Memoria aerului, de Caroline Lamarche - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 80

Anul apariției: 2022

Traducere: Irinel Antoniu

Memoria aerului începe cu un vis. Naratoarea privește o femeie moartă: este chiar ea, însă cu mai mult de douăzeci de ani înainte, „ca şi cum aş fi petrecut tot acest timp murind“. Visul deschide o fantă spre trecut și amintirile se dezvăluie în forma unui monolog: relația de șapte ani cu un bărbat depresiv, cruzimea jocurilor amoroase pe care le-a trăit împreună cu el și, în cele din urmă, povestea despre momentul când a auzit un alt bărbat spunându-i: „Dacă țipi, te omor“. Caroline Lamarche (Liège, 1955) este romancieră, poetă, scenaristă și autoare de dramaturgie radiofonică. În 2019, a primit prestigiosul Prix Goncourt pentru colecția sa de povestiri Nous sommes à la lisière (Gallimard, 2019).

„Tristețea bărbaților este o boală de care mă molipsesc destul de ușor, nu sunt nici de marmură, nici de cauciuc, nici de săpun sau de nor, descurajarea lor nu alunecă peste mine, ci pătrunde, pielea mea este un burete. Semnalez în trecere că anumite persoane mă iau drept martoră ca și cum aș fi complet lipsită de viață personală (...). Preferă să stau tăcută și liniștită ca o moartă zâmbitoare.”

Am subestimat totul la această carte, și nu mă simt decât rușinat! Iar acest „tot” începe cu faptul că nu aș fi crezut în viața mea că „o poveste” de doar 80 de pagini m-ar putea distruge atât de tare. M-ar putea lovi precum un tren. Ar mătura pe jos cu mine. Mi-ar rupe sufletul și ar lăsa pierdute bucățele, pe care nici acum, la câteva luni după ce am terminat de citit cartea, nu le-am găsit. Când mă gândesc la povestea lui Caroline Lamarche, mă încearcă un cronic sentiment de tristețe. Mi se strecoară printre viscere, sălășluiește în inimă și-mi dă de înțeles că viața este atât de imprevizibilă, și totuși atât de așezată. Că este atât de hazardată, și totuși atât de plină de voință. Într-un monolog hipnotic, adoptând un stil de scriere care îmi amintește de laureata Premiului Nobel pentru Literatură de anul trecut, Annie Ernaux (simplu, oarecum auster, dar totuși atât de direct, atât de plin de forță și expresie), Lamarche a reușit să spună povestea unui strigăt, povestea unei dureri palpabile, dar învelită într-o formă parcă greșit atât de frumoasă! Vă pot spune că este una dintre cele mai mari surprize literare ale anului trecut, și chiar nu m-aș fi putut aștepta la așa ceva: a avut asupra mea impactul unui tsunami devastator, tradus printr-o forță literară nebănuită, printr-o expresivitate cum rar mi-a fost dat să descopăr.

„Nimeni nu va ști, nici eu, fără îndoială, dacă povestirea mea se referă la o entitate androgină - două ființe în mine - sau temporală - două ființe care au existat cu adevărat împreună într-un moment din viața lor (...). Povestirea mea va decide asta. Pe de altă parte, păianjenii au opt picioare, vom vedea că acest lucru nu este lipsit de legătura cu Dinainte, despre care vorbesc fără să știu dacă, făcând asta, îl inventez sau mă inventez.”

O carte despre traumă. O carte absolut hipnotizantă, povestea unei femei care povestește despre viața petrecută alături de un partener violent, pe care alege să-l numească simbolic „Dinainte” („mâinile lui Dinainte erau grele”) și cu care lucrurile nu prea au mers - nici n-aveau cum. De altfel, însăși femeia își asumă vina comportamentului partenerului, reacția disproporționată, totul datorându-se faptului că nu a putut vreodată să treacă peste ce i s-a întâmplat în urmă cu aproximativ douăzeci de ani. De aici, povestea capătă o tentă tragică, dar totuși Lamarche reușește să-i ofere atât de multă profunzime și atât de multă emoție. Pur și simplu m-a mișcat totul la această carte, și după ce am terminat-o, după ce am citit ultima propoziție, m-a regăsit cu lacrimi în ochi - în primul rând, gândindu-mă cât de real ar putea fi ceea ce a povestit și, de fapt, cât de reală este trauma, ce impact patologic are asupra calității vieții și cât de rapid, intempestiv, o întâmplare poate să-ți dea peste cap toată viața, obligându-te să-ți reconsideri coordonatele pe care cândva le credeai obișnuite. Iar asta i s-a întâmplat și personajului principal al cărui nume nu-l știm, dar care cu siguranță nu rămâne anonim în tot acest demers ficțional. Dimpotrivă, întocmai faptul că nu are nume face ca povestea să aibă potențialul de a deveni universală.

„Aerul a primit această frază. Aerul îi păstrează memoria. Memoria aerului păstrează toate gesturile noastre, toate cuvintele noastre și chiar gesturile și cuvintele la care până la urmă renunțăm.”

Am citit cartea cap-coadă fără să mă pot opri. Nu pentru că ar fi vorba despre o poveste în sine, ci pentru că este mai mult vorba despre o profundă & emoționantă radiografie a unei vieți - a unei vieți care a trecut printr-o inimaginabilă traumă, cu flashback-uri intense, zvâcninde, coșmarești, cum numai parcă proza franceză este capabilă s-o livreze. În ciuda faptului că este o carte de mici dimensiuni - 80 de pagini -, este mai tulburătoare decât nenumărate alte cărți pe care le-am citit. Toată suferința provocată de respectiva experiență traumatizantă se poate simți în cuvintele personajului principal - nevoia de a expurga, de a elimina, de a vindeca o rană ce nu se va vindeca niciodată; de fapt, necesitatea vitală de a face acest lucru - toate acestea ține „închegată” și totuși în mișcare o narațiune care altfel ar fi ușor haotică, dezrădăcinată, fără vreun scop precis, o narațiune fragmentară care se transformă într-o narațiune capabilă să incite la reflecție. Narațiunea este împărțită în flashback-uri, cu un limbaj pe cât de profund, pe atât de incisiv pe alocuri (și mai ales spre propria-i persoană), și în conversații halucinante cu propriul cadavru, jocuri riscante ale seducției în care joacă atât rolul unui călău, cât și rolul celui ce urmează a fi decapitat. O lectură curajoasă, dar și dificilă, o lectură care chiar are puterea de a stârni anumite trăiri & stări în sufletul cititorului. Nu m-aș fi așteptat vreodată la asta, după cum am mai spus, dar știu că este o carte pe care nu o voi uita vreodată.

„Restul mai trebuie povestit? Poate sunt prea obosită sau în starea pe care am avut-o câteva săptămâni după viol. Nu mă mai mișcă nimic, nici zâmbetele copiilor mei, nici plânsetele lor, nici atențiile tatălui lor, cum nu mă mai mișcă astăzi amintirea bărbatului de dinainte.

Se spune că trupul supus unei mari dureri își produce propria morfină, cred că și mintea la fel.”

Din lupta împotriva memoriei, împotriva traumei, am găsit-o pe Caroline Lamarche ieșind triumfătoare. Nu știu, chiar sper și îmi doresc ca această carte să nu aibă conotațiile personale pe care le-ar putea avea (referindu-mă la anumite experiențe de viață ale lui Caroline Lamarche), dar știu că astfel de lucruri, din păcate, se întâmplă. Și s-au întâmplat dintotdeauna. Farmecul cărții este de necontestat - nu o fi o carte excepțională pentru alții, și nici revoluționară (de altfel, cred că nici nu-și propune asta); de fapt, cred că farmecul cărții constă mai degrabă în fatalitatea absolut sfâșietoare a vocii narative, în care forța epică este presărată cu sensibilitatea lirică, poetică pe care o putem regăsi în povestea din Memoria aerului. Am fost încercat de momente de amărăciune, de tristețe, de noduri în gât, în măsura în care, așa cum am spus, sfârșitul cărții m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Însă am fost încercat și de momente de bucurie și speranță, optimism și lumină. Traumele din trecut nu mor niciodată - noi înaintăm, iar trecutul înaintează alături de noi. Fără a cădea în sentimentalism, fără a se victimiza, Caroline Lamarche își înzestrează personajul cu tărie de caracter, dar nu se poate lepăda de suferința cronicizată din cauza experiențelor din trecut. Mereu acolo, mereu prezente, niciodată complet depășite. O carte pe care o voi păstra în suflet și cu siguranță o voi reciti - cu siguranță!

A cincea oară în decembrie, de James Kestrel (Crime Club) - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Horia Nicola Ursu

Fost patron de bar, detectiv privat și profesor de engleză, James Kestrel lucrează acum ca avocat pe Coasta Pacificului. Scrierile i-au fost lăudate de autori precum Stephen King, James Patterson, Dennis Lehane, Lee Child, Meg Gardiner, James Fallows și mulți alții. Navigator și călător în jurul lumii, Kestrel a locuit o vreme în Taiwan, în New Orleans și într-un oraș-fantomă din Texasul de Vest.

Premiul EDGAR 2022 pentru cel mai bun roman. Premiul BARRY 2022 pentru cel mai bun thriller. Decembrie 1941. În vreme ce în Europa naziștii fac prăpăd, iar America se află la rândul său pe picior de război, în Honolulu detectivul Joe McGrady se implică într-o anchetă ce îi va schimba iremediabil destinul. McGrady încearcă să descifreze misterul morții unui tânăr cu rude influente și a unei tinere japoneze, uciși cu o cruzime greu de imaginat. În vreme ce investigarea cazului îl poartă pe McGrady de-a curmezișul Pacificului, din Hawaii la Hong Kong și apoi mai departe, o flotă japoneză se îndreaptă neștiută spre Pearl Harbor, pentru a da prima lovitură în cea mai feroce confruntare militară din toate timpurile. Însă nici măcar războiul nu-l va putea opri pe McGrady din goana sa după un adevăr cutremurător. Extraordinarul debut al lui James Kestrel e cu mult mai mult decît un roman pasionant cu intrigă polițistă; este deopotrivă o frescă epică a anilor de război și a consecințelor văzute și nevăzute ale acestuia, o profundă meditație asupra confruntării dintre două lumi și, în egală măsură, o sfâșietoare poveste despre trădare și iubire, despre supraviețuirea cu orice preț și căutarea de sine.

„Mirosea a moarte aici și, dacă duhoarea n-ar fi fost de-ajuns, bîzîitul muștelor era suficient pentru a-l convinge”.

Nu știam nimic despre această carte înainte de a mă apuca de ea; de fapt, nici măcar n-am citit înainte sinopsisul de pe copertă, pentru a ști la ce să mă aștept. Văzând coperta, am intuit (corect) că va fi vorba de o poveste care se derulează pe fundalul războiului. Cu toate acestea, nimic nu m-a putut pregăti pentru ce avea să urmeze, și-mi dau seama că nici măcar descrierea n-ar fi putut surprinde adevărata forță literară a cărții. Pe scurt, A cincea oară în decembrie este un roman mult mai puternic decât încearcă descrierea și exegeza (printre care și Stephen King) să ne-o spună. Ce-avea să-nceapă drept o oribilă crimă dublă, punând premisele unui thriller clasic, s-a transformat rapid într-o adevărată aventură care ne poartă în mai multe țări, o poveste istorică cu și despre război, cu și despre dragoste, care de-a lungul celor 450 de pagini pare să devină din ce în ce mai complicată, reușind totuși să scoată în evidență un personaj memorabil: detectivul Joe McGrady, atipic, complex, robust, alcătuit din lumini și umbre - un om care pare să le fi văzut pe toate, cu un umor aparte și o înțelepciune izvorâtă atât din experiențele sale de viață, cât și din faptul că a știut ce să învețe în urma acestora. Din toate punctele de vedere, pot spune că romanul este fascinant, foarte bine documentat, reușind să scoată în lumină numeroasele „fațete” ale războiului - pentru mine, a avut toate ingredientele unei lecturi memorabile! Și aș recomanda-o fără niciun dubiu oricui vrea să aibă parte de o lectură complexă, o poveste dinamică, o scriitură atât de bună (și aici aș vrea să aduc mulțumiri și traducătorului, deoarece mi s-a părut impecabil totul).

„Bărbatul mort atîrna cu capul în jos de grinda acoperișului, cu gleznele străpunse de cele două extremități ale unei bare metalice. Era mort, în privința asta nu putea fi nici un dubiu. Fusese despicat aproape în două, iar cea mai mare parte a măruntaielor zăceau dedesubt, pe pămîntul bătătorit”.

Kestrel reușește să contureze nu neapărat ororile războiului, pe cât factorul distructiv al acestuia asupra oamenilor - indiferent de tabăra în care s-au aflat -, țesând și o frumoasă, emoționantă (dar atât de tragică) poveste de dragoste. Povestea începe în Honolulu, într-o perioadă premergătoare zilei în care Hawaii-ul a început să fie bombardat. Ulterior, ne dăm seama că nu este vorba despre o poveste militară cu războinici care merg să-și apere țara și patria, pe cât este vorba despre povestea unui civil, a detectivului McGrady de la poliția locală din Honolulu, căruia i se încredințează poate cel mai greu caz al carierei sale (și cu siguranță unul care are să-l schimbe pentru totdeauna): o dublă crimă oribilă a cărei rezolvare are să-l trimită chiar peste Pacific, pentru a cerceta o pistă din Orientul Îndepărtat. Pe fundalul războiului care izbucnește, McGrady nu se mai poate întoarce acasă, și niciodată nu și-ar fi putut imagina toate răsturnările de situație ale propriei vieți în următorii cinci ani (aluzie la titlul cărții). De-a lungul acestor ani, McGrady trebuie atât să încerce să rezolve crima, cât și să se descurce cu propriii demoni interiori, cu înstrăinarea: parcă s-ar regăsi pe o barcă fără catarg în mijlocul furtunii. Și ce rămâne dintr-un om atunci când îl arunci într-un mediu complet necunoscut, departe de tot ce cunoaște, departe de tot ce-l ține pe linia de plutire? Scriitura lui Kestrel este fantastică, dozată, extrem de atractivă când vine vorba de replici convingătoare, sarcasm & ironie, situații amuzante. Chiar dacă nu este vorba de un thriller tipic, tot poți simți tensiunea crescândă... Are ceva autentic, ceva ce nu cred că pot să descriu, pe cât pot să simt în timp ce citesc. 

„(...) Jumătate dintre clădiri aveau fațada desfigurată de bombardamente, expunînd vederii bucătării, dormitoare sau ateliere de croitorie devastate de schije. Strada era plină de mormane de cărămizi și cioburi. Intersecțiile erau sufocate de vehicule abandonate, ciuruite de gloanțe, unele dintre acestea încă în flăcări”.

Aș vrea să revin la Joe McGrady, pentru că aș putea spune că el reprezintă unul dintre principalele puncte forte ale romanului A cincea oară în decembrie - un erou complex, care știe cum să se folosească de un fel de „farmec propriu” pentru a obține ceea ce îi este necesar, pentru a obține informații. Un erou manierat, un erou care pe fundalul celui de-al doilea război mondial (cu litere mici, pentru că numele niciunui fel de război nu merită scris cu litere mari) dă piept cu numeroase încercări, însă reușește să le facă față datorită faptului că, în esență, McGrady este un om puternic, determinat. Și mai ales autentic. Un alt punct forte al cărții este intriga - Kestrel nu reinventează genul, asta-i clar, dar cu siguranță îl actualizează, îi dă o altă valență - nu vorbim despre trucuri dintr-alea la care mulți autori de thriller apelează, ci despre o relatare clară, precisă, a unei halucinante lumi, cu un fir epic care în cele din urmă se dovedește a fi „cel care trebuia să fie” - iar asta, uneori, s-ar putea să fie exact ce trebuie pentru a da lovitura de grație. Un roman polițist modern care, deși începe cu o „mică crimă”, imediat se extinde într-un adevărat hazard (totuși, fără a se îndepărta de misterul central). În aceeași măsură, s-ar putea ca mulți să-l considere pe Joe McGrady „un tip banal” - și nu-i greșit, pentru că, în esență, s-ar putea să fie (și) banal. Totuși, poate tocmai asta îl face să fie atât de fain. Poate tocmai asta te face să simpatizezi atât de mult cu el. Să fii alături de el în acest drum întunecat, înfiorător, periculos...

„- Ce-ai făcut acolo, la altar?

Am cumpărat o ema, o bucată de lemn pe care se scriu dorințele. După ce-am scris pe ea ceea ce-mi doresc, am atârnat-o acolo, la altar. Am mai zăbovit apoi o vreme, citind dorințele celorlalți înscrise pe ema”.

Acest roman, inițial, avea peste 700 de pagini. Să fiu sincer? Mi-al fi dorit maxim să am ocazia de a-l citi integral, neretușat, exact așa cum l-a trimis Kestrel la editură. În secțiunea de mulțumiri aflăm că a fost sfătuit de agentul său să-l reducă pe cât posibil, motiv pentru care versiunea finală a ajuns la aproximativ 450 de pagini (cel puțin versiunea de la noi). Aș fi vrut mai mult Joe McGrady, mai multă poveste, pentru că totul mi-a plăcut la nebunie și n-am putut lăsa cartea din mână până când nu am terminat-o.  Un roman modern dar care totuși se simte atât de clasic. Un roman cu o acțiune complexă, multilaterală, care ar fi greu de încadrat într-o categorie limitantă - e thriller, e despre războiu, ba poate fi și cu tentă politică. E emoționant & tragic & profund. E, pe scurt, cum ar trebui să fie pentru a reuși să ajungă la sufletul meu. Și mai multe chiar nu cred că ar trebui sau au rost să fie spuse. A cincea oară în decembrie este cartea care te va purta într-o aventură literară neașteptată, dar extrem, extrem de plăcută. Chiar mă bucur că am avut ocazia să citesc această carte și mă bucur că nu m-a dezamăgit sub niciun aspect. Vi-l recomand cu mare drag, mai ales dacă sunteți fanii poveștilor complexe, care se derulează pe tensionatul și tragicul fundal al unui război de proporții mondiale.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui James Kestre, A cincea oară în decembrie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, de Benjamin Stevenson - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Apetrei

Benjamin Stevenson este comediant australian de stand-up și autor premiat. Primul său roman, Greenlight, a fost nominalizat la Premiul Ned Kelly pentru cel mai bun debut, categoria Roman polițist, și a fost publicat în SUA și Marea Britanie. Al doilea roman, Either Side of Midnight, a fost nominalizat la Premiul International Thriller Writers pentru Cel mai original volum broșat. Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, cel de-al treilea roman al său, a devenit bestseller, iar drepturile de traducere au fost vândute în 24 de țări și urmează să fie adaptat pentru televiziune, într-o miniserie HBO. De la Melbourne International Comedy Festival și până la Edinburgh Fringe Festival, show-rile lui live sunt sold-out și a apărut în emisiuni la ABCTV, Channel 10 și The Comedy Channel.

„- Uită-te și tu cum te-au tratat. Și încă mai crezi că le ești lor dator? Într-o bună zi o să-ți dai seama că familia nu înseamnă cei al căror sânge îți trece prin vene, ci cei pentru care ai vărsa sângele acela”.

Toți sunt suspecți. Dar care e criminalul? În curând o miniserie HBO! Mă îngrozea reuniunea familiei Cunningham încă dinainte de prima crimă. Dinainte să ne înzăpezim în stațiunea montană. Ideea e că în familia Cunningham nu ne prea înțelegem între noi. N-avem decât un singur lucru în comun: toți am ucis pe câte cineva. Fratele meu, sora mea vitregă, soția mea, tata, mama, cumnata mea, unchiul meu, tatăl meu vitreg, mătușa mea. Chiar și eu. Când e găsit în zăpadă primul cadavru, e clar că doar un Cunningham ar fi putut comite crima - și eu trebuie să dovedesc. În familia mea sunt mulți criminali. Dar un singur ucigaș.

„Eu eram motivul pentru care lucrurile se petrecuseră așa cum se petrecuseră. O puteți numi rușinea de a depune mărturie împotriva rudelor de sânge, în primul rând, excluderea emoțională de către propria mamă sau vinovăția provocată de îndoctrinata mea loialitate Cunningham, dar conștiința mea n-a mai putut să gestioneze situația”.

Oricum aș lua-o, oricum aș da-o, ajung la aceeași concluzie: aș fi vrut infinit ca această carte să nu se mai termine! Stevenseon și-a câștigat un fan - unul înfocat -, chiar dacă aceasta este singura care scrisă de el pe care am citit-o. Fără niciun dubiu, a reușit să se detașeze extraordinar de mult de alți autori care scriu cărți thriller. Și, de fapt, nici nu știu cât de thriller este această carte, adică știu, dar mi s-a părut atât de autentică, atât de specială & diferită, încât mi-ar fi greu (și probabil aș și greși) s-o încadrez într-un anumit gen, deoarece acest lucru presupune o limitare anume. De altfel, romanul lui Stevenson este mult mai mult decât „un thriller”: nu doar că reușește să reitereze, chiar cu numeroase părți amuzante, viața unui scriitor, or condiția acestuia, dar spune o fascinantă poveste de viață, bineînțeles în împrejurimile unei crime destul de bizare, în care mai toate personajele sunt mai mult sau mai puțin improbabili „criminali”. Iar ideea asta - că fiecare din familia Cunningham (precum și rude anexe) au ucis pe cineva - ei, bine, asta m-a convins de la început și m-a făcut să citesc această carte cu o poftă extrem, extrem de mare. După ce am terminat ultima pagină (am citit și mulțumirile), am citit că autorul „speră” că mi-a plăcut cartea; i-aș spune că am adorat-o, nu că mi-a plăcut, și aș reciti-o oricând cu cel mai mare drag, mai ales acum când știu cum stă treaba!

„Pentru mine părea destul de clar: singurul mod de a reuni familia era să descopăr care dintre ei era criminalul.

Ei bine, cu toții suntem - v-am spus asta deja. Mă refeream la cel mai recent criminal”.

După cum știți, nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiune, mi se pare că nu reprezintă niciun interes - atât pentru mine, cât și pentru eventualii cititori care poate după ce vor citi această recenzie, vor vrea să descopere despre ce vorbesc eu „aicișa”! Pot să vă spun doar că eu mi-s mare fan al cărților thriller, și în ultima vreme nu prea am avut norocul de a da peste cărți care să mă mai surprindă, care să-mi aducă ceva nou - acel ceva care să mă convingă și să mă facă să mă pierd în lectură. Știți ce mi-a plăcut maximum de mult la această carte? Că Stevenson știe că acest lucru se-ntâmplă deseori printre cei care scriu cărți thriller - nimeni nu prea mai vine cu ceva nou, cu toții abordează clișee & intrigi răsuflate, că, na, aceasta este condiția. Și se folosește de toate aceste aspecte - adresându-se la per tu cititorului - pentru a-l convinge și a-i stârni un sentiment de prietenie, o apropiere extrem de caldă, armonioasă. În scrierea cărții acesteia, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, autorul ține cont de „cele zece porunci ale ficțiunii detectiviste” (Ronald Knox, 1929), și chiar încearcă pe cât este posibil să le respecte în romanul său. Îi iese? O, și încă cum! Iar faptul că încearcă să rămână fidel acestui pattern face ca romanul să fie mult diferit față de majoritatea pe care le-am citit până acum. Și îi dă o notă mult, mult mai specială, astfel încât să-i ofere cititorului o doză bună de thriller de înaltă calitate!

„Am avut mereu convingerea că într-un roman cu enigme sunt mai multe indicii decât doar cele care se află pe pagină. Până la urmă, cartea este un obiect fizic care poată trăda câteva secrete pe care autorul nu intenționa să le dezvăluie: plasarea spațiilor dintre secțiuni; paginile albe; titlurile de capitol. Chiar și un citat de pe copertă sugerând existența unei răsturnări de situație poate distruge răsturnarea aceasta fie și numai prin semnalarea faptului că există, în ciuda faptului că altminteri era bine concepută. Într-un roman detectivist ca acesta, există indicii în fiecare cuvânt - la dracu', ba chiar în fiecare semn de punctuație”.

Lectura merge atât de rapid încât pare să curgă de la sine. Avem multe personaje, fiecare ascunzând câte ceva ce se dovedește a fi definitoriu pentru intriga cărții. Morți suspecte, secrete, conflicte în interiorul unei familii și-așa greu încercate (dar, până la urmă, chiar ei s-au adus în această situație, deci nu este loc de păreri de rău & empatie), certuri - toate învăluite într-o voce romanistă autentică, care reușește foarte bine să-l apropie pe cititor de acțiunea cărții. De ideea ei! Scenele amuzante sunt armonios intercalate cu cele de tensiune maximă, replicile delicioase, dialogurile convingătoare și personajele alcătuite din lumini și umbre - fiecare, credeți-mă, absolut fiecare personaj este „vinovat” de ceva. Acum, aici, la întâlnirea aceasta, se vor fi dat cărțile pe față și la sfârșitul ei nimeni nu va mai fi la fel. Poate recunoașteți contextul și circumstanțele - sunt arhifolosite în cărțile thriller. Dar Stevenson a adus ceva special, a pus suflet & inimă în cartea aceasta, astfel încât rezultatul a fost cel scontat: un thriller de-a dreptul genial, pe care l-am citit cu sufletul la gură și, sincer să fiu, nu mă așteptam să îmi placă chiar atât de mult. Dar, unanim - eu cu vocile din capul meu -, am căzut de acord că este un roman care merită citit & merită iubit & merită mai multă atenție din partea cititorilor - fie ei sau nu iubitori ai genului thriller. Pentru că e cu totul altceva față de ce am citit până acum!

„Uite care-i treaba, nu suntem o familie de psihopați. Unii dintre noi sunt mai buni, alții mai răi, iar alții pur și simplu n-au avut noroc. Eu din care grup fac parte? Nu mi-am dat seama încă. Bineînțeles, mai există și mica problemă a unui criminal în serie pe nume Limbă Neagră, amestecat în toate astea, și suma de 267.000 de dolari, bani peșin, dar o să ajungem noi și la asta. Știu că acum te întrebi probabil altceva. Am spus toți. Și am promis că nu vor fi șmecherii”.

Rapid, tensionat, amuzant, ironic, sarcastic, incisiv, emoționant, profund, dureros, dinamic, plin de întorsături de situație & neașteptat - Toți cei din familia mea au ucis pe cineva pare să le aibă pe toate, dar dozate într-un mod atât de armonios încât ai vrea ca lectura să nu se mai termine (nu degeaba am citit și mulțumirile, și s-ar putea ca un prieten, dacă citește această recenzie, să râdă de mine spunând că „până și mulțumirile m-au făcut să apreciez și mai mult cartea”). Și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de acest autor, chiar am speranța că se vor traduce și la noi. Până atunci, nu pot decât să vă recomand cu toată încrederea acest roman genial, care te va surprinde la fiecare capitol. Vocea naratorului este cea care reușește să te convingă de la primele pagini, transformându-te într-o parte integrantă a acțiunii. Adresa directă („tu, cititorule!”) m-a făcut să trăiesc și mai mult ce se întâmplă în această familie dezaxată, în această familie plină de răni & dorințe, plină de conflicte & lovituri! Ah, cât de bine a fost construit totul și cât de frumos a decurs totul de la sine. Aș da foarte multe să îl pot citi din nou fără a ști cum stă treaba, astfel încât să mă bucur de tot misterul, de toată atmosfera, de personajele bine construite și de o intrigă pe care s-a plămădit o acțiune complexă și o poveste frumos scrisă, cum numai un autor talentat ar putea-o face!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Benjamin Stevenson, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

Titluri noi de la Editura RAO

Întâlnire cu Regina. Marilyn Monroe și Elisabeta a II‑a a Angliei, de Michelle Morgan

Categorie: Nonficţiune adulţi 

Domeniu: Biografie 

Număr de pagini: 304 

ISBN: 978‑606‑006‑802‑0

În urmă cu aproape 70 de ani, americanii – printre ei și sex-simbolul Marilyn Monroe – erau fascinați de familia regală britanică, iar ecourile acelei fascinații se resimt încă și azi. Regina Elisabeta a II‑a și Marilyn Monroe: două personalități puternice, adulate și uneori controversate, însă aflate mereu în atenția publicului. Ideea că drumurile lor s‑ar putea intersecta ar fi părut oricui iluzorie, însă Marilyn și‑a dorit‑o cu ardoare și, atunci când Marilyn își dorea ceva, Marilyn obținea. Prilejul i s‑a ivit în vara anului 1956, când actrița și soțul ei, dramaturgul Arthur Miller, au petrecut patru luni în Londra pentru turnarea peliculei Prințul și dansatoarea, alături de o altă mare vedetă a filmului și teatrului, Laurence Olivier. Între solicitările platoului de filmare, curiozitatea uneori agresivă a presei și disputele acide cu Laurence Olivier, care inițial s‑a opus oricărei întâlniri între actriță și suverană, Marilyn a știut să‑și urmărească visul cu stăruință. „Regina are o inimă caldă“, a declarat ea după cele câteva minute în care a vorbit cu Elisabeta a II‑a. Ce și‑au spus? Aflați citind cartea. 

Criminalul fără chip, de Lance Hawvermale

Categorie: Ficțiune adulți 

Domeniu: Thriller 

Număr de pagini: 360 

ISBN: 978-606-006-795-5

Personajul principal Gabe suferă de o tulburare neurologică rară despre care nici nu ne gândim că poate exista cu adevărat. El poate vedea, dar nu poate recunoaște fețele oamenilor. Mulțumit să-și câștige existența departe de civilizație, el lucrează ca astronom la un observator din cel mai uscat deșert al Pământului, unde nu a mai plouat de 400 de ani, deșertul Atacama din Chile. Dar când este martorul unei crime pe care nu o poate împiedica sau explica, Gabe se trezește implicat într-o investigație cu consecințe dezastruoase. Pentru a descoperi adevărul înainte de a fi arestat pentru crime pe care nu le-a comis, Gabe trebuie să-și pună încrederea în trei străini: un tânăr călător, un romancier și o femeie atrăgătoare. Acestea sunt ingredientele unui roman deosebit, cu personaje captivante și un final imprevizibil care invită cititorul la o lectură pe nerăsuflate.

Piatră, hârtie, foarfecă, de Alice Feeney - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 314

Anul apariției: 2022

Traducere: Roxana Brînceanu

Alice Feeney a fost jurnalistă BBC timp de cincisprezece ani, iar acum locuiește în Devon cu familia ei. Romanele sale au fost vândute în milioane de exemplare și traduse în peste 35 de limbi. Piatră, hârtie, foarfecă urmează să fie adaptat într-o miniserie Netflix de către producătorul serialului de succes The Crown. O puteți urmări pe Alice pe Instagram și Twitter (@alicewriterland), iar dacă vreți să aflați mai multe despre viitoarele ei proiecte, va recomandăm să-i citiți blogul: www.alicefeeney.com.

Ai încredere în persoana cu care te-ai căsătorit? Crezi că o cunoști? Mai gândește-te… Lucrurile merg prost între doamna și domnul Wright de multă vreme. Când Adam și Amelia câștigă un weekend în Scoția, călătoria pare să fie exact ocazia de care au nevoie pentru a-și rezolva problemele. Scenaristul Adam Wright, care recunoaște singur că este obsedat de muncă, a avut toată viața prosopagnozie, o boală rară care-l împiedică să distingă fețele celor din jur. Nu-și poate recunoaște prietenii sau membrii familiei, nici măcar propria soție. La fiecare aniversare, soții fac schimb de cadouri tradiționale — din hârtie, bumbac, lut, tinichea — și în fiecare an, soția lui Adam îi scrie o scrisoare pe care nu-l lasă niciodată să o citească. Până acum. Amândoi știu că acest weekend le va salva sau le va distruge căsnicia. Unul dintre ei minte și cineva nu vrea ca Adam și Amelia să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.

„Soția mea pune ceva la cale. Sunt convins. Numai că nu știu ce. 

Și nu trec printr-o criză a vârstei de mijloc.

De asta mă tot acuză ea în ultima vreme.”

Se dă scenariul unui thriller care pare că aduce nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă: doi soți (nu prea se înțeleg, dar decid să rămână împreună aproape zece ani, și totuși pare că așa, în felul lor, se iubesc), o situație ciudată prin care ajung să petreacă un weekend în ceva biserică care unuia dintre ei nu îi este atât de necunoscută pe cât s-ar crede (așadar, cadru restrâns al acțiunii), peste care se mai adaugă și zăpadă (deci imposibilitatea de a pleca de acolo), iar apoi mai apare cineva, se-ntâmplă lucruri bizare și, în cele din urmă, ies la iveală secrete care mai bine ar fi rămas secrete. Iar toate acestea se derulează pe fundalul unei atmosfere atât de tensionate și întunecate încât de-o poți tăia cu cuțitul. Pentru mine, Piatră, hârtie, foarfecă nu a fost un roman care să mă surprindă neapărat prin faptul că e alert și, după cum mulți susțin, cu potențialul de a-ți crea stări de teamă și de a te speria - horror, la o adică, ci a fost un roman care mi-a plăcut în primul rând din prisma întorsăturilor de situație (cum, de altfel, un thriller bun ar trebui să o facă). La sfârșitul cărții, am tras linia-liniilor și m-am gândit puțin: mi-a plăcut îndeajuns de mult încât să-i dau 5 steluțe? Da, chiar mi-a plăcut, în primul rând pentru că s-au întâmplat câteva lucruri la care pe bune că nu m-aș fi așteptat, și-mi place atunci când un thriller reușește să-mi lase această impresie: înseamnă că și-a îndeplinit „menirea”!

„Bănuiesc că toată lumea ajunge la o vârstă când începe să pună sub semnul întrebării ceea ce a realizat în viață. Dacă alegerile făcute au fost cele potrivite. Însă cred, de asemenea că ceea ce fac eu - spun povești - este important. Poveștile ne învață despre trecut, ne îmbogățesc prezentul și pot prezice viitorul. Și atunci spun așa: cuvintele pe care le-am scris sunt tot ceea ce va rămâne în urma mea când nu voi mai fi.”

Romanul lui Alice Feeney chiar este extrem de bine cotat pe Goodreads, iar rating-ul chiar e justificat. Nu știu neapărat dacă este o carte originală - dar, să fim serioși, câte cărți aparținând acestui gen mai reușesc „să fie originale”, dat fiind faptul că mai toți autorii (cu mici excepții dorite) abordează cam aceleași subiecte, aceleași teme & intrigi, dintr-o perspectivă non nova sed nove (nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă) -, pe cât este o carte bine gândită, a cărei structură creează premisele unui fascinant punct culminant. Și, recunosc, în momentul în care am descoperit care-i treaba cu anumite capitole, chiar mi s-au dat peste cap foarte multe lucruri. Feeney a gândit-o bine pe asta, și a mai gândit bine și SFÂRȘITUL absolut saaaaaaaay what al romanului ei. După cum bine știți, nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiune, despre ce se-ntâmplă și tralalalala. Nu are sens, de altfel, fiindcă vreau doar să reiterez cum am simțit eu această lectură și de ce aș recomanda-o (iar dacă este cazul, de ce NU aș recomanda-o - nu se pune problema în cadrul acestei recenzii, pentru că aș recomanda romanul lui Feeney oricui este pasionat - sau nu - de acest gen literar). Chiar este o carte pe care aș recomanda-o oricui vrea să aibă parte de o lectură tensionată, dinamică, sincopată pe alocuri din cauza unor lucruri care deși par să nu își aibă locul, se dovedesc definitorii abia spre sfârșitul lecturii!

„Amintirile își schimbă forma, iar visele nu sunt legate de adevăr, de aceea eu scriu tot ceea ce alege el să-și amintească. Vreau să-l vindec. Și vreau ca el să mă iubească pentru asta. Dar nu tot ceea ce se strică poate fi reparat.”

Pe de altă parte, mi-au plăcut extraordinar de mult personajele. Fiecare părea să păstreze greutatea anumitor alegeri, anumitor întâmplări și secrete. Inteligența disimulativă de care au dat dovadă nu știu dacă ar trebui lăudată, pe cât ar trebui condamnată. Dar, na, nu asta face ca un thriller să fie și mai interesant? Faptul că personajele interpretează roluri, se-ascund după degete, „încearcă să se scoată”? Dar, uite, apare „factorul declanșator” (în cazul de față acesta este cauzat de un anumit personaj care, surprinzător sau nu, se regăsește exact în locul în care cei doi soți își petrec weekend-ul), care urmează să dea peste cap toată aparenta „fericire & siguranță & liniște” a fericitului cuplu. De fapt, cred că acest lucru oricum era inevitabil, din moment ce pare că încă de la început sunt construite premisele unui ulterior dezastru - locul, spațiul, tensiunea, acele „bube supurânde” din relația lor care stau să explodeze și să împroaște boală în stânga și în dreapta. Te-aștepți, oricum, ca lucrurile să nu se termine cu bine, iar acest lucru îți este reiterat la sfârșitul cărții - pe bune, lucrurile chiar nu au cum să urmeze un scenariu fericit când, de fapt, adevărurile & secretele se dovedesc a fi atât de bolnave. Nu știu cine și-a meritat soarta și cine nu, dar știu că mă așteptam la acest lucru (evident, nu în această formă pe care Feeney a dat-o „concluziei”). Locco Feeney, locco! Să nu mai faci așa data viitoare; fii și tu mai cu suflet, zău așa!

„Ți-am dat cheia de fier pentru că vreau să-ți spun adevărul despre tot. Întregul adevăr. În acest moment, suntem extrem de fericiți și nu mai vreau să existe secrete între noi. Însă, când tu ai despachetat-o și ai ținut în mână cheia tuturor lucrurilor, ceva nu a părut să fie în regulă. De ce să ne ruinăm prezentul sau să punem în pericol viitorul din cauza trecutului meu? Mai bine să mai trăim puțin în această versiune fericită a noastră.”

Piatră, hârtie, foarfecă s-a dovedit a fi o lectură surprinzătoare, destul de faină, antrenantă, care s-a jucat cu mintea mea în cele din urmă. Știu că am văzut-o de foarte mult timp pe Goodreads, și de atunci mi-a atras atenția. Mă bucur enorm că prietenii de la Editura Storia Books au tradus-o, și abia aștept să apară și alte cărți ale autoarei. Prima a avut succes pentru mine, mai ales că sunt mare fan al genului thriller și, cel puțin în ultima perioadă, foarte puține alte cărți au reușit să mă surprindă plăcut, fiindcă am impresia (de vreun an încoace) că am ajuns să le citesc pe toate - în momentul de față, doar forma poveștilor variază, nicidecum subiectul, intriga și, deseori, chiar concluzia. A fost cazul și cărții de față, așa cum am și menționat, însă modul în care Alice Feeney a împachetat-o, modul în care a livrat-o mi s-a părut a fi special, interesant: pe mine, unul, nu m-a plictisit deloc, iar acțiunea chiar a avut ce-i trebuie, personajele, vorba unei prietene, „s-au adunat un grup de nebuni într-un loc nebun”, au fost exact ce trebuie să fie. În cele din urmă, este o carte pe care o recomand cu încredere și pentru care aș putea paria că are să vă surprindă și să vă poarte într-o aventură literară „thrillicistă” adevărată. Dacă sunteți fani ai acestui gen, vă plac cărțile dinamice, pline de întorsături de situație și cu acțiune complexă, atunci chiar ar trebui să-i dați o șansă, fiindcă într-adevăr merită!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Alice Feeney, Piatră, hârtie, foarfecă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!