Zahăr ars, de Avni Doshi - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2021 

Traducere: Anca Dumitru 

Avni Doshi s-a născut la New Jersey, în 1982, și în prezent locuiește în Dubai. A obținut o licență în istoria artei la Barnard College, New York, și un master în același domeniu la University College London. Deși a crescut în Statele Unite, a petrecut mult timp și în Prune, India, la familia mamei sale. Mai târziu, a locuit vreme de șapte ani în India, fiind curator pentru diferite galerii. A colaborat la British Vogue, Granta, Elle India, Harper’s Bazaar India și The Sunday Times. A primit Tibor Jones South Asia Prize în 2013 și Charles Pick Fellowship în 2014. Romanul ei de debut, Zahăr ars (Burnt Sugar; Humanitas Fiction 2021) a fost publicat pentru prima dată în India, în 2019, cu titlul Girl in White Cotton, fiind nominalizat la Tata First Novel Prize și câștigând, în 2021, Sushila Devi Award. Odată cu apariția în Marea Britanie cu titlul actual, a fost finalist la Booker Prize în 2020 și s-a aflat pe lista nominalizărilor la Women’s Prize for Fiction în 2021. A fost declarat „Cartea anului 2020“ de The Guardian, The Economist, The Spectator și la NPR. Este în curs de traducere în peste 25 de țări.

„(...) dar eu nu încerc decât să merg mai departe, să schimb subiectul, să găsesc altceva până când sosesc prietenii noștri, căci de treizeci și șase de ani această seninătate mi-a scăpat, iar câteva gesturi de atenție în această noapte blândă nu pot ușura durerea care vine de dinaintea noastră și care nu are nici un leac.”

Maternitatea ca sursă de împlinire sufletească și dragoste necondiționată este nemilos examinată în impresionantul roman de debut al lui Avni Doshi, căci ambivalența sentimentelor leagă cele două personaje centrale, mamă și fiică – Tara și Antara. Atracția și respingerea până la anulare, după cum înseși numele lor par s-o indice, le poartă pe căile complicate ale memoriei – cea pierdută, cea mult prea acută, cea care-și caută o supapă, cea care tânjește după vindecare. Relația dintre ele se rescrie permanent, și nu de puține ori seamănă cu o vânătoare în care rolurile se schimbă imprevizibil. Pierderea memoriei care o afectează pe Tara e reală? Amintirile Antarei sunt adevărate? Efortul ei de a recupera crâmpeie incerte și emoții irosite se transformă într-un act multistratificat și istovitor de redobândire de sine.

„Poate că mama a văzut în bumbacul acela alb o cale spre propriul adevărat, un nou început de unde putea să se construiască altfel și unde putea să-și afle calea spre libertate. Pentru mine, reprezenta altceva, un lințoliu care ne acoperea ca pe niște morți vii, un alb prea alb pentru a fi vreodată acceptat în societatea educată. Un alb care semnala un intrus.”

Recunosc, am vrut să citesc această carte doar pentru că am văzut că a fost finalistă la Booker Prize (2020) și, de asemenea, nominalizat la Women’s Prize For Fiction 2021, ceea ce ar trebui să însemne, în mod evident, că este o carte destul de specială. Bun, înainte de toate, am fost curios de ce cartea a fost publicată în India, inițial, cu un titlu, iar apoi în Marea Britanie sub un alt titlu. Aparent, după cum a declarat Avni Doshi, editorul ei din Marea Britanie a considerat că „bumbacul alb are conotații diferite în afara Indiei, iar cititorii nu ar înțelege, imediat, legătura dintre durere și ascetism”. Interesant, în orice caz. Într-adevăr, cred că Burnt Sugar are o însemnătate aparte, cu un înțeles mult mai accesibil occidentului. Cu toate acestea, indiferent de titlu, mie mi-a plăcut această carte, chiar dacă știu multe persoane care nu rezonează cu ceea ce voi spune - mi s-a părut a fi o carte diferită, scrisă într-o voce care, pentru mine, a fost ceva cu totul nou: moralizator, incisiv, dar în același timp păstrând puseurile unei frici omniprezente, cronice, ca și cum Avni Doshi ar scrie cu teamă, dar nu este vorba despre o plasticizare superficială a scriiturii, ci despre însăși natura scriiturii - reală, palpabilă, diferită.

„Pentru mama, aceea era culoarea comunității ei, dar eu știam mai bine decât ea: hainele albe erau cele care ne separau de familia noastră, de prietenii noștri și de toți ceilalți; erau cele care au făcut ca viața mea, în ele, să fie un soi de întemnițare.”

Cartea este povestită la persoana întâi de către Antara, care locuiește în Pune, India, împreună cu soțul ei, născut și crescut în Statele Unite. Cu toate acestea, Zahăr ars nu pune preț pe relația dintre cei doi pe cât o pune pe relația dintre Antara și mama ei, Tara. Când era tânără, Tara și-a părăsit soțul și, timp de mai mulți ani, a trăit într-un ashram (un schit spiritual, un fel de mănăstire) ca discipolă și amantă a unui guru legendar, devenind astfel înstrăinată nu doar de soțul și părinții ei, ci și de tânăra Antara, deschizându-se astfel o rană care nu s-a vindecat niciodată în totalitate. Acum, ani mai târziu, Tara locuiește singură și-ncepe să dea semne timpurii de demență; acesta reprezintă momentul în care Antara, conform credințelor cu care a crescut, este nevoită să aibă grijă de mama ei, însă acest lucru este mult îngreunat de relația dificilă pe care, de-o viață întreagă, o are cu mama ei. 

„Este o pierdere lentă și epuizantă, în care, cu timpul, mai dispare câte o fărâmă. Poate că de fapt nu e altceva de făcut decât să aștept până când ea nu mai este acolo, în cochilia ei, iar doliul abia după aceea poate să înceapă, un doliu plin de regret, căci niciodată nu am putut avea un final.”

În mod ironic, chiar în momentul în care mama ei începe să-și piardă memoria și percepția realității, Antara este forțată, violent, să se confrunte cu realitatea propriului comportament din trecut și cu implicațiile acestuia asupra căsniciei sale. Această tensiune este exacerbată de alte două generații de femei: mama Tarei (care trăiește încă singură și ale cărei istorisiri nu sunt conforme cu poveștile pe care Antara și le-a spus ei însăși) și fiica abia născută a Antarei (a cărei sosire pe lume îi provoacă depresie post-partum Antarei și o tulbură și mai mult pe Tara care crede că fetița este, de fapt, propria ei fiică, adică Antara). M-a emoționat extraordinar de mult această scenă, în care Tara o confundă pe fiica Antarei cu Antara, deoarece parcă simbolizează ceva de-a dreptul ciclic: nașterea, viața, moartea; tinerețea, adolescența, bătrânețea. Această carte chiar a avut un „supraînțeles”, o multitudine de substraturi care, încetul cu încetul, s-au relevat cititorului care știe să asculte. 

„La exact o săptămână de când ajunsesem acolo, Nani a venit să mă ia. Aceea a fost ziua când am tras oblonul peste orice gânduri legate de tata și le-am împins într-o periferie, una care nu ocupă spațiu și nici nu cere atenție.”

O temă majoră a acestei cărți o reprezintă investigarea relației mamă-fiică și modul în care, pentru ambele părți, aceasta evoluează - de la naștere, prin atașament și hrănire, până la independența din copilărie, rebeliunea adolescenței, propria maternitate a fiicei și apoi dependența părinților de proprii copii. Antara, botezată în mod deliberat pentru a fi diferită și separată de mama ei (prefixul un din nume desemnând, de fapt, „lipsa” a ceva) este, de fapt, legată strâns de Tara, mama ei - ele sunt profund conectate, ca și cum distrugerea și dispariția uneia ar duce la distrugerea și dispariția alteia. Declinul psihologic, cognitiv al mamei este însoțit de declinul propriei siguranțe, de declinul propriei căsnicii, a condiției de mamă. Antara nu se luptă doar cu depresia, nu se luptă doar amintirile, cu propria ei natură - negare, delăsare, violență psihică, sentimente exacerbate și contradictorii, lupte interioare și refulări emoționale. Durere, sentimentul neputinței și al sfârșitului, pierderea speranței și, în cele din urmă, lipsa de vitalitate, ca și cum întreg corpul ar părăsi-o, funcțiile fiziologice ar înceta să-și mai urmărească dinamica specifică...

„Am învățat cum să-mi strunesc trupul. Cât de des puteam să mă spăl determina cât de mult aveam să transpir. Cât de des urma să urinez determina câtă apă aveam să beau. O parte din mine era sigilată. Puțin intra, puțin ieșea.”

O altă temă abordată în Zahăr ars este fluctuația amintirilor - cum se creează, cum se construiesc; amintirile văzute ca „o proprietate comună”, amintirile văzute „ca o posesie”. Pe măsură ce înaintezi în lectură, parcă pui la îndoială narațiunea Antarei, care, uneori, este lipsită de convingere, fisurată, fragmentată, mai ales în imaginile pe care le prezintă despre mama și soțul ei. Vorbim și despre tema aparetenenței, deci a excluderii: ashramul i-a oferit Tarei un sentiment de comunitate, regăsire, dar i-a oferit Antarei un sentiment al excluderii și a pierderii identității, plecarea Tarei având loc atunci când Antara abia își cunoștea rădăcinile. Soțul Antarei, de asemenea, simte că nu-și găsește locul în India, cu ideile lui occidentale, snobismul și morala mai degrabă simpliste decât profunde. Tema obsesiei, întrucât Antara, în special, cataloghează obiecte și colecționează fără încetare - jocuri, obiecte, fapte... Pe măsură ce încearcă să înțeleagă starea mamei sale, motivele pentru care a ajuns așa cum este, începe să facă propriile cercetări privind legăturile dintre diabet și bacteriile intestinale, radiografii, hormoni, neurotransmițători și receptori...

„(...) Non-Tara - Antara avea să fie altfel decât mama ei. Dar în procesul separării una de alta, ne-am trezit lipite.

Poate că n-ar fi mers mai bine dacă nu aș fi fost desemnată ca cea care o anulează. Cum oare m-aș putea feri să fac aceeași greșeală? Cum oare să o protejeze pe micuța aceasta de aceeași povară? Poate că este cu neputință. Poate că este doar ceva ce-mi doresc.” 

Zahăr ars are o „natură interioară” multilaterală, ciudată, bizară, iar romanul poate fi văzut din prisma acestor termeni: un roman „variabil”, întrucât, din câte am înțeles, a fost scris pe parcursul a șapte ani, în aproximativ opt ciorne - folosindu-se de diferite voci (persoana întâi, persoana a treia), timpuri, naratori, decoruri, personaje. Iar autoarea a luat, în cele din urmă, manuscrisele vechi și le-a pus la un loc, transformându-le în această carte. Acum, după ce l-am citit, și după ce a trecut mult timp de când l-am citit, simt cum încă are multe să-mi mai spună. Este un roman ambiguu, pe alocuri plin de umor, pe alocuri intens și aproape inconfortabil din punct de vedere psihic. Într-o măsură, o narațiune relativ simplă, banală, dar, de asemenea, și o scriitură ce împletește o serie de idei și concepte profunde, serioase, sincere. Nu știu ce-aș mai putea spune, deoarece știu că m-am lungit deosebit de mult. Dar chiar a fost o carte mult diferită față de altele pe care le-am citit, pe care cu siguranță o voi încadra în acea categorie pe care am început-o anul trecut, numind-o „nu-pentru-oricine”. Așadar, nu este o lectură pentru oricine, dar, da, este una pe care poate ar trebui să o ai în vedere dacă vrei să citești ceva diferit. 

O istorie a asasinatelor, de Jean-Christophe Buisson - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 376

Anul apariției: 2021

Traducere: Aurelia Ulici

Jean-Cristophe Buisson este un jurnalist francez specializat în istorie, născut la 22 mai 1968, în Montbrison. În 1994, s-a alăturat revistei Figaro ca reporter și, în 2008, a devenit redactor-șef al departamentului Cultură. În 2015, a fost numit redactor-adjunct. Este specializat în problemele Balcanilor și ale lumii slave, cărora le-a dedicat numeroase reportaje și mai multe cărți. Apare și pe RTL, pe France 2 și pe canalul Histoire. Este, de asemenea, autorul unor cărți cu tematică istorică: Assassiné (O istorie a asasinatelor); 1917, l'année qui a changé le monde (1917, anul care a schimbat lumea); Les grands vaincus de l'Histoire (Marii învinși ai Istoriei); Napoléon. L'esprit des lieux (Napoleon. Spiritul locurilor).

„De cum intră în vestibul, înțelege. Oamenii cu priviri dușmănoase pe care îi întâlnește rămân cu șapca pe cap. Cu țigări în gură, refuză cu încăpățânare să-l salute. Fiecare zi care urmează va veni cu partea ei de șicane, jigniri și umilințe la adresa lui Nicolae, a împărătesei și a celor cinci copii ai lor. Cerbii și căprioarele care erau bucuria acestora în parc au fost, toți, omorâți.”

Volumul ne permite să descoperim sau să redescoperim asasinate care au mar cat istoria lumii... Unele sunt cunoscute, precum cele cărora le-au căzut victime Lincoln, Sissi, Cezar, Nicolae al II-lea, Franz Ferdinand al Austriei, Sadat..., dar ni se furnizează un plus de informații mai puțin sau deloc cunoscute. Alte asasinate sunt mai puțin faimoase: Maximilian de Habsburg, Alexandru al II-lea, Dollfuss, Lumumba, Ngô Dinh Diêm... fiind trecute cu vederea în cărțile de istorie. Cititorii nu vor putea să nu fie impresionați în cazul unora dintre victime, chiar dacă acestea, la rândul lor, s-au ridicat călcând peste cadavre. Este și cazul lui Dollfuss, cancelarul Austriei care a luptat împotriva anexării acesteia de către Hitler, dar care nu a ezitat să impună o dictatură și ale cărui ordine au cauzat între 1 500 și 2 000 de morți în timpul războiului civil început de muncitori în 1934... Destinul lui Alexandru al II-lea este cel care impresionează cel mai mult. Într-adevăr, o ghicitoare i-a prezis că va supraviețui unui număr de șase atacuri, dar că al șaptelea îi va fi fatal... Să fi avut, oare, dreptate? Cititorul interesat va putea afla!

„În 2007, osemintele unei adolescente și ale unui băiat sunt descoperite într-o pădure de lângă Ekaterinburg. Un laborator rus, apoi unul american le analizează și ajung la aceeași concluzie: sunt trupurile Mariei, de nouăsprezece ani, și ale lui Alexei, de treisprezece ani. Curând, se vor odihni în fosta capitală imperială, alături de părintele lor, ultimul țar.”

Istoria-e-tragică. Da, chiar e, iar asta o demonstrează și Jean-Cristophe Buisson în cartea sa, O istorie a asasinatelor, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Bun, să ne-nțelegem de la bun început: dacă nu-ți place istoria, dacă nu-ți plac detaliile de politică și alte chestii de-acest gen, acestă carte nu e pentru tine. Dar dacă ești pasionat de acele lucruri mai puțin știute, atunci cu siguranță ar trebui să o încerci. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, această carte nu-i tocmai plină de informații politice. De fapt, urmărește viața unor mari personalități din istorie, în general oameni politici, din momentul în care ideea asasinării lor este luată în calcul de anumite persoane până când, în fine, acest lucru chiar se-ntâmplă. Nu m-a surprins să găsesc și povestea lui Nicolae și Elena Ceaușescu în carte - de altfel, Jean-Cristophe Buisson abordează cronologic „demersul” acestor asasinate: începe cu Iulius Cezar (asasinat pe data de 15 martie, anul 44 înainte de Hristos) și se termină cu Nicolae și Elena Ceaușescu (uciși pe data de 25 decembrie 1989). Cu alte cuvinte, o lecție de istorie ceva mai atipică, dar de-a dreptul interesantă.

„Când, în cele din urmă, tirurile încetează, un spectacol dezolant se prezintă ochilor supraviețuitorilor și ajutoarelor care sosesc: peste tot sânge, bucăți de sticlă, scaune răsturnate, corpuri neînsuflețite. Cei patru atacatori sunt arestați.”

Jean-Cristophe Buisson își livrează informațiile într-un mod accesibil. Bineînțeles, n-am rămas cu prea multe informații mult prea detaliate, dar ideea de bază cu siguranță am asimilat-o. Prin cartea sa, Buisson a navigat nu doar prin apele trecutului îndepărtat, ci și prin cele ale prezentului. Nu putem să nu spunem că, de fapt, cele întâmplate au reverberații chiar și în societatea de astăzi - este acel „efect al fluturelui”, în care bătaia din aripi a unuia aflat la celălalt capăt al Pământului ar putea isca un uragan pentru cineva aflat, ei bine, la capătul total opus. Chiar mi-a plăcut, m-a antrenat și m-a ținut acolo, deși uneori am simțit că m-a cam pierdut și n-am reușit să țin pasul - în cele din urmă, totuși, este vorba despre o carte care are în titlu cuvântul „istorie”, nu? Și nu zic că istoria ar fi plictisitoare, ci că presupune o anumită cantitate de informații ce ușor pot fi considerate plictisitoare, dar relevante în contextul dat. În orice caz, am citit-o pe tren și, cum n-aveam altceva de făcut, am știut că-i mult mai bine să o iau cu mine, altfel aș fi avut predilecția de a orice altceva în afară de a o citi. Da, e o carte cu care trebuie să ai răbdare.

„De la primele împușcături, soția lui Rajiv Ghandi, Sonia, s-a grăbit să iasă din casă. A înțeles imediat ce însemna acel tir în parc. În timp ce aleargă spre locul dramei, din gura ei ies țipetele care vor ieși din gurile a 700 de milioane de indieni când vor afla, la începutul după-amiezii, de moartea oficială a Indirei Ghandi: «Mama! Oh, Dumnezeule, Mama»!”

O istorie a asasinatelor cuprinde 15 povești reale, pe care autorul și le-a documentat atât la bibliotecă, dar urmărind și filme și documentare cu și despre personalitățile respective. Începe cu Iulius Cezar și continuă, cronologic, cu Henric al III-lea, asasinat la Saint-Cloud, pe data de 1 august 1589, Maximilien de Robespierre, asasinat la Paris, pe data de 28 iulie 1794, Abraham Lincoln, asasinat la Washington, pe data de 14 aprilie 1865, Maximilian de Habsburg, asasinat la Santiago de Querétaro, Mexic, pe data de 19 iunie 1867, Alexandru al II-lea, asasinat la Sankt-Petersburg, pe data de 1 martie 1881, Elisabeta de Austria (zisă Sissi), asasinată la Geneva, pe data de 10 septembrie 1898, Franz Ferdinand de Austria, asasinat la Sarajevo, pe data de 28 iunie 1914, Nicolae al II-lea, asasinat la Ekaterinburg, pe data de 17 iulie 1918, Engelbert Dollfuss, asasinat la Viena, pe data de 12 iulie 1934, Patrice Lumumba, asasinat la Katanga (Congo), pe data de 17 ianuarie 1961, Ngô Đình Diệm, asasinat la Saigon, pe data de 2 noiembrie 1963. Anwar el-Sadat, asasinat la Cairo, pe data de 6 octombrie 1981, Indira Gandhi, asasinată la Delhi, pe data de 31 octombrie 1984 și Nicolae și Elena Ceaușescu, asasinați la Târgoviște (România), pe data de 25 octombrie 1989, într-o poveste cu titlul „O execuție neobișnuită”.

„Patru soldați îi conduc în fața zidului de incintă al garnizoanei. Când Nicolae și Elena Ceaușescu se întorc, au timp doar să vadă focul ieșind din țevile mitralierelor celor șase soldați parașutiști. Mai multe zeci de rafale sunt trase în cuplul de tirani. Una dintre ele de aproape, chiar după moartea lor, trasă de soldatul pe care Elena îl insultase. Sunt orele 14.50. România este liberă, dar noul regim își bazează legitimitatea pe un dublu asasinat.”

În cele din urmă, Jean-Cristophe Buisson urmărește poveștile acestora, conturând circumstanțele care au dus la asasinarea lor. Lovituri politice, răscoale, trădări, lovituri de stat, acte religioase, militanți, activiști, greșeli - toate reprezintă motive pentru care ucigașii își justifică asasinatele. Uneori, da, poate chiar au fost necesare aceste situații, atunci când unii lideri politici și conducători au luat-o razna, dar citind cartea, am fost și martorul unor asasinate hazardate, absolut inexplicabile. Sau care, în fine, cu greu își găseau o justificare viabilă. În orice caz, este o carte foarte bine documentată și scrisă chiar într-o voce „prietenoasă”, dacă un astfel de subiect îți permite, în fine, o astfel de voce. Nu m-a plictisit, repet, dar nu e tocmai genul de lectură pe care-l abordez în mod uzual. Cu toate acestea, am plecat din ea simțind că mi-am îmbogățit cultura generală, ceea ce nu poate decât să mă bucure. De altfel, în condițiile în care ne regăsim astăzi, cu siguranță a fost o carte care, ei bine, s-a potrivit. V-o recomand, astfel, mai ales dacă sunteți pasionați ai cărților istorice și, mai ales, dacă vreți să abordați puțin și această „latură întunecată” a ei. 

Iubire amară, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2020

Traducere Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza.

„Deja începeam să-mi imaginez cu invidie bătrânețea ei secretă, în care se juca întreaga zi cu propriul trup, cum ar fi făcut poate când era tânără, dacă tatăl meu nu i-ar fi citit în acele jocuri o dorință de a plăcea altora, o aplecare spre infidelitate.”

În urma morții premature și misterioase a mamei sale, Delia pornește într-o călătorie inițiatică pe străzile întortocheate și sufocante din Napoli, orașul natal, cu dorința de a afla adevărul despre familia ei. Câteva telefoane stranii o conduc către descoperiri tulburătoare și neașteptate despre ultimele zile din viața mamei. Romanul Elenei Ferrante este o poveste tulburătoare despre mame și fiice și despre mănunchiul complicat de minciuni, emoții și amintiri care le leagă. Iubire amară a fost ecranizat în 1995, în regia lui Mario Martone, cu Anna Bonaiuto în rolul Deliei, iar pelicula a intrat în competiție la Festivalul de Film de la Cannes din același an.

„O știam dintotdeauna. Era o linie pe care nu puteam trece când mă gândeam la Amalia. Poate că mă aflam acolo ca să reușesc s-o depășesc.”

Este a doua carte scrisă de Elena Ferrante pe care o citesc, și-asta imediat după ce am citit-o pe prima, Fiica ascunsă (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), o carte care m-a răvășit de la primele pagini. Deși Iubire amară nu prea mi-a plăcut, am certitudinea unui lucru: face parte din acea „categorie” de cărți pe care o intitulez „nu-pentru-oricine” sau „încă-nu-ai-experiența-necesară-pentru-a-înțelege-pe-deplin-astfel-de-cărți”. Și cam asta-i treaba. Nu mă îndoiesc că este o carte bună, deși (și) rating-ul de pe Goodreads este destul de mic (aproximativ 3.28, din peste zece mii de recenzii), dar nu am avut acces la poveste, la substraturile ei. Știu, chiar știu că este vorba despre ceva ce se va dovedi mult mai relevant după anumite experiențe de viață, dar probabil și faptul că este scrisă din perspectiva unei femei - și este vorba despre o experiență pur intimă - m-a făcut să nu o pot înțelege pe deplin. Dar, evident, nu-i bai, fiindcă asta nu înseamnă că n-am să mai încerc și alte cărți scrise de Ferrante, o autoare pe care mă bucur din suflet că mi-am făcut curaj în sfârșit să o citesc și care, în cele din urmă, s-a dovedit a avea un talent absolut remarcabil.

„Voiam să anulez din corpul ei tot ce nu-mi fusese îngăduit. Astfel nimic de-atunci încolo nu s-ar mai fi pierdut, nu s-ar mai fi împrăștiat departe de mine, pentru că, în sfârșit, totul fusese deja pierdut.

Acum, că era moartă, cineva îi răzuise părul și îi deformase chipul ca să-i dea forma corpului meu.”

În afară de decorul din Napoli, culoarea locală, atmosfera, nu am rămas cu prea multe citind această carte. Am fost încercat de un sentiment vag pe care l-am perceput astfel: dincolo de încercarea de a spune o poveste, mi s-a părut că Ferrante pare mai interesată să reamintească cititorului, în mod constant, că naratoarea ei este, într-adevăr femeie. Și n-am să citez din text anumite scene și fraze, dar au existat destul de mult. De altfel, ce mi s-a părut sincopat a fost faptul că am avut parte, uneori, de prea multe detalii absolut irelevante: bineînțeles că o femeie își aruncă absorbantul la coș (sau oriunde altundeva unde se cade să fie aruncat) după ce îl folosește - chiar nu era necesar să scrii asta. Înțeleg, înțeleg, este vorba despre a trece prin „ocheanul literar” efectiv demersul firesc al lucrurilor. Dar, totuși, am simțit că un oarecare „iz nepotrivit” planează asupra întregului roman (nuvelă?!). Lenjerie pătată, apartamente murdare, apa de la flori cu un miros îngrozitor - există ceva care vrea să evidențieze o stare de neliniște, o stare de tensiune... Nu știu în ce formă, dar am simțit-o acut, violent, chiar până la a mă deranja fizic și psihic.

„E greu să găsești pe fețele bătrânilor urma trăsăturilor din tinerețe. Uneori, nici nu reușim să concepem că au fost vreodată tineri.”

Cu toate acestea, pe undeva, acolo, există un mister „sexual-psihologic”, întrucât Delia (naratoarea) se întoarce de la Roma, la Napoli, nu doar pentru a asista la înmormântarea mamei sale, ci și pentru a scormoni motivul aparentei sinucideri a acesteia. Evident, acest lucru duce la rememorarea copilăriei, pe măsură ce începe să adune detalii despre tatăl ei (un om neplăcut, pur și simplu l-am perceput ca fiind un om rău, mediocru) și despre romantismul acut al mamei sale, care parcă s-a manifestat mult prea intens acum, la bătrânețe, înainte de a sfârși înecată. Am avut dificultăți, totuși, în a avea sentimente specifice pentru măcar unul dintre personaje. În afară de niște fraze frumoase, să zicem profunde, pe care le-am admirat și adnotat pe alocuri, nu prea m-a impresionat. Dar, repet, spun asta din perspectiva unui băiat care a citit cartea și care nu are o experiență de viață, să zicem așa, din acest punct de vedere - cred că această carte nu poate fi apreciată pe deplin fără a analiza, mai întâi, influențele lui Dante. Nu știu, am un sentiment vag că există acolo acel ceva care, implicit, mă trimite la opera marelui poet și filosof italian. 

„(...) Dar i-am fost oricum recunoscătoare pentru doza minimă de umilire și de durere pe care mi-o oferise.”

Iubire amară debordează de obsesii ale „paradisului dantesc” - exilul, ipocrizia, purgatoriul, dar transformă Napoliul postbelic într-un teren neplăcut de reproducere pentru numeroase și mici acte de lașitate și indecență. Ferrante „zgârie” crusta înnegrită a acestor obsesii până când ele se deschid din nou, iar Ferrante explorează aceste răni, „le fructifică” în proza ei. Delia, naratoarea de patruzeci de ani și ceva, dezvăluie că bătrâna ei mamă, Amalia, fie s-a înecat pe bune, fie a fost ucisă după ce a devenit „nebună și obscenă”. Oricum ar fi, Delia este bântuită de evenimentele misterioase care au avut loc în ultimele zile de viață ale Amaliei - destul de curând, și cititorul are același destin. Narațiunea Deliei nu este una sigură, ci prismatică, multilaterală, fragmentată și refractivă. Întâlnim un bărbat misterios pe nume Caserta, doar pentru a afla că numele lui Caserata nu e, de fapt, Caserta. Este, cum să zic, o narațiune ciudată. Cu sentimente ciudate și destul de greu accesibile. E o lectură, de fapt, greu de abordat, iar asta cred că definește întocmai modul în care am perceput-o. 

„M-am temut că nici măcar nu-și dăduse seama că șoarecele cu care se distrase o bună parte a vieții lui îi scăpa printre degete și se ducea să se înece.”

În sine, romanul lui Ferrante nu-i tocmai rău, dar pentru mine a fost ceva nou ce, din nefericire, nu mi-a adus satisfacția literară pe care aș fi dorit-o. În cartea aceasta, adevărul propriu-zis este evaziv și nu are nicio relevanță în ceea ce privește împărțirea păcatelor, a judecății și dreptății. Iubire amară rămâne o carte pe care am citit-o doar de dragul Elenei Ferrante, dar nu o carte pe care am înțeles-o. Cu siguranță, peste ani buni voi reveni asupra lecturii. Cine știe, poate o voi simți diferit sau, dimpotrivă, abia atunci voi avea certitudinea că această carte chiar nu este pentru oricine; și nu vreau să sune greșit, dar cu atât mai mult nepotrivită unui băiat. În orice caz, abia aștept să mai citesc și alte cărți scrise de Elena Ferrante, deoarece sunt extrem de nerăbdător să-i aflu și celelalte povești.

Petrecerea de vânătoare, de Lucy Foley - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2022

Traducere: Daniela Plugaru

Lucy Foley a studiat literatură engleză la universitățile Durham și UCL și a lucrat câțiva ani ca redactor de ficțiune în industria editorială, după care s-a dedicat în întregime scrisului. Petrecerea de vânătoare este romanul ei polițist de debut, inspirat de o zonă izolată din Scoția. A scris și trei romane istorice, care au fost traduse în 16 limbi. A publicat materiale jurnalistice în ES Magazine, Sunday Times Style și Grazia. La Editura Trei a mai apărut și Lista de invitați (2021, traducere din limba engleză de către Bogdan Ghiurco). 

„Iar venind aici, am făcut o greșeală teribilă.”

În vacanța de iarnă, câțiva prieteni din Oxford se întâlnesc să întâmpine împreună Noul An, așa cum fac de zece ani, din studenție. Anul acesta au ales o cabană idilică și izolată în munții Scoției — locul perfect unde să se retragă și să se deconecteze. Vacanța începe nevinovat: admiră cu toții peisajul uluitor, deși rău-prevestitor, beau șampanie lângă șemineu și își amintesc de trecut. Însă după un deceniu povara resentimentelor înăbușite a devenit prea grea pentru nostalgia fragilă a grupului. Iar legătura dintre ei se rupe, chiar când un viscol teribil izolează cabana de restul lumii. După două zile, chiar de Anul Nou, unul dintre ei este mort… iar criminalul este tot unul dintre ei. Nu rămâne pe dinafară, vino și tu la petrecere.

„Îl ciocnesc de al lui Giles cu prea multă forță, iar el se dă în spate ca șampania să nu curgă pe el. Apoi se prinde care e ideea, se întoarce spre Miranda și face la fel. Se pare că funcționează; o mică reacție în lanț se declanșează în încăpere, familiaritatea ritualului stârnind zâmbete. Amintindu-ne faptul că sărbătorim. Că e bine - nu, minunat - că suntem aici.”

Revin, iarăși, la dictonul care se pare că guvernează deasupra majorității cărților thriller pe care le-am citit în ultima perioadă: nu lucruri noi, ci într-o formă nouă. Dar, de data aceasta, cu Petrecerea de vânătoare, cred că l-aș revizui puțin: nu lucruri noi, și nici într-o formă tocmai nouă. Sincer, am simțit c-aș citi un retold al cărții Lista de invitați (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte scrisă tot de Lucy Foley, dar care mi-a plăcut exponențial mai mult. De fapt, cartea aceasta nu m-a plictisit, dar nici nu m-a antrenat în lectură prea mult; nu m-a enervat, dar nici mi-a oferit o lectură care să mă țină acolo. Nu știu, mi s-a părut redundantă, ca și cum aș fi recitit, după cum am zis, celălalt thriller al ei. Ceea ce-i ciudat - din câte știu, acesta este volumul de debut al autoarei. În orice caz, probabil dacă aș fi citit această carte înainte să citesc Lista de invitați, în capul meu ar fi existat un cu totul alt sens. Dar, date fiind circumstanțele, acesta este mult prea slab față de celălalt thriller al autoarei.

„Nu vreau să spun că sufăr de alcoolism; nu-i așa. Dar nu beau niciodată de plăcere. O fac din necesitate. Mă folosesc de băutură ca de un alt analgezic, pentru a netezi marginea ascuțită a lucrurilor, pentru a atenua chinul cronic, dureros, al amintirilor.”

Chiar am avut așteptări mari, și spun asta deoarece chiar mi-a plăcut mult de tot celălalt roman. În schimb, aici mi s-a părut că a lipsit mult de tot acțiunea, dinamica, iar intriga mi s-a părut puțin cam seacă, fadă, deloc spectaculoasă. De fapt, nici n-am simțit-o ca pe-o intrigă bine conturată. Dacă în Lista de invitați lucrurile au fost într-un fel slow burning, cu scene de impact inserate în momente-cheie ale acțiunii, aici totul a fost liniar. Clișeic. Banal. Pe cuvânt, n-aș fi vrut să spun aceste lucruri deoarece, după cum am zis, chiar îmi place cum scrie Foley. Dar a cam dat-o în bară cu acest roman, mult inferior celuilalt. Evident, e strict părerea mea. Iar lucrurile se-afișează astfel deoarece, după cum am zis, aveam așteptări uriașe de la carte - poate n-ar trebui să fiu tocmai tranșant, sincer, dar n-am cum, având în vedere cât de suprasaturată este categoria de autori thriller care folosesc aceleași laitmotive - cadavru ✓, cadru al acțiunii restrâns ✓, chestii din trecut ciudate ✓, personaje cu secrete ✓ șamd. Bun, înțeleg, sunt de-acord cu ele, dar doar atunci când acestea „interacționează” într-un mod de-a dreptul neașteptat. În schimb, mi s-a părut că totul a fost „alandala” și că nimic nu se lega cu nimic (și nu în sensul bun). 

„Dar nu-i nevoie să-mi spună. Sunt aproape sigură că știu. Cadavrul, felul în care arăta... Am citit despre asta în ziare. Ar fi fost imposibil să n-o fac. A reușit să țină țara cu sufletul la gură. Și chiar să aibă propriul titlu. Ucigașul din Highland.”

O cameră misterioasă mereu încuiată, o mână de prieteni cu secrete, cineva ucis, suspans neliniar și plin de lacune, puncte de vedere alternante ale unor „naratori” nesiguri, care nu știu ce vor și ce e cu ei, răutăți gratuite, piste false, întâmplări clișeice (multe!!!), întuneric, și-apoi, la sfârșit, haide să zicem că ceva ce, parcă, a mai salvat din rating-ul cărții. Da, să zicem că într-adevăr acea „chestie”, motivul tuturor întâmplărilor a fost ce trebuie. Însă aceste „sortimente literare” n-au fost îndeajuns de bine fructificate, după părerea mea, pentru a avea parte de o carte pe care, în ansamblul ei, s-o ador. Să fie un thriller bun pe care l-aș recomanda oricui - și, iarăși, revin la veșnica placă: această carte este OK pentru cei care n-au mai citit thriller până acum, dar cu siguranță nu o recomand cuiva care abordează des acest gen literar. Nu veți găsi nimic nou; ba dimpotrivă, e ceva „arhirăsuflat” - și nici măcar livrat într-o formă faină și atrăgătoare.

„Am petrecut mult timp gândindu-mă că poate moartea n-ar fi un lucru atât de rău până la urmă. Dar acum - probabil nu-i altceva decât un instinct animalic adânc înrădăcinat - îmi dau seama subit că vreau să trăiesc.”

A fost o lectură de o zi, în schimb, o lectură cât de cât satisfăcătoare, „o distracție” care m-a ținut totuși acolo, așteptând s-o termin pentru a mă întinde după o altă carte din nesfârșitul teanc de cărți necitite din bibliotecă. Îți iese rapid din minte, ceea ce-i OK. Nu trebuie să stai să te gândești la acțiune, la ce s-a întâmplat, la cum de-a putut fi posibil așa ceva and so on. Poate acest roman a fost un pic prea ambițios pentru Foley, tocmai de asta Lista de invitați a ieșit mult, mult mai bun - între timp, și-a șlefuit stilul, a mai lucrat la psihologia personajelor, la construcția frazelor și alte chestii de-acest gen. Prin comparație, este evident faptul că cel de-al doilea thriller este mult, mult mai bun. Personajele sunt multe, și din păcate inegal dezvoltate, deoarece Foley nu i-a tratat cu aceeași seriozitate - ce-i drept, unele sunt mai relevante pentru „idee” decât altele, dar totuși mi-ar fi plăcut să știu mai multe chestii despre ele. Cinci dintre cele nouă personaje au statut „de povestitor” - ceea ce, da, este suficient, dar înseamnă că „masa” de victime și de posibili ucigași este mai mică decât pare, fiindcă nu-i chiar interesant să omori pe cineva despre care nu știi nimic. Sau ca vinovatul să fie unul despre care, iarăși, nu știi nimic. În orice caz, acest lucru a diminuat mult suspansul, cel puțin pentru mine.

„El a curmat vieți, multe, de fapt. Și nu doar de animale. Știe mai bine decât oricine că nu e ceva cu care să te lauzi. E un loc sumbru din care nu te poți întoarce niciodată. Îți produce ceva, prima dată. O schimbare profundă undeva, în adâncurile sufletului, amputează ceva important. Prima oară e cel mai rău, iar cu fiecare moarte sufletul e rănit și mai mult. După o vreme, nu mai rămâne decât țesutul cicatrizat.”

În orice caz, suspansul oricum deja a fost subliminal. Chiar aș fi vrut să-mi placă, aș fi vrut să am parte de mai multă acțiune și de mai multe întorsături de situație. De personaje ceva mai bine dezvoltate, mai convingătoare decât n-au fost. Totuși, există mici surprize pe parcurs dar care, privite dintr-o perspectivă ulterioară, nu-s tocmai șocante (așa cum ar trebui să fie „surprizele” dintr-un thriller). Sincer, eu vreau ca un thriller - mai ales la sfârșit - să dea, efectiv, cu mine de pământ. Să mă lase mască și să-mi spun că „așa ceva nu se întâmplă niciodată” (da, ca-n titlul romanului lui Anne Holt). În fine, după cum am spus, Lista de invitați mi se pare o versiune mult, mult mai bine consolidată a acestui roman, Petrecerea de vânătoare. Oricum, e interesant să le fi citit pe amândouă și să pot observa cât de mult, de fapt, a evoluat o autoare - ceea ce mă bucură și-n același timp îmi dă de gândit: mă aștept ca cel de-al treilea roman al lui Foley, dacă ar fi să urmărim evoluția, să fie mult mai bun decât cel de-al doilea. Are sens, nu? Să sperăm, în fine, că asta se va și întâmpla.

În toate a fost frumusețe, de Manuel Vilas - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2022

Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari

Manuel Vilas s-a născut în 1962 la Barbastro, în regiunea spaniolă Huesca. A debutat ca poet în 1982 și a continuat să scrie roman și proză scurtă, fiind în momentul de față unul dintre cei mai apreciați scriitori spanioli. În toate a fost frumusețe a luat Spania prin surprindere în 2018, ajungând la cifre de vânzări fenomenale pentru o operă profund literară. În plan internațional, romanul a fost retipărit de opt ori în Italia și de șase ori în Portugalia, câștigând în Franța prestigiosul Prix Femina Étranger în 2019. A fost finalist al Prix Médicis și al Prix du Meilleur Livre Étranger. Cotinuarea, romanul Alegría, se află în pregătire la Editura Pandora M.

„E ca și cum tata nu ar fi vrut să fie viu pentru mine, vreau să spun că nu a vrut să-mi reveleze viața lui, sensul vieții lui: niciun tată nu vrea să fie bărbat pentru fiul său. Tot trecutul meu s-a prăbușit când mama a făcut exact ce a făcut și tata: a murit.”

„Inima mea seamănă cu un copac negru plin de păsări galbene care țipă și îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu.” Acesta este autoportretul crud și lipsit de tabuuri al unui scriitor care se confruntă cu dispariția ambilor părinți. Asaltat de fantome din trecut, el regăsește speranța în amintirea scăldată-n lumină a iubirii lor și-n frumusețea unei lumi dispărute. Profund sinceră și minunat scrisă, într-un limbaj deopotrivă poetic și crud, cartea lui Manuel Vilas se citește ca și cum ar fi catharsisul unui doliu imposibil, cel al morții părinților noștri, dar și al sfârșitului unei epoci, o experiență universală.

„Am găsit bucurie în teroare. 

Când viața îți permite să vezi cununia terorii cu bucuria, atunci ești pregătit pentru plenitudine.

Teroarea înseamnă să vezi fuzelajul lumii.”

Sunt unele cărți despre care îți este greu să vorbești, deoarece știi că nu-ți vei găsi cuvintele potrivite. În aceeași măsură, știi că, orice ai spune, tot nu poți să surprinzi în întregime cât de mult ți-a plăcut și urmele pe care le-au lăsat în sufletul tău. În toate a fost frumusețe, cartea lui Manuel Vilas, este una dintre ele. Cu această autobiografie ficționalizată, în care autorul se scufundă cu talent în trecutul său, în emoțiile provocate de amintirile legate de părinți, școală, rude, propria-i viață - de la reminiscențe până la amintiri stridente, cu un impact patologic -, despre copilăria din Vilas, fosta soție, copii, părinții săi decedați, alcoolism și contemplațiile unei vieți cotidiene ale unui tată în vârstă, divorțat și singur, care încearcă să se lupte cu demonii interiori și cei externi, într-o Spanie contemporană.

„Se înșiră anotimpurile și deceniile, se înșiră mâna și dinții stricați, se deșiră osemintele spânzuratului și până la urmă nu mai rămâne decât să te gândești la detestabilitatea lui Dumnezeu.

Un Dumnezeu detestabil, din al cărui plictis s-a ițit odiseea umană.

Un fiu nu trebuie să asiste la momentul în care maică-sa devine fetiță.”

Făcând abstracție de adevăratele nume ale oamenilor din viața sa, în special de cele ale părinților, și spunând poveștile cât de bine poate (luptându-se adesea cu ideea fatalistă că încearcă abia acum, după ce au murit, să înțeleagă anumiți oameni), Vilas își divinizează, pur și simplu, părinții. Sau, mai degrabă, țese prin intermediul narațiunii și ficțiunii combinate cu realitatea, o mică epopee despre cine crede el că aceștia au fost, și cine ar fi putut să fie. Pentru mine, cartea aceasta a fost plină de înțelesuri, plină de tâlc și de înțelepciune. Scrisă inteligent, într-un stil care combină metafora cu sarcasmul și cu austeritatea, care combină lirismul cu proza și nu are nicio problemă în a folosi și cuvinte mai puțin plăcute. O carte reală, da, cred că așa-i pot spune fără nicio problemă. 

„S-ar putea să nu mă fi iubit, iar cartea aceasta să fie ficțiunea unui om îndurerat. Mai mult decât îndurerat, speriat. Dacă nu ești iubit nu doare, mai degrabă sperie, îngrozește. 

Sfârșești prin a gândi că nu ești iubit pentru că există un motiv puternic, care justifică de ce nu ești iubit.

Dacă nu te iubesc, e din vina ta.”

Da, într-adevăr, romanul a venit cu o serie de disonanțe - fie ele culturale sau sociale, cognitive - dat fiind faptul că eu am abia douăzeci și cinci de ani, nu sunt căsătorit și locuiesc într-o cu totul altă țară, cu o cultură diferită față de cea a lui Vilas. Sunt destul de multe informații „personale” în această carte, o mulțime de afirmații asumptive (dar, evident, este vorba despre „autobiografia” autorului, deci n-are sens să pistonez asupra acestui aspect) referitoare la diverse subiecte - pe care, sincer, nici nu mi le amintesc prea bine. Cu toate acestea, am reușit să rămân „conectat cu autorul”, cu ideile sale, ca și cum am fi purtat amândoi o conversație interesantă, în care el îmi oferea lecții de viață iar eu, liniștit, ascultam și treceam prin filtrul propriei rațiuni ceea ce aș putea integra în viața mea. Acesta este un roman autoficțional profund personal, pe alocuri despre un om care ar putea fi considerat „obsedat de sine”, dar care, parcă într-o manieră biblică, se deschide în fața cititorului, ca narator la persoana întâi: „Am fost un om al suferințelor. Nu am reușit să înțeleg viața. Conversațiile cu alți oameni”. Naratorul nostru este scriitor, unul relativ fără succes, care a demisionat din postul său de profesor, în urmă cu câțiva ani, pentru a se concentra asupra carierei de scriitor. Născut în orașul Barbastro, din provincia Huesca, are cincizeci și doi de ani, iar reflecțiile sale din roman sunt declanșate de evenimente de de-a lungul vieții: schimbarea locului de muncă, divorțul, moartea părinților - a tatălui, cu zece ani în urmă și a mamei, mult mai recente. În mod special, decizia de a-și incinera părinții, și nu de-ai îngropa, este cea care îl bântuie cel mai mult și care este un subiect recurent al cărții. 

„Există morți care mor cu aprobarea viilor și alții care nu: morții considerați drept oameni măreți și morți considerați perverși, dar, odată morți, orice descriere, judecată sau apreciere morală nu-și mai are rostul și rămâne numai egalitatea putrefacției cărnii; putrefacția cărnii nu ține cont de bunătatea sau de răutatea morală pe care a avut-o cel mort. Dar dacă cel ce urmează să moară este iubit de către cei vii, atunci va muri mai liniștit, iar asta nu este puțin lucru.”

Formatul romanului mi s-a părut deosebit, povestit într-un stil hazardat, haotic chiar, neliniar, în 157 de „capitole” scurte, cu un text ce se întindea, în medie, pe maximum trei pagini, în care naratorul trece prin sită propria-i viață, revenind asupra amintirilor, întorcându-le pe toate părțile. Culoarea galben capătă conotații fizice, mult profunde. Este o stare, o culoare care vorbește despre trecut, despre dispariție, despre „penurie”, care devine un tărâm moral. Vorbește despre căderea Spaniei, despre mașini, despre autostrăzi. Despre boală și moarte. Într-o carte ca În toate a fost frumusețe găsești multe idei filosofice care-ți pun un nod în gât, care-ți dau de gândit. De asta, sincer, chiar simt că orice aș pune, nu pot reda întocmai stările care m-au încercat de-a lungul lecturii: o stare de regret, de neputință, dar și o speranță bizară că lucrurile, în cele din urmă, au să se așeze într-o ordine firească și mult dorită. Pentru că, după cum o spune și titlul, în toate a fost frumusețe. Și în toate are să fie!