Sânge auriu (Nemuritorii, #1), de Namina Forna - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Young Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2021

Traducere: Irina Marina Borțoi

Namina Forna este originară din Sierra Leone și s-a mutat în Statele Unite când avea nouă ani. Are un masterat în producție de film și TV la USC School of Cinematic Arts și o diplomă de la colegiul Spelman. Lucrează ca scenarist în Los Angeles și îi place să spună povești cu personaje principale feminine aprige. Sânge auriu, romanul ei de debut, va face parte dintr-o trilogie și va fi adaptat pentru film, la solicitarea studioului Makeready. Poate fi urmărită pe Twitter, la @NaminaForna, și pe Instagram, la @namina.forna.

„Mă uit în jos, la venele mele, și mi se strânge stomacul când le văd cum strălucesc, cu aurul scânteind înăuntrul lor, iar eu rămân însemnată pentru totdeauna drept impură din pricina acestei esențe demonice. Îmi vine să le smulg din mine, îmi vine să sap atât de adânc, încât să le golesc.”

Deka are 16 ani și așteaptă înfrigurată ceremonia sângelui, după care ar putea deveni oficial membră a satului său. Dar sângele ei nu este roșu, ci auriu – culoarea impurității, ceea ce poate să aibă consecințe mai grave decât moartea. O femeie misterioasă îi oferă posibilitatea să plece din sat și să lupte pentru împărat, într-o armată formată din tinere ca ea: sunt „alaki”, fete aproape nemuritoare cu daruri rare. Și sunt singurele care pot lupta împotriva celui mai mare pericol care amenință imperiul. Deka știe ce primejdii o așteaptă, dar își dorește să-și găsească locul. În drum spre capitală, unde se va pregăti pentru cea mai mare bătălie din viața ei, va descoperi însă că marele oraș înconjurat de ziduri ascunde multe surprize. Nici locul, nici oamenii nu sunt chiar ce par a fi – nici măcar Deka.

„- Omorâți-mă, șoptesc eu, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Trebuie să știți cum. Sunt o mârșavă în ochii lui Oyomo. Sunt o mârșavă.”

Well, înainte de toate haideți să ne oprim din citit (sau din scris) și să mai admirăm, încă o dată, cât de minunată este coperta acestei cărți. De altfel, nimic neașteptat pentru o carte care ascunde o poveste atât de bună. Dumnezeule, eu nu mă dau în vânt după fantasy, iar asta probabil o știți deja, dar mi-a plăcut la neeeebunie această carte. Mi-a oferit de toate, și chiar dacă n-aveam așteptări de de toate, fiindcă nu prea știu de fapt ce înseamnă „de toate” când vine vorba de un fantasy, știu că am avut parte de: context istoric genial (bifat), intrigă neașteptat de bine fructificată (bifat), personaje care mi-au plăcut de la bun început (bifat), întâmplări și magii și chestii bizare (bifat, bifat, bifat). Dar, de departe, ce mi-a plăcut cred că cel mai mult a fost evoluția personajului principal, Deka, o tânără care, oh, este mult mai mult decât ar fi crezut vreodată (bifat). 

„- În următoarele luni îi veți înfrunta pe cei mai înspăimântători monștri din Otera, însă nu îi veți înfrunta singure. Noii voștri uruni vă vor fi alături la fiecare pas. CHiar și în timp ce vă încheiați antrenamentul inițial, ei vor fi de cealaltă parte a zidurilor, așteptând să vi se alăture, frații voștri de arme.”

Sânge auriu chiar a fost o surpriză literară neașteptată. Nici nu știu de unde să-ncep pentru a vorbi despre ea. O carte puternică - un debut literar, de fapt, extrem de bine cotat, plin de succes, care surprinde puterea adevărată a femeilor: violență fizică, misoginie, abuz, rasism, marginalizare, dar și speranță, putere, curaj, dârzenie și îndrăzneală. Și scene de luptă dintre cele mai spectaculoase, întâmplări dintre cele mai neașteptate și multă, multă magie și mult misticism și un strop de mitologie (locală) care m-au convins că, într-adevăr, merită 5 steluțe. Deși premisa cărții este destul de simplă - Deka, personajul principal, împreună cu celelalte tinere din sat trebuie să treacă un ceremonial al sângelui care să dovedească puritatea acestora, tralala, Deka nu este pură și cu toții (chiar și familia) se întorc împotriva ei, este salvată, ajunge să devină soldat în armata unui rege din care fac parte alte fete „cu sânge auriu” -, Namina Forna reușește să redea o poveste genială despre curaj, determinare, păstrând în același timp registrul fantasy al cărții. În fine, este vorba și despre niște creaturi ciudate, urlătorii-morții, care sunt mai legați de Deka decât am putea crede. Dar nu vă spun mai multe, pentru că nu are niciun sens. 

„- Ce e ciudat la tine, Deka, e că gândurile tale se învârtesc mereu. Gândești și gândești și mintea ți se rotește în cercuri mici și fine și totuși nu surprinzi niciodată adevărul. Ți-am spus că îți voi da toate răspunsurile înainte de sfârșitul campaniei și așa voi face. Îți voi spune tot ce trebuie să știi, la momentul potrivit. Deocamdată, iată ce trebuie să știi: există mai multe feluri de monștri pe lumea asta. Tu nu ești unul dintre ei.”

Povestea se desfășoară într-un ritm alert, iar pe parcursul cărții avem parte de muuuulte situații tensionate, întorsături de situație, secrete care ies la iveală și interese dintre cele mai bizare și periculoase. Intențiile împăratului ridică, iarăși, semne de întrebare, întrucât el vrea să se folosească de puterile fetelor cu sânge auriu pentru a stârpi, de la rădăcină, seminția urlătorilor-morții. Supuse unor antrenamente extreme, fetele duc o viață grea și trebuie ca oricând să fie pregătite să cunoască moartea - până la urmă, ăsta este prețul pe care trebuie să-l plătească pentru impuritatea sângelui lor. Forna se folosește de Sânge auriu, dacă pot spune așa, pentru a explora ce înseamnă să fii femeie într-o societate patriarhală, ce înseamnă să-i sfidezi pe cei care îți înjosesc valoarea - și, credeți-mă, face o treabă strălucită. Legăturile de prietenie pe care Deka le leagă cu celelalte fete chiar m-au emoționat, precum și alte întâmplări care vizează „tăria” acestora. Se respectă reciproc, se admiră și sunt vulnerabile atât una față de cealaltă, cât și față de pericolul care amușină la fiecare pas. 

„E întuneric când mă trezesc și o liniște stranie. Zgomotul și mulțimile din piața satului au dispărut, înlocuite de umbre, frig și tăcere. Unde mă aflu? Arunc o privire în jur, cu răsuflarea chinuită și sacadată, și descopăr că sunt într-un loc care seamănă cu o pivniță, cu butoaie de ulei stivuite ordonat și aliniate de-a lungul pereților din piatra închisă la culoare. Încerc să mă ridic, dar mă oprește ceva: cătușe de fier aspru, un set pentru picioare și o pereche asortată pentru încheieturile mâinilor. Trag și răsucesc, respirând din ce în ce mai greu, dar cătușele tot nu se mișcă. Au fost bătute în zidul din spatele meu. Un urlet mi se înalță din gâtlej.”

Chiar mi s-a părut a fi un roman excelent - eu, cel puțin, nu prea am grade de comparație, etaloane, din acest punct de vedere, dat fiind faptul că nu prea citesc fantasy. În schimb, Sânge auriu chiar a avut personaje frumoase, puternice, de care m-am apropiat rapid, un love story delicios, o intrigă interesantă și, în general, toate abordările tematice au fost pe placul meu. Nu mai vorbesc de sfârșit, care chiar cred că a lăsat loc de un al doilea volum plin de surprize - chiar sunt curios cum o să exploateze Forna, în continuare, povestea. Am putut simți inima autoarei în această carte, iar Deka chiar pare a fi un fel de proiecție a acesteia. Într-adevăr, este o carte care te prinde de la bun început și în care toate elementele se-mbină într-o creație a cărei succes nu este obscur, ci chiar explicabil!

Zapping prin Biblie, de Éric Denimal - Nou la Editura RAO

În colecția Zapping prin, Editura Rao lansează un nou volum ce are ca temă cea mai cunoscută carte din lume, Biblia: Zapping prin Biblie.

De la Tora la scrierile Apostolilor, de la Adam la Iisus, de la Potop la Înălţare, trecând pe la judecata lui Solomon şi trădarea lui Iuda, cartea de faţă descifrează şi analizează cele mai mari evenimente biblice într‑un mod clar şi original. Ne vorbeşte despre destinele excepţionale ale bărbaţilor şi ale femeilor ale căror poveşti de dragoste şi ură, pasiuni şi speranţe, loialităţi şi trădări au modelat cultura noastră şi au dat sens lumii. O clarificare esenţială a unui text fondator al civilizaţiei occidentale. Texte clare şi pline de informaţii. Peste 350 de ilustraţii. O lumină asupra formării şi semnificaţiei cărţilor care alcătuiesc Biblia. O privire de ansamblu asupra celor mai mari episoade biblice şi semnificaţia lor. 

Éric Denimal s-a născut în 1953. A studiat teologia protestantă, apoi a fost redactor-șef al săptămânalului Le Christianisme au XXe siècle și a condus Éditions LLB (Ligue pour la lecture de la Bible) timp de zece ani. Jurnalist, lector, cronicar radio, acum se dedică în principal scrisului și prelegerilor bazate pe temele sale preferate, în special cărţi despre credința creștină.

Ochiul lumii, într-o ediție specială Amazon - Nou la Editura RAO

Odată cu lansare ecranizării seriei Roata Timpului, Editura Rao va lansa o ediție specială, cu un format mare și o copertă inspirată din producția Amazon.

Roata Timpului este una dintre cele mai populare și consistente serii de fantasy din toate timpurile, cu peste 90 de milioane de cărți vândute. La sfârșitul lui 2021, primul volum a fost adaptat pentru televiziune într-o coproducție Amazon Studios și Sony Pictures Television. Difuzată de canalul de streaming Prime, prima parte a serie a devenit imediat un succes, intrând în topul celor mai vizionate seriale din anul 2021. În anul 2022 este prevăzută o nouă sesiune de filmări pentru continuarea acestei serii.

Ochiul lumii, primul volum din seria Roata Timpului: O lume a luminii şi a umbrelor unde binele şi răul se războiesc dintotdeauna. Aceasta e lumea din Roata timpului, cea mai mare operă fantasy a zilelor noastre.I ar umbra a căzut pe pământ, şi lumea s-a fărâmiţat piatră cu piatră. Oceanele s-au retras, iar munţii au fost înghiţiţi, şi popoarele s-au împrăştiat prin cele opt colţuri ale lumii. Luna era ca sângele, iar soarele era precum cenuşa. Mările fierbeau, iar cei vii îi invidiau pe cei morţi. Totul era sfărâmat şi totul se pierduse, în afara amintirii. Şi mai presus de orice rămăsese o amintire, a celui care adusese umbra şi frângerea lumii. Şi i s-a spus Dragonul.

Ce este viața?, de Paul Nurse - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 188

Anul apariției: 2021

Traducere: Alexandru Babeș

Paul Nurse (n. 1949), genetician și specialist în biologie celulară, a identificat felul în care este controlată reproducerea celulară, proces aflat la baza creșterii și dezvoltării tuturor organismelor vii. Este directorul Institutului Francis Crick din Londra. În plus, a condus Cancer Research UK și a fost președinte al Universității Rockefeller și al Societății Regale. Este laureat (împreună cu Leland Hartwell și Tim Hunt) al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (2001) și a fost distins cu Premiul Albert Lasker și cu medaliile Regală și Copley din partea Societății Regale. A fost înnobilat în 1999 și i s- a acordat Legiunea de Onoare din partea Franței în 2003 și Ordinul Soarelui Răsare din partea Japoniei în 2018. A făcut parte vreme de 15 ani din Consiliul pentru Știință și Tehnologie și este în prezent consilier științific principal pentru Comisia Europeană și administrator al British Museum.

„(...) îmi propun să ajungeți, după încheierea acestei lecturi, la o înțelege mai bună a felului în care suntem cu toții conectați: voi, eu, acel delicat fluture galben și toate celelalte ființei vii de pe planetă.

Tot ce sper este că, împreună, vom înțelege mai bine ce este viața.”

Suntem peste tot înconjurați de viață. Dar ce înseamnă cu adevărat să fii viu? Laureatul Premiului Nobel Paul Nurse și-a petrecut cariera științifică dezvăluind felul în care funcționează celulele vii. În această carte, Nurse își propune să definească viața într-un mod accesibil oricărui cititor și astfel ne poartă într-o aventură a descoperirii lumii vii prin raportare la cinci idei cruciale din biologie: celula, genele, evoluția prin selecție naturală, chimia vieții și viața ca informație. Folosindu-se de experiențele personale din laborator și nu numai, autorul ne împărtășește provocările, întâmplările norocoase și captivantele momente ale descoperirii științifice. În textul său, Nurse lasă să se întrevadă admirația pe care o nutrește pentru bogăția vieții și importanța pe care biologia o are pentru viitorul nostru și al planetei. Dacă vrem să supraviețuim provocărilor cu care se confruntă omenirea în prezent (de la schimbările climatice la pandemie, pierderea biodiversității și siguranța alimentară), este vital ca toți să înțelegem ce este viața.

„Trăim într-un univers vast și copleșitor, dar viața care prosperă chiar aici, în colțul nostru minuscul, este una dintre părțile cele mai fascinante și mai misterioase ale acestuia.”

Așteptam scrierea unei astfel de cărți încă de când am aflat că Paul Nurse a fost laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (2001). De când mă documentam pentru ceva legat de facultate, am dat peste multe articole scrise de Nurse care mi-au atras atenția. După cum probabil bine știți, sunt un mare fan al cărților de non-ficțiune, în speță a celor de știință. Și tare am vrut să citesc și această carte. Deși lecturarea ei nu a venit cu prea multe informații extra, suplimentare, dat fiind faptul că eu chiar citesc multe cărți din domeniul științei, motiv pentru care pot spune că sunt deja inițiat în domeniu și am o cultură vastă, cartea lui Nurse, Ce este viața?, m-a atras prin accesibilitate, ușurința cu care poate fi citită și, în același timp, domeniile vaste pe care le acoperă, livrându-i cititorului informații pe care le poate înțelege și fără a fi vreun cunoscător al domeniului.

„Această întâlnire dramatică și tulburătoare mi-a dezvăluit cât de strâns înrudiți suntem cu aceste creaturi magnifice. Este o legătură ce se extinde dincolo de gorile, la restul maimuțelor antropoide, la mamifere și alte animale și, prin intermediul unor bifurcații mai vechi ale arborelui filogenetic, chiar și la plante și microbi. Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai bune motive pentru ca omului să-i pese de întreaga biosferă: toate formele de viață cu care împărtășim planeta sunt rudele noastre.”

Ce este viața? O întrebare la care, deseori, am fost nevoiți să răspundem la diferite cursuri pe care le-am susținut la facultate. O întrebare la care oamenii de știință și filosofii încearcă de mult timp să găsească răspunsuri „viabile”. Ce anume diferențiază organismele vii de cele care nu sunt vii? Deși filosofia ar putea răspunde, într-o anumită măsură, la această întrebare, cred că răspunsul nu ar fi cel mai probabil complet sau pe deplin satisfăcător (cel puțin, nu pentru mine). Biologii, oamenii de știință, sunt cei care după părerea mea au avizarea și pregătirea necesară pentru a răspunde fundamentat la aceste întrebări. Deoarece ei sunt cei care încearcă să descopere, să rezolve probleme de fizică și chimie ale organismelor vii. Totuși, pentru a răspunde acestei întrebări, este necesar să știm cum a apărut ea, cum a evoluat și încotro se-ndreaptă. Atunci când vom putea stăpâni aceste „divergențe” ale vieții, cred că ne vom apropia mult mai mult de un răspuns viabil, obiectiv.

„Evoluția prin selecție naturală descrie felul în care organismele au apărut și în care pot urmări anumite obiective. Acest mecanism este determinat de hazard și dirijat de necesitatea de a genera forme de viață din ce în ce mai eficiente. Cu toate acestea, evoluția nu ne spune foarte multe despre felul în care funcționează cu adevărat organismele.”

Viața, după cum ne putem da seama, este incredibil de complexă. De fapt, este atât de complexă încât cu greu poate fi „sistematizată”, definită, înscrisă în criteriile teoretice ale unui document științific. Viața este într-o continuă evoluție de aproximativ 3,5 miliarde de ani încoace. La început, viața era constituită doar din organisme unicelulare, care trăiau în medii dintre cele mai neobișnuite: la temperaturi extrem de scăzute sau chiar pe magma vulcanilor. Toată biodiversitatea pe care o cunoaștem astăzi are un strămoș ancestral, comun, reprezentat de un organism unicelular. Ramurile vieții, arborii filogenetici ai biologiei se întind la nesfârșit. Tocmai de asta ofer creditul meu cărților de popularizare a științei, fiindcă în viața de zi cu zi probabil nu ne punem astfel de întrebări. Iar aceste cărți ne reamintesc că există o legătură formidabilă, irefutabilă între noi, oamenii, și toate celelalte organisme vii - atât la nivel celular, cât și la nivel genetic, evolutiv și chimic, printre multe alte considerente din această tagmă. Completată de câteva povești fascinante despre viața și munca sa, într-o carte care pare, de fapt, destul de „personală” - alt aspect remarcabil, având în vedere că este o carte de popularizare a științei -, fiind clar și accesibil, volumul Ce este viața? chiar nu trebuie să lipsească din biblioteca celor pasionați de știință. 

„Imaginea acceptată pe care o avem astăzi despre viață este cea potrivit căreia celulele și, în consecință, toate organismele vii sunt mașinării chimice și fizice uimitor de complicate, dar în ultimă instanță comprehensibile. În prezent, biologii continuă să dezvolte această perspectivă, încercând să descrie și să catalogheze toate componentele acestor mașinării vii și incredibil de complexe. Astăzi, cei care vor să facă astfel de cercetări au acces la tehnologii performante ce permit sondarea complexității celulelor vii.”

De fapt, cred că această carte funcționează remarcabil de bine ca o introducere în biologia modernă. Paul Nurse nu numai că ne ghidează prin etapele majore care au constituit „devenirea vieții” (Celula, Gena, Evoluția prin selecția naturală, Chimia vieții și Viața ca informație), dar ne împărtășește și opiniile sape despre viață, societate, religie, virusuri și viitor, printre altele. Ce este viața? reușește să împacheteze și să livreze cititorului o cantitate surprinzătoare de conținut inteligent, într-o formă informativă ușor de înțeles, ușor de raționat, ușor de integrat în cunoștințele generale ale cititorului. Reamintind de o altă carte extrem de influentă din anii 1940 a fizicianului cuantic Schrödinger, cartea lui Nurse reprezintă o componentă majoră a modului în care înțelegem natura vieții. În cele din urmă, este o carte pe care chiar aș recomanda-o cuiva face primii pași în înțelegerea marilor idei ale biologiei moderne, ale modului în care funcționează, este construit, și a modului în care „a devenit” de-a lungul timpului. N-am să spun mai multe, fiindcă este de prisos, deoarece cred că v-ați făcut o idee despre ce este această carte. Dacă sunteți pasionați de știință sau nu, cu siguranță măcar o dată v-ați pus această întrebare, Ce este viața?, și mulțumită oamenilor de știință, a filosofilor, avem răspunsuri care ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine cum stă treaba cu lumea în care trăim. Să aveți doar lecturi frumoase, pe placul vostru!

Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2021

Traducere: Luana Schidu

Narine Abgarian s-a nascut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistica de Stat V. Briussov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pioet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). În prezent, se realizează un serial TV de zece episoade pornind de la trilogia sa. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012) a fost numită cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul BABY-NOS în 2013. Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai aparte voci ale literaturii ruse contemporane, printre care: Ponaexavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), carte nominalizată la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), Liudi naoego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Daloe jit (Să trăiești mai departe, 2018). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a romanului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), bestseller în Rusia, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon, roman nominalizat la Premiul Bolșaia Kniga, devenit, de asemenea, bestseller. În 2015 lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.

„Cu timpul, biblioteca a ajuns să pară un babilon al viețuitoarelor, își găseau aici adăpost tot felul de păsări și insecte și se înmulțeau cu un sârg uluitor. Anatolia lăsa pe pervazuri farfurioare cu apă îndulcită pentru fluturi și gărgărițe, meșterise câteva hrănitoare pentru păsări și sădise în curte o mică grădină de zarzavat, spre bucuria furnicilor. Astfel își petrecea zilele, foșnind paginile cărților ei iubite, care miroseau a piele și clei, fără copii și nefericită, înconjurată de creaturi nevinovate la serviciu și torturată de ura soțului ei în casa părintească.”

O lume în care personajele și întâmplările conturează o realitate simbolică, extrasă din amănuntele vieții de zi cu zi, o iubire târzie care salvează lumea, un sat de piatră aflat pe vârful unui munte armean, unde magia și misterul și-au păstrat neatinse puterile. Cu o somptuoasă imaginație și o atenție deosebită pentru detaliile cele mai fine, Narine Abgarian construiește un univers în care cititorul își dorește să zăbovească mult după ce povestea s-a sfârșit. În Maran, viața este suspendată între realitate și basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luând dureros forma istoriei. Războiul și dezastrele naturale au zdruncinat în nenumărate rânduri pacea fragilă a oamenilor. Anatolia, a cărei viață, nu mai puțin decât a celorlalți, a fost marcată de suferință, moarte, luptă și îndârjire, dar și de evenimente providențiale și semne inexplicabile, este, la 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a micii așezări din vârf de munte. Și crede că viața ei, ca și a satului, se apropie de sfârșit, fără să știe că va fi, de fapt, purtătoarea miracolului care va face totul să renască. Iar timpul este învins.

„- Păi soțul ei era tot deștept și citit? a pufnit Satenik. Despotul ăla fără suflet o omora în bătăi, iar ea, atât de educată, îndura. Uită-te la tine, ești un bărbat cumsecade, muncitor, de nădejte. N-ai ridicat o mână asupra lui Magtahine, deși ea, fie-i țărâna ușoară, de multe ori cerea o chelfăneală zdravănă. Educația, Vaso-djan, nu aici trebuie să fie, a zis a Satenik, bătând cu degetul în fruntea vărului ei, ci uite-aici, în inimă - și a pus palma pe pieptul lui.”

O carte ca un dialog între tine și un prieten din copilărie, un prieten care îți cunoaște adâncimile de neatins ale sufletului. Un prieten căruia i te-ai destăinuit în acele momente pe care le-ai considerat a fi cele mai grele din viața ta. O carte ca o șoaptă, ca un cântec, ca un basm, ca o poezie, ca un pansament, ca o poțiune, ca un suflet. O carte pe care am vrut să o citesc încă de când a apărut. O carte despre care am avut certitudinea că o să-mi placă extraordinar de mult - ceea ce s-a întâmplat, de fapt. Din cer au căzut trei mere nu e doar o carte: e o viață, e o istorie, este manuscrisul unei lumi, este drapelul minunilor, al posibilităților, al speranței. Mereu m-am gândit: ce poate fi mai dureros decât să speri? Ce poate defini o neputință mai mare decât aceea de a spera? Cum zicea și Ludmila Ulițkaia, romanul lui Narine Abgarian este „balsam pentru suflet”. Eu l-am perceput ca o carte care te-ajută să te ridici. Care te ia de mână și-ți spune „haide, o fi greu, dar știu că poți, știu că ai în tine tot ce-ți trebuie pentru a te ridica din nou”. O, Doamne, ce carte! Poate par mult prea impresionat, nici nu știu, dar nu cred că are rost să vorbesc în termenii unei critici viabile și argumentative referindu-mă la de ce mi-a plăcut cartea. E simplu: nu pot să teoretizez asta, pur și simplu am trăit-o, am simțit-o, am iubit-o. La fel de bine, chiar, aș putea trece aceste verbe la prezent: trăiesc, simt și iubesc, încă, această carte.

„(...) și se mira cum de nu observase înainte această legătură necondiționată dintre ea și tot ce o înconjoară - fie oameni, păsări sau pietrele din vechiul cimitir. «Nu există rai, dar nici iar nu există», a înțeles deodată Anatolia. «Fericirea e raiul, amărăciunea e iadul. Și Dumnezeul nostru e pretutindeni nu numai fiindcă-i atotputernic, ci și fiindcă El este în toate acele fire nevăzute care ne leagă unii pe alții».”

Anatolia Sevoyants, în vârstă de cincizeci și patru de ani, locuiește în Maran, un sat armean izolat, parcă uitat de Dumnezeu, lăsat într-un colț al Universului. Convinsă că are o boală fatală, Anatolia își scoate hainele de înmormântare din dulap, le așază frumos, deschide ferestrele pentru ca sufletul ei să poată scăpa dintre pereți atunci când are să moară, să poată săgeta spre ceruri, și se așază pe pat, pentru a plăti datoria vieții. Viața în Maran nu fusese ușoară pentru Anatolia - de fapt, pentru cine a fost viața ușoară în Maran? Căsătorită timp de optsprezece ani cu un bărbat insensibil, indiferent și violent, pentru Anatolia cărțile erau singura scăpare, singurul leac și singura terapie împotriva unei lumi atât de mici: ea devine bibliotecara satului, îngrijindu-se de mica încăpere cu cărți ca de propria-i locuință. Însă atunci când pare că nu mai există speranță, în viața Anatoliei apare cineva... Cineva care-i va readuce lumina în suflet, zâmbetul pe buze și va înlocui moartea cu viața. Boala cu frumusețea. Durerea cu mângâierile tandre ale altei mâini. 

„(...) lumea e mică, iar noi suntem mari, deși, din naivitate și prostie, toată viața credem că-i pe dos.”

Din cer au căzut trei mere este un roman care descrie, pe lângă încercările și necazurile unei populații în scădere dintr-un sat armean izolat, frumusețea vieții. Importanța lucrurilor mărunte, a oamenilor care încă cred în ceva, încă cred în viața obișnuită, dar frumoasă, simplă, dar mai aproape de Dumnezeu. Un roman cu scene de realism magic, în care universul limitat al sătenilor din Maran, simpatici, înțelegători și cărora din când în când le mai place să bârfească - este conectat, printr-un fir telegrafic antic, de restul lumii. Cât de mult mi-au plăcut culorile locale pe care le-a creat Abgarian, cât de mult mi-a plăcut atmosfera, toate obiceiurile pe care autoarea le-a descris. Cât de mult m-am apropiat de personaje, trăind alături de ele și cu ele, încercat de emoții dintre cele mai acute și intense. Povestea este împărțită în trei părți - Pentru cel care a văzut, Pentru cel care a povestit și Pentru cel care a ascultat -, iar în prima este vorba despre Anatolia, în a doua despre familia Melikant, iar în a treia ne întoarcem la Anatolia. Realismul magic este presărat în momente cheie ale poveștii, când bătrânii reamintesc întâmplări care, de-a lungul veacurilor, le-au încercat satul. Frumusețea povestirii (și a poveștii) este inconfundabilă, plăcută, este subtilă și cu substrat. 

„(...) despre ploaia măruntă din ziua când a născut lupoaica, despre cei șapte pui ai ei, care s-au împrăștiat prin lume, dar s-au întors lupi mari și puternici tocmai când ea își pierduse nădejdea că-i va mai vedea, despre vântul care aduce pe aripile lui iuți vești despre cei care de mult nu mai sunt, despre vița-de-vie care ajunge până la cer, pe crengile căreia dorm păsările raiului...”

O poveste a fericirii, durerii, suferinței și speranței. O poveste a firelor nevăzute care leagă, între ei, oameni și lumi, lumi și oameni. Destine care se întrezăresc a fi sortite la o viață împreună chiar și-n cele mai târzii ceasuri. Fiindcă, indiferent de cum vine fericirea, aceasta este angrenajul suprem al lumii în care trăim. Din cer au căzut trei mere este povestea pe care o voi purta în suflet mult, mult timp de-acum înainte. Este cartea care va deveni etalon pentru mine, și pot spune de pe-acum că se va regăsi, cu siguranță, în topul celor mai bune cărți citite în anul 2022, deși anul e abia pe începute. Nu pot să nu o recomand, fiindcă mie, unul, mi-a plăcut teribil de mult. Sunt sigur că și vouă v-ar plăcea, fiindcă am auzit doar păreri bune despre aceasta. De altfel, chiar nu are cum să nu-ți placă o carte atât de bine scrisă, cu o poveste atât de palpabilă, atât de ușor de integrat în propria-ți viață. Să aveți lecturi cât mai frumoase, pline de spor!