, ca printr-un ochean, sămânța frumuseții acestei lumi întunecate? 

„Când sufăr pentru cei lipsiți de apărare, nu sufăr de fapt pentru ceea ce este lipsit de apărare în mine?

Mi-am frânt trupul ca pe pâine și l-am împărțit bărbaților. Și de ce nu? Căci erau atât de înfometați și suferiseră deja de-așa de mult timp de lipsa hranei (...). Am vrea să fim balsam pe multe răni.”

Nu-mi pot găsi cuvintele, încă nu pot. Am fost copleșit - și încă sunt - de intensitatea a ceea ce am citit. De cugetările, credințele, trăirile și sentimentele lui Etty Hillesum, de scrierile-i memorabile (oh, chiar mă gândeam - dacă Etty n-ar fi murit, cu siguranță lumea aceasta literară ar fi fost îmbogățită de un artist atât de desăvârșit, cum a fost ea), de relația pe care a avut-o cu Dumnezeu, de idealurile ei, de profunzimile pe care a reușit să le atingă, încât m-a cutremurat de la prima până la ultima pagină a cărții. O cronică a Holocaustului, mult diferită față de oricare alta (sub formă de ficțiune sau memorialistică) pe care am citit-o. Însemnări devastatoare. Înălțătoare. Dar, mai presus de toate, distinctive. Cu o voce clară, puternică, Etty își descrie, inițial, viața de zi cu zi din Amsterdam, apoi din lagărul de muncă Westerbork. Ultima ei scrisoare, ca un omagiu al libertății, a fost o carte poștală aruncată din trenul care o ducea spre Auschwitz; pe măsură ce circumstanțele politice din Olanda în ceea ce privește drepturile evreilor încep să se deterioreze, Etty Hillesum încearcă să-și protejeze familia și prietenii, reușind să-și păstreze o putere interioară incredibilă - curajoasă, puternică și, totuși, parcă atât de singură și fragilă. Spiritualitatea lui Etty este reiterată din scriitura ei centrată pe Biblie, deși viziunea pe care o are asupra suferinței amintește de învățăturile budiste; fericirea durabilă într-o lume aflată mereu în schimbare (ce ciudat că o carte ce „cronicizează” una dintre cele mai cumplite crime împotriva umanității vorbește, totuși, despre puterea de a fi fericit, de a te bucura de minunea vieții și de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce îți oferă și „toate încercările la care te supune”). 

„Și la sfârșitul fiecărei zile aveam mereu același sentiment: iubesc așa de mult oamenii. N-am simțit niciodată amărăciune pentru suferințele la care erau supuși, ci întotdeauna iubire pentru modul în care ei știau să le îndure, încă mai știu să le îndure în ciuda tuturor împrejurimilor, oricât de puțin pregătiți ar fi fost în sinea lor să îndure orice.” 

Etty, o femei atât de puternică, atât de sensibilă, care a dat glas unei perioade atât de greșite din istoria mondială, însemnându-și, cu o spiritualitate ieșită din comun, viața de zi cu zi, viața întru viață și bucuria sufletului, lucrurile mărunte și atât de importante, frumusețea oamenilor, comuniunea cu natura și cu ceea ce, cu-atâta dragoste, Dumnezeu ne-a oferit, chiar și în cele mai negre ceasuri: „Până când deodată, acum câteva săptămâni, mi-a venit gândul izbăvitor care a răsărit ca un firicel proaspăt de iarbă încă șovâitor în mijlocul unei jungle de buruieni: și dacă n-ar exista decât un singur german respectabil, ar merita să fie apărat de toată această hoardă de barbari, și pentru acest singur german respectabil nimeni n-ar trebui să-și reverse ura peste un popor întreg”. Cu o putere de observație cu totul deosebită, Etty Hillesum lasă acest manuscris drept dovadă a unei istorii sociale a cărei urmări dureroase pulsează și-n ziua de astăzi, un document neprețuit despre restorturile profunzimii psihologice. Plină de pasiune și frământată de vremurile în care trăiește, Etty Hillesum ar fi fost în stare să-i ajute pe toți muritorii de pe acest pământ, aflați în necazurile lor, și doar așa poate ar fi reușit să simt că, în definitiv, „contează” și a înfăptuit ceva pe-această lume. A trăi întru binele celorlalți, chiar până la a te priva, pe tine însuți, de acest bine - asta ar fi făcut - și chiar a făcut - Etty, fără nicio îndoială sau ezitare. 

„Sentimentul vieții este atât de mare și de puternic în mine, atât de plin de serenitate și recunoștință, încât aș face bine să nu mai încerc niciodată să-l exprim într-un singur cuvânt. Este o bucurie așa de completă și perfectă în mine, Doamne. Toate cuvintele lui exprimă asta cel mai bine: «A-și găsi tihna în sine». Este poate modalitatea cea mai bună de a exprima sentimentul meu de viață: îmi găsesc tihna în mine însămi. Și acest «mine însămi», ce am mai profund și mai bogat în mine, unde mă odihnesc, numesc eu «Dumnezeu» (...). Și așa mă simt eu, întotdeauna și neîntrerupt: parcă aș fi în brațele tale, Doamne, așa de protejată, de adăpostită și de pătrunsă de sentimentul veșniciei. Și parcă până și cea mai slabă respirație a mea este pătrunsă de sentimentul veșniciei și cea mai măruntă faptă și cea mai neînsemnată vorbă se desenează pe un fundal grandios, are un sens mai profund.”

Chiar nu știu ce să mai spun. Sincer. Cred că mă voi opri aici; după cum am spus, mi-e greu să vorbesc despre această carte, simt că obosesc și încep să fac o polologhie inutilă. De-a dreptul fadă, mult prea superficială, comparativ cu ceea ce, de fapt, am citit. Și felul în care m-a făcut să mă simt, felul în care m-a răscolit și cutremurat. Nu pot recomanda această carte - pur și simplu trebuie ca citirea ei să vină de la sine. Dacă o veți citi, nu veți fi „martorii” diferitelor situații politice, nu veți simți că „aruncați o privire înapoi în trecutul dominării naziste”, nu, ci veți fi martorii unei „situații” în care scrierea, modul de gândire al lui Etty, psihologia și credințele acesteia înfăptuiesc însăși „situația”. Și o carte memorabilă, credeți-mă, se simte chiar de la prima pagină - iar eu am simțit această carte, în toată intensitatea ei, de la început până la sfârșit. Și acum, mult timp după ce am citit-o, încă îi simt ecourile de-a lungul întregii camere de rezonanță a sufletului meu. Pentru că, așa cum am mai spus, Jurnal (1941-1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) este una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată, una dintre cele mai profunde și impresionante! Să aveți doar lecturi la fel de frumoase ca și mine, dacă nu chiar mai bune, și de-o săptămână liniștită!