Will Grayson, Will Grayson, de John Green și David Levithan - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 328

Anul apariției: 2015

Traducere: Ioana Oprica

Cărţile lui John Green au fost publicate în peste douăzeci de limbi şi figurează constant în topul celor mai bine vândute titluri al publicaţiei New York Times. Foarte activ şi pe platformele virtuale, John Green a creat, împreună cu fratele său, Brotherhood 2.0, cel mai popular proiect video online, accesat pe YouTube de peste 30 de milioane de fani Nerdghter din întreaga lume. De acelaşi autor, la Editura Trei au apărut: Sub aceeaşi stea, Oraşe de hârtie, Căutând-o pe Alaska, Fulgi de iubire, Un șir infinit de țestoase, Antropocenul acum şi De 19 ori Katherine. David Levithan, născut în 1972, este un autor prolific şi editor de literatură pentru adolescenţi. Prima sa carte, Boy Meets Boy, a apărut în 2003 şi a fost urmată de numeroase romane şi volume de povestiri. De acelaşi autor, la Editura Trei, au apărut romanele Zi după zi, 12 zile cu Dash și Lily, Dash, Lily și Cartea Provocărilor, Ia-mă cu tine când pleci, Încă o zi, Playlist pentru Nick și Norah. 

„eu: știi ce e de căcat în dragoste?

c.w.g.: ce?

eu: că e atât de legată de adevăr.”

Într-o seară îngheţată, în cel mai neaşteptat loc din Chicago, doi adolescenţi – având amândoi numele de Will Grayson – sunt pe cale să-şi intersecteze paşii. Pe măsură ce lumile lor intră în coliziune şi se împletesc, cei doi Will Grayson descoperă că viaţa îi poartă în direcţii noi şi surprinzătoare: aventuri romantice şi punerea în scenă a celui mai de succes musical din istoria liceului. Amuzantă, dinamică şi emoţionantă, „coproducţia” semnată de John Green şi David Levithan debordează de sensibilitate şi umor – un regal pentru fanii din întreaga lume! Will Grayson, Will Grayson a intrat direct pe locul 3 în lista de bestseller young fiction New York Times, fiind prima carte cu personaje gay inclusă vreodată în listă.

„încep să îmi dea iar lacrimile. pentru că durerea aia... știu că renunț la tot. la isaac. la speranță. la sentimentele alea. la cuvântul ăla. renunț la tot și asta doare.”

Bun, cum să-ncep? Am această carte în bibliotecă de mai bine de șase ani. Știu că mi-am cumpărat-o dintr-un impuls, pur și simplu nu știam nimic despre ea, încă din perioada în care John Green era foarte în vogă, împânzind toată blogosfera cu cărțile sale - Sub aceeași stea a făcut multă, multă vâlvă printre cititori, la nivel global, pe-atunci. Și-am zis, hai, o iau și pe aceasta. Și ca orice cititor care se respectă și-și cumpără cartea mult dorită, bineînțeles că nu am citit-o pe-atunci. Evident, că doar mi-am luat-o pur și simplu pentru a o avea, nu? Mda. Și-am împrumutat-o unei prietene și, sincer, am și uitat de ea. Până când, recent, mi-a înapoiat-o, și-am zis că sigur e un semn: tre-să-citesc-această-carte. Și, normal, am citit-o. Foarte rapid. Am citit-o într-o zi, iar partea bună e că știam deja la ce să mă aștept: nu m-a atins deloc, nu prea mi-a plăcut, nu am simțit-o în niciun fel. Și știți de ce? Pentru că am citit-o la momentul nepotrivit. De fapt, am citit-o la vârsta nepotrivită: cartea aceasta este mult prea copilăroasă pentru vârsta mea, dat fiind și faptul că se vrea a fi pentru adolescenți. Ei, încă o dovadă a faptului că unele cărți chiar trebuie citite la momentul potrivit, nu amânate. Pentru că eu am amânat-o și, evident, n-a fost ce ar fi trebuit să fie.

„acum înțeleg. lucrurile pe care ți le dorești cel mai mult sunt lucrurile care, într-un final, te distrug.”

Will Grayson, Will Grayson e o carte pentru adolescenți. Fix pentru adolescenți și atât. Nu e o carte pe care, adult fiind, s-o simți la potențialul ei maximal. N-ai cum. E scrisă într-un limbaj mult prea „oral”, cu prescurtări, generația Yahoo Messenger, e-mail-uri și chestii de-acest gen. Pentru mine, unul, genul acesta este răsuflat. OK, poate prindea cândva, și-mi amintesc că atunci când eram mai tinerel cu siguranță am citit cărți de-acest gen și le-am apreciat. Dar acum, în circumstanțele astea, după numeroase experiențe literare și multă cizelare din acest punct de vedere, nu poate să-mi placă o carte scrisă așa. Dincolo de asta, o carte seacă, în care personajele se prostesc prea mult, autorii pistonează pe anumite subiecte, parcă le tratează superficial - și, repet, este vorba și de faptul că, în sine, e o carte pentru adolescenți. Nu pot judeca acest lucru, dar întrucât recenzia mea e subiectivă - așa cum trebuie să fie, dat fiind faptul că vorbesc despre experiența mea cu această carte -, privesc retrospectiv anumite lucruri: da, cartea aceasta știu că mi-ar fi plăcut acum mulți, mulți ani, dar acum, terminând-o ieri, 25.04.2022, pot spune că mi s-a părut o pierdere de timp.

„- Tu ești iahtul nostru, prietene. Toți banii ăia pe care i-am fi băgat într-un iaht, tot timpul ăla pe care l-am fi petrecut vizitând lumea? În locul lor, noi te-am avut pe tine. Se pare că iahtul e o barcă. Dar tu... tu nu poți fi cumpărat pe credit și nici nu poți fi cumpărat la reducere. Întoarce capul spre televizor și, după o clipă, zice: Sunt atât de mândru de tine, că asta mă face mândru de mine. Sper că știi asta.”

În orice caz, am vrut s-o citesc, să fiu eu împăcat cu faptul că, na, am citit-o. Inițial, am fost absolut sigur că îi voi da două steluțe, nu trei. În schimb, fix ultima propoziție a cărții m-a făcut să-mi schimb părerea și, în cele din urmă, să-i dau trei steluțe. Evident, nu-i o carte de trei steluțe, dar în fine. Mi s-a părut a fi o carte „despre nimic”, întrucât chiar nu am putut să urmăresc ceva, o anumită evoluție, habar n-am; o carte liniară, seacă, uneori cu niște fragmente amuzante dar destul de puțin convingătoare, cu personaje, aș zice, superficiale. Se prea poate să spun bazaconii aici, însă, subiectiv vorbind, chiar nu m-a atins în niciun fel. Ajunsesem în punctul în care doar-voiam-să-se-termine-și-atât, plictisit de redundanța unor replici, încercările de glume și de „pasaje emoționante”. Oricum, o carte YA nu cred că s-ar fi înscris într-un alt registru, dat fiind că se vrea a fi o lectură ușoară, simplă, care să nu solicite.

„puteam să petrec ore întregi punând la cale o anume dorință - și, de fiecare dată, mă loveam de un zid impenetrabil de indiferență totală. fie că era vorba despre un hamster sau ca maică-mea să nu mai plângă - sertarul de șosete era deschis și eu stăteam în spatele raftului cu jucării, cu trei supereroi într-o mână și o mașinuță în cealaltă. nu mi-am dorit niciodată ca totul să fie mai bine - numai un singur lucru să fie mai bine. și niciodată n-a fost. așa că până la urmă m-am dat bătut. mă dau bătut în fiecare zi.

dar nu și cu isaac. mă sperie câteodată. că-mi doresc să meargă.”

Cam asta a fost Will Grayson, Will Grayson - o lectură simplă, care ar merge după o lectură mai solicitantă, care presupune concentrare și dăruire. Da, din punctul acesta de vedere este o alegere potrivită, deși mă gândesc că poate mai bine apelam la un thriller basic sau, în fine, orice altceva decât o carte care nu mi-a transmis nimic, niciun fel de emoție. Poate regret faptul că nu am citit-o când a trebuit, dar asta este încă o dovadă a faptului că, în timp, gusturile se schimbă, iau o altă formă, îți conturezi o anumită zonă de confort literară pe care o accesezi întotdeauna cu încredere. Nu spun că Green și Levithan m-au scos din zona de confort, pentru că, efectiv, citind romanul pe care l-au scris împreună am simțit, într-un fel, că aș citi nimic (sau că n-aș citi nimic, ciudată treaba asta cu dubla negație). Oricum, nu v-o recomand, și probabil că nici nu se mai găsește pe undeva cartea aceasta. În orice caz, sunt altele, mai bune, dacă doriți totuși să citiți o carte YA. După părerea mea, romanului acesta i-au cam trecut zilele de glorie - și, credeți-mă, chiar le-a avut!

Terra Alta, de Javier Cercas - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Javier Cercas (n. 1962, Ibahernando) este unul dintre cei mai prestigioși scriitori spanioli contemporani. Doctor în filologie hispanică, profesor universitar, colaborator permanent la ziarul El Pais, Cercas a devenit celebru în plan internațional odată cu publicarea romanului Soldații de la Salamina (2001), elogiat de personalități ca Mario Vargas Llosa, George Steiner, J.M. Coetzee și Susan Sontag, vândut în peste un milion de exemplare în toată lumea și ecranizat de regizorul David Trueba într-un film de referință. Acest roman și toate cele care i-au urmat au obținut un număr impresionant de premii literare spaniole și internaționale, cum ar fi Premiul Național de Proză pentru romanul Anatomia de un instante, Prix Malraux pentru El monarca de las sombras sau Premiul Planeta 2019 pentru Terra Alta. Romanul Impostorul a fost distins cu Premiul Internațional Isola D'Elba, Premiul Internațional Ceppo di Postoia, Premiul Arzobispo Juan de San Clemente, Premiul Taofen pentru cea mai bună carte tradusă în China, precum și cu prestigiosul The European Book Prize, acordat în cadrul Parlamentului European.

O crimă cumplită zguduie regiunea pașnică Terra Alta: proprietarii celei mai mari companii, Gráficas Adell, sunt găsiți uciși după ce au fost supuși unor torturi atroce. De caz răspunde Melchor Marín un tânăr polițist și cititor împătimit, venit din Barcelona în urmă cu patru ani, cu un trecut întunecat, care a făcut din el o legendă, dar pe care crede că l-a îngropat sub viața lui fericită ca soț al bibliotecarei din oraș și tată al unei fetițe al cărei nume este Cosette, același ca al fiicei lui Jean Valjean, protagonistul romanului lui preferat: Mizerabilii. Pornind de la crimă și printr-o intrigă cu o desfășurare rapidă, plină de personaje memorabile, acest roman devine o reflecție lucidă asupra valorii legii, posibilității dreptății și legitimității răzbunării, dar mai ales asupra epopeii unui om aflat în căutarea locului său în lume.

Nu este primul meu contact cu Javier Cercas, după cum bine știți. De la același autor am mai citit și Impostorul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte care, în sine, nu este una de ficțiune, ci inspirată chiar dintr-un caz real. Prin urmare, pot spune că abia Terra Alta a fost primul meu „contact literar” cu Javier Cercas, laureat al prestigiosului Premiu Planeta,  și nu am niciun dubiu: cu siguranță această carte va rămâne pentru mult timp în mintea și în sufletul meu, deoarece m-a trecut prin tot felul de stări mai mult sau mai puțin surprinzătoare. Oricum, am știut de la bun început că am de-a face cu un autor inteligent, cu un autor deosebit de talentat, pentru care „a scrie” este sinonim cu „a trăi”, iar „a trăi” nu presupune decât obiectivul măreț de „a scrie”. Javier Cercas, mă înclin, pentru că rareori mi-a fost dat să citesc o carte atât de bună, de o forță literară ieșită din comun, care te lovește precum un uragan: intempestiv, lăsând în urmă doar prăpăd și întrebări, întrebări și prăpăd. Mai mult decât a fi o carte polițistă ingenioasă, bine scrisă și conturată, fundamentată pe o intrigă originală și autentică, Terra Alta devine un dicton în sine, devine o stare - acea stare în care te regăsești atunci când simți că nu îți afli un loc pe lume, dar știi că există unul. Drama pornește întocmai din asta: imposibilitatea de a-l găsi, de a-l face „al tău”.

Javier Cercas a reușit să pună la punct un thriller diferit, un thriller care depășește încadrarea riguroasă într-un anumit gen. El ne oferă în cartea sa emoții palpabile, reale, personaje puternice, alcătuite din lumini și umbre, din virtuți și păcate. Melchor este un personaj aparte, pe care n-ai cum să-l uiți, n-ai cum să nu te atașezi de el. De altfel, abia aștept să aflu încotro se vor mai îndrepta lucrurile, întrucât am înțeles că acest roman face parte dintr-o trilogie. Bun! Cu atât mai mult, deoarece mi-ar fi fost extraordinar de greu să-mi iau adio de la Melchor, întrucât de la bun început m-am atașat de el. Mi-au plăcut mult capitolele special scrise pentru a pătrunde în trecutul acestui personaj, poate chiar mai mult decât capitolele dedicate „misterului în sine” - de altfel, bine scrise, bine puse la punct, cum și era de așteptat de la un autor pentru care documentarea și detaliul, finețea și seriozitatea contează foarte mult. Cercas, fără niciun dubiu, știe care este puterea cuvântului, știe „cum să se joace” cu aceasta și cum să se lase condus de talent și măiestrie. Se vede, evident, că nu este un novice în ale scrisului, deoarece fiecare capitol este bine dozat, excelent construit, astfel încât să te țină captiv și să îți ofere exact cât trebuie - lăsând tot ce este mai bun la final, normal!

Terra Alta a fost un roman care m-a surprins (plăcut) foarte mult. Sincer, nu știu de ce aș fi avut impresia că thriller-ul nu este chiar genul domnului Javier Cercas (după ce am citit Impostorul, am avut impresia că stilul său este acesta - stilul documentării, poate cu valență jurnalistică), dar m-am îndoit. Poate m-aș fi putut lipsi într-o oarecare măsură de citatele din cartea lui Victor Hugo, Mizerabilii, întrucât am înțeles de timpuriu iubirea lui Melchor pentru acest roman (de altfel, eu însumi ador cartea), dar nu știu, parcă a fost totuși prea mult. Totuși, nu mi-a displăcut și am putut trece cu vederea acest lucru, deoarece Cercas chiar le are cu genul polițist, știe cum să construiască o intrigă solidă și cum să o valorifice, cum să facă uz de ea în cel mai eficient mod. Dincolo de valența istorică a cărții, dincolo de a fi un thriller foarte bun care mi-a satisfăcut toate așteptările (ba chiar le-a întrecut), romanul lui Javier Cercas este o carte cu și despre oameni, cu tot ce au în sufletele lor: oameni cu trăiri, oameni cu sentimente și emoții, cu dureri și drame, cu țeluri și visuri. Personaje puternice, complexe, care foarte ușor ar putea părea oameni de lângă noi, pe lângă care trecem în fiecare zi. Cu o psihologie aparte, Cercas reușește să ne livreze, prin intermediul personajelor sale, lecții de viață.

Un alt aspect pe care aș vrea să-l menționez este atmosfera din carte. Locul de desfășurare al acțiunii, analizele făcute de Cercas. Decorul, culoarea locală... Nu știu, pe mine pur și simplu m-au vrăjit și m-au făcut să visez în timp ce citeam. De fapt, la un moment dat chiar îmi rămăsese mintea la un anumit fragment, dar am continuat să citesc „în gol”. Când mi-am dat seama, am fost nevoit să mă reîntorc la sfârșitul fragmentului respectiv și să îmi continui lectura. Cam atât aș vrea să spun, deoarece știți prea bine că nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții, despre intrigă, despre „încotro o iau lucrurile și ce anume se întâmplă”. V-aș știrbi din plăcerea de a lectura voi cartea! Pot spune doar că de data aceasta Javier Cercas chiar a reușit să mă convingă că scrie literatură de calitate, literatură „de forță”, bine conturată, bine livrată cititorului, într-un mod care să-i satisfacă și chiar să-i depășească așteptările. Vă pot spune că abia aștept și următoarea parte a romanului, deoarece sunt foarte curios încotro o vor mai lua și de data aceasta lucrurile, respectiv ce ne mai pregătește Melchor. Vi-l recomand cu mare drag și sunt sigur că vă va plăcea, mai ales dacă sunteți fani ai genului. Să aveți doar lecturi plăcute!

Simon și planul Homo sapiens, de Becky Albertalli - Recenzie

Editura: Epica

Colecția: EpicWave

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272 

Anul apariției: 2017 

Traducere: Shauki al-Gareeb

Becky Albertalli este un psiholog clinician care a avut onoarea de a fi desfășurat ședințe de terapie cu adolescenți isteți, ciudați și creativi. De asemenea, timp de șapte ani a organizat, alături de alte persoane, un grup de sprijin pentru copiii cu probleme de identitate sexuală din Washington, DC. În prezent, locuiește cu familia în Atlanta. Simon și planul Homo sapiens este primul ei roman. 

„- Da, da. De ce mi-aș dori să văd alți oameni sărutându-se, spun eu, când aș putea să te sărut pe tine?”

Simon Spier, un adolescent in vârstă de șaisprezece ani, gay nedeclarat, preferă să-și păstreze dramele pentru musicalul de la școală. Însă când un e-mail ajunge în mâinile cui nu trebuie, secretul său e pe cale de a fi aruncat în lumina reflectoarelor. Acum, Simon e de fapt șantajat: dacă nu o face pe pețitorul pentru măscăriciul clasei, Martin, orientarea lui sexuală va fi cunoscută de toată lumea. Mai mult, intimitatea lui Blue, pseudonimul băiatului cu care corespondează prin e-mail, va fi pusă în primejdie. Când în grupul său de prieteni iau naștere momente tensionate, iar discuțiile lui cu Blue devin tot mai pasionale pe zi ce trece, Simon își dă brusc seama că penultimul an de liceu este unul extrem de complicat. Și cu toate că are o aversiune față de schimbări, el știe că trebuie să găsească o cale de a ieși din zona lui de confort, înainte de a fi împins cu forța de acolo – fără să-și îndepărteze prietenii, să se autocompromită sau să rateze o șansă la fericire cu cel mai derutant și mai adorabil băiat pe care nu l-a cunoscut niciodată.

„De fapt, îi urăsc pe oamenii care spun asta. Vreau să zic, și eu mă simt stăpân pe masculinitatea mea. Să te simți stăpân pe masculinitatea ta nu e același lucru cu a fi hetero.”

De nicăieri, m-am trezit și eu să citesc această carte după marele hype pe care l-a avut atunci când a apărut - evident, știam despre ce este, anterior văzusem și filmul, dar am uitat, sincer, că o am în bibliotecă. Asta după ce mi-am cumpărat-o imediat ce am văzut că a apărut, dar, na, când m-am văzut cu ea în mână, n-am făcut altceva decât s-o las să se piardă printre sutele de cărți necitite din bibliotecă. Recent, în perioada sesiunii din semestrul trecut, am văzut-o la nimereală prin bibliotecă și am căzut de-acord cu vocile din capul meu că, da, e cartea potrivită, lejeră, care merge citită în sesiune, atunci când ai de recuperat toate cursurile pe care, ei bine, nu le-ai învățat de-a lungul unui întreg semestru. Vorba aia - cum să-nveți patru luni într-o săptămână. Watch me, nu-i așa greu!

„Dar mă opresc. Deoarece e în continuare ciudat. Deoarece încă nu știu cine e el. Și, din cine știe ce motiv, gândul că el o să mă vadă îmbrăcat în acel tricou mă face să nu mă simt în largul meu. Așadar, îl las în sacoșă, pe care o bag în dulap. Iar apoi petrec restul zilei plutind pe un nor de fericire și neliniște.”

Așa, deci, în primul rând nici nu cred că mai are rost să vorbesc despre ce este cartea, tralalala, toată lumea o știe, sunt absolut sigur de acest lucru, mai ales dacă activați și pe Bookstagram (acea „zonă” de pe Instagram care a luat locul, în ultimii ani, blogspot-ului). Simon e un tip super cool, interesant, drăguț, amuzant, timid, ciudat, curajos și extrem, extrem de complicat. În orice caz, vorbește cu un tip care se intitulează „Blue” și cu care începe să lege, la început, o relație de prietenie, dar încetul cu încetul lucrurile devin ceva mai serioase. În orice caz, și Blue e gay. A, și Blue e la același liceu cu Simon. Într-o zi, aiurit, Simon își lasă mail-ul deschis și cineva îi citește conversațiile, blablabla, vă dați seama că urmează o repriză de „hărțuire” și chestii de-acest gen. N-are rost să discut despre asta, evident. Dar e interesant, oarecum, ce se-ntâmplă, deși știu că am depășit de mult perioada acestui gen de cărți. Cu toate acestea, a fost o lectură lejeră, care nu m-a solicitat deloc, tocmai acesta fiind și motivul pentru care i-am dat patru steluțe.

„A distrus totul. Acum există un tip adorabil, cu un breton bestial, care se prea poate să mă placă, și e complet inutil. N-am să ies niciodată cu Cal. Probabil că n-am să am niciodată un prieten. Sunt prea ocupat să fiu îndrăgostit de o persoană care nu e reală.”

Pe asta am mizat când m-am hotărât să citesc Simon și planul Homo sapiens (sincer, îmi stă pe creier dacă e „Sapiens” cu „S” sau „sapiens” cu „s”; mă gândesc că, totuși, este vorba despre specia Homo sapiens, care în accepție biologică se scrie cu „s”, după regulile de taxonomie definitivate de Carl Linné - în orice caz, ce probleme mai am și eu?!) - pe faptul că va fi o lectură ușoară, lejeră (nu știu cât de interesantă, dat fiind faptul că am văzut filmul, deci știam care-i faza), care nu mă va solicita și pe care o voi putea strecura printre pauzele pe care le luam de la învățat. Și, într-adevăr, așa a fost. O lectură OK - nicidecum memorabilă sau care să mă dea pe spate -, amuzantă, vitalizantă, cu adolescenți și glume puerile, întâmplări care uneori n-au fost tocmai convingătoare și altele și altele și altele. O, chiar am depășit perioada cărților de acest gen, și simt asta acut, chiar în acest moment, când în sfârșit îi scriu recenzia (mă uit în teancul de cărți din bibliotecă pe care trebuie să le recenzez și mă bucură ne spus că, în sfârșit, acesta se micșorează).

„- Bine, zice el. Puștiule, trebuie să vorbim despre consecințele purtării tale.

Firește, pentru că lucrurile nu sunt oricum de rahat. Colegii de la școală cred că sunt o glumă, există un băiat pe care nu pot înceta să-l iubesc și s-ar putea ca el să fie o persoană pe care n-o pot suporta. Și sunt destul de sigur că voi vomita în seara asta.

Dar, da. Ei vor să vorbim despre consecințele purtării mele.”

Așadar, n-am să mai spun nimic. Repet, știu că multă lume a citit această carte deja, știu că multă lume o iubește sau, în fine, a iubit-o, fiindcă a apărut de ceva timp și nu mai stârnește același interes publicului (de altfel, am văzut pe site-ul editurii că nici nu se mai găsește pe stoc). Dar, în orice caz, mă bucur c-am citit-o, c-am bifat-o și pe-aceasta și că, în fine, am s-o pun în bibliotecă mulțumit de faptul că e o altă carte la care am reușit s-ajung, din nesfârșita listă de cărți pe care vreau să le citesc și de care, de fapt, mă tot îndepărtez pe zi ce trece. Dacă ați citit-o, chiar sunt curios cum vi s-a părut. După cum am spus, eu am considerat-o o lectură OK, cu siguranță mult mai potrivită adolescenților. Mi-a plăcut în special tematica abordată, și din câte am citit autoarea chiar are de-a face cu copiii ce se confruntă cu problemele de identitate sexuală; asta mă bucură, dat fiind faptul că lucrurile de această natură pot avea un impact emoțional violent asupra persoanelor care nu au parte de susținere. Și chiar mă bucur faptul că autorii au curajul să transmită astfel de mesaje - pline de speranță, de solidaritate - folosindu-se de literatură; romanul lui Becky Albertalli este unul dintre acelea care asta fac: vorbesc despre faptul că, uneori, poveștile chiar pot avea un final fericit.

Ultima vale verde, de Mark Sullivan - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 624 

Anul apariției: 2021

Traducere: Ionela Chirilă 

Mark Sullivan a scris 18 romane, printre care celebra serie Private – bestseller #1 New York Times (împreună cu James Patterson). Cărțile sale au fost recompensate cu nenumărate distincții, printre care New York Times Notable Book și Los Angeles Times Best Book of the Year. A crescut în Medfield, Massachusetts și a absolvit Hamilton College cu o diplomă în literatură engleză, înainte de a lucra ca voluntar în cadrul Trupelor de Menținere a Păcii din Nigeria. La întoarcerea în Statele Unite, a absolvit Medill School of Journalism din cadrul Northwestern University și a început o carieră în jurnalismul financiar, politic, apoi în cel de investigație. Un mare pasionat de schi și aventură, locuiește cu soția sa în Bozeman, Montana. La Editura Trei, de același autor a apărut romanul Sub un cer sângeriu, ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de Pascal Pictures, actorul Tom Holland urmând să interpreteze rolul principal.

„- Nu avem o casă acum.

- Ba da, avem, zise Adeline, fără nicio umbră de îndoială. Familia noastră înseamnă acasă. Câtă vreme suntem împreună, indiferent unde suntem, suntem acasă. Acum, aici, suntem acasă. Nu contează dacă suntem la fermă sau în frumoasa vale verde, câtă vreme suntem toți la un loc.”

O poveste autentică al cărei fir străbate mai multe țări, printre care și România, și în care măiestria condeiului se ia la întrecere cu flerul jurnalistului. Să fugi de un dușman. Și să te afli la mila altuia. La sfârșitul lui martie 1944, în timp ce trupele lui Stalin pătrund cu forța în Ucraina, tânărul cuplu alcătuit din Emil și Adelina Martel trebuie să ia o decizie teribilă: să aștepte intruziunea ursului sovietic și să riște deportarea în Siberia? Sau, împotriva voinței lor, să urmeze lupii – ofițerii naziști criminali care au promis să protejeze germanii „cu sânge pur”? Familia Martel este una dintre numeroasele familii cu rădăcini germane ai căror strămoși au trăit în Ucraina din cultivarea pământului vreme de peste un secol. Dar după ce au îndurat regimul îngrozitor al lui Stalin, Emil și Adeline hotărăsc că trebuie să fugă din țara lor împreună cu lupii pe care-i disprețuiesc. Doar astfel pot scăpa de sovietici și își pot găsi libertatea. Prinsă între două armate rivale și nevoită să treacă prin niște încercări cumplite pentru a-și împlini speranța de a emigra în Vest, familia Martel întruchipează o poveste brutală, complexă și în cele din urmă biruitoare despre puterea extraordinară a dragostei, a credinței și despre voința incredibilă a unor oameni greu încercați de soartă de a supraviețui.

„Ce-i pune pe oameni să facă asemenea rău? Sunt ființe umane acestea? Nu văd că atunci când omori pe cineva sau distrugi un loc sfânt, credința nu moare niciodată? Nu văd că în ruinele sufletului și clădirilor deopotrivă lucește întotdeauna ceva?”

Încă simt nevoia să adun bucățelele de suflet pe care le-am împrăștiat prin pat și prin cameră în timp ce citeam această carte. Încă simt nevoia să-mi ofer o îmbrățișare puternică, să-mi strâng părinții în brațe și să mulțumesc Inteligenței Universale pentru tot ce mi-a oferit până acum. Încă simt, de fapt, că nu pot vorbi cu adevărat așa cum trebuie despre o carte atât de bună, atât de plină de curaj, atât de înălțătoare și plină de speranță, lumină... Mi-a smuls lacrimi de fericire, de tristețe, m-a trecut prin toate stările posibile și imposibile, iar la sfârșit mi-am dat seama că, absolut sigur, acest roman este, cel puțin până în momentul de față, cel mai bun pe care l-am citit în 2022. Pentru că Ultima vale verde rămâne în sufletul cititorului mult, mult timp, și sunt sigur că va rămâne și mai mult timp de-acum înainte. Sunt absolut șocat de cât de mult m-a mișcat, și-abia aștept să citesc și celălalt roman al autorului tradus și apărut la noi, Sub un cer sângeriu. Nu știu de ce nu l-am avut în atenție până acum, dar, în momentul de față, simt că trebuie să pun mâna pe el cât mai repede.

„- Mi-a zis la un moment dat că ea credea că viața nu e ceva ce ți se întâmplă; e ceva ce ți-e dat ție anume și că toată viața e un voiaj binecuvântat de explorare. Dar că nu vezi viața cu claritate și nici nu te bucuri din plin de ea decât atunci când voiajul aproape a ajuns de final.

- Viața dumitale nu e aproape de final, spuse Adeline.

- Știu asta, aprobă ea. Dar tot nu cred c-o să pricep vreodată de ce atâția oameni ca mine au fost uciși sau persecutați în jurul meu. Și n-o să pricep în veci de ce viețile lor au trebuit să se curme așa cum s-au curmat. Unde e voiajul binecuvântat de explorare în toate astea?”

Romanul acesta, inspirat din fapte reale, documentat extraordinar de bine și precis (bineînțeles, împletindu-se frumos într-o poveste de ficțiune, pentru ca totul să fie mult mai fiabil și estetic), Mark Sullivan spune povestea lui Emil și a lui Adeline Martel, de origine germană, forțați să ia o decizie dificilă: fie să rămână în Ucraina, care este pe cale să fie invadată de armata rusească, fie să plece și să se refugieze în Vest, împreună cu armata germană? Soții Martel au mai trăit sub dominație rusă, știu ce-nseamnă stalinismul și ororile acestuia, motiv pentru care, cu doi copii mici, Walt și Will, decid să plece. Își pun proviziile în căruță - mâncare, apă, haine, așternuturi și unele - și încep călătoria spre necunoscut, cu caii lor, Thor și Oden, trăgând căruța care îi va duce spre o nouă viață sau spre moarte sigură, încercând să aibă sorți de izbândă pe drumurile aglomerate, pline de alți refugiați și de soldați germani care se retrag. Mama lui Adeline, Lydia și sora ei, Malia, au o și ei o căruță, plecând alături de familia Martel. Pe drum, îi ajung din urmă pe părinții lui Emil, Johann, Karoline și sora acestuia, Rese. Amândouă familiile, cu speranța în piept, se-ndreaptă către o nouă șansă...

„- M-am rugat lui Dumnezeu să nu mă facă părtaș la uciderea evreilor, spuse Emil cu amărăciune, dar n-am fost auzit. În schimb, mi s-a pus o armă în mână și eu m-am hotărât să-i omor pe copiii aceia. În noaptea aia, am aruncat lopeți întregi de var nestins. Erau atâția care omorau și atât de mulți nevinovați care mureau, că am încetat să mai cred în oameni. Am încetat să mai cred că există în mine, pentru că hotărâsem să omor oameni nevinovați, copii. Pe măsură ce dădeam la lopată, știam c-ar trebui să mă rog deasupra trupurilor din râpa aceea, dar n-am putut, pentru că nu mai credeam în Dumnezeu.”

Dar despre ce șansă este vorba? Bineînțeles, n-are să fie ușor. Și, Dumnezeule, cât de greu le va fi de fapt. Printr-o conjunctură neașteptată, Emil și Adeline sunt nevoiți să se despartă. Iar acesta este punctul din care credința amândurora le va fi pusă la grea încercare. De fapt, Adeline mereu a fost o femeie credincioasă, care și-a pus speranța în Dumnezeu, însă lucrurile nu s-au dovedit a fi aceleași și pentru Emil, care a avut nevoie să se întâlnească cu caporalul Gheorghe (un personaj chiar real, inspirat din realitate, cu care Emil Martel chiar s-a întâlnit). Caporalul Gheorghe era (sau încă este, nu sunt sigur) un român din Bârlad, a cărui percepție despre viață s-a schimbat după ce a fost lovit de un obuz. După cum el afirmă, de-atunci și-a dat seama că atât timp cât crezi cu adevărat ceva, acest lucru are să-ți devină realitate: Gheorghe își dorea să devină prisăcar și să aibă „o drăguță” cu care să-și împartă viața. Relația dintre Emil și Gheorghe mi s-a părut duioasă, așa cum doi prieteni, după ani buni de despărțire, s-ar reîntâlni. 

„- Soldatul Kumar spunea că, în esență, totul în viață e o singură entitate, o forță universală, de-o inteligență supremă, căreia el îi zicea Divinitatea sau Inteligența Universală, sau Atotputernicul. Eu sunt parte din Divinitate. Tu ești parte din ea, de asemenea. Totul e parte din această forță vie pe care poți s-o numești Dumnezeu, dacă ți-e mai ușor să te gândești la ea așa. Tu ești parte din Dumnezeu și Dumnezeu e parte din tine. De aceea Divinitatea îți pricepe gândurile, visele și sentimentele, Martel. Atotputernicul e în tine și tu ești în el.”

Nu știu, sincer, cum să vorbesc despre această carte. De unde să-ncep și unde să ajung - se-ntâmplă extraordinar de multe de-a lungul celor șase sute și ceva de pagini, și mi-e tare greu să pot găsi ceva despre care să scriu, fiindcă simt că toate întâmplările au o însemnătate aparte pentru „dinamica” destinului celor doi. În orice caz, viața i-a despărțit, dar și-au găsit în cele din urmă puterea de a crede, de a spera, de a se ruga... Au știut să nu renunțe și, întotdeauna, s-au gândit unul la celălalt. Au fost multe situații care, pur și simplu, m-au îngrozit, de la lagărele de muncă, condițiile aferente, până la lipsa mâncării și polarizarea socială a secolului respectiv. Ideologii, nesiguranță, violență, moarte... Romanul lui Sullivan este extrem, extrem de complex, și scris într-un registru profund, aproape liric, cu o tentă religioasă acută. O poveste memorabilă despre curaj, despre eroism, despre familie și dorința de întregire. Despre cum speranța poate salva vieți și te poate purta pe cele mai nebănuite drumuri, dându-ți impulsul necesar pentru a putea reuși, pentru a putea izbăvi răul și necunoscutul, întunericul și nesiguranța. 

„Nu te lăsa mâncată de lucrurile rele care ți se întâmplă, dragă. Încearcă să vezi frumusețea în fiecare cruzime. Asta te eliberează. Iartă celor care-ți greșesc dacă vrei să-ți vindeci o inimă frântă. Încearcă să fii recunoscătoare pentru fiecare pas înapoi și fiecare tragedie, pentru că devii mai puternică depășind astfel de obstacole. Eu în asta văd mâna lui Dumnezeu.”

Ultima vale verde chiar este un roman memorabil, de neuitat, tulburător prin poveste și, de fapt, prin realitatea-i pe care o surprinde - da, povestea este una reală, evident ficționalizată într-un registru estetic în acord cu predilecțiile autorului, dar asta nu-nseamnă că-i scade din valoarea istorică. Autorul este înzestrat cu o imaginație extraordinară, descriind scene verosimile, în care sunt surprinse scenele războiului, culoarea locală a acestora, atmosfera tensionată. Profundele suferințe lăuntrice ale personajelor, o, atât de complexe. Parcă fiecare personaj are ceva de transmis, de la soacra Adelinei, până la însăși copiii ei. Scene amuzante care-ți stârnesc un zâmbet amar, fiindcă te gândești la ce-i așteaptă, de fapt, pe eroii noștri dragi. Iubirea dintre Adeline și Emil, faptul că nu au renunțat, că n-au vrut să-și piardă speranța... Nu știu, romanul acesta are deosebit de multe lucruri care mi-au plăcut și m-au emoționat și, oricât aș încerca, nu pot găsi nimic negativ la el. Nimic. A fost absolut perfect și absolut ceea ce trebuia să fie pentru a-mi intra în suflet!

„Și așa, în întunericul nopții, în timp ce două mii de evrei își pierdeau viața, credința lui Emil Martel într-un Dumnezeu milostiv, încrederea în sine și în bunătatea omului l-au părăsit. Întorcându-se în Friedenstal, la familia lui, a doua zi, și-a ridicat pumnul la Cer și l-a blestemat pe crudul Dumnezeu pentru soarta lui nefericită.”

Știam, oricum, că are să-mi placă. Aveam certitudinea acestui lucru încă de când am citit titlul - nu știu, am uneori această intuiție că o carte are să-mi placă, și rar se dovedește că m-am înșelat. Cu toate acestea, parcă nu mă așteptam să fie vorba despre o poveste istorică adevărată. Dar, uite, m-a luat prin surprindere și a făcut-o cum s-a putut mai bine - mi-a livrat o poveste de viață din care știu că am învățat multe, o poveste memorabilă pe care n-am s-o uit vreodată și pe care o voi recomanda oricărui cititor care este pasionat de cărțile cu și despre război. Iar când personajele sunt atât de puternice, atât de complexe și de frumoase, lucrurile chiar n-au cum să nu se-așeze de la sine ca fiind absolut impresionante. Mi-au plăcut extraordinar de mult notele autorului, care s-au dovedit relevante în a susține și mai mult veridicitatea acestei povești - sursele de inspirație, nenumăratele călătorii pe care le-a făcut în diferite țări, chiar și-n România, unde s-a întâlnit personal cu caporalul Gheorghe... Deosebit de bună! Serios, încă sunt șocat! V-o recomand din tot sufletul, sunt absolut sigur că o să vă placă, o să vă emoționeze și o s-o iubiți.  Absolut sigur!

Portocala mecanică, de Anthony Burgess - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 206

Anul apariției: 2006

Traducere: Carmen Daniela Ciora, Domnica Drumea

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917-22 noiembrie 1993) continuă să incite și să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător și critic, viața și arta sa țin amândouă de paradox. Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University și a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulți ani, mai întâi în Anglia și apoi în Malaysia și Brunei. Și-a dedicat viața scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier și i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) și Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greșit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor. Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) și Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shake­speare’s Love Life, 1964; Humanitas Fiction, 2015); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby’s End (1974); Omul din Nazaret (Man of Nazareth, 1979; Humanitas Fiction, 2018); Earthly Powers (1980); Enderby’s Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); Moartea la Deptford (A Dead Man in Deptford, 1993; Humanitas Fiction, 2015). Fără să fie și romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014, 2021) a devenit o carte-cult, despre violența dusă la paroxism, consecințele reprimării tuturor instinctelor agresive și anularea posibilității de a alege. Pe lângă cele peste 30 de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii și un libret de operă.

„Eram eu, adică ALex, și ai mei trei gășkari Pete, Georgie și Moho, care era chiar mohorât, și stăteam noi în Lactobarul Korova, zdrobindu-ne răzdoacele cuum să ne umplem acea seară de iarnă, puiankă de lele sălbatică, rece și neagră, dar în același timp uscată.”

În viziunea coșmarescă despre viitor a lui Anthony Burgess, unde odată cu lăsarea întunericului străzile intră în stăpânirea criminalilor, povestea e spusă de un delincvent de 15 ani. Alex vorbește într-un slang inventat – nadsat –, care scoate la iveală patologia socială a bandei sale de adolescenți. Alex, Pete, Moho și Georgie, cei patru gășcari protagoniști ai acestei istorii distopice, creată de Burgess în jurul unei Londre unde domnesc agresiunea și teroarea, trăiesc din jafurile nocturne aducătoare deopotrivă de bani, dar și de plăcerea „ultra-violențelor“ pe care le practică împotriva celor mai slabi. După o serie de astfel de infracțiuni, Alex este ridicat de poliție, dus la închisoare și supus unor tehnici de reeducare ce ar trebui să-l transforme într-un individ perfect integrat în societate. Dar tratamentul folosește tehnici bazate de fapt tot pe cruzime extremă, iar eșecul acestuia e inevitabil. În final, un Alex complet schimbat de experiențele prin care a trecut descoperă că rostul lucrurilor stă tocmai în liberul-arbitru, în posibilitatea de a alege singur între bine și rău.

„Admit că sunt rău, și dacă tolkaftesc, crastesc și crestez cu brișka plus clasicul viol, și dacă sunt proptit, ei bine, cu atât mai rău pentru mine, Fra, căci o țară nu poate funcționa dacă fiecare celavek se comportă cum am făcut-o eu aseară.”

Portocala mecanică - un titlu inedit pentru cea mai inedită experiență literară din viața mea. Am auzit de carte acum mult timp, dar nimic nu făcea niciun sens pentru mine. Singura imagine pe care o asociam cu acest titlu - asta fără să fi văzut filmul, ci doar auzind câteva referințe făcute - era despre un tip forțat să-ți țină ochii deschiși și să privească niște imagini oribile, de o violență extremă, însoțite de o muzică bizară. Nu puteam înțelege sensul acestui titlu, dar știam, în fine, că este vorba despre ceva de-a dreptul bizar. De altfel, cred că am și amânat atât de mult citirea acestei cărți deoarece îmi era „teamă” de acest titlu și de ce ar putea el, de fapt, să-nsemne. Imaginea acelui tip legat de scaun și obligat să privească niște imagini violente era, probabil, mult prea înspăimântătoare pentru mine, iar titlul (în speță, absurd) manifesta pentru mine un interes aparte, dar, iarăși, și-o bizară teamă. În mintea mea, probabil, abordam totul dintr-o perspectivă mult mai absurdă, iar teama era doar rezultatul unei nevoi primitive de a vrea să mă feresc de violența cronică care definește lumea în care trăim. Am încercat mult timp „să resping” existența acestei cărți dar portocala, tic-tac-tic-tac, mereu ajungea în creierul meu. În orice caz, într-o zi mi-am făcut curaj și am pus mâna pe romanul lui Burgess, și mi-am zis, gata, voi citi în sfârșit acest roman, chiar dacă nu-mi va plăcea. Și-așa am pătruns în această lume de coșmar al romanului lui Anthony Burgess.

„Tot ce mi-au dat, Fra, a fost o oglindă veke și prăpădită ca să mă văd în ea, și într-adevăr nu mai era Povestitorul vostru tânăr și arătos, ci o strigoaie de priveliște, botul fiindu-mi umflat și ocii foarte roșii și nasul bumbăcit și el un pic. Au smehăit horrorshow cu toții când au vidvăzut groaza de pe fața mea, și unul dintre ei zice:

 - Pare a fi coșmarul fragedei iubiri.”

Primul lucru pe care cititorul îl observă când se-apucă de citit această carte este, evident, limbajul. „Nadsat”, argoul folosit de tinerii britanici din acest viitor distopic, ipotetic, are influențe ale limbii engleze și ruse și chiar de către adolescenții care-și caută identitatea prin însușirea acestei limbi. Naratorul nostru, Alex, îl folosește în mod constant, obsesiv atunci când se adresează cititorului, iar la un moment dat limbajul devine chiar ineluctabil. Din această cauză, prima pagină a romanului se poate dovedi descurajantă, greoaie, și chiar dă tonul întregii acțiuni - cu toate acestea, la un moment dat chiar te prinzi care-i faza și cum stă treaba, fiindcă multe dintre cuvinte sunt suficient repetate în contexte care le clarifică înțelesul, devenind intuitive. Plus că, dacă-ți plac jocurile de cuvinte, în această carte vei găsi destul de multe. Într-o notă ironică, cu un sarcasm inteligent și caustic, Burgess ridiculizează anumite aspecte ale lumii care, evident, se resfrâng și asupra societății în care trăiește; în același timp, este vorba și despre „definitivarea” caracterului prin limbajul folosit, respectiv „acceptarea naturii” interioare într-o lume ipotetică în care violența este la orice pas, iadul se dezlănțuie, scapă cine poate și fiecare se salvează singur. 

„- (...) Oare ce vrea Dumnezeu? Vrea să fii bun sau să alegi să fii bun? Oare un om care alege să fie rău ar putea fi într-un fel mai bun decât un om căruia i se impune să fie bun? Întrebări dure și profunde, micuțule 6655321. Dar tot ce vreau să-ți spun acum este următorul lucru: dacă vreodată în viitor te vei uita înapoi către aceste timpuri și îți vei aminti de mine, cel mai mic și cel mai umil dintre servitorii lui Dumnezeu, te implor nu gândi rău despre mine în inima ta, crezând că am avut ceva de-a face cu ceea ce e pe cale să ți se întâmple.”

Pe de altă parte, după cum chiar și Alex o spune, avem un guvern care nu vrea ca toate aceste furturi, violuri, crime să se mai întâmple - evident, și-aici este satirizată disfuncționalitatea încă din fașă a unui sistem corupt, bazat pe nepotism și pe oameni care habar n-au ce fac și pe care nu-i recomandă nimic. Însă guvernul găsește o modalitate de a spăla creierele infractorilor, pentru a-i face oameni mai buni sau, mai bine zis, „cetățeni mai buni”, deposedându-i de „natura lor interioară”. Metoda constă într-un tratament chimic și, de asemenea, în exercițiul de a-i forța pe aceștia să privească răul fără a-și permite luxul de a întoarce spatele și de a nu-l băga în seamă. De fapt, nici măcar luxul de a clipi în ochi: privește răul cu toată ființa ta, și doar atunci ai să-l poți înțelege. 

„- Cred că știu cine ești, îmi zice. Dacă ești acela care cred eu, atunci ai ajuns, prietene, în locul potrivit. Nu era fotografia ta în ziarele din dimineața aceasta? Nu ești tu biata victimă a acestei noi și îngrozitoare tehnici? Dacă da, atunci ai fost trimis aici de providență. Chinuit în închisoare, apoi azvârlit afară ca să fii chinuit de poliție. Mi se rupe inima de tine, dragul meu, drag băiat.”

N-am putut să nu-l percep pe Alex ca fiind dorința lui Burgess de a pune în fața cititorului „o oglindă” a omenirii, făcându-ne să ne gândim mai bine la propriile noastre valori. Acest protagonist este „inevitabil”, inconfortabil, deoarece vorbim despre un adolescent pus în cea mai dizgrațioasă lumină posibilă - fură, violează, ucide, este nepăsător, lipsit de credință. Mila, remușcarea, toate acestea îi sunt necunoscute. Cu toate acestea, Alex se adresează în mod direct cititorului, iar Alex te place, cititorule. Are încredere în tine, în gândurile și sentimentele tale cele mai intime. Sincer, la început îl uram la maximum pe Alex, dar cu timpul parcă am început să mă obișnuiesc cu el, să-mi dau seama că este mult mai profund decât (n-)aș crede. Sincer, la un moment dat chiar a început să-mi placă de acest ticălos. Iar la finalul cărții, sincer, și-asta din compasiune, chiar mi-au dat lacrimile. Pișicherul ăsta, Alex, le are cu cuvintele, și chiar dacă limba lui e ascuțită, inima lui este atotcuprinzătoare și bună. Întortocheată, plină de viață și de o puritate pe care nu am putut să nu o admir. Portocala mecanică nu are nevoie de descrieri - este o carte despre bine și rău, și cred că asta este tot ce-aș putea spune cel mai sigur. 

„Și asta a fost să fie chekstia, Fra, acum că m-am apropiat de sfârșitul acestei povești. Ați fost pretutindeni cu al vostru mic gășkar Alex, ați suferit cu el și ați vidvăzut câțiva dintre cei mai groahznici bartnici pe care bătrânul Bog i-a făcut vreodată, toți întruchipați de al vostru bătrân Alex. Și toate astea s-au întâmplat pentru că eram tânăr. Dar acum, la sfârșitul acestei povești, nu sunt tânăr, nu mai sunt tânăr, o, nu. Se pare că Alex s-a maturizat, o, da.”

Dincolo de a fi o adevărată realizare artistică și lingvistică, romanul lui Burgess, în care se vorbește într-o limbă inventată, „nadsat” - influențe englezești, rusești, shakespeariene, biblice, într-un jargon cu multe rime - este plin de idei filozofice și de-o adevărată „pirotehnie” culturală. În sine, scrisul este neașteptat de liric, și nu doar atunci când abordează violența. Unele dintre cele mai frumoase pasaje ale cărții fac referire la muzică - mai exact, cea clasică pentru că, în ciuda tuturor pornirilor sale violente, Alex are o mare pasiune pentru muzica clasică. Alex este cultivat dar, în mod evident, cultura sa nu este echivalentă cu civilizația și bunătatea (un lucru pe care chiar el îl subliniază). Dicotomia aparentă dintre gusturile lui Alex pentru artă și violența sa de nestăpânit îl face un protagonist pe cât de interesant, pe-atât de greu accesibil cititorului. În concluzie și fără s-o mai lungesc, Portocala mecanică - chiar dacă a avut un început dificil și greoi - este, într-adevăr, o carte excelentă, dar pe care vă recomand să o citiți doar atunci când aveți îndeajuns de mult timp liber la dispoziție.