În ape adânci, de Paula Hawkins - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2017

Traducere: Camelia Ghioc

Paula Hawkins a lucrat timp de 15 ani ca jurnalistă, înainte să-și încerce talentul ca scriitoare. Născută și crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuiește și în prezent. Primul ei thriller, Fata din tren, a devenit un fenomen global, cu vânzări de 23 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea, tradusă în peste 40 de limbi, a fost ecranizată cu succes în 2016, cu Emily Blunt în rolul principal. Și cel de-al doilea thriller al său, În ape adânci, a fost bestseller internațional, petrecând douăzeci de săptămâni în topul Sunday Times al celor mai bune 10 cărți de ficțiune, dintre care șase săptămâni pe locul 1. La Editura Trei au fost traduse toate cele trei romane ale Paulei Hawkins: Fata din tren (2015, Editura Trei, traducere de Ionela Chirilă), În ape adânci (2017, Editura Trei, traducere de Camelia Ghioc) și cel mai recent roman al autoarei, Focul mocnit (2021, Editura Trei, traducere de Bogdan Ghiurco).

„Nickie i-a spus că în orașul ăla erau bărbați care n-ar ezita nicio clipă să trateze o femeie ca pe-un nimic, întotdeauna fuseseră. Oamenii se făceau că nu văd, așa-i?”

Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghiţite de apele întunecate ale râului. Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis. Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund. Paula Hawkins vine cu un thriller alert, provocator, ce analizează caracterul iluzoriu al emoției și al amintirii, precum și modul tulburător în care trecutul se poate insinua în prezent. „Fiindcă așa începe: cu înotul vrăjitoarelor – proba de apă. Acolo, la bulboana mea, în acel liniștit colț de paradis aflat la mai puțin de o milă de unde sunt în clipa asta, aici le aduceau, le legau și le aruncau în râu, ca să se scufunde sau să înoate. Se spune că femeile au lăsat ceva din ele în apă, se spune că apa păstrează ceva din puterile lor, fiindcă de atunci, le-a atras spre țărmurile sale pe cele fără noroc, pe cele disperate, pe nefericite, pe rătăcite. Vin aici ca să înoate cu surorile lor.”

„Nimănui nu-i plăcea să se gândească la faptul că apa din râul ăla era infestată cu sânge și fiere de femei persecutate, de femei nefericite; o beau în fiecare zi.”

Ce-roman-plictisitor! Dar plictisitor rău, rău de tot! Pe scurt, n-am înțeles mare lucru din el. Nu mi-a plăcut; ce-i drept, după două cărți scrise de Paula Hawkins care mi-au plăcut - Fata din tren (recenzia o găsiți AICI; disclaimer - mamă, ce mult scriam la recenzii acum câțiva ani) și În ape adânci (recenzia o găsiți AICI), cărora le-am dat 5 steluțe, respectiv 4 steluțe -, trebuia, cumva, s-o gafeze. Să-mi ofere un roman care să nu-mi placă; dar, domnilor, nici chiar un roman atât de plictisitor. Sau nu plictisitor, ci enervant. Sau, enervant și plictisitor. Habar n-am, știu doar că m-am chinuit din toată ființa mea să-l termin ca să-mi iau de-o grijă (fazual spus), și să stau liniștit c-am citit și această carte din interminabila și infinita și fecunda mea listă de lecturi. Dar, pe bune, chiar nu mă așteptam să-mi displacă atât de mult și să-mi creeze atâtea stări (negative), ci m-așteptam ca măcar într-o mică măsură să-mi stârnească interesul și să mă captiveze. Nope, not my cup of tea, într-o lume a băutorilor de cafea. Nope! 

„Dar aparențele sunt înșelătoare, fiindcă e un loc al morții. Apa, întunecată și sticloasă, ascunde ce zace în adâncuri: alge în care te încâlcești, care te trag în jos, pietre zimțate care să despice carnea. Deasupra se înalță amenințătoare faleza de gresie cenușie: o sfidare, o provocare.”

În ape adânci se vrea a fi un roman interesant. Cu un punct de plecare incitant și oarecum diferite de majoritatea cărților thriller; dar, pentru mine, sincer să fiu, n-a fost decât un experiment eșuat. Am avut impresia că autoarea a scris cartea doar ca să mai publice o carte, după răsunătorul succes al primului ei roman, Fata din tren, care, la acea perioadă, chiar mi-a plăcut la nebunie. Acum, dacă m-aș uita în urmă, n-aș zice că-i extraordinar, dar încă rămâne un thriller interesant care, să zic așa, „a ajutat” la devenirea mea de cititor înrăit de thriller. Dar, my friend, cartea aceasta, asta de față, e pur și simplu mult sub nivelul mării. Știu, știu, sunt o groază de persoane cărora le-a plăcut, care i-au dat 5 steluțe - nu zic că nu le merită, poate chiar le merită, dar din punctul meu de vedere chiar zic, de fapt, că nu le merită. Și-i punctul meu de vedere, iar asta înseamnă că ce scriu aici e prin excelență și absolut cert subiectiv, deci depinde într-o măsură de experiența mea de cititor (una destul de efervescentă, aș spune), deci de așteptările mele (care, dacă e să vorbim de tagma romanistă thriller - cea în care se încadrează și acest roman - sunt destul de mari), iar romanul Paulei Hawkins nu a satisfăcut niciuna dintre aceste 2 părți. De ce? Fiindcă nu mi-a oferit absolut nimic incitant (în afară de un punct de plecare interesant). Nimic care să mă dea pe spate. Dimpotrivă, am simțit lectura ca fiind una redundantă, plictisitoare și banală, cu niște personaje de-a dreptul simple, superficiale, vagi, la care n-am avut acces și cu care nu m-am împrietenit. Și, probabil, nici n-aș fi vrut s-o fac. Mi-a displăcut, total, totul. N-am găsit nimic incitant, în afară de o vagă atmosferă tensionată, undeva pe la sfârșitul cărții când, chipurile, se-ntâmplă - omg finally - ceva. În rest - scoate apă dintr-o piatră mult prea seacă.

„Acum, serios: cum naiba să ții socoteala tuturor cadavrelor de pe-aici? Parcă e Crimele din Midsomer doar că, în loc de oameni care cad în betoniere sau își crapă capetele, aici e cu accidente, sinucideri și înecuri istorice misogino-grotești.”

Repet, vorbesc strict de experiența mea - probabil, și sunt foarte sigur, de fapt, dacă aș fi citit această carte acum câțiva ani, cu siguranță mi s-ar fi părut mai interesantă. Dar acum, după zeci de cărți thriller citite, chiar pot spune că nu e nimic de capul ei, ca să mă exprim într-un limbaj colocvial. Nu mai spun de cele inșpe mii de perspective narative (care obiective, care subiective) din care este scris romanul, care n-au făcut decât să mă epuizeze și „să mă confuzeze” și mai tare decât eram deja. Efectiv, am simțit că nu pot ține firul cărții, că nu înțeleg mai nimic, că și ajunsesem în punctul în care mă-ntrebam „OK, am ratat eu ceva?”, dar nici nu-mi păsa, că ajunsesem, în același timp, și-n punctul în care pur și simplu voiam să treacă paginile și să treacă și să treacă până voi ajunge la sfârșitul cărții. Și, evident, mă gândeam că odată ajuns acolo, poate în căpățâna mea (aparent, de data asta, de-a dreptul încăpățânată) are să se facă lumină, că epilogul romanului va aprinde un bec, acel bec care de-a lungul celor patru sute și ceva de pagini a stat închis sau a mers la voltaj subliminal. N-a fost cazul. Sfârșitul - a oferit niște răspunsuri unor întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată.

„(...) Nu te-ai schimbat, doar te-ai dus să mori, iar eu mă simt de parcă mi-a fost smulsă inima din piept. Îmi doresc cu disperare să te mai văd o dată.”

Chiar nu știu ce să mai spun - știu că unii dintre voi ați citit cartea, știu că v-a plăcut. Mai știu și persoane cărora chiar nu le-a plăcut și îmi împărtășesc aceleași păreri. Recunosc, celelalte 2 cărți de la Paula Hawkins chiar au fost bune, interesante, m-au prins rapid și chiar m-au ținut acolo. Dar În ape adânci chiar mi se pare un rateu colosal. Nu știu, chiar mi se pare că-i un thriller slab, mult prea încâlcit, atât de încâlcit încât lecturarea lui te enervează și obosește - și, entschuldigung, dar eu chiar nu caut asta de la un roman. Nu. În ultimă instanță, mă bucur că l-am citit și că-l pot pune deoparte, nu doar gândindu-mă că nu-l voi mai citi vreodată (de fapt, niciodată nu recitesc cărți, mai ales thrillere, decât dacă sunt scrise de Liane Moriarty - big grin - sau dacă mi-au plăcut extraordinar de mult; și chiar e cazul, la unele cărți), ci gândindu-mă că, totuși, am toate cărțile scrise de Paula Hawkins în bibliotecă, ceea ce mă face un cititor șmecher (glm, frățiorule). Nu vi-l recomand, dar eu nu-s aici să recomand cărți - mi-am dat seama că de multe ori experiențele pot fi polarizat diferite, ceea ce-i de-a dreptul fascinant și frumos, și-o carte care nu mi-a plăcut mie, nu-nseamnă că nu poate să vă placă și vouă. Evident, și contrariul este la fel de viabil! Deci, citiți-o, dacă vreți. Sau nu o citiți, dacă vreți. Slavă Domnului că avem libertatea de a fi... liberi. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!

Avertisment, de Renée Knight - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2017 

Traducere: Ioana Socolescu

Înainte de a se dedica scrisului, Renée Knight a realizat documentare de artă și a semnat scenarii de film și televiziune pentru BBC, Channel Four și Capital Films. În 2013, a absolvit cursul Writing a Novel de la Faber Academy. De aceeași autoare, la Editura Trei a apărut romanul Secretara (2020), în traducerea Oanei Dușmănescu.

„Dar singura ei certitudine e că are nevoie să fie singură.”

Orice asemănare cu persoane în viaţă sau decedate este pur întâmplătoare! Ce-ai face dacă ai descoperi că în cartea pe care o citeşti e vorba despre tine? Când găseşte o carte misterioasă pe noptieră, viaţa lui Catherine Ravenscroft se transformă într-un coşmar. Deşi pare o născocire, cartea, numită Străinul desăvârşit, recreează veridic şi în cel mai mic detaliu cumplita zi în care Catherine a devenit prizoniera unui secret teribil, un secret pe care o singură persoană îl mai cunoştea – iar acea persoană a murit. Pe măsură ce trecutul o ajunge din urmă, Catherine simte că lumea ei se prăbuşeşte. Singura cale este să-l înfrunte... chiar dacă adevărul şocant ar putea să o distrugă. Un debut remarcabil, care aminteşte prin atmosferă de Înainte să adorm şi care se bucură deja de un succes internaţional, Avertisment vorbeşte despre o femeie bântuită de secrete, despre dorinţa mistuitoare de răzbunare şi preţul dureros pe care trebuie să-l plătim dacă încercăm să ascundem adevărul.

„Privește cartea: a rămas în același loc unde a lăsat-o și e tot deschisă. Cartea în care a avut încredere (...). O chemase, o ademenise în paginile ei, tot mai departe și mai departe, până și-a dat seama că a căzut în capcană. Pe urmă, unul câte unul, cuvintele ricoșau în mintea ei și o izbeau în piept (...). Nu mai era cale de întiarcere. Fără să vrea, Catherine se descoperise pe sine ascunsă între paginile cărții.”

Am să încep această recenzie prin a spune că romanul de față nu este prima mea întâlnire cu autoarea Renée Knight - de la ea am am mai citit și Secretara, care mi-a plăcut, de asemenea, la fel de mult (recenzia o găsiți AICI). Sincer să fiu, știu că am mai încercat, acum câțiva ani, să citesc acest roman, dar l-am abandonat după aproximativ douăzeci-treizeci de pagini; n-am avut mood-ul necesar și, sincer, mi se păruse greoi. Între timp, l-am înapoiat bibliotecii și nu l-am mai citit, fiindcă nici nu mi-a mai atras atenția și, de altfel, s-a și pierdut printre alte cărți apărute care-mi stârneau interesul. Dar recent, nu știu cum, mi-am reamintit de primul roman citit de la autoare deoarece l-am văzut într-o postare pe Instagram, când îl citea cineva, și mi-am spus că trebuie să citesc și cealaltă carte a autoarei. Așa am pus mâna pe Avertisment. Și, de data aceasta, de cum l-am luat din mână, cu greu m-am mai dezlipit de el: pur și simplu am citit romanul într-o singură zi (m-am apucat dimineața de el și l-am terminat seara). Iar după ce l-am terminat, n-am mai fost în stare de absolut nimic (noroc că era seară și, na, urma să dorm). Fiindcă am avut parte de o aventură pe cât de intensă, pe atât de șocantă. Și-am să vă spun și de ce!

„A fost publicată de editura Rhamnousia. Când a căutat informații despre editură, a descoperit ceva ce bănuia deja: cartea fusese publicată de autor. Nu știuse ce înseamnă Rhamnousia. Acum știa. Zeița răzbunării, adică Nemesis.”

Totul începe când Catherine, eroina acestui roman (eroina tragică a romanului) găsește, în casa ei, o carte. Cum a ajuns acolo, habar n-are. Despre ce este? Află imediat. Și, surpriză-surpriză, are impresia că, de fapt, romanul acesta este chiar despre ea însăși. Și nu este un roman oarecare, ci un roman care dezvăluie, încetul cu încetul, anumite secrete din trecutul acesteia, secrete bine ascunse pe care a reușit să le îngroape în întunericul amintirilor, cu speranța că niciodată n-au să mai iasă la iveală. Bun, ați putea spune că, mda, alt roman clișeic, în care totul se învârte în jurul unui secret și a momentului când acesta are să iasă la iveală, de altfel, veșnica polologhie banală și clișeică și deja mult prea uzată și plictisitoare. Recunosc, asta am crezut și eu, că lucrurile încep să devină cam redundante. Un fel de non nova sed nove, nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă. Bun. Dar ne-oprim aici cu speculatul - de fapt, Avertisment este un roman care reușește, cu o inteligență maximă, să folosească acest laitmotiv într-o direcție mult mai spectaculoasă - da, este vorba de moartea cuiva, da, este vorba de femeia care încearcă să-și ascundă secretul și, pe cât poate, să scape de această carte care nu doar că reprezintă „un martor mut” gata oricând să „strige” în gura mare ce s-a întâmplat, dar reprezintă și o amenințare cu moartea: în carte, personajul principal (cu alte cuvinte, Catherine), este ucisă. Păi, stai, asta nu-nseamnă, într-o măsură, o amenințare cu moartea? Și cine ar fi cel care a scris cartea? Cine? O mai fi fost cineva martor la ce s-a întâmplat în acea vacanță? Ei bine, răspunsurile sunt și mai interesante!

„(...) M-a provocat. E o insultă. Nu mă interesează că ea știe că sufăr. E prea târziu pentru asta. Trebuie să simtă durerea, să afle cum e. Doar atunci o să mă înțeleagă. Trebuie să sufere așa cum am suferit și eu.”

Misterul mi s-a părut pur și simplu tensionat la maximum. Chiar vorbeam cu cineva și, la fel, a perceput romanul la fel ca și mine: un fel de slow burning, un roman dens, care oferă cititorului tot ce îi trebuie pentru a trage, la sfârșitul cărții, concluzii importante. S-o urăști pe Catherine sau nu? Este justificabil ce s-a întâmplat? Cine-i vinovat? Aceste întrebări, odată cu înaintarea în lectură, își găsesc răspunsuri dintre cele mai neașteptate. Există în trecutul lui Catherine anumite întâmplări intense, dureroase, dar oare există într-adevăr circumstanțe care să justifice suferința pe care ai putea-o provoca cuiva? Există, într-adevăr, mijloace viabile de a lua viața cuiva? Și, de fapt, chiar este Catherine vinovată pentru ce s-a întâmplat? Au fost întrebări pe care mi le-am pus, constant, de-a lungul lecturării acestei cărți, iar răspunsurile, într-adevăr, mi le-am putut oferi doar atunci când am terminat cartea. Și-am terminat-o cu gândul că, da, chiar am citit un roman complet, un roman complex, un roman care m-a trecut prin zeci de stări și m-a făcut să mă simt ca într-un roller coaster al emoțiilor. Mi-a oferit personaje pe care să le îndrăgesc și pe care să le iubesc, surprinse în cadre romaniste dintre cele mai efervescente: tensiunea relațiilor, violența, depresia postnatală, pierderea cuiva drag, relația filială, monotonia, gelozia exacerbată și simțul inadecvat de proprietate, condiția scriitorului, arta, boala, sentimentul inevitabil al morții. Și tensiunea din ce în ce mai crescândă, palpabilă - toate acestea fac din romanul lui Renée Knight, Avertisment, o lectură noir, halucinantă și tulburătoare.

„Și apoi, se dezlănțuie. Cuvintele ei mă acoperă. Parcă nu se mai poate opri. Se revarsă continuu, până când sunt acoperit cu mucozitățile ei groase, vâscoase. Sunt iarăși o insectă prinsă în capcană de scuipatul vânătorului meu, care are de gând să mă mănânce de viu. Sunt mâncat de viu.”

O intrigă construită inteligent, abil, un thriller psihologic care te prinde de la prima pagină, plin de întorsături de situație, complex; proza lui Knight este una densă, iar unii cu siguranță ar putea-o considera greoaie - v-am spus, este vorba despre un fel de slow burning, când ai impresia că lucrurile parcă merg prea greu, deci n-ar fi tocmai un thriller dintr-ăla de-l citești în câteva ore (eu l-am citit într-o zi pentru că, efectiv, aproape doar asta am făcut: am citit și-atât, fiindcă m-a prins grozav de tare), în care detaliile contează, totul se dovedește a fi, în cele din urmă, relevant. Și ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că, nici măcar o secundă, n-am simțit că acțiunea stagnează, ci că totul, cu pași clari și conciși, se îndreaptă către dezvăluirea cea de pe urmă. Și când am aflat, de fapt, cum au stat lucrurile, am rămas profund mișcat și emoționat chiar, deși cu greu m-aș aștepta ca un thriller să-mi creeze astfel de stări. Am rămas șocat și mi-a fost greu să accept ce, de fapt, s-a întâmplat. Este clar că Knight s-a jucat puțin  (mai mult) cu mintea cititorului, iar același lucru într-o măsură l-am regăsit și-n Secretara - primul roman de la autoare pe care, anul trecut, l-am citit. 

„Un necunoscut a pus cartea pe noptieră. Cu grijă. Nu a deranjat niciun obiect de la locul lui. Pe partea ei de pat. Știuse pe ce parte a patului doarme. A aranjat totul așa încât să pară că ea însăși pusese cartea acolo. Gândurile i se îngrămădesc unele peste altele și se strivesc între ele până când devin chinuitoare și dureroase (...). Închide ochii și vede soarele alb și arzător de pe copertă. Cum naiba a ajuns cartea asta în casa ei?”

Chiar vi-l recomand cu mare drag, este o carte complexă care abordează subiecte sensibile, tratate într-o formă estetică caracterizată printr-un stil alert, tensionat, care parcă te claustrofobează în viețile personajelor (care, de altfel, sunt extrem de bine construite, complexe, alcătuite din lumini și umbre), astfel încât devii mai mult decât un simplu cititor contre-jour, devii prezent în lumea romanistă a lui Knight, iei parte la tot ce se-ntâmplă și nu judeci totul doar de pe margine. Nu. Knight te implică emoțional în această carte, și cred c-ar fi fost bine să dea, înainte, un avertisment în ceea ce privește intensitatea cu care, poate, ai să simți această carte. Este foarte posibil să nu-l găsiți la fel de intens, la fel de palpabil, dar cu siguranță are să fie o lectură care, într-o oarecare măsură, vă va șoca și n-o să vă lase reci și nepăsători. Un thriller psihologic chiar bun, o surpriză literară neașteptată (având în vedere experiența anterioară - firește, destul de scurtă și, în acest caz, deloc viabilă - pe care am avut-o cu acest roman); abia aștept să văd și filmul care, din câte știu, a apărut deja de ceva timp. Meanwhile, mă bucur că am citit cartea și, mai mult decât atât, mă bucur că de data aceasta chiar m-a prins și chiar mi-a plăcut. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și pline de spor!

Ereditate, de Miguel Bonnefoy - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2021

Traducere: Lucia Vișinescu

Miguel Bonnefoy s-a născut în 1986, în Franța, dintr-o mamă venezueleană și un tată chilian. Romanele sale Le Voyage d'Octavio (finalist la Premiul Goncourt pentru roman de debut, mențiune specială la Premiul celor cinci continente ale Francofoniei) și Sucre noir (finalist la Premiul Fémina și la Premiul Mille Pages) s-au vândut în Franța în peste 30 000 de exemplare și au fost traduse în mai multe limbi. În 2013, Miguel Bonnefoy a fost recompensat cu Premiul Tânărului Scriitor de limbă franceză pentru Icare et autres nouvelles. Ereditate (Editura Trei, 2021, traducere de către Lucia Vișinescu) s-a bucurat de un mare succes încă de la apariție: a fost nominalizat la Premiul Fémina și la Marele Premiu al Academiei Franceze. A obținut Premiul Librarilor din Franța în 2021. „Vocația este, în opinia mea, această chemare pe care o avem pentru un anumit lucru, o algebră secretă, o geometrie misterioasă. Nu știm exact de ce ne atrage și spre ce ne poartă, așa cum fluturii sunt atrași spre lumină. Asta înseamnă scrisul pentru mine.” - Miguel Bonnefoy

„Pentru o clipă, se simți ispitit să ia vaporul și să se întoarcă acasă, să plece pe drumul pe care venise, dar își aminti de promisiunea făcută și hotărî că dacă exista vreo datorie patriotică ce trecea dincolo de frontiere era aceea de a apăra țara strămoșilor săi.”

Venit din Franța, cu un butaș de viță-de-vie într-un buzunar și cu 30 de franci în celălalt, patriarhul familiei Lonsonier se stabilește în Santiago de Chile la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aici, fiul său, Lazare, întors din infernul Primului Război Mondial, construiește împreună cu soția lui cea mai frumoasă volieră din Anzi. Și tot aici, fiica lor, Margot, visează să devină aviatoare și se căsătorește cu un soldat apărut din negura trecutului, pentru ca mai târziu să-l aducă pe lume pe Ilario Da, care va deveni un faimos revoluționar. În această saga impresionantă, desfășurată pe ambele țărmuri ale Atlanticului, vreme de o sută de ani, Miguel Bonnefoy zugrăvește magistral, în limbajul realismului magic, portretul unei familii dezrădăcinate. Singurul reper pe care generațiile acestei familii îl moștenesc este legenda misterioasă a unui unchi dispărut. O poveste despre exil și căutarea avidă a locului de apartenență, despre eterna reîntoarcere la o patrie natală atât de aprig dorită, încât nicio regăsire reală nu se mai poate ridica la nivelul fanteziei.

„Lazare nu uită niciodată noaptea în care această femeie i-a redat plăcerea de a simți parfumul de citrice, bucuria trupurilor lipite unul de altul și a sudorii lor melancolice, în timp ce au stat amândoi înlănțuiți în cada de fontă ce aparținuse celui dintâi Lonsonier și care era acum suficient de încăpătoare pentru a întâmpina o nouă generație.”

Am avut certitudinea că o să îmi placă mult această carte din două motive: a fost recomandată de către doamna Camelia Cavadia, o scriitoare și o cititoare înrăită ale cărei recomandări nu m-au dezamăgit niciodată; și, în al doilea rând, coperta, pur și simplu, mi-a „spus” că această lectură are să fie una deosebită. Și așa a fost. O carte pe care am citit-o în aproximativ trei zile - și nu pentru că ar fi fost o lectură solicitantă, mult prea grea -, pentru că am vrut să mă bucur cât mai mult de lectură, de stilul romanist al lui Miguel Bonnefoy, atât de delicat, senzual și sensibil, și în același timp atât de puternic, reverberant, inteligent. Atât de luminos și transcedențial! Și nu-i o carte mare, ci are aproximativ două sute de pagini - dar în aceste două sute de pagini am simțit că iau parte la aventurile unei întregi saga de familie, în care destinele personajelor se întretaie, se țes unele cu altele, iar la sfârșit, atunci când totul are să conveargă într-un singur punct, într-o - să-i zicem - concluzie, aveam să știu că romanul acesta abundă de viață, suflu și emoție. Pentru că proza lui Bonnefoy se înscrie în acel registru literar pe care l-aș putea numi realism magic, în stil márquezian, ducând într-o măsură cu stilul de scriere al scriitoarei franceze Carole Martinez, autoarea unuia dintre romanele mele preferate dintotdeauna, Inima cusută (recenzia o găsiți AICI). Și nici nu știu cât aș putea vorbi despre Ereditate, romanul lui Miguel Bonnefoy, pentru că știu că orice aș spune ar putea păli, de fapt, în fața experienței de a citi, în sine, acest roman, în loc de a citi o recenzie despre acest roman.

„O bilă mică acoperită de sânge și de pene ieși din pântecele lui Thérèse și se restogoli pe cap, ca un ou în mijlocul tumultului de piuituri, concertului de țipete și de uguituri. Fața ei minusculă, acoperită de un puf de șoim privea țintă spre domul din bronz, de unde bufnița lui Thérèse o studia, la rândul ei, într-o tăcere măiestuoasă.”

Un roman profund, eclectic, pasional, fantezist, care cuprinde poveștile unor „vieți superstițioase”, niște „istorii magice”, într-un roman pe care l-am găsit ca aflându-se la granița cu basmul. Personajele lui Bonnefoy sunt înzestrate cu un anumit har, fie că vorbim despre stări sufletești palpabile, fie că vorbim, în sine, de abilități practice. Pare că ceea ce le „călăuzește” prin lume este însăși originea lumii în care trăiesc, inspirate de contextul istoric - sub semnul magiei, a irealului atât de real, viețile acestora transfigurează realitatea, aducând la lumină țesătura fermecată a vieții. Iar totul este conturat de o proză talentată, inteligentă, scrisă de un autor erudit, sensibil, întreg. După cum am spus, realismul magic încadrează opera lui Miguel Bonnefoy, acel gen de narațiune pe care, eu unul, îl ador, îl găsesc extrem de plăcut și pasional. Povestind traiectoriile familiei Lonsonier, Bonnefoy ne implică, pe noi cititorii, în viața acestora, ne face omniprezenți și spectatori atenți la toate aventurile captivante, care sfidează realitatea, prin care aceste trec. Realitățile romaniste cu care se confruntă, idealurile pe care le au, emoțiile pe care le trăiesc, credințele, gândurile - toate acestea fac din Ereditate un roman, în sine, de-o anvergură memorabilă. Probabil am să mă repet și-am să spun că, într-adevăr, a fost o surpriză literară nemaipomenită, deoarece am descoperit un autor extrem de inteligent și, fără niciun dubiu, despre care voi auzi, în viitor, lucruri (și mai) bune. 

„Se revăzu pe el, în urmă cu 25 de ani, gol în mijlocul salonului, când ridicase pumnul, în efluvii cu coajă de lămâie, și rostise aceleași cuvinte, iar aceste cuvinte făcură să răsară în mintea lui imaginea unui tânăr rătăcit. Astăzi, la 46 de ani, avea aceeași dragoste pentru Franța ca în vremea tinereții sale, dar și aceeași frică de război. O rugă să rămână.”

Cadrul principal al romanului este orașul Santiago de Chile, unde patriarhul familiei se stabilește, după ce părăsește, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Franța. Din acest moment, romanul lui Bonnefoy urmărește „devenirea” generațiilor următoare; personajele feminine, după părerea mea, sunt cele mai izbitoare, memorabile: Thérèse și fixarea acesteia asupra frumuseții păsărilor; Margot și pasiunea ei înflăcărată pentru lumea aviației, deci libertatea zborului. Aspectul istoric abordat de Bonnefoy face, de altfel, romanul său și mai interesant: traumele tranșeelor din Primul Război Mondial, bombardamentele aeriene care au marcat acea perioadă, precum și suferințele prizonierilor revoluționari în mijlocul dictaturii militare din Chile. Teme sensibile, aspecte abordate care potențează profunzimea unui roman memorabil, care încadrează povești de viață fascinante. Personajele lui Bonnefoy sunt foarte bine dezvoltate, complexe, curajoase și puternice, inteligente și, în același timp, firave și sensibile. Pline de dureri și drame, dar găsind mereu speranța de a răzbate într-o lume a războiului, într-o lume a fricii; nu, nu este un roman despre război, nici nu știu, de fapt, despre ce ar putea fi - în sens strict - acest roman. Știu doar că mi-a livrat niște lecții importante, într-o formă estetică genială, cu o scriitură originală și profundă: o saga familială a patru generații de francezi din Chile, surprinsă într-un roman fascinant, care de departe demonstrează calitatea rafinată a scriiturii lui Bonnefoy, a cărui utilizare efervescentă a unor game de resurse literare este concentrată, parcă, pe un singur scop final: să convingă cititorul și să îl facă oaspete de seamă într-o lume magică.

„Ea bănui, în acea clipă, că acest om purta o plagă mută pe care fiecare mișcare imprudentă, fiecare miros neașteptat, fiecare cuvânt deplasat puteau să o deschidă iar. Începea să-l cunoască în tăcerea lui stângace, plină de răni secrete. Deși nu trăise chinurile și neliniștile războiului, avea impresia că putea proiecta în mintea ei aceleași sacrificii și aceleași idealuri care locuiau în a lui.”

Ereditate este romanul cu o proză înfloritoare, luminoasă, învelită într-un stil narativ subtil și rafinat. Fiecare capitol al cărții poartă numele unuia dintre personaje, țesându-și, împreună, povestea, împletind anii care trec cu o lume care se află într-o continuă schimbare, într-o permanentă metamorfoză. Așadar, viețile familiei Lonsonier se intersectează, urmând cursul lor de neschimbat, în ceea ce, pur și simplu și fără să greșim, am putea numi soartă. Că poate, în cele din urmă, despre asta este romanul lui Bonnefoy: despre soartă. O femeie care vorbește cu păsările, un viticultor bătrân, pipernicit, un șaman mapuche, o femeie avitoare curajoasă și puternică, loială credințelor sale și un tânăr care visează să schimbe, poate, lumea în care trăiește - fiindcă știe că nu totul este despre el, ci și despre (sau poate, mai ales despre) cei care urmează: personajele au o voce care transformă lectura într-un adevăr, într-o revelație. Și lasă cititorul, la sfârșitul cărții, cu certitudinea faptului că romanul acesta este cu siguranță unul minunat. Și e unul pe care îl recomand, cu cel mai mare drag, oricui; știu că o să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie - un roman pitoresc, un roman memorabil despre moștenirea socială, lingvistică și culturală. Să aveți doar lecturi frumoase și pline de spor, dragi cititori! 

Troia, de Stephen Fry - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: În afara colecțiilor

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2021

Traducere: Radu Paraschivescu

Stephen Fry este scriitor, actor, jurnalist și regizor multipremiat. A scris patru romane de succes — The Star’s Tennis Balls, Making History, The Hippopotamus și The Liar —, precum și trei volume autobiografice: Moab is My Washpot, The Fry Chronicles și More Fool Me. A devenit faimos alături de Hugh Laurie în serialul de comedie A Bit of Fry and Laurie (pentru care au scris împreună și scenariul), apoi a jucat, printre altele, în Wilde și V for Vendetta, iar în prezent poate fi văzut în serialul TV Cititorii de oase. Dă voce povestitorului pe audiobook-urile seriei Harry Potter. La Editura Trei au apărut 3 cărți scrise de către acest autor: Mythos. Miturile Greciei repovestite (2019, traducere de Luminița Gavrilă), Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri (2020, traducere de Radu Paraschivescu) și volumul Troia (2021, traducere de Radu Paraschivescu).

„(...) Troia o să se ridice din nou. O s-o construim ca să fie mai frumoasă, mai bogată, mai puternică și mai măreață decât a fost vreodată. Mai măreață decât oricare altă cetate din întreaga istorie a muritorilor (...). Căci eu sunt Troia. Și așa cum eu o să ajung bărbat în toată firea, tot așa o să ajungă și Troia la măreție.”

Troia. Cel mai frumos regat din întreaga lume. Givaierul Egeei. Scânteietorul Ilium, cetatea care s-a ridicat și a căzut nu o dată, ci de două ori. Povestea aceasta ni se adresează tuturor: răpirea Elenei, regina vestită pentru frumusețea ei, îi determină pe greci să trimită o mie de corăbii către Troia, pe care o vor asedia fără oprire, timp de zece ani sângeroși. Zeus, Regele Zeilor, este cel care declanșează războiul, când îi cere prințului troian Paris s-o aleagă pe cea mai frumoasă dintre zeițe. Ca să aibă câștig de cauză, Afrodita îi promite inima Elenei, soția regelui Menelau al grecilor, și de aici începe urgia. Este un război cumplit, nemilos, cu victime de toate părțile. Grecii nu-i pot înfrânge pe troieni pentru că Ahile, cel mai neînfricat războinic grec, este chinuit de gelozie după ce unul dintre aliații săi și-a ales-o drept iubită pe sclava troiană Briseis, așa că nu intră în luptă. Scena este pregătită pentru cea mai veche și măreață poveste spusă vreodată, unde pasiuni uriașe dau peste cele mai înalte idealuri și cele mai josnice viclenii. În Troia, veți găsi eroism și ură, dragoste și pierderi, răzbunare și regret, dorință și disperare, scrise toate cu sânge pe nisipurile unui țărm îndepărtat.

„(...) Înțelepciunea o să-ți aducă un renume care n-o să piară niciodată de pe fața pământului. După ce se va fi ales praful de toate citadelele și palatele celor puternici, cunoștințele tale și felul cum stăpânești artele războiului și pe ale păcii o să ducă numele Paris dincolo de stele. Puterea minții zdrobește sulița cea mai puternică.”

Să-nchinăm un pahar pentru acest autor erudit, Stephen Fry, pentru că ne-a oferit o trilogie care ne-a pus pe jar, ne-a purtat prin aventuri fabuloase, ne-a făcut cunoștință cu eroi demni de încredere, demni de cântece și legende nemaipomenite, ne-a purtat printre colinele Olimpului, unde gâlceava dintre zei este nesfârșită, unde setea după putere este de nestăpânit, unde miticul și fantezia, fantezia și miticul se împletesc într-o saga absolut memorabilă. Mulțumesc, domnule Fry, pentru că mi-ai oferit această porție delicioasă, inteligentă, documentată și plină de pasiune, de mitologie. Mă-nclin și abia aștept să-ți citesc și celelalte cărți, fie ele despre orice altceva decât mitologie. Pentru că trilogia aceasta - Mythos (recenzia o găsiți AICI), Eroii (recenzia o găsiți AICI) și Troia - mi-a făcut serile de toamnă mai frumoase și m-au purtat prin aventuri dintre cele mai fascinante și pline de tensiune. Mulțumesc că mi-ai arătat, încă o dată, că există în această lume povești care să te facă să te simți ca un copil (chiar dacă, în fine, poveștile astea nu-s întocmai pentru copii), care mi-au stârnit imaginația și, deseori, mi-au smult zâmbete și m-au făcut să râd. Mulțumesc pentru felu-ți delicios și inteligent în care ai dat viața tuturor zeilor, tuturor eroilor și semi-zeilor (deseori, de fapt, eroii), tuturor creaturilor cu un singur ochi și neagre și jumătate cai, tuturor creaturilor „de basm” - o adevărată efervescență „creativă”, o adevărată „oroare a naturii” a naibii de plăcută! Mulțumesc, Fry, că ți-ai împărtășit pasiunea cu noi, cititorii, sub forma acestor cărți, hrănindu-ne pofta de mitic și mitologie. 

„- Uitați-vă ce vă-mpinge să faceți! Cu toții. Orice urmă de demnitate dispare. În mrejele tânjirii după muritorii cei mai banali și fără însemnătate, vă transformați în porci, în țapi și-n tauri - din toate punctele de vedere. Orice, numai să vă țineți scai de cele după care jinduiți. Mai mare râsul.”

Ca și-n celelalte volume, și-n Troia am redescoperit aceeași voce narativă extrem de perspicace și inteligentă; pasiunea lui Stephen Fry pentru mitologia Greciei antice este de necontestat, irefutabilă, și se simte de la o poștă cât de mult „îi place ceea ce scrie”: documentarea atentă (și vreau să zic că de-a dreptul atentă), detaliile (poate deseori nu necesare, dar care „încadrează” mult mai bine poveștile spuse) minuțioase, toate aceste nume (unele tare greu de pronunțat, darămite de reținut) care nu-ți vor rămâne, la sfârșitul cărții, în minte, dar care „numesc” multitudinea de personaje care dau viață acestui volum. N-am simțit nici măcar o singură clipă că m-ar plictisi, nu, dovadă și faptul că am început-o aseară, am citit aproximativ optzeci de pagini, iar astăzi restul, și am terminat-o chiar acum câteva ore. Ca și celelalte cărți, nici pe-aceasta n-am putut s-o las din mână - am simțit nevoia de a citi mai mult și mai mult, prins de toată atmosfera creată de talentul narativ a lui Fry, de dinamismul situațiilor, toate jocurile de culise și replicile delicioase, toate planurile, toate întâmplările, vărsarea de sânge și moartea și războiul și luptele aprige, dușmăniile și comploturile, prieteniile, totul, pur și simplu, a fost extrem de intens și absolut încântător (sau, în fine, pe cât de încântătoare ar putea fi o bătălie înfiorătoare, poate una dintre cele mai sângeroase din mitologie, care l-a făcut însuși pe Zeus să afirme, parafrazând, că-i pare rău că s-a lăsat convins să-i creeze pe oameni). 

„- Vrei să ni te alături? a întrebat Odiseu. Să te-ntorci la Phthia, să-i iei pe mirmidoni și să aduci glorie Greciei? E în joc onoarea noastră și mai mult ca sigur prezența ta o să ne-aducă victoria. Agamemnon, Menelau, vărul tău Patrocle și o ditamai flota te așteaptă în Aulida.

Ahile a zâmbit.

- Miroase a distracție.”

Troia, marele diamant, sclipitoare bijuterie a Mării Egee. Condusă de Priam, apărată de puternicul Hector, dar, în cele din urmă, sortită pieirii din cauza lui Paris. În volumul de față, Stephen Fry își demonstrează încă o dată talentul său în a cunoaște extrem de bine „firele” mitologiei Greciei antice. Astfel, în acest volum urmărim diferite povești care încearcă să elucideze (pe cât de „viabil”) modul în care Troia a ajuns să fie condusă de Priam, și sunt prezentate poveștile tuturor celor care vor deveni de-o anumită importanță în bătălia (propriu-zisă) pentru Troia. Pe lângă asta, avem, bineînțeles, parte și de legende și povestiri interesante, unele chiar amuzante, cum ar fi cea în care este nevoie de judecata lui Paris, care trebuie să hotărască cui îi va fi oferit mărul de aur - Herei, Afroditei sau Atenei? Sau, alta, răpirea Elenei. Sau povestea lui Ahile și a renumitului său „călcâi” (ei, na, asta chiar n-aveam cum să nu apară în carte, fiind de-o importanță deosebită și, de fapt, cunoscută mai de către „toți muritorii”). Totuși, Fry se asigură că aduce în lumina cititorului și povești mai puțin cunoscute - cum ar fi faptul că, în războiul pornit, amazoanele sar în ajutorul cetății Troia, sau că Troia nu a fost distrusă o singură dată, ci de două ori (prima dată de „eroul-eroilor”, Hercule). Și, evident, niciun mit grecesc pare să nu fie de-a dreptul complet fără ca în acesta să fie implicați câțiva zei de-a dreptul idioți care se amestecă și fac o groază de mizerie. În poveștile lui Fry există eroism, există naivitate, prostie, lașitate, există forță și curaj, cruzime dar și milă, aroganță și modestie, există speranță și, de asemenea, există lipsa acesteia; de fapt, există orice alte vicii și virtuți posibile a fi imaginate. Povestea căderii orașului Troia este oarecum„raționalizată”, urmărită pas cu pas, fără a fi, totuși, diminuată această „tapițerie” încâlcită și complicată pe care o poveste de-o anvergură „epică” atât de mare ar putea-o presupune. Umorul contagios al lui Fry este de-a dreptul delicios, iar povestea este una extrem de captivantă. 

„Acțiunea se profilează pe orizontul minunat care strânge laolaltă realitatea și legenda, în penumbra ademenitoare unde scorneala și faptul coexistă. Iată ceea ce conferă epopeii homerice detaliile de finețe, realiste și vii ce însuflețesc și conving atât de mult, dar care ne livrează în același timp simbolismul glorios și profunzimea ca de vis pe care le permite doar mitul, cu intervențiile lui divine, cu episoadele lui supranaturale și cu eroii lui supraomenești.”

Da, Stephen Fry chiar este un erudit. Este un autor inteligent care a scris niște cărți chiar grozave - nu cred că trebuie să fii pasionat de mitologie ca să îți placă așa de mult pe cât mi-au plăcut și mie; la fel de bine pot fi citite și ca niște cărți de ficțiune (că, până la urmă, se prea poate ca de fapt asta să și fie). Dar narațiunea lui Fry este una măiestrită, amuzantă, delicioasă, bogată în detalii, și reușește cu un talent autentic să readucă în timpurile noastre aceste povestiri antice, insuflând viață eroilor și zeilor din Grecia antică; o călătorie fascinantă printre cele mai mărețe povești ale lumii, „o odisee prin mitologia greacă”, una de care m-am bucurat cu adevărat de-a lungul celor trei volume. Nu știu despre ce-ar mai putea să scrie Stephen Fry, poate despre Odiseea lui Homer? Sper că ai deja volumul în pregătire, domnule Fry. Că, da, chiar mă declar fanul tău! Vă recomand cu mare, mare drag aceste cărți, sunt absolut sigur că vă vor plăcea mult - și-o spun cu certitudine, întrucât chiar știu că n-are cum să nu te fascineze această lume mitologică de-a dreptul memorabilă! Să aveți doar lecturi pe placul vostru și pline de spor!

Jurnal (1941-1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943), de Etty Hillesum - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Memorii/Jurnale/Biografii 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Gheorghe Nicolaescu

„E o problemă a epocii noastre. Ura crâncenă pe care o avem față de germani ne otrăvește sufletul. Să fie înecați toți, niște orduri, trebuie stârpiți cu fum - aceste expresii fac parte din conversația zilnică, dând uneori senzația că nu se mai poate trăi în aceste vremuri.” 

Esther (Etty) Hillesum s-a născut în 15 ianuarie 1914 într-o familie de evrei din Middelburg (Țările de Jos). Din 1924 familia se mută la Deventer, unde tatăl, profesor de limbi clasice, devine director al liceului local. După încheierea studiilor liceale, Etty se mută la Amsterdam pentru a urma dreptul, apoi slavistica. La începutul anului 1941 îl cunoaște pe Julius Spier, fost discipol al lui Jung, psiholog, psihoterapeut și chirolog; la început este pacienta lui (cel mai probabil ideea ținerii unui jurnal a venit dinspre acesta, ca parte din terapie), apoi secretară, prietenă și iubită. Însemnările foarte intime din jurnal surprind, în paralel cu explorările spirituale ale tinerei de 27 de ani, viața de zi cu zi din Amsterdamul ocupației naziste, persecuțiile la care au fost supuși evreii și tăvălugul de neoprit al istoriei, căruia îi vor cădea victime într-un final și autoarea și întreaga ei familie. Caietele lui Etty, cu scrisul lor mărunt și greu de descifrat, au avut un destin complicat vreme de aproape patru decenii, până în anul 1981, când a apărut, în îngrijirea lui Jan G. Gaarlandt, prima selecție în neerlandeză a jurnalului, alături de o serie de scrisori trimise de ea, majoritatea din lagărul de tranzit Westerbork. Prima ediție integrală a fost publicată în 1986. Ulterior, jurnalul și scrisorile au fost traduse în engleză și în alte 24 de limbi. Pe lângă importanța istorică, scrierile lui Etty înfățișează o tânără de o inteligență și o sensibilitate aparte, nonconformistă, de o intensă compasiune și cu abordări feministe sofisticate. Vocea sa vine ca o completare „de maturitate“ a jurnalului Annei Frank. Etty Hillesum a murit pe 30 noiembrie 1943 la Auschwitz.

„(...) La urma urmei, într-un cap așa de mic ca al meu se strânge întotdeauna o grămadă de neliniște pentru nimic. Sunt și sentimente și gânduri înălțătoare și eliberatoare, însă harababura pune întotdeauan stăpânire pe tot. Să te transformi lăuntric într-un singur câmp mare, întins, fără tufișuri perfide care împiedică vederea, asta ar trebui să fie scopul meditației. Să intre în tine ceva din Dumnezeu (...).”

Probabil va fi nevoie să treacă mult, mult timp, până voi putea vorbi, așa cum trebuie, despre această carte. De fapt, cum adică așa cum trebuie? Simt că, vorbind despre această carte, aș putea-o face într-un mod mult prea banal, mult prea auster, mult prea grosolan - dar nu-mi rămâne altceva de făcut, în cele din urmă, fiind doar astfel simt că aș putea save-as în sufletul meu acestei cărți citite; o carte despre care, oricum, n-am cum să vorbesc la modul cel mai potrivit, „cel mai avizat”, fiindcă, până la urmă, nu mă recomandă nimic din punct de vedere „oficial” - nu sunt critic, nu sunt un istoric cu studii superioare de domeniu, nu sunt un expert al limbii. Nu. Dar sunt un cititor care a citit cartea, or, asta nu mă recomandă, oare, cel mai mult? Eu cred că așa este; și revin: nu pot vorbi despre această carte, nici nu pot scrie - estetic, într-o formă „plastică și frumoasă” - despre ea. Cred că este o carte care doar se citește, care doar se trăiește; e ca iubirea - nu o poți teoretiza, defini, o poți doar simți, o poți doar experimenta, o poți doar trăi. Pentru că manuscrisul de față, cartea de față, scrisă de Etty Hillesum, este una dintre cele mai frumoase cărți citite în viața mea, și n-o spun fără să știu despre ce vorbesc (am citit multe, multe cărți de-a lungul anilor): e o carte care și-a făcut casă în sufletul meu, și, de când am terminat-o, încă mă cutremură, mă face să tremur și-mi șoptește „uite, viața aceasta chiar e frumoasă, cu tot ce înseamnă ea!”

„Nu suntem decât niște butoaie goale prin care curge mai departe istoria omenirii. Totul e întâmplare sau nimic nu e întâmplare. Dacă aș crede în prima variantă, n-aș mai putea trăi, însă de cea de-a doua încă nu sunt convinsă.”

Probabil am lăsat bucăți din mine în patul în care am stat când am citit-o; probabil, puțin, inima mea a explodat în bucățele și s-a ridicat în gât, fiindcă și-acum, când scriu această (să-i zicem) recenzie, simt cum mă strânge ceva acolo. Nici nu știu cum să încep, pentru că habar n-am unde vreau să ajung: să ajung să v-o recomand? Nu știu. Nu-mi asum eventuala vină de a vă lovi pe voi așa cum m-a lovit și pe mine. Doare. Cartea aceasta doare rău de tot. Fiindcă este o carte vie, o carte reală, ca o strângere de mână, ca acea atingere care te trezește din somn; citind-o, n-am simțit că o citesc, ci am simțit că am o conversație cu Etty Hillesum; o tânără evreică pentru care simțul conversației este unul memorabil. Perspectivele sale psihologice împotriva vanității, a procupării de sine, a răutății și urii și ororii, asupra „păcatului”, pur și simplu sunt memorabile, revelatoare, pline de lumină, de o credință inimaginabil de a putea fi descrisă în cuvinte. Spiritualitatea lui Etty sugerează universalitatea unui „interior” viu, mângâietor, care te ridică și te înalță - cum e posibil ca atunci când crimele și ororile naziste reprezintă realitatea-ți imediată, să reușești, cu atâta lumină în suflet, să te gândești cât de frumoasă este această lume, să te retragi în tabernaculul „înlăuntrului” tău, unde te simți cel mai în singuranță, unde găsești cea mai frumoasă și cea mai primitoare casă, în sufletul tău, în adevărurile tale, și să vezi, ca printr-un ochean, sămânța frumuseții acestei lumi întunecate? 

„Când sufăr pentru cei lipsiți de apărare, nu sufăr de fapt pentru ceea ce este lipsit de apărare în mine?

Mi-am frânt trupul ca pe pâine și l-am împărțit bărbaților. Și de ce nu? Căci erau atât de înfometați și suferiseră deja de-așa de mult timp de lipsa hranei (...). Am vrea să fim balsam pe multe răni.”

Nu-mi pot găsi cuvintele, încă nu pot. Am fost copleșit - și încă sunt - de intensitatea a ceea ce am citit. De cugetările, credințele, trăirile și sentimentele lui Etty Hillesum, de scrierile-i memorabile (oh, chiar mă gândeam - dacă Etty n-ar fi murit, cu siguranță lumea aceasta literară ar fi fost îmbogățită de un artist atât de desăvârșit, cum a fost ea), de relația pe care a avut-o cu Dumnezeu, de idealurile ei, de profunzimile pe care a reușit să le atingă, încât m-a cutremurat de la prima până la ultima pagină a cărții. O cronică a Holocaustului, mult diferită față de oricare alta (sub formă de ficțiune sau memorialistică) pe care am citit-o. Însemnări devastatoare. Înălțătoare. Dar, mai presus de toate, distinctive. Cu o voce clară, puternică, Etty își descrie, inițial, viața de zi cu zi din Amsterdam, apoi din lagărul de muncă Westerbork. Ultima ei scrisoare, ca un omagiu al libertății, a fost o carte poștală aruncată din trenul care o ducea spre Auschwitz; pe măsură ce circumstanțele politice din Olanda în ceea ce privește drepturile evreilor încep să se deterioreze, Etty Hillesum încearcă să-și protejeze familia și prietenii, reușind să-și păstreze o putere interioară incredibilă - curajoasă, puternică și, totuși, parcă atât de singură și fragilă. Spiritualitatea lui Etty este reiterată din scriitura ei centrată pe Biblie, deși viziunea pe care o are asupra suferinței amintește de învățăturile budiste; fericirea durabilă într-o lume aflată mereu în schimbare (ce ciudat că o carte ce „cronicizează” una dintre cele mai cumplite crime împotriva umanității vorbește, totuși, despre puterea de a fi fericit, de a te bucura de minunea vieții și de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce îți oferă și „toate încercările la care te supune”). 

„Și la sfârșitul fiecărei zile aveam mereu același sentiment: iubesc așa de mult oamenii. N-am simțit niciodată amărăciune pentru suferințele la care erau supuși, ci întotdeauna iubire pentru modul în care ei știau să le îndure, încă mai știu să le îndure în ciuda tuturor împrejurimilor, oricât de puțin pregătiți ar fi fost în sinea lor să îndure orice.” 

Etty, o femei atât de puternică, atât de sensibilă, care a dat glas unei perioade atât de greșite din istoria mondială, însemnându-și, cu o spiritualitate ieșită din comun, viața de zi cu zi, viața întru viață și bucuria sufletului, lucrurile mărunte și atât de importante, frumusețea oamenilor, comuniunea cu natura și cu ceea ce, cu-atâta dragoste, Dumnezeu ne-a oferit, chiar și în cele mai negre ceasuri: „Până când deodată, acum câteva săptămâni, mi-a venit gândul izbăvitor care a răsărit ca un firicel proaspăt de iarbă încă șovâitor în mijlocul unei jungle de buruieni: și dacă n-ar exista decât un singur german respectabil, ar merita să fie apărat de toată această hoardă de barbari, și pentru acest singur german respectabil nimeni n-ar trebui să-și reverse ura peste un popor întreg”. Cu o putere de observație cu totul deosebită, Etty Hillesum lasă acest manuscris drept dovadă a unei istorii sociale a cărei urmări dureroase pulsează și-n ziua de astăzi, un document neprețuit despre restorturile profunzimii psihologice. Plină de pasiune și frământată de vremurile în care trăiește, Etty Hillesum ar fi fost în stare să-i ajute pe toți muritorii de pe acest pământ, aflați în necazurile lor, și doar așa poate ar fi reușit să simt că, în definitiv, „contează” și a înfăptuit ceva pe-această lume. A trăi întru binele celorlalți, chiar până la a te priva, pe tine însuți, de acest bine - asta ar fi făcut - și chiar a făcut - Etty, fără nicio îndoială sau ezitare. 

„Sentimentul vieții este atât de mare și de puternic în mine, atât de plin de serenitate și recunoștință, încât aș face bine să nu mai încerc niciodată să-l exprim într-un singur cuvânt. Este o bucurie așa de completă și perfectă în mine, Doamne. Toate cuvintele lui exprimă asta cel mai bine: «A-și găsi tihna în sine». Este poate modalitatea cea mai bună de a exprima sentimentul meu de viață: îmi găsesc tihna în mine însămi. Și acest «mine însămi», ce am mai profund și mai bogat în mine, unde mă odihnesc, numesc eu «Dumnezeu» (...). Și așa mă simt eu, întotdeauna și neîntrerupt: parcă aș fi în brațele tale, Doamne, așa de protejată, de adăpostită și de pătrunsă de sentimentul veșniciei. Și parcă până și cea mai slabă respirație a mea este pătrunsă de sentimentul veșniciei și cea mai măruntă faptă și cea mai neînsemnată vorbă se desenează pe un fundal grandios, are un sens mai profund.”

Chiar nu știu ce să mai spun. Sincer. Cred că mă voi opri aici; după cum am spus, mi-e greu să vorbesc despre această carte, simt că obosesc și încep să fac o polologhie inutilă. De-a dreptul fadă, mult prea superficială, comparativ cu ceea ce, de fapt, am citit. Și felul în care m-a făcut să mă simt, felul în care m-a răscolit și cutremurat. Nu pot recomanda această carte - pur și simplu trebuie ca citirea ei să vină de la sine. Dacă o veți citi, nu veți fi „martorii” diferitelor situații politice, nu veți simți că „aruncați o privire înapoi în trecutul dominării naziste”, nu, ci veți fi martorii unei „situații” în care scrierea, modul de gândire al lui Etty, psihologia și credințele acesteia înfăptuiesc însăși „situația”. Și o carte memorabilă, credeți-mă, se simte chiar de la prima pagină - iar eu am simțit această carte, în toată intensitatea ei, de la început până la sfârșit. Și acum, mult timp după ce am citit-o, încă îi simt ecourile de-a lungul întregii camere de rezonanță a sufletului meu. Pentru că, așa cum am mai spus, Jurnal (1941-1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) este una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată, una dintre cele mai profunde și impresionante! Să aveți doar lecturi la fel de frumoase ca și mine, dacă nu chiar mai bune, și de-o săptămână liniștită!