Recunoștință, de Oliver Sacks - Recenzie

Editura: Humanitas

Domeniu: eseistică

Colecția: Seria de autor Oliver Sacks

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 72

Anul apariției: 2021

Traducere: Adina Cobuz 

Oliver Sacks (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen's College, Oxford. La începutul anilor '60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 a locuit la New York, unde a fost profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cât mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a îmbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională - au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. Ele sunt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of Alaska. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Cărți: Migraine (1970), Awakenings (1973, trad. rom. Revenirea la viață, Humanitas, 2021), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007, trad. rom. Muzicofilia: Povești despre muzică și creier, Humanitas, 2021), The Mind's Eye (2010), Hallucinations (2012, trad. rom. Halucinații, Humanitas, 2021), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020), Everything in Its Place (2019, trad. rom. Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele poveşti, Humanitas, 2021).

„Optezeci! Nici nu-mi vine-a crede. Am adeseori senzația că viața mea e-abia la început, după care îmi dau seama de fapt că sunt c-un picior în groapă (...). Impresia că sunt cel mai tânăr dintre toți nu m-a părăsit niciodată, iar acum sunt cam cel mai bătrân dintre cunoscuții mei.”

Cele patru eseuri reunite în această carte au fost scrise de Oliver Sacks între anii 2013 şi 2015 şi au apărut mai întâi în The New York Times, bucurându-se de un enorm succes. Ele oglindesc întreaga sa existenţă şi în acelaşi timp pot fi privite ca o odă adusă unicităţii fiecărei fiinţe umane şi ca o mărturie de recunoştinţă pentru darul vieţii.

„(...) Pentru mine, bătrânețea nu e o vârstă funestă, pe care trebuie s-o îndur și cu gândul căreia sunt silit să mă împac, ci o vreme a tihnei și a libertății: sunt acum descătușat de imperativele convenționale ale tinereții, sunt liber să explorez ce-mi doresc și să culeg roadele gândurilor și a simțămintelor dintr-o viață întreagă.”

Probabil ar fi trebuit să citesc această carte după ce aș fi citit, în întregime, întreaga operă a lui Oliver Sacks, tradusă la noi. Dar, dată fiind situația, până acum n-am citit de la dumnealui decât Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele povești (recenzia o găsiți AICI), însă a fost îndeajuns încât să-mi dau seama că Oliver Sacks a fost un erudit, un autor inteligent, un om pentru care munca a însemnat nu doar o mare parte din viața sa, dar și o parte extrem de importantă, neglijând chiar și anumite aspecte ale vieții sale, printre care sănătatea și viața de familie, relațiile sociale și prieteniile, micile plăceri ale vieții (deși este poate precoce să spun asta, este imposibil, după părerea mea, ca o muncă atât de prolifică - atât în domeniul literaturii, cât și al științelor exacte, în speță neurobiologia și psihiatria - să nu presupună anumite sacrificii de o astfel de natură); în schimb, pasiunea pentru ceea ce a întreprins, pentru creierul uman și toate ascunzișurile sale întunecate, studiul și munca asidue, își găsesc finalitatea nu doar în miile de pacienți pe care i-a ajutat să se salveze din tenebrele propriilor minți, ci și în numeroasele cărți pe care, pe această temă, le-a scris, devenind astfel un nume de referință în domeniul în care Oliver Sacks a activat, un om ale cărui cărți sunt de căpătâi pentru cei care vor să activeze în același domeniu. Lăsând, în urma sa, o moștenire prețioasă și veșnică, Sacks trăiește prin tot ceea ce, de-a lungul unei vieți de multe ori încercate, a reușit să ne ofere: o lumină revelatoare care va trăi peren în sufletele noastre.

„Sub splendoarea aceea celestă mi-am dat seama dintr-o dată că mai am atât de puțin timp să trăiesc, să experimentez. Pentru mine, frumusețea cerului și eternitatea se îngemănau cu simțământul trecerii - și cu moartea (...).

Simt o mare bucurie și recunoștință pentru toate aceste lucruri - și totuși, nimic nu m-a zguduit mai tare ca acea noapte plină de stele.”

Aflat față în față cu moartea, în Recunoștință Oliver Sacks surprinde patru eseurii scrise în ultimii săi doi ani de viață, abordând ca teme principale moartea, bătrânețea, proximitatea piperniciei, cettitudinea a ceea ce știe că are să urmeze - toate privite cu un ochi blând, cu o limpezime sufletească, fără frică, ci doar cu credința că viața pe care a trăit-o n-a fost una lipsită de reușite, știind că lasă în urmă lucrări pline de considerație și importante. El aduce, astfel, un fel de omagiu bucuriilor care vin odată cu vârsta înaintată la care a ajuns (optzeci de ani), liniștea de care are nevoie, acea liniște sui generis prijeluită de putința de a se retrage, în sfârșit, în confortul propriilor sale gânduri - nu că n-ar fi făcut asta și până atunci, întrucât, chiar și în ultimii ani de viață, Sacks a considerat că trebuie să lucreze și să scrie, trebuie să nu lase nicio clipă să zboare fără a fi întreprins ceva util. După ce termină de scris volumul de memorii În mișcare: O viață (Editura Humanitas, 2015), Oliver Sacks descoperă că forma de cancer la ochi diagnosticată în 2015 evoluase în metastaze la ficat, iar medicii nu-i mai dau de trăit mai mult de șase luni - în aceste circumstanțe, Sacks își scrie al doilea eseu din carte, intitulat Viața mea, un eseu care m-a mișcat până la lacrimi, în care Sacks își exprimă întreaga recunoștință într-un mod pasional, liric, întreaga bucurie profundă de a fi trăit o viață atât de frumoasă. Și, drept să vă spun, poți simți cum bucuria aceasta străbate paginile și își face culcuș în sufletul cititorului, iar puseuri din ea, chiar și-acum, când scriu această recenzie, parcă-mi mișună prin trup. O bucurie palpabilă a unui om împăcat cu sine, care-și predă armele și este pregătit să plătească datoria pe care, de altfel, o avem cu toții: o moarte.

„Nu neg că mi-e teamă. Și totuși, predominant în mine rămâne sentimentul de recunoștință. Am dăruit dragoste și am primit dragoste în dar; am fost binecuvântat cu multe lucruri minunate, și la rându-mi am întors lumii din zestrea mea; m-am bucurat de cărți, de colindat prin lume, de idei și de scris. Am întreținut o legătură cu lumea, genul acela special de legătură care se înfiripă între scriitori și cititorii lor.”

Oliver Sacks își păstrează, și-n acest volum, modul rațional și logic de a scrie, însă se simte o anumită emoție în eseurile sale. O anumită profunzime, o înțelepciune care, bineînțeles, își trage seva dintr-o viață îndelungată, dintr-o anume vârstă, din sute de experiențe cărora le-a fost protagonist sau martor. Dacă Oliver Sacks este recunoscător pentru viața pe care a dus-o, eu sunt recunoscător, extrem de recunoscător, pentru ceea ce ne-a oferit, pentru ceea de a dat lumii și, în continuare, continuă să o facă. Sacks va rămâne întotdeauna viu în sufletul pacienților săi, în sufletul oamenilor pe care i-a salvat și în sufletul cititorilor, familiei, prietenilor. Moartea sa nu reprezintă decât încetarea de a trăi cu un corp, cu un înveliș, pe când sufletul său, transpus în paginile cărților pe care le-a scris, se va deschide întotdeauna în fața celor care vor să îl citească și descopere. Mulțumesc, Oliver Sacks, pentru toate lecțiile extraordinare pe care ni le-ai oferit. Pentru toate învățăturile pe care le-ai transcris, cu atât de mult talent narativ, în cărțile publicate. Fiindcă ai inspirat oameni și, mai mult decât atât, i-ai înălțat și le-ai oferit speranța de care, poate cândva, aveau cea mai multă nevoie - și asta este cea mai supremă formă de bunăvoință și ajutor.

„Mai presus de orice, am fost o ființă gânditoare, un animal cu rațiune, născut pe o planetă frumoasă, ceea ce în sine e un privilegiu enorm și o aventură unică.”

În Recunoștință, Oliver Sacks descoperă cum poți privi, dintr-un unghi pozitiv, orice lucru care ți se întâmplă sau ți s-a întâmplat, orice situație mai puțin fericită prin care treci, inclusiv propria-i fragilitate cronică, pe care o simte din ce în ce mai intens. Găsindu-și liniștea interioară, Sacks scrie o carte mică, de doar câteva zeci de pagini, dar de o splendoare memorabilă. Un om puternic, înțelept, care ajunge la cea mai luminoasă concluzie - un frumos și sincer rămas-bun, din partea unui om etern. După cum am spus, este a doua carte scrisă de Oliver Sacks pe care o citesc, însă mai am alte două în bibliotecă, cărți care urmează să se numere printre lecturile apropiate: Revenirea la viață și Omul care își confunda soția cu o pălărie; abia aștept să le citesc, sunt absolut sigur că voi avea parte de niște lecturi extraordinare. Nu doar că mă pasionează domeniul în care Oliver Sacks a activat, însă felul în care scrie îmi este tare drag, fiindcă îl simt pe autor implicat, nu detașat, simt o anumită emoție în felul în care povestește și istorisește toate cazurile clinice cu care a avut de-a face. Nu știu ce aș mai putea spune - chiar vă recomand cu mare drag cărțile lui Oliver Sacks; nu trebuie să vă pasioneze numaidecât domeniul acesta, însă sunt sigur că veți găsi extrem de interesante cazurile despre care vorbește, toate aceste uși ferecate ale minții umane - până la urmă, cred că, prin cărțile sale, ajungem noi înșine să ne descoperim mai bine. Și ăsta-i un pas mare spre propria noastră dezvoltare! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Acolo unde cântă racii, de Delia Owens - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 448

Traducere: Bogdan Perdivară 

„- Nu, nu pot să las pescărușii, egreta, barca. Balta asta-i familia mea.”

Delia Owens și-a obținut licența în zoologie la Universitatea din Georgia și doctoratul în etologie la Universitatea din California. Împreună cu fostul ei soț, Mark, a scris trei bestselleruri internaționale despre anii pe care i-au petrecut ca naturaliști în Africa: Cry of the Kalahari, The Eye of the Elephant și Secrets of the Savanna. A primit Premiul John Burroughs pentru carte de știință și a publicat articole în Nature, African Journal of Ecology și International Wildlife. Acolo unde cânta racii, apărut la Editura Pandora M în 2020, în Colecția Anansi. World Fiction, (traducere de către Bodan Perdivară) este romanul ei de debut, care urmează sa fie ecranizat, producătoarea filmului fiind Reese Witherspoon. În prezent, trăiește în Idaho. O puteți urmări accesând www.deliaowens.com.

„Auzea câteodată sunete de noapte pe care nu le știa ori tresărea la câte un trăsnet căzut prea aproape, dar, peste tot unde ubla, întinderea mlaștinii îi purta de grijă. Și apoi, în cele din urmă, într-un moment nedeslușit, durerea din inimă fu absorbită precum apa în nisip. Tot acolo era, dar în adând. Kya își lăsă palma pe pământul ud, care scotea aburi ca de răsfulare, iar mlaștina îi deveni mamă.”

Zvonurile despre Fata Mlaștinii au circulat mulți ani în Barkley Cove, un orășel liniștit de pe coasta Carolinei de Nord. Așa că, în 1969, când frumosul Chase Andrews este găsit mort, localnicii bănuiesc imediat că a fost ucis de Kya Clark, adevăratul nume al Fetei Mlaștinii. Însă Kya nu este nici pe departe sălbăticiunea pe care și-o închipuie lumea. Sensibilă și inteligentă, a supraviețuit singură în mlaștinile cu vegetație luxuriantă de pe malul oceanului, împrietenindu-se cu pescărușii, descoperind bogăția nesfârșită a pădurilor brăzdate de canale și învățând lecții de viață accesibile doar celor care trăiesc în natură. Într-o bună zi, Kya simte înfiripându-se în sufletul ei dorința de a fi iubită, iar când doi tineri din oraș sunt atrași de frumusețea ei neobișnuită, viața i se schimbă complet, căpătând un alt sens. Dar, nu după mult timp, ceva cu totul neprevăzut îi sfărâma noua existență.

„- Atunci... ai face bine să te-ascunzi acolo unde cântă racii. Tare mi-e milă de ăia care o să te ia pe lâng ei, zise Tate, zâmbind cu toată fața.

- Ce înseamnă «unde cântă racii»? Și mămica zicea așa. 

Kya își amintea că mămica o încurajase mereu să exploreze balta: «Du-te cât de departe poți - hăt departe, până acolo unde cântă racii».”

Acest roman este ceea ce aș numi, fără nicio reținere, o chef-d'œuvre. O capodoperă, o operă de artă în cel mai specific sens al cuvântului. Un roman tulburător, care te răvășește, care te ridică și te coboară, îți dă aripi și te poartă prin cele mai înalte piscuri montane, într-o efervescență de emoții, sentimente și trăiri dintre cele mai rafinate, frumoase, palpabile. Dintre cele mai puternice și dureroase. Dintre cele mai mișcătoare și zguduitoare. Ca cititor, tind să cred că este imposibil să nu fi auzit de romanul Deliei Owens, Acolo unde cântă racii - cunosc, în momentul de față, foarte puține persoane care nu l-au citit, dar care, după ce le-am povestit despre el, mi-au spus că o vor face curând. Nu mă îndoiesc că, într-adevăr, le va plăcea - așa cum mi-a plăcut și mie -, deoarece această carte este, de altfel, extraordinar de apreciată, dovadă fiind și rating-ul imens de pe Goodreads. Dar dincolo de asta, romanul Deliei Owens chiar este o carte nu neașteptat de bună, însă neașteptat de intensă, combinând atât de multe genuri literare încât, într-o scriitură atât de grozavă, încât zău că mi-a fost greu să cred că acesta este chiar primul roman al autoarei, un roman de debut. Habar n-am, însă poți simți în el o voce literară nemaipomenită, înzestrată cu un talent formidabil și cu un simț estetic impecabil. Pentru mine, această carte chiar este una dintre cele mai frumoase cărți citite anul acesta, și nu exagerez.

„Trecu un an.

Singurătatea deveni mai cuprinzătoare decât putea îndura. Tânjea după vocea cuiva, după o prezență, după o atingere, dar și mai mult voia să-și apere inima.

Lunile se scurseseră, încă un an trecu. Și încă unul.”

Delia Owens ne spune povestea lui Kya, personajul tragic al acestei cărți, eroina singuratică, care încă de mică cunoaște greutățile vieții: un tată violent, o mamă care pleacă fără să-i spună nimic, urmată îndeaproape de toți ceilalți frați ai ei. Rămasă singură, Kya, supranumită Fata Mlaștinii de cătrei sătenii din împrejurime, este nevoită să se descurce singură, să supraviețuiască în mijlocul naturii, departe de vreun contact cu ceilalți. Astfel, pare că Kya întrupează însuși omul sui generis, care este nevoit să cunoască natura, să-i deslușească misterele și secretele, să se împrietenească cu ea; iar Kya știa că nimic, dar nimic nu se poate ridica împotriva naturii, împotriva acestei mărețe forțe universale. Pasiunea sa pentru moluște, pentru animale și păsări, toate acestea o fac pe Kya să mai uite de durerile singurătății, de trecerea grea a timpului și de lipsa familiei; totuși, odată cu înaintarea în vârstă, este imposibil ca Kya să nu recunoască în ea însăși anumite dorințe până atunci străine și necunoscute. Încetul cu încetul, ea începe să aibă contact cu două persoane care îi vor schimba viața și o vor învăța că oamenii, în cele din urmă, sunt cei care întrupează durerea pe acest Pământ. Și că deseori ei se schimbă și uită să-și spună, unul altuia, că acest lucru s-a întâmplat. Iar când totul ia o întorsătură hazardată și neașteptată, romanul capătă niște nuanțe noir și devine, într-o oarecare măsură, un thriller neașteptat de bine scris. Iar vocea narativă a Deliei Owens este multifactorială, precisă, și-n același timp parcă atât de lirică și suavă, de-un rafinament care mângâie cititorul ca o mătase dintre cele mai fine. 

„Poate că niște gene primitive - unele străvechi, care acum nu mai sunt adecvate - au împins-o pe mămica să ne părăsească, după încordarea, groaza și primejdia continuă a trăitului cu tăticu'. Asta nu înseamnă că-i și corect; mămica ar fi trebuit să aleagă să rămână. Dar știind că tendințele astea sunt în alcătuirea biologiei noastre, ai putea ajunge să ierți și o mamă nevrednică. Poate că-i explică plecarea... dar tot nu văd de ce nu s-ar fi întors (...).”

Mi-a plăcut extrem de mult modul în care Owens a inserat în cartea ei elemente de thriller; sincer, nu mă așteptam ca, de fapt, acțiunea să se învârtă în jurul unei situații de acest gen - descoperirea cadavrului lui Chase Andrews, și bănuiala că acesta ar fi fost omorât de către Fata Mlaștinii. Ce-i drept, există anumite situații care, ca cititor, te-ar putea cu ușurință face să crezi că, într-adevăr, Kya chiar este implicată în moartea lui Chase. Însă pe măsură ce înaintezi în lectură, începi să realizezi că unele situații parcă nu prea se potrivesc. Și, totuși, ce s-a întâmplat cu Andrews și cine este vinovat de moartea acestuia? A fost totul un simplu accident? Hm, parcă nu prea, având în vedere că există anumite circumstanțe destul de bizare și greu de explicat. Ei, bine, la sfârșitul cărții, când totul își regăsește rezolvarea, pot spune că, după ce am terminat cartea, am citit sfârșitul de câteva ori, am pus cartea jos, m-am întins în pat, mi-am tras plapuma peste mine și, șoptit, mi-am zis: așa-ceva-pur-și-simplu-nu-se-poate. Și atunci mi-am dat seama că, într-adevăr, romanul Acolo unde cântă racii, semnat de Delia Owens, chiar își merită toate laudele - este un roman memorabil! Și, sincer, este o carte de care și-acum, după ce a trecut ceva timp de când am citit-o, încă-mi mișcă sufletul și-mi stârnește anumite emoții (dintre cele mai frumoase și intense).

„- Unele lucruri, cred, nu pot fi explicate, doar iertate sau nu. Nu știu răspunsul. Poate că nici nu-i vreunul. Îmi pare rău că ți-am adus vești rele.

- N-am avut familie, n-am știut nimic despre ai mei în cea mai mare parte a vieții (...).”

Mi-e greu să-mi amintesc când a fost ultima oară când o carte m-a mișcat atât de tare. O carte care să fi însemnat atât de mult pentru mine: personaje frumoase, complexe, alcătuite din lumini și umbre, personaje puternice și inteligente, atmosfera atât de suavă și frumoasă în care se întâmplă totul, cadrul naturii, iubirea pentru natură, comuniunea ancestrală cu frumusețea perpetuă a acesteia, moștenirea perenă, eternă, veșnică; n-am putut să nu simt pasiunea pentru zoologie a Deliei Owens, iar asta a făcut ca lectura romanului dumneaei să fie și mai intensă, și mai convingătoare. Pe de altă parte, toate elementele de anchetă, speculațiile și bănuielile - au făcut ca atmosfera să fie una tensionată, alertă și sufocantă; oscilând între prezentul situației (ancheta morții lui Chase Andrews și învinovățirea Fetei Mlaștinii) și trecut (Kya și singurătatea), Delia Owens oferă cititorului perspective de detaliu asupra a ceea ce s-a petrecut și a ceea ce urmează să se petreacă. Iar când scriitura este una atât de bună, cu siguranță te-aștepți la un deznodămând culminant. Iar ceea ce Owens a oferit cititorului ei, prin sfârșitul acesta de-o anvergură dramatică supraliminală, cu siguranță conturează caracterul memorabil al acestui roman. 

„ - (...) Îi spuneam Fata Mlaștinii. Mulți încă îi spun așa. Unii șușoteau că ar fi pe jumătate lupoaică ori veriga lipsă dintre maimuță și om. Că ochii i-ar luci pe întuneric. Însă, în realitate, n-a fost decât un copil abandonat, o fetiță care a supraviețuit de una singură într-o mlaștină, flămândă și înfigurată, iar noi n-am ajutat-o (...). În schimb, am etichetat-o și am respins-o fiindcă am crezut-o diferită. Însă, doamnelor și domnilor, am exclus-o pe domnișoara Clark fiindcă era diferită ori era diferită fiindcă am exclus-o? Dacă am fi primit-o, cred că astăzi ar fi fost una dintre noi.”

Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă simt că este de prisos. Am certitudinea clară (ce pleonasm necesar!) că acest roman este unul dintre cele mai intense, frumoase și emoționante cărți citite vreodată, prin tot ce mi-a oferit: personajele cu care m-am împrietenit, situațiile în care s-au regăsit acestea, pasiunea de care au dat dovadă, curajul și devotamentul, minunata legătură originară cu natura, scriitura elegantă și inteligentă, totul, dar totul a fost exact pe placul meu. Delia Owens mi-a oferit un roman pe care l-am citit într-o singură zi, deși aș fi vrut să mă bucur mult mai mult de lecturarea unei astfel de cărți - n-am putut, am fost, efectiv, vrăjit de ceea ce citeam, vrăjit de felul în care Acolo unde cântă racii mă făcea să mă simt. Vrăjit de această lume minunată în care Owens și-a poziționat personajele, insuflându-le viață și înzestrându-le cu suflet, trăiri, emoții și povești. Fără să mai spun și altceva, mulțumesc, Delia Owens, pentru că ai oferit lumii un roman atât de memorabil și intens. Dragi cititori, să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, și o duminică liniștită!

The Undoing Project, de Michael Lewis - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Științe Sociale

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2017

Traducere: Robert Dobre 

Michael Lewis s-a născut la New Orleans și a studiat la Princeton și London School of Economics. Este autorul a mai multor bestselleruri New York Times, iar ecranizările după Moneyball şi The Big Short au fost nominalizate la Premiile Oscar. Este editorialist la Bloomberg View şi redactor colaborator la Vanity Fair; articolele sale au apărut şi în The New York Times Magazine, New Yorker, Slate, Sports Illustrated. Contribuie și la renumitul podcast This American Life.

„Marile alegeri pe care le facem sunt, practic, întâmplătoare. Alegerile de o mai mică importanță pe care le facem ne spun, probabil, mai multe lucruri despre cine suntem cu adevărat.”

Acum 40 de ani, psihologii israelieni Daniel Kahneman și Amos Tversky au scris o serie de studii surprinzătoare și originale, prin care au anulat ipotezele referitoare la procesul de luare a deciziilor. Lucrările lor au demonstrat că mintea umană greșește sistematic când este forțată să exprime judecăți în condiții de incertitudine. Cercetările lor au pus bazele domeniului economiei comportamentale, au revoluționat studiile Big Data și medicina avansată, au condus la o nouă abordare a reglementărilor guvernamentale și au făcut posibilă una dintre lucrările lui Michael Lewis. Kahneman și Tversky sunt singurii responsabili de tendința de a nu mai avea încredere în intuiția umană și de a acorda întâietate algoritmilor. The Undoing Project spune povestea unei prietenii captivante, între doi oameni care au dimensiunile unor personaje literare geniale. Kahneman și Tversky au devenit genii în universitate și eroi pe câmpul de luptă – ambii au avut cariere semnificative în armata israeliană –, iar cercetările lor au fost strâns legate de experiențele lor extraordinare de viață. Amos Tversky a fost un luptător genial, sigur pe el și extrovertit, aflat mereu în centrul atenției; Kahneman s-a refugiat în copilărie din calea naziștilor și a fost un introvertit a cărui îndoială de sine iscoditoare a stat la baza ideilor sale. Cei doi au format una dintre cele mai intense colaborări din istoria științei, atât de strânsă încât erau momente în care nu își puteau aminti care dintre ei fusese la originea unei anume idei sau cine ar fi trebuit să își asume anumite merite.

„Viața este plină de jocuri de noroc: cât de bine le joacă oamenii? Cât de clar evaluează aceștia informațiile noi? Cum ajung oamenii de la informații la concluzii? Cât de conștienți sunt ei de ratele de bază? Permit ei ca viziunea lor despre viitor să fie influențată de ceea ce s-a întâmplat recent, astfel încât să anticipe mai bine următoarea mișcare?”

După cum am spus și-n recenzia cărții Mentalitatea de cercetaș (recenzia o găsiți AICI), am terminat această carte astăzi, și mi s-a părut că vine, oarecum, drept un fel de extensie a cărții Juliei Galef sau, în orice caz, se completează reciproc, deși cartea lui Michael Lewis este, după părerea mea, mult mai documentată, mult mai detaliată și reușește să pătrundă mult mai precis în tainele a ceea ce înseamnă „cum fac oamenii alegeri” și pe ce se bazează ei, ce factori iau în calcul, care sunt variabilele care iau naștere atunci când ne aflăm în fața unor alegeri. Și, evident, psihologia din spatele acestor situații. Și-n cartea Juliei Galef am găsit, într-o mică măsură ce-i drept, răspunsuri la aceste întrebări, însă The Undoing Project a fost (și este cartea) de care am avut nevoie pentru a reuși, mult mai clar, să înțeleg diferitele aspecte psihologice, deseori habituale, și comportamentale ale, în general, omului. Și nu știu dacă am rumegat-o încă cum trebuie, însă știu că am umplut ceva foi cu notițe - trebuie să revin asupra lor în perioada care urmează, fiindcă este o carte care chiar mi-a oferit niște răspunsuri extrem de interesante și „mi-a predat” niște lecții de-a dreptul neașteptate.

„«Era foarte greu să-ți imaginezi care era chimia dintre cei doi» (...). Danny avea experiența Holocaustului; Amos era un Sabra cuceritor - argoul folosit pentru a descrie un israelian nativ. Danny era întotdeauna sigur că n-avea dreptate. Amos era întotdeauna sigur că avea dreptate. Amos era sufletul fiecărei petreceri; Danny nu mergea la petreceri. Amos era neglijent și informal; chiar și când încerca să fie informal, Danny tot părea formal (...).”

De ce oamenii fac... ceea ce fac? În cartea de față, Lewis explică, în primul rând, „confuzia”, prin „demonstrarea confuziei”. Daniel Kahneman este un psiholog laureat cu Premiul Nobel în 2002 pentru *drums* Economie. În cartea sa, Michael Lewis încearcă să explice haosul și improbabilitatea unui astfel de succes, unul destul de măreț de altfel. Care-a fost de fapt probabilitatea ca două persoane să se întâlnească și să se completeze atât de perfect una pe cealalta, încât literalmente să se stimuleze unul pe celălalt, să creeze o sinergie atât de puternică, atât de încadrată și mare încât să ajungă la o astfel de realizare? Ei bine, dintr-o gamă destul de largă de opțiuni posibile, oportunități și direcții, intră în scenă doi psihologi - Daniel Kahneman și Amos Tversky, care împreună, cu siguranță, au reșit să facă mult mai multe decât dacă ar fi activat independent. Un lucru este cert în ceea ce privește munca revoluționară a celor doi: în ciuda curiozității, a spiritului, caracterusului, impulsului și talentului genial pe care fiecare îl poseda, momentele lor de revelație, de Evrika!, de inspirație maximă au reprezentat rezultatul implicării celuilalt. Situația ar putea fi extrapolată puțin, făcându-ne să apreciem cât de importantă este, de fapt, implicarea două persoane (și nu a unei singure persoane) în actul creativ. Nu? Un fel de „poveste de dragost”, dar nu prea; odată cei mai apropiați prieteni și cei mai buni colaboratori, motivul despărțirii lor este cel puțin la fel la fel de instructiv ca orice altceva asupra căruia Lewis ar fi putut să se concentreze, făcând din The Undoing Project o poveste, în fine, chiar tristă, lirică. Și zău că, la un moment dat, chiar m-a supărat! 

„«Oamenii își creează așteptări în baza unei percepții greșite asupra lumii», au scris Danny și Amos în ultimul paragraf al articolului. Percepția greșită era înrădăcinată în mintea umană. Dar dacă mintea nu era un statistician care acționa intuitiv când aloca probabilități unei lumi pline de incertitudine, atunci ce era? Dacă mintea nu funcționa cum credeau cei mai proeminenți cercetători din științele sociale - iar teoria economică avea la bază această ipoteză -, atunci ce făcea, mai exact?”

Kahneman a fost un om al ideilor, întotdeauna cu noi perspective psihologice, începând cu munca sa încă timpurie de a recruta și a antrena soldații istraelieni. Tversky a fost un psihologic matematician extrem de admirat, iconoclast și sceptic, care a avut curajul de a contesta gândirea și mentalitățile sui generis acceptate, capabil să ofere noi rezolvări problemelor vechi și noi pattern-uri de înțelegere a acestora. Doar punând întrebări - de fapt, doar punând întrebările potrivite - cei doi reușeau să-i conducă pe alții spre soluții inovatoare și neașteptate. Și când te gândești că o prietenie atât de frumoasă s-a născut, de fapt, dintr-o nepotrivire de idei! Și ce lucruri frumoase aveau cei doi, în viitor, să înfăptuiască. Și ce dramatic, parcă, a devenit totul la un moment dat. Știți ce e ciudat? Că nu prea știu cum să rezum ceea ce am citit - este o carte deosebit de complexă și interesantă, o carte asupra căreia am stăruit ceva zile. Și cred că ar fi tare vag să-ncerc să vorbesc despre ea, fiindcă ar trebui să am în vedere destul de multe aspecte - în primul rând, ideea științifică a cărții (cea care, de fapt, mi-a stârnit interesul cel mai mult), apoi cea psihologică și economică (nu că acestea n-ar fi științe, dar sunt sigur că-mi înțelegeți punctul de vedere), apoi cea literară, romanistă, în care prietenia celor doi reprezintă punctul principal de interes și de efervescență (foarte ușor, cei doi ar putea căpăta conotațiile unor personaje epice memorabile). Și cred că tot ce-aș pute să fac ar fi să vă recomand să o citiți, în special dacă sunteți fani ai cărților de popularizare a științei (și cred, totuși, că această carte e still mai mult decât atât).

„Atunci când oamenii evaluează ceva, compară acel ceva supus evaluării cu un anumit model aflat în mintea lor (...). Cu cât oamenii pot accesa mai ușor un scenariu din mintea lor - cu cât le este mai disponibil -, cu atât îi acordă o probabilitate mai mare de a se întâmpla.”

Împreună, Kahneman și Tversky reușesc să scoată în lumină aspecte noi privitoare la comportamentul oamenilor atunci când vine vorba de a face alegeri, de a risca; au reușit „să izoleze” piese importante din secvențele de gândire ale acestora, despre care se presupunea că, în orice situație, alegerea cuiva are drept scop maximizarea utilității și a plăcerii. Ce-i drept, a fost nevoie de mulți ani, de-o muncă deseori greoaie și poate plictisitoare pentru „a izola” ceea ce li s-a părut incomplet/incorect în mecanismul de luare al deciziilor; însă, în cele din urmă, ce au reușit să concluzioneze a revoluționat gândirea nu doar în psihologie, ci în o mulțime de domenii, printre care sportul și economia. Deși erau extrem de polarizați în ceea ce privește caracterul fiecăruia (Kahneman era un fumător înrăit al cărui birou era într-o dezordine neînțeleasă, pe când Tversky, care ura fumatul, avea un birou atât de bine organizat încât ușor ar fi putut părea gol), cei doi, pentru o perioadă de aproape douăzeci de ani, puteau fi adesea găsiți împreună, vorbind sau scriindu-și unul altuia, atunci când nu erau împreună. Au publicat lucrări extrem de influente, care au revoluționat domeniul psihologiei comportamentale și au pus pilonul solid al unor studii ulterioare mult mai profunde; totuși, întreaga poveste a celor doi, în mâinile lui Lewis, devine destul de emoționantă, mai ales spre sfârșitul cărții - cei doi se înstrăinează și o iau pe căi diferite. Însă roadele muncii lor sunt delicioase chiar și-n ziua de astăzi!

„Oamenii fericiți nu se pierdeau în scenarii despre nefericire, așa cum oamenii nefericiți își imaginau că ar fi trebui să procedeze ca să fie fericiți. Oamenii nu evită alte sentimente cu aceeași ardoare cu care încearcă să evite regretul. 

Atunci când iau decizii, oamenii nu caută să maximizeze utilitatea. Ei caută să minimizeze regretul.”

Repet, chiar nu știu ce-aș mai putea spune. Este o carte complexă, bine scrisă, lipsită de un jargon care ar putea îngreuna lectura. Are și exemple practice, teorii bine explicat, chiar și câteva fragmente interactive - pot spune, așadar, că am plecat din lectură cu un bagaj bun de cunoștințe și de notițe asupra cărora am să revin pentru a le aprofunda și mai bine. A fost o lectură care m-a ținut captiv și pe care, așa cum v-am spus, am simțit-o chiar ca pe un roman, întrucât dimensiunile epice ale celor doi prieteni sunt de-a dreptul memorabile. Nu știu dacă sunteți fani ai acestui gen de cărți, dar cu siguranță ați putea-o găsi interesantă - de altfel, este vorba despre o lectură care n-ar decât să vă lumineze în diferite domenii de activitate (și, fie că sunteți sau nu pasionați de respectivele domenii, cu siguranță niciodată nu strică să-ți îmbogățești cultura generală, nu), fără să aveți vreo secundă sentimentul apăsător că ar trebui să învățați așa ceva pentru facultate sau mai știu eu ce! Sincer! Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!

Mentalitatea de cercetaș, de Julia Galef - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Științe Sociale

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Apetrei

Julia Galef este gazda popularului podcast Rationally Speaking, pentru care a intervievat gânditori precum Tyler Cowen, Sean Carroll, Phil Tetlock și Neil deGrasse Tyson. Este consultant pentru OpenAI, lucrează cu Open Philanthropy Project și este cofondatoare a Center for Applied Rationality. Prezentarea TED pe care a susținut-o în 2016, „Why You Think You're Right – Even If You're Wrong”, a strâns peste patru milioane de vizionări.

„Acest contrast între reacțiile mele din lumea reală și cea ipotetică a fost ca o trezire, ca un semnal de alarmă că trebuia să fiu mai puțin credulă în cazul dovezilor care se întâmpla să-mi susțină punctul de vedere.”

Când vine vorba despre convingerile oamenilor, știm că ei văd ce vor să vadă. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu ceea ce Julia Galef numește mentalitate de „soldat”. De la tribalism și dorințe deșarte până la raționalizarea din viața personală și la tot ce se află între acestea, suntem tentați să apărăm ideile în care ne dorim cel mai mult să credem și să le reducem la tăcere pe celelalte. Dar autoarea susține că, dacă vrem să facem mai des lucrurile așa cum trebuie, ar trebui să ne antrenăm pentru mentalitatea de „cercetaș”. Spre deosebire de soldat, obiectivul cercetașului nu este să apere o parte împotriva celeilalte, ci să iasă pe teren, să-l cerceteze și să revină cu o hartă pe cât de corectă și de exactă se poate. Indiferent cu ce speră el să aibă de-a face, cercetașul vrea mai presus de toate să știe care este, de fapt, adevărul. În această carte, Julia Galef arată că cercetașul este mai bun în a face lucrurile așa cum trebuie nu pentru că ar fi mai inteligent sau mai instruit decât altcineva. Este vorba despre câteva aptitudini emoționale, obiceiuri și feluri de a privi lumea, lucruri pe care oricine le poate învăța. Oferind exemple fascinante, de la cum poți supraviețui eșuat în mijlocul oceanului până la cum evită Jeff Bezos încrederea de sine exagerată, cum îi depășesc superanticipatorii pe operativii CIA și până la discuțiile de pe Reddit și partizanatele politice moderne, Galef explorează motivele pentru care creierul ne induce în eroare și ne spune ce putem face pentru a schimba felul în care gândim.

„Punctul tău tare ca cercetaș constă în abilitatea de a rezista acestei tentații, de a trece dincolo de judecata inițială și de a gândi în nuanțe de gri în loc de alb și negru. De a face diferența dintre sentimentul de «95% sigur» și cel de «75% sigur» sau «55% sigur».”

Recunosc că sunt un mare fan al conferințelor TED Talks, dar n-am urmărit prezentarea Juliei Galef decât după ce am citit această carte; well, this woman know how to talk! Aveam așteptări destul de mari de la această carte, întrucât am auzit foarte multe lucruri pozitive despre ea - mi-am zis, așadar, chiar cu certitudine, c-o să-mi placă sau, cel puțin, o să-mi ofere o perspectivă nouă asupra modului în care pot aborda anumite situații (fiindcă majoritatea persoanelor care o citiseră susțineau această idee). Ei, bine, amândouă așteptările mi-au fost confirmate: (a) această carte chiar mi-a plăcut și (b) chiar mi-a oferit niște sfaturi extrem de prețioase, a fost un fel de „deschizătoare de drumuri”, un fel de „iluminare”, pe care le voi integra, încet și sigur, în viața mea - or, poate tocmai de asta mi-a plăcut, astfel încât punctul (a) este doar un fel de extensie a punctului (b), însă m-am referit, de asemenea, și la modul în care a fost scrisă, deci la accesibilitatea, acuratețea, logica și cât de întemeiate și fundamentate au fost ideile (teoriile?!) pe care Julia Galef le susține și prezintă în Mentalitatea de cercetaș.

„Una dintre nevoile fundamentale ale omului este aceea de a simți că lucrurile sunt, în principiu, în ordine: că nu există erori, că lumea nu este un loc oribil și că, orice ne-ar aduce viața, o să fim în stare să gestionăm. Firește că într-o situație de viață și de moarte această nevoie este deosebit de greu de satisfăcut. Din acest motiv, mulți dintre cei aflați în situații de urgență recurg la diferite forme de raționament motivat, precum negarea, autoiluzionarea sau raționalizarea.”

Care-i, deci, faza? Oarecum, cred că mă așteptam (sau speram) să regăsesc în această carte un fel de „lucrare academică aprofundată”, științifică, nu doar (ceea ce am perceput eu) o privire de ansamblu, contre-jour chiar dacă faptică, cu exemple și etaloane, și așa mai departe - de fapt, mai mult decât ceva științific, am perceput cartea ca fiind o lucrare jurnalistică. Evident, nici nu se pune în discuție faptul că aș contesta ceea ce Julia Galef susține în această carte (de altfel, m-a și convins că are dreptate), plus că știm cu toții cât de importante sunt lucrările jurnalistice, ce contribuții au adus ele de-a lungul anilor (chiar și în literatură) - însă, în cele din urmă, „munca depusă” e un pic diferită. Cred eu. Să-l luăm drept exemplu pe Ed Yong, chiar câștigător al Premiului Pulitzer anul acesta - deși jurnalist (la origine), are numeroase lucrări în domenii de biologie, chiar o carte apărută la Editura Publica (Cuprind mulțimi - genială, recenzia o găsiți AICI); deci, pentru a putea vorbi despre această carte, la modul cât mai serios, ar însemna nu doar să cunosc activitatea jurnalistică a Juliei Galef (și nu-i cazul), ci să-i fi urmărit și pașii pe care i-a urmat în a ajunge la concluziile pe care le trage în această carte, la ideile pe care le susține și „atitudinile” pe care le promovează (de altfel, aspectele acestea sunt surprinse în cartea de față). 

„Probabil te gândești că aceste principii sunt evidente și le știi deja. Dar «a ști» un principiu, în sensul că îl citești și spui «da, știu» nu e același lucru cu a-l asimila într-o manieră care să schimbe cu adevărat felul în care gândești. Brookshire știa deja, înainte de postarea ei devenită virală, despre atitudinea părtinitoare pentru confirmarea raționamentului și atitudinea părtinitoare privind experiența recentă.”

Tema principală (mult spus tema principală, întrucât totul este mult mai complex și efervescent) a cărții Juliei Galef este dihotomia dintre „Mentalitatea cercetașului” vs. „Mentalitatea soldatului” și, ca să fiu mai precis, de ce abordarea unei mentalități de cercetaș este (aproape) întotdeauna mult mai bună și sănătoasă decât mentalitatea unui soldat. Știu. Știu. Și eu m-am gândit la asta: OK, există o groază de cărți care abordează problematica de „cum să gândim corect”, „așa trebuie să gândești” - tot ce-am sperat este ca această carte să nu fie una dintre ele. Să nu fie doar o altă carte care-mi promite marea cu sarea-n toate formele ei. Și tocmai ăsta-i aranjamentul onest (aș fi fost tentat să zic șpilul): puține cărți chiar te-ndeamnă să „încerci să gândești corect”. Ca să putem intra totuși în temă, trebuie să facem o diferențiere între această „mentalitate de cercetaș” și „mentalitate de soldat”: mentalitatea de cercetaș este ceea ce te ferește să te minți singur în ceea ce privește întrebările dure pe care oamenii tind să le raționalizeze (chiar trebuie să fac un consult medical?), mentalitatea de cercetaș este cea care ne face să ne punem la îndoială presupozițiile și să ne despicăm firul în patru (dacă n-am gastrită, oare ce altceva aș putea să am?), mentalitatea de cercetaș are evoie de dovezi, iar raționamentul este ca „desenarea unei hărți” - descoperirea faptului că într-adevăr ai greșit nu înseamnă că ai suferit o înfrângere (ceea ce ar fi valabil în cazul mentalității de soldat), ci înseamnă că, de data aceasta, ți-ai revizuit harta. Pe de altă parte, mentalitatea de soldat abordează un comportament mai puțin „irațional”, aș putea spune: totul devine un fel de bătălie defensivă, ești în căutare continuă de dovezi pentru a-ți întări și consolida convingerile, pretinzând și atitudini cum ar fi negarea, amăgirea, raționalizarea. Totuși, mentalitatea de soldat este foarte des prima opțiune la care (involuntar) apelăm. Ea este persistentă, „apără” ceva. Ce apără ea? Ce-o face, în cele din urmă, atât de persistentă? În cartea de față, Julia Galef vine cu răspunsuri și exemple la întrebări pe care, poate, nu ți le-ai pus niciodată, dar care se dovedesc a fi extrem de relevante. 

„Când știi că ai un fond intelectual comun cu cineva devii mai receptiv față de argumentele sale, chiar de la început. Așa devine posibil și ca respectivul să-ți explice punctul său de vedere în «limbajul» său.”

După cum v-am spus, cred că mă așteptam la o mulțime de referințe bibliografice și studii științifice (eu, unul, foarte des pe asta mă bazez: stai liniștit - este dovedit științific). În schimb, Galef a mizat pe povești și anectode specifice pe care le-a livrat cititorului în ideea „întăririi” și exemplificării aspectelor pe care aceasta le promovează și susține. Principalele studii pe care mi le amintesc, către care Julia Galef a făcut referință, au fost doar câteva studii psihologice destul de mici, și nu știu totuși cât de mult credit le-aș putea oferi. În fine. Oricum, să nu mă înțelegeți greșit, autoarea chiar are darul de a explica pe înțelesul tuturor niște teorii și atitudini care cu care, eu unul, n-am mai avut contact - evident, în Mentalitatea de cercetaș ea chiar încearcă să susțină, de altfel, ceva nou și inovator; ceea ce ea însăși, în cele din urmă, a descoperit. Ea susține că mindset-ul unui cercetaș este mult mai sănătos, curat, potrivit decât mindset-ul unui soldat (bineînțeles, asta este o simplificare colosală a ceea ce, de fapt, susține), însă totul este mult mai substanțial și profund - ce mentalitate ar trebui să abordezi, de ce, care este dăunătoare și, iarăși, de ce, cum ai putea gestiona mult mai bine anumite situații cu care te confrunți? Eu am învățat, în facultate, că există trei moduri prin care you can deal with the problem: (1) înfrunți problema, la modul cel mai incisiv și direct, (2) fugi de problemă și (3) îți schimbi emoțiile față de respectiva problemă (care, după părerea mea, e un fel de combinație între primele două variante). Cine-ar fi crezut, de fapt, că abordarea unei mentalități de cercetaș este cea care, în cele din urmă, face ca cele trei modalități să lucreze într-o sinergie specifică în vederea abordării respectivei probleme? Eu nu, dar am aflat din cartea de față: beneficiile de a fi sincer (într-o accepțiune mult mai mare decât în ensul strict al cuvântului).

„A adopta o identitate discretă înseamnă să te gândești la ea într-o manieră deschisă, mai degrabă decât la o sursă principală de mândrie și semnificație în viața ta. Este o descriere, nu un drapel pe care să-l fluturi cu fală.”

Despre raționalitate. Despre modul în care oamenii iau decizii (ceea ce-i super fain, pentru că, chiar astăzi, am terminat The Undoing Project, o carte memorabilă), despre formarea credințelor - oarecum, despre asta este cartea Juliei Galef. Și, într-o măsură, chiar mă așteptam să fie plictisitoare, oarecum. În schimb, am perceput-o ca fiind extrem de practică, chiar emoționantă pe alocuri. Am tras o mulțime de concluzii importante, iar exemplele date de autoare chiar mi s-au părut relevante în a susține, cu măiestrie, argumentele ei. Și cel mai mult mi-a plăcut că n-a avut o atitudine părtinitoare, n-a militat pentru „tabăra cercetașilor”, deci a evitat crearea unor polemici: ea doar a vrut ca cititorul să fie sincer din punct de vedere intelectual și să gândească clar. Voi mai insista asupra anumitor aspecte, doar câteva: lungimea cărții mi s-a părut cea potrivită - cărțile care susțin o anumită teză sau care vor să introducă un concept (da, ăsta-i cuvântul potrivit pe care-l căutam) nou n-ar trebui să fie prea lungi; lipsa jargonului, iarăși, mi-a ușurat mult lectura (întrucât nu sunt întocmai familiarizat cu jargonul din acest domeniu, care i-ar putea face pe mulți să-și prindă urechile) - doar raționament și exemple. De asemenea, am apreciat accentul pe care Galef l-a pus pe soluții imediate, practice. După cum v-am spus, în timp ce citeam chiar am simțit o schimbare certă, palpabilă în modul în care mă gândeam la anumite situații, la anumite decizii, în propriul meu raționament; și o mai mare disponibilitate în a mă întreba de ce, în anumite situații, am avut anumite convingeri, anumite moduri de a reacționa, și cum aș putea face să reacționez mai bine în anumite alte circumstanțe? 

„Am văzut cum o identitate proeminentă ne poate distorsiona capacitatea de gândire. Simțul clarității morale absolute, al plasării de partea binelui, al luptei cu răul - acestea sunt condițiile ideale pentru mentalitatea de soldat.”

În sfârșit, chiar e o carte pe care aș recomanda-o cu drag - este o resursă introductivă extrem de prețioasă în a începe acea călătorie - cred că fără sfârșit - în căutarea adevărului. În explicarea comportamentelor pe care le avem, a modului în care reacționăm și, de fapt, cum ne-am putea „destructura” atitudinile negative, violente (poate), nepotrivite, astfel încât să reușim să trăim într-o comuniune cu propriile noastre predilecții, fie ele așa cum sunt. O carte concisă, frumos încadrată, sinceră, care urmărește să scoată la lumină „problema problemelor”, dar nu într-o formă științifică, ci într-o formă umanistă: presărată cu exemple practice, cu situații, studii psihologice și altele care susțin, în cele din urmă, viabilitatea conceptelor pe care Julia Galef le livrează cititorului. Nu, nu i le impune, nu susține că ceea ce spune ea e ceea ce ar trebui să fie - păstrând o voce obiectivă, Julia Galef face din Mentalitatea de cercetaș acea carte la care, după o anumită situație, poate te reîntorci căutând răspuns la întrebarea „ei, oare am reacționat cum trebuie?”, știind că, cu siguranță, vei fi învățat ceva din asta. Chiar v-o recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen de cărți. Eu mă bucur mult că am citit-o și că, ușor-ușor, pot integra învățămintele și lecțiile trase în viața mea de zi cu zi. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor!

În ape adânci, de Paula Hawkins - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2017

Traducere: Camelia Ghioc

Paula Hawkins a lucrat timp de 15 ani ca jurnalistă, înainte să-și încerce talentul ca scriitoare. Născută și crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuiește și în prezent. Primul ei thriller, Fata din tren, a devenit un fenomen global, cu vânzări de 23 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea, tradusă în peste 40 de limbi, a fost ecranizată cu succes în 2016, cu Emily Blunt în rolul principal. Și cel de-al doilea thriller al său, În ape adânci, a fost bestseller internațional, petrecând douăzeci de săptămâni în topul Sunday Times al celor mai bune 10 cărți de ficțiune, dintre care șase săptămâni pe locul 1. La Editura Trei au fost traduse toate cele trei romane ale Paulei Hawkins: Fata din tren (2015, Editura Trei, traducere de Ionela Chirilă), În ape adânci (2017, Editura Trei, traducere de Camelia Ghioc) și cel mai recent roman al autoarei, Focul mocnit (2021, Editura Trei, traducere de Bogdan Ghiurco).

„Nickie i-a spus că în orașul ăla erau bărbați care n-ar ezita nicio clipă să trateze o femeie ca pe-un nimic, întotdeauna fuseseră. Oamenii se făceau că nu văd, așa-i?”

Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghiţite de apele întunecate ale râului. Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis. Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund. Paula Hawkins vine cu un thriller alert, provocator, ce analizează caracterul iluzoriu al emoției și al amintirii, precum și modul tulburător în care trecutul se poate insinua în prezent. „Fiindcă așa începe: cu înotul vrăjitoarelor – proba de apă. Acolo, la bulboana mea, în acel liniștit colț de paradis aflat la mai puțin de o milă de unde sunt în clipa asta, aici le aduceau, le legau și le aruncau în râu, ca să se scufunde sau să înoate. Se spune că femeile au lăsat ceva din ele în apă, se spune că apa păstrează ceva din puterile lor, fiindcă de atunci, le-a atras spre țărmurile sale pe cele fără noroc, pe cele disperate, pe nefericite, pe rătăcite. Vin aici ca să înoate cu surorile lor.”

„Nimănui nu-i plăcea să se gândească la faptul că apa din râul ăla era infestată cu sânge și fiere de femei persecutate, de femei nefericite; o beau în fiecare zi.”

Ce-roman-plictisitor! Dar plictisitor rău, rău de tot! Pe scurt, n-am înțeles mare lucru din el. Nu mi-a plăcut; ce-i drept, după două cărți scrise de Paula Hawkins care mi-au plăcut - Fata din tren (recenzia o găsiți AICI; disclaimer - mamă, ce mult scriam la recenzii acum câțiva ani) și În ape adânci (recenzia o găsiți AICI), cărora le-am dat 5 steluțe, respectiv 4 steluțe -, trebuia, cumva, s-o gafeze. Să-mi ofere un roman care să nu-mi placă; dar, domnilor, nici chiar un roman atât de plictisitor. Sau nu plictisitor, ci enervant. Sau, enervant și plictisitor. Habar n-am, știu doar că m-am chinuit din toată ființa mea să-l termin ca să-mi iau de-o grijă (fazual spus), și să stau liniștit c-am citit și această carte din interminabila și infinita și fecunda mea listă de lecturi. Dar, pe bune, chiar nu mă așteptam să-mi displacă atât de mult și să-mi creeze atâtea stări (negative), ci m-așteptam ca măcar într-o mică măsură să-mi stârnească interesul și să mă captiveze. Nope, not my cup of tea, într-o lume a băutorilor de cafea. Nope! 

„Dar aparențele sunt înșelătoare, fiindcă e un loc al morții. Apa, întunecată și sticloasă, ascunde ce zace în adâncuri: alge în care te încâlcești, care te trag în jos, pietre zimțate care să despice carnea. Deasupra se înalță amenințătoare faleza de gresie cenușie: o sfidare, o provocare.”

În ape adânci se vrea a fi un roman interesant. Cu un punct de plecare incitant și oarecum diferite de majoritatea cărților thriller; dar, pentru mine, sincer să fiu, n-a fost decât un experiment eșuat. Am avut impresia că autoarea a scris cartea doar ca să mai publice o carte, după răsunătorul succes al primului ei roman, Fata din tren, care, la acea perioadă, chiar mi-a plăcut la nebunie. Acum, dacă m-aș uita în urmă, n-aș zice că-i extraordinar, dar încă rămâne un thriller interesant care, să zic așa, „a ajutat” la devenirea mea de cititor înrăit de thriller. Dar, my friend, cartea aceasta, asta de față, e pur și simplu mult sub nivelul mării. Știu, știu, sunt o groază de persoane cărora le-a plăcut, care i-au dat 5 steluțe - nu zic că nu le merită, poate chiar le merită, dar din punctul meu de vedere chiar zic, de fapt, că nu le merită. Și-i punctul meu de vedere, iar asta înseamnă că ce scriu aici e prin excelență și absolut cert subiectiv, deci depinde într-o măsură de experiența mea de cititor (una destul de efervescentă, aș spune), deci de așteptările mele (care, dacă e să vorbim de tagma romanistă thriller - cea în care se încadrează și acest roman - sunt destul de mari), iar romanul Paulei Hawkins nu a satisfăcut niciuna dintre aceste 2 părți. De ce? Fiindcă nu mi-a oferit absolut nimic incitant (în afară de un punct de plecare interesant). Nimic care să mă dea pe spate. Dimpotrivă, am simțit lectura ca fiind una redundantă, plictisitoare și banală, cu niște personaje de-a dreptul simple, superficiale, vagi, la care n-am avut acces și cu care nu m-am împrietenit. Și, probabil, nici n-aș fi vrut s-o fac. Mi-a displăcut, total, totul. N-am găsit nimic incitant, în afară de o vagă atmosferă tensionată, undeva pe la sfârșitul cărții când, chipurile, se-ntâmplă - omg finally - ceva. În rest - scoate apă dintr-o piatră mult prea seacă.

„Acum, serios: cum naiba să ții socoteala tuturor cadavrelor de pe-aici? Parcă e Crimele din Midsomer doar că, în loc de oameni care cad în betoniere sau își crapă capetele, aici e cu accidente, sinucideri și înecuri istorice misogino-grotești.”

Repet, vorbesc strict de experiența mea - probabil, și sunt foarte sigur, de fapt, dacă aș fi citit această carte acum câțiva ani, cu siguranță mi s-ar fi părut mai interesantă. Dar acum, după zeci de cărți thriller citite, chiar pot spune că nu e nimic de capul ei, ca să mă exprim într-un limbaj colocvial. Nu mai spun de cele inșpe mii de perspective narative (care obiective, care subiective) din care este scris romanul, care n-au făcut decât să mă epuizeze și „să mă confuzeze” și mai tare decât eram deja. Efectiv, am simțit că nu pot ține firul cărții, că nu înțeleg mai nimic, că și ajunsesem în punctul în care mă-ntrebam „OK, am ratat eu ceva?”, dar nici nu-mi păsa, că ajunsesem, în același timp, și-n punctul în care pur și simplu voiam să treacă paginile și să treacă și să treacă până voi ajunge la sfârșitul cărții. Și, evident, mă gândeam că odată ajuns acolo, poate în căpățâna mea (aparent, de data asta, de-a dreptul încăpățânată) are să se facă lumină, că epilogul romanului va aprinde un bec, acel bec care de-a lungul celor patru sute și ceva de pagini a stat închis sau a mers la voltaj subliminal. N-a fost cazul. Sfârșitul - a oferit niște răspunsuri unor întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată.

„(...) Nu te-ai schimbat, doar te-ai dus să mori, iar eu mă simt de parcă mi-a fost smulsă inima din piept. Îmi doresc cu disperare să te mai văd o dată.”

Chiar nu știu ce să mai spun - știu că unii dintre voi ați citit cartea, știu că v-a plăcut. Mai știu și persoane cărora chiar nu le-a plăcut și îmi împărtășesc aceleași păreri. Recunosc, celelalte 2 cărți de la Paula Hawkins chiar au fost bune, interesante, m-au prins rapid și chiar m-au ținut acolo. Dar În ape adânci chiar mi se pare un rateu colosal. Nu știu, chiar mi se pare că-i un thriller slab, mult prea încâlcit, atât de încâlcit încât lecturarea lui te enervează și obosește - și, entschuldigung, dar eu chiar nu caut asta de la un roman. Nu. În ultimă instanță, mă bucur că l-am citit și că-l pot pune deoparte, nu doar gândindu-mă că nu-l voi mai citi vreodată (de fapt, niciodată nu recitesc cărți, mai ales thrillere, decât dacă sunt scrise de Liane Moriarty - big grin - sau dacă mi-au plăcut extraordinar de mult; și chiar e cazul, la unele cărți), ci gândindu-mă că, totuși, am toate cărțile scrise de Paula Hawkins în bibliotecă, ceea ce mă face un cititor șmecher (glm, frățiorule). Nu vi-l recomand, dar eu nu-s aici să recomand cărți - mi-am dat seama că de multe ori experiențele pot fi polarizat diferite, ceea ce-i de-a dreptul fascinant și frumos, și-o carte care nu mi-a plăcut mie, nu-nseamnă că nu poate să vă placă și vouă. Evident, și contrariul este la fel de viabil! Deci, citiți-o, dacă vreți. Sau nu o citiți, dacă vreți. Slavă Domnului că avem libertatea de a fi... liberi. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!