Patru regine moarte, de Astrid Scholte - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Karla Dedu-Fotescu

Astrid Scholte a știut de la o vârstă foarte fragedă că vrea să fie înconjurată numai de lucru fantastice. A petrecut ultimii zece ani lucrând în domeniul cinematografiei și animației, dar și în televiziune, ca artist și manager. Momentele de vârf ale carierei sale includ contribuția la peliculele Avatar a lui James Cameron, Aventurile lui Tintin a lui Steven Spielberg și Happy Feet 2: Mumble dansează din nou a lui George Miller. Este o scriitoare care se bazează mult pe vizual, țelul ei fiind să surprindă și să redea exact imaginile vii care-i rulează ca niște filme în minte. Când nu scrie, pictează personajele fictive preferate și le face toate poftele stăpânilor ei blănoși, Lilo și Mickey. O puteți vizita la astridscholte.com.

„Națiunea divizată a Quadarei era un ecosistem, fiecare sector având propriul rol. Archia asigura recoltele și resursele naturale; Eonia dezvolta medicina și tehnologia; Ludia asigura arta, moda și divertismentul, iar Toria aranja importurile și exporturile între sectoare. Iar Codul Reginelor susținea sistemul.”

Keralie Corrington are 17 ani și poate părea inofensivă, însă, de fapt, este una dintre cele mai abile hoațe din Quadara și o mincinoasă redutabilă. Pe de altă parte, Varin este un cetățean onest din Eonia, cea mai dezvoltată regiune a Quadarei. Acesta intră în conflict cu Keralie atunci când tânăra îi fură un pachet, punându-i viața în pericol. Când băiatul încearcă să-și recupereze bunurile, el și Keralie se trezesc implicați într-o conspirație care va duce la uciderea celor patru regine ale Quadarei. Rămași fără opțiuni și nevoiți să fugă de fostul angajator al lui Keralie, tinerii se hotărăsc să-și unească forțele din dorința de-a descoperi cine le-a omorât pe suverane și de a-și salva totodată și propriile vieți. Când parteneriatul lor, inițial marcat de temeri și șovăieli, începe să se transforme într-o firavă poveste de dragoste, cei doi trebuie să cadă la pace cu tainele întunecate ale trecutului, în speranța unui viitor împreună, care, cu doar câteva zile în urmă, părea imposibil. Dar, înainte de toate, trebuie să rămână în viață și să descâlcească misterul din spatele morții celor patru regine ale țării. Un murder mystery alert și captivant, în care planurile făcute de personaje se bat cap în cap și au consecințe letale, romanul Patru regine moarte anunță apariția unui nou și interesant talent în literatura pentru tineri.

„- Să ai ceva, chiar și să fi avut în trecut, e mai bine decât să nu ai nimic.

- Ș icrezi că amintirile sunt suficiente ca să ne susțină? a întrebat. Prin întuneric?”

Să fiu surprins că mi-a plăcut așa mult? Neh! Să fiu surprins că n-am mai putut s-o las din mână din momentul în care m-am apucat de ea? Neh! Să fiu surprins că i-am dat 5 steluțe, deși e o carte fantasy și eu și fantasy-ul nu prea facem „casă bună”? Neh! Pe bune, chiar a fost o lectură neașteptat de bună și chiar extrem de tensionată, pentru că efectiv nu mai aveam răbdare să descopăr care este faza și cine este cel (sau cea) responsabil(ă) de moartea pe capete a reginelor. Și mai ales de ce! Cu alte cuvinte, eu cred că această carte poate fi citită și ca un fel de thriller fantasy destul de tensionat, cu un mister foarte bine dezvoltat și pus la punct de către Scholte. De personaje nici nu mai zic, fiindcă mi-a plăcut la maximum de Keralie. Bineînțeles, mi-a plăcut și universul magic în care se desfășoară totul, și parcă într-un fel m-a dus cu gândul la un roman distopic în care totul este împărțit pe districte, iar oamenii sunt într-un fel axați pe un anumit tip de activitate și trăiesc din asta. Cam aceasta ar fi ideea și în cartea lui Astrid Scholte, în care fiecare regină domnește asupra unui anumit „pământ”, și poate nu se înțeleg ele neapărat prea bine, dar cu siguranță fiecare are ceva de ascuns, fiecare are ceva de tăinuit!

„- Aceasta nu e o vendetă împotriva reginei Iris, ci - și-a dres glasul -, cred, un plan de a scăpa Quadara de toate reginele ei.”

Însă lucrurile încep să o ia razna în momentul în care acestea încep să fie asasinate. Încetul cu încetul, viața fiecăreia este pusă în pericol, și niciuna n-are să scape. Cine este responsabil de toate acestea și, mai ales, care este motivul pentru care reginele cad pe capete? Aici intervine Keralie, care se trezește deodată în această conspirație bizară, în această luptă întunecată și periculoasă în care nu s-a vrut vreodată a fi pusă, dar pe care acum este nevoită să o oprească. Încetul cu încetul, Astrid Scholte creează o premisă complexă, o acțiune foarte faină și tensionată, dinamică, de nici nu îți dai seama cum trec paginile, cum se întâmplă lucrurile și cum, în cele din urmă, ajungi la sfârșitul cărții și îți zici că, zău, chiar asta chiar a fost bună! Și a fost, recunosc, deși nu-s neapărat fan al genului, însă am reușit să găsesc în lectură foarte multe lucruri care m-au convins și mi-au fost pe plac: înainte de toate, acțiunea, iar apoi modul în care s-a conturat totul, intriga & desfășurarea acțiunii, personajele și tensiunea aceea bizară, neașteptatul, și parcă prindeai drag de reginele astea și voiai să fie salvate la timp, să nu se întâmple ceea ce Keralie a văzut că o să se întâmple...

„Acum mă puteam plimba prin palat fără să las în urmă o dâră de sânge, pentru că cine știe cine ar fi urmărit-o.”

Patru regine moarte este un roman care te prinde de la bun început și te ține captiv pe întreg parcursul lecturii. De altfel, și lectura este una foarte lejeră, rapidă, fiindcă îți este ușor să urmărești firul epic, iar Scholte s-a asigurat de faptul că-i oferă cititorului o doză de suspans la fiecare capitol. Chiar muream de curiozitate să văd cine este vinovatul, care este motivul, și mai ales ce o să se aleagă de Keralie care ajunge în niște circumstanțe destul de neplăcute și periculoase. Mi-a plăcut mult și povestea de dragoste din carte, care bineînțeles că era de nelipsit, dar care mi s-a părut că îi dă cărții o anumită esență, un anumit aer binevenit. N-a picat ca din pom, ci a fost și o poveste de dragoste ceva mai efervescentă, care a făcut casă bună cu restul acțiunii. De asemenea, au mai existat în carte și niște povești de dragoste mai puțin importante, dar la fel de frumoase, poate, și la fel de intense, chiar dacă n-au fost punctul de interes al autoarei. Iar la sfârșit, ei bine, când afli de fapt care-i toată faza, nu-ți spui decât că a meritat așteptarea, pentru că fiecare pare să se-așeze acum la locul său, exact așa cum trebuie!

„Nu trebuia să mai existe niciun fel de comunicare până când fapta nu era săvârșită. Până când erau moarte.

Toate.”

Chiar mi-a plăcut foarte mult cartea - și pe mine m-a surprins acest lucru -, fiind o lectură rapidă, ușoară și deosebit de plăcută, și pe-alocuri o lectură tensionată, misterioasă, plină de dinamică și acțiune. Nu spun că nu mă așteptam să-mi placă, ci spun doar că nu am avut așteptări. Pur și simplu am vrut să o citesc pentru că simțeam nevoia să citesc ceva fantasy (i-auzi?! și totuși zic că nu prea mă înțeleg cu acest gen?!), ceva care să-mi ofere o doză superbă & efervescentă de imaginație, pentru a mă minuna încă o dată de cât de multe este capabil creierul omului. Și uite, domle, că am primit un mistery deosebit de bun, în condițiile în care nu mă așteptam deloc la așa ceva. Dacă sunteți fani ai genului și vreți să citiți un fantasy bine dozat, cu tentă de mistery & thriller, atunci cu siguranță romanul lui Astrid Scholte este pentru voi - dinamic, tensionat, extrem de rapid, cu o poveste foarte bine dezvoltată și mai ales personaje & intrigi pe care nu ai cum să nu le iubești. Chiar vi-l recomand cu mare căldură! Să aveți parte de lecturi cât mai plăcute și pe placul vostru!

Toate fetele dispărute, de Megan Miranda - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Liviu Szőke

Meg Miranda este autoarea romanului Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam), bestseller internațional, recomandat de actrița Reese Witherspoon în cadrul clubului ei de carte și publicat în limba română la Leda Edge, dar și a altor romane de succes, precum The Perfect Stranger, The Girl from Widow Hills și Such a Quiet Place. De asemenea, a scris mai multe cărți pentru publicul tânăr. A crescut în New Jersey, a absolvit MIT și locuiește în Carolina de Nord, împreună cu soțul și cei doi copii ai lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitează MeganMiranda.com. Urmărește-o pe Megan Miranda pe Instagram pe @MeganLMiranda.

„Însă nu a dispărut, de fapt. Mai era ceva. O părticică pentru fiecare dintre noi, pe care o păstram ascunsă (...). 

Eram un oraș plin de temeri, în căutare de răspunsuri. Însă eram și un oraș plin de mincinoși.”

Un fenomenal roman de debut cu o provocare care te va ului: povestea este relatată în sens invers! Au trecut zece ani de când Nicolette Farrell a părăsit Cooley Ridge. Zece ani de când s-a despărțit de Tyler, bărbatul cu care credea că avea să se căsătorească. Zece ani de când cea mai bună prietenă a ei, Corinne, a dispărut, iar, de atunci, nimeni nu a mai aflat nimic despre aceasta. Când e informată că tatăl ei este bolnav, Nic locuiește în Philadelphia, iar viața pe care o duce aici nici că ar putea fi mai diferită de cea din adolescență. Imediat după apelul telefonic, tânăra revine în Cooley Ridge pentru a avea grijă de părintele ei, dar, la câteva zile de la întoarcerea în orășelul natal, o altă fată dispare, iar pe Nic o încearcă un sentiment terifiant de déjà-vu. În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu tânăra respectivă, Nic descoperă adevăruri șocante despre vecinii ei, despre propria familie, dar și despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat cu prietena ei, Corinne, în acea noapte bizară din urmă cu zece ani.

„Bârfele (...). Sunt primejdioase, pentru că pornesc de la ceva adevărat, de la o sămânță sădită în pământ, căpătând apoi viață proprie. Se amestecă laolaltă - adevărul și ficțiunea -, iar uneori devine foarte greu să mai faci distincție între ele. Uneori devine foarte greu să-ți mai amintești care parte mai există cu adevărat.”

De unde să încep, de unde să încep? Cred că voi spune că that was unexpected, și nu știu de ce, pentru că nu știam nimic despre această carte și autoare, și nici n-am citit descrierea de pe a patra copertă înainte de a mă aventura în lectură. Cu toate acestea, am fost plăcut surprins să descopăr o poveste destul de faină, interesantă, și cel puțin îndeajuns de plăcută încât să mă țină acolo de la început până la sfârșit, fără să-mi dau seama cum trec paginile și cum, încetul cu încetul, ajung la sfârșitul poveștii. Chiar a fost un thriller bun, după părerea mea, dat fiind faptul că în ultima perioadă am avut de-a face doar cu thrillere basic & banale, că deja încep să mă enervez și, în fine, nu contează! Romanul lui Megan Miranda mi-a plăcut, deși nu a fost memorabil sau waw-cine-știe-ce-carte. A fost un thriller chiar bun, care a reușit să mă poarte de-a lungul unei povești total neașteptate - mai ales când pleci cu premisa că „nimic neașteptat nu are să se întâmple”. Mi-au plăcut și personajele foarte mult, însă și acest cadru al acțiunii destul de ciudățel, tensiunea pe care Miranda a reușit să o creeze, însă și partea de profunzime pe care a reușit s-o insereze în carte. Îmi plac thrillerele care reușesc să îmbine acțiunea cu o tentă mai profundă, emoționantă - mi se pare că-i dau cărții cu totul alt aer!

„Umbrele se mișcau odată cu norii ce alunecau prin fața lunii. Formele întunecate, pe care le surprindeam cu coada ochiului, se strecurau precum niște monștri.”

Evident, avem de-a face oarecum cu intriga obișnuită și arhicunoscută, folosită foarte des de către autorii de thriller (oare ar trebui să fiu așa rău?): s-a întâmplat ceva în trecut, cineva se întoarce, tralalala, încep să iasă la iveală chestii, tralalala, nimic nu prea este ceea ce pare și pam, factorul declanșator - un cadavru. Dar mi-a plăcut tare mult modul în care Megan Miranda a ales să spună această poveste: în ordine cronologică invers. E foarte fain să știi „punctul de plecare” și apoi să ai ocazia de a urmări „ce s-a întâmplat înainte”, când tu de fapt știi încotro se îndreaptă deja toate lucrurile. Parcă încerci altfel să pui cap la cap lucrurile, să fii atent la detalii & indicii, să fii atent la ce spun și ce fac personajele. În orice az, chiar mi-a plăcut direcția în care au luat-o lucrurile, dar partea cea mai bună este că într-adevăr Megan Miranda a reușit să mă convingă de idee - că mai am o mică mare problemă și cu acele thrillere care nu reușesc să mă convingă îndeajuns de „motivul pentru care toate astea s-au întâmplat”. Mă bucur că n-a fost cazul și cu Toate fetele dispărute, căreia i-am dat patru steluțe și sincer să fiu - mai ales că vorbim despre thrillere, genul meu preferat - 4 steluțe sunt foarte, foarte multe, și înseamnă că respectiva carte chiar mi-a plăcut.

„Distanța, ca și timpul, doar un lucru pe care-l creăm noi.”

După cum bine știți, eu nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții în recenziile mele. La o adică, nu obișnuiesc să vorbesc despre ce se întâmplă, ce face x și cum îl cheamă pe y, încotro se îndreaptă z și, waw, sfârșitul ăla în care s-au întâmplat w lucruri și care m-a dat peste cap. Mi se pare că nu are niciun sens să fac acest lucru, și sunt absolut sigur că sunteți de acord. În general, încerc să descriu modul în care m-a făcut respectiva carte să mă simt (și dacă a reușit să mă facă să simt ceva), respectiv cum am perceput eu lectura: în funcție de gen, dacă m-a prins sau nu, dacă m-a emoționat sau nu, dacă a reușit să stârnească ceva în mine - sau nu. În cazul romanului lui Megan Miranda, chiar pot spune că, pe bune, m-a prins. M-a prins chiar de la bun început și m-a captivat îndeajuns de mult pentru a zbura pur și simplu printre pagini, deoarece voiam neapărat să știu încotro se îndreaptă, în sfârșit, lucrurile. Și chiar nu m-am așteptat ca romanul să ia această întorsătură, ceea ce înseamnă un punct în plus pentru romanul lui Megan Miranda. Chiar a fost o lectură interesantă și extrem de plăcută.

„Pădurea are ochi, monștri și povești.

Noi suntem ea la fel de mult pe cât și ea este noi.”

Pe scurt, îndeajuns de plăcută încât să vreau să citesc și celălalt roman al autoarei, Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam). Chiar cred că și acela este destul de bun, poate chiar mai bun decât cel de față - iau în considerare faptul că acesta este un roman de debut și, cel puțin în general, de obicei cărțile de debut se subclasează față de restul (dar sub nicio formă nu este un lucru obligatoriu, și știu numeroase exemple care „se abat de la regulă”). Chiar vă recomand cu mare căldură această carte, mai ales dacă sunteți fani ai genului thriller. Este un roman tensionat, foarte dinamic, cu o acțiune gândită și foarte multe întorsături de situație. Lucrurile sunt destul de întortocheate, și este greu să-ți dai seama încotro se îndreaptă toate. Dar, în cele din urmă, te lași bătut și lași acțiunea s-o ia pe traiectoria ei haotică și nebunească, și nu-ți mai rămâne decât să aștepți să vezi dacă, într-adevăr, Megan Miranda nu o gafează cu sfârșitul cărții: și, vă zic eu, chiar nu o gafează! Lecturi frumoase și pe placul vostru să aveți!

Ultima casă de pe strada Needless, de Catriona Ward (Crime Club) - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2023

Traducere: Carmen Ion

Catriona Ward s-a născut în Washington, DC, și a copilărit în SUA, Kenya, Madagascar, Yemen și Maroc. A studiat engleza la Universitatea din Oxford și a petrecut câțiva ani la New York, unde și-a câștigat existența ca actriță. Odată întoarsă la Londra, a începutul lucrul la primul său roman, în timp ce lucra pentru o fundație care luptă pentru drepturile omului și absolvea un masterat în screre creativă la Universitatea din East Anglia. Primul ei roman, Rawblood, a fost publicat în anul 2015 și a figurat pe lista descoperirilor literare WHSmith. Ward a câștigat premiul August Derleth pentru cel mai bun roman de groază în 2016 la British Fantasy Award pentru Rawblood și, din nou, în 2018, pentru Little Eve, devenind astfel prima femeie care a obținut de două ori prestigioasa distincție. Romanul Little Eve a fost recompensat, de asemenea, cu faimosul Shirley Jackson Award pentru cel mai bun roman și a fost desemnat „Cartea anului 2018” de publicația britanică The Guardian. Cel mai recent roman, Sundial, a fost publicat de Viper în 2022. 

„Am dat jos oglinzile din casă acum câțiva ani pentru că o supărau pe Lauren. Dar n-am voie de oglinzi ca să știu cum arăt. Vorbele ei m-au durut (...). Burdihanul meu e un sac de cauciuc. Stă atârnat de corpul meu ca prins în curele. Mă îngraș pe zi ce trece. Am pierdut șirul kilogramelor. Dărâm lucruri, mă izbesc de uși. Nu m-am obișnuit cu spațiul pe care îl ocup în lume.”

N-ai să crezi ce se ascunde în ultima casă de pe strada Needless! Aceasta este o poveste despre un criminal. Un copil furat. O răzbunare. Aceasta este povestea lui Ted, care locuiește împreună cu fiica sa, Lauren, și pisica lor, Olivia, într-o casă obișnuită de la capătul unei străzi obișnuite. Toate aceste lucruri sunt adevărate. Totuși, o parte dintre ele sunt minciuni. Crezi că știi ce se află în ultima casă de pe strada Needless. Crezi că ai mai citit povestea asta. În pădurea întunecată de la capătul străzii e îngropat ceva. Dar nu este ceea ce crezi… O poveste extraordinară care îi va captiva și emoționa pe cititori în egală măsură, Ultima casă de pe strada Needless este un roman de o frumusețe sfâșietoare, în care scriitoarea face dovada nestăvilitei sale imaginații. 

„- În fiecare dintre noi se află un monstru, Ted, zice el. Dacă l-ai lăsat pe al tău să iasă, s-ar putea să descoperi că n-o să te înghită. 

Dintr-odată nu mai e aceeași persoană. Pare un cărăbuș otrăvitor, nu un gândac mic și inofensiv. Am dificultăți de respirație. Cum de și-a dat seama? Doar am fost foarte precaut.”

Cred că e printre puținele dăți când mă simt așa după ce termin de lecturat un roman, iar prin așa ar trebui să se înțeleagă faptul că nu-știu-dacă-mi-a-plăcut-de-mor-sau-nu-mi-a-plăcut-deloc. Dat fiind faptul că nu pot ajunge la un consens cu mine, am să-i las cărții - cel puțin momentan - doar trei steluțe, calea de mijloc, că-s drăguț și nu voi rotunji 2,5 la 2, ci la 3. În sine, povestea a avut un minunat și foarte bun punct de plecare. Pe parcurs, în schimb, m-a pierdut. Rău de tot. M-a pierdut de ajunsesem într-un punct în care nu mai știam încotro s-o iau, care-i faza cu personajele, cine face ce, de ce, cum, când, unde și așa mai departe. Bun, la un moment dat am înțeles pe deplin cum stă treaba - dar până la acel la un moment dat, nu am fost deloc convins de ce se-ntâmplă în carte. Bun, bun, înțeleg, și chiar nu pot să nu apreciez că este în sine vorba despre o carte de ficțiune (deși autoarea, în secțiunea de mulțumiri, chiar aduce în lumină „punctul de inspirație” al cărții); fiind vorba despre o carte de ficțiune, cam orice se poate întâmpla și nu prea ai cum să spui „ei, dar așa ceva n-are cum să fie posibil”. Apreciez faptul că într-o carte un autor poate scrie despre orice, dar apreciez și faptul că eu pot considera oricum respectiva lectură. Iar cu romanul lui Ward, lucrurile au cam scârțâit...

„(...) În noaptea asta sunt parte din pădure. Pădurea mă păstrează în inima ei.”

În aceeași măsură, simt că mi-a plăcut la nebunie romanul de față. Motivele? L-am dat gata extrem de rapid, chiar am citit cartea aceasta pe repede înainte fiindcă m-a atras maxim povestea, mi-au plăcut maxim personajele, artificiile pe care autoarea le-a folosit, dar și modul în care a scris-o: avem parte de o poveste bine pusă la punct (chiar dacă haotică pe alocuri de nu mai știi de unde s-o iei), de acea parte profundă & emoționantă pe care eu, unul, o caut la anumite cărți thriller, de tensiune, scene care reușesc oarecum să-ți provoace o stare bizară, descrieri interesante. În fine, acțiunea chiar este interesantă, dar nu am putut scăpa de sentimentul că „îi lipsește ceva”. Și acest ceva cred că este întocmai credibilitatea pe care nu i-am putut-o oferi. Repet, la sfârșit „se face lumină”, și începi să-ți dai seama de niște lucruri, totul se leagă și-ți spui „ah, deci asta era treaba”. M-a șocat, recunosc, dar după șocul acesta extrem de plăcut am început să mă gândesc dacă, într-adevăr, a reușit să mă convingă de ce a vrut de fapt să spună. Nu pot să-mi răspund la această întrebare, iar acest lucru implică și faptul că nu pot să spun dacă ori mi-a plăcut la nebunie, ori a fost pur și simplu o lectură mediocră. O lectură care, da, mi-a stârnit interesul, dar care m-a lăsat și rece când vine vorba de anumite aspecte.

„Știu cum s-o rănesc la rândul meu. Știu locul de care se teme cel mai tare.”

I-am împrumutat-o unei prietene și am întrebat-o cum i se pare. „Nu știu ce să zic, este destul de ciudată, ceva cu o pisicuță care vorbește, s-o întâmplat ceva în trecut, o fetiță care o dispărut, nu știu, nu-mi dau seama dacă-mi place sau nu, e bizară”. Și cam așa este... O carte bizară. O lectură destul de atipică, aș spune, și m-a bucurat partea aceasta de noutate, autenticitate, fiindcă multor autori de cărți thriller le lipsește. Să spun că este thriller - hmmm, poate aș greși, fiindcă este o carte care reușește să abordeze și alte subiecte, subiecte destul de sensibile, aș putea spune. Dar gama de personaje bizare, acest nesfârșit tandem între trecut-prezent, tralalala, secrete, păduri întunecate, urmăriri, personaje care caută și au nevoie de răzbunare, lucruri pe care nu ți le poți explica, fraze bizare, întâmplări la fel de ciudate și inexplicabile - a fost prea multă „lipsă de sens” până când totul s-a legat, și este ca și cum totul a venit mult prea violent și din acest motiv nu-mi dau seama - repet - dacă sunt într-adevăr convins de ce a vrut Catriona Ward să spună în Ultima casă de pe strada Needless. 

„De câte ori poate îngenunchea cineva înainte de a se lăsa distrus pe vecie? Când ai de-a face cu lucruri distruse, trebuie să te porți cu mare grijă; uneori ele se prăbușesc și în cădere le distrug, la rândul lor, pe celelalte.”

Să zic că aș fi vrut less lipsă de sens și more raționament? Da, Catriona, ai voie să faci orice vrei cu romanul și povestea ta, cu personajele și secretele lor, cu nebuniile și problemele lor. Dar, pe bune, ce-ar fi fost ca totul să fie mai bine închegat, să știu și eu una bună, vorba aia, și să nu mă porți într-un roller coaster de ciudățenii? Poate atunci chiar aș fi apreciat romanul acesta la adevăratul potențial pe care sunt absolut sigur că îl are. Cum să spui, chiar nu-i o lectură rea, este o lectură foarte bună care merge rapid și care te poartă printr-o serie de stări. Dar mi-e atât de greu să am o părere clară, fiindcă sunt atât de confuz de tot ce am citit și toată povestea, încât cred că am nevoie de timp pentru ca lucrurile să se așeze în mintea mea. Sunt sigur că voi reveni peste 1-2 săptămâni la această recenzie și mă voi întreba cum stă treaba, dacă până la urmă mi-a plăcut sau nu. În consecință, fie voi modifica rating-ul la unul mai mare, fie îl voi lăsa așa, că-i bine cât e acum. Nu știu, momentan chiar nu mă pot pronunța. În schimb știu că este o carte care cu siguranță te captivează și te face să vrei să afli mai rapid care-i faza și cum stau lucrurile. O lectură ușoară, interesantă, plină de mister și tensionată pe alocuri, dar care nu a reușit să mă convingă întocmai de anumite lucruri.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Catriona Ward, Ultima casă de pe strada Needless, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

Noutăți de la Editura Lebăda Neagră

Copiii Frasinului și ai Ulmului - Neil Price (traducere de către Sigrid Crasnean)

Declarată în 2020 Carte a de Istorie a Anului de Times & Sunday Times Marea Britanie. Inclusă în selecțiile New Yorker și History Today „Cele mai bune cărți de citit în 2020”!

Neil Price ne invită într-o călătorie printre povești, atestări și descoperiri arheologice, pe meandrele unei analize culturale, sociale și politice. Ținând cont de dovezile incomplete, îmbinând istoria consacrată și cea netradițională, autorul introduce cititorul în literatura nordică veche și încurajează cu entuziasm lectura acesteia, oferind comentarii (cu elemente speculative și controversate) legate de lumea pre-vikingilor, vikingilor și a diasporei, atât în jurul Mării Nordului, cât și dincolo de ea. 

„Copiii Frasinului și ai Ulmului. O istorie a vikingilor de Neil Price este o relatare cuprinzătoare și captivantă a Epocii vikingilor. Fără a se eschiva niciun moment de faptele violente ale vikingilor, Price are talentul de a înțelege detalii prozaice, astfel încât spune o poveste îndrăzneață a unei societăți total diferită de a noastră.” (Jóhanna Katrín Friðriksdóttir, History Today)

Mar del Plata - Claudio Fava (traducere de către Ingrid Beatrice Coman-Prodan)

Bazat pe o poveste adevărată, romanul lui Claudio Fava definește prietenia, solidaritatea, sacrificiul și libertatea în Argentina asuprită de discreționarul Videla. Jucătorii echipei de rugby din Mar del Plata reprezintă poporul oricărui regim dictatorial. Fava aduce în prim-plan teme încă dezbătute în procese pentru crime împotriva umanității. 

„O poveste puternică și sfâșietoare despre sacrificiu și curaj.” (Le Monde)

Mulțumim, Editura Lebăda Neagră, pentru cărți așa de frumoase!

Nimeni nu vorbește despre asta, de Patricia Lockwood - Recenzie

Editura: Pandora M 

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Traducere: Domnica Drumea

Patricia Lockwood (născută în anul 1982) este poetă, eseistă și romancieră. Volumul ei de memorii din 2017, Priestdaddy, a câștigat Thurber Prize for American Humor. Printre cele mai cunoscute volume de poezie ale sale se numără Motherland Fatherland Homelandsexuals, din 2014, declarat de The New York Times una dintre cele mai bune cărți ale anului. Scrie eseuri și publică în mod constant în London Review of Books. Nimeni nu vorbește despre asta (Editura Pandora M, colecția Anansi. World Fiction, 2022, traducere de către Dominica Drumea) este primul ei roman, despre care, din 2021, vorbește toată lumea. Trăiește în Savannah, Georgia.

„Văzuse cum secolul se învolburase către propria-i concluzie și știa cum se desfășuraseră lucrurile. Sentința o dăduse un cer în robe lungi, negre, de judecător, și ea plutea deasupra și vedea totul, totul, și mult în urmă, și a întors spatele, înfricoșată, zilei sale senine și luminoase.”

Roman câștigător al Dylan Thomas Prize. Finalist al Booker Prize 2021. Finalist al Women’s Prize for Fiction 2021. Tânăra naratoare a acestui roman a cunoscut recent celebritatea datorită postărilor sale de pe internet, iar în prezent călătorește în toată lumea pentru a-și întâlni fanii. Pe fundalul unei astfel de existențe sclipitoare revine însă gândul obsedant că un cor de voci anonime îi dictează gândurile în timp ce navighează și-și întreține imaginea în ceea ce ea numește „Portalul". Însă când un eveniment tragic din lumea reală îi solicită cu totul prezența, tânăra va fi izbită de bunătatea, empatia și dreptatea ce există în lume din abundență, dar și de avalanșa de dovezi contrare acestora. Fragmentar și omniscient, incisiv și onest, Nimeni nu vorbește despre asta constituie o meditație profundă asupra iubirii, limbajului și relațiilor interumane. Patricia Lockwood este, fără îndoială, o voce unică în literatura americană contemporană.

„«Fluxul conștiinței!», a strigat ea pe scenă în Jamaica, unde apa avea cea mai pură nuanță de turcoaz. Deși poate nu pentru multă vreme, s-a gândit ea în secret. «Cu multă vreme în urmă, fluxul conștiinței a fost dobândit de un bărbat care voia ca soția lui să tragă vânturi pe el. Dar cum rămâne cu fluxul conștiinței care nu este în întregime al tău?»”

Booker Prize 2021? Hmm... Nu știu ce să spun, poate știi alții s-o spună mai bine, dar pe mine nu m-a convins mai deloc faptul că acest roman chiar ar merita laureat cu Booker Prize. Evident, spun asta bazându-mă pe experiența literară pe care am avut-o cu Patricia Lockwood, una care m-a dezamăgit în primul rând pentru că aveam așteptări mari. În primul rând, cartea chiar are premisele și potențialul de a fi profund emoționantă - cu toate acestea, n-am avut parte decât de o lectură fragmentată, plină de fragmente și fraze pe care le-am considerat inutile & irelevante, chestii gratuite, fără sens, despre această „eră” digitală în care ne-am pierdut și ne pierdem cu toți capetele, în care identitățile se vând pe internet sub un status și un avatar, femeile devin bărbați, bărbații devin femei, copii devin adulți, adulții devin copii; pe scurt, o lume a posibilităților în care nimicul are sens în tandem cu un tot unitar la fel de plin de sens. Romanul este împărțit în două, și trebuie să recunosc că a doua parte mi-a plăcut mult, mult mai mult, mi s-a părut mult mai personală și profundă, chiar emoționantă. Naratorul este, de fapt, o tânără „obsedată” de internet („portalul”), și decide să ne prezinte o pledoarie lungă de postări și chestii ciudate de pe Twitter, cum percepe ea faza asta cu internetul, și cum internetul duce comunicarea digitală la o „comunicare umană” mult deficitară, disfuncțională. Și așa mai departe.

„Încă există o viață reală care să fie trăită, încă sunt lucruri reale care să fie făcute, s-a gândit ea într-o noapte, în timp ce-și ajuta o prietenă să-și curețe mâinile, fața și părul de sânge de oposum. Încă sunt chestii gata stabilite, încă sunt chestii în alb și negru.”

În esență, calitatea și efectele media și digitalului, internetului, depind de competențele fiecărui utilizator, nu? La o adică, dacă obișnuiești să te uiți la televizor nu ești neapărat mai prost, dacă citești ziare nu te face neapărat mai deștept și tot așa. Legat de perspectiva autoarei asupra acestora, nu știu ce să spun... M-a lăsat rece și nu m-am putut conecta cu tot ce se-ntâmplă (dacă se întâmplă!), cu tot ce spune, face, povestește, monologhează. Nu. Nu am văzut nimic amuzant în carte, ci doar pe alocuri, și cam încep să mă îndoiesc de ce spune exegeza, fiindcă de obicei chiar obișnuiesc să citesc ceea ce spun alți autori sau reviste de renume. În fine. Prima parte, așadar, nu mi-a plăcut mai deloc, și partea ceva mai interesantă este faptul că, într-adevăr, sunt unele lucruri care îți dau de gândit - și doar atât, că îți iei gândul destul de rapid de la ele -, și că romanul se citește fără a te solicita (l-am citit cap-coadă într-o singură repriză de lectură). Sau, de fapt, ar fi trebuit să mă solicite? Asta-i buba, faptul că nu l-am citit cum ar fi trebuit să fie citit? Nu știu și, în orice caz, nu-mi pasă. Eu cred că Patricia Lockwood ne poate oferi ceva cu adevărat emoționa, precum și o perspectivă mult mai profundă asupra acestei idei. 

„O să fii atât de înțeleaptă! O să înțelegi totul despre vremurile noastre! Și n-o să știi nimic despre noi!”

De altfel, această perspectivă profundă despre care vorbesc am regăsit-o în partea a doua, în care ni se livrează o poveste emoționantă despre familia naratoarei lovită de durere din cauza unei situații nu doar imprevizibile, ci și inevitabile, neschimbabile. Dar faptul că prima parte este atât de lungă, atât de superficială - cu asta nu m-am putut obișnui și m-a enervat extrem de tare. Am simțit un efort inegal din partea lui Lockwood, irosindu-și jumătate din carte vorbind despre aceste platitudini twitteriene, când ar fi putut să provoace emoțional și să atingă, să miște mult mai mult cititorii - așa cum o face în a doua parte, de exemplu. Un roman care s-a vrut a fi satiric, tăios, incisiv, acid și sulfuric, prin observațiile pe care Lockwood le face. Un roman direct și real, autentic în special datorită temei abordare - un roman despre Twitter, emoji, reclame perverse, oameni care se vând pe internet, într-o parodie a realității pe care o trăim. Mai degrabă decât parodie, un roman care-ți lasă un gust amar și care reușește să trateze - deși cu superficialitate, după părerea mea - importante subiecte ale societății actuale: conștiința comună a societății care „hiperuzează” internetul, chiar fără să-i știe adevăratul potențial. Trump („dictatorul”), social media, „spălarea liberală a creierului” - totul pare să aibă sens, dar în același timp pare să nu aibă.

„Când a părăsit portalul, Firul a tras-o înapoi. N-a putut să nu-l urmeze. Poate că asta lega totul laolaltă, contopind-o într-o coerență indestructibilă.”

Cartea pare a fi despre identitatea socială, într-o „comunitate online” care estompează rapid și sigur granițele realității - care te face să fii părtaș, care te face să fii activ, să participi la discuții, să postezi pe social media și să rămâi în permanență la curent cu ce se vehiculează în acest mediu. Chiar dacă scriitura este fragmentată - în stilul unor tweet-uri -, Lockwood tot reușește oarecum să surprindă ceea ce și-a propus. Dar, și probabil am să repet anumite lucruri, schimbarea dramatică, violentă, între cele două registre - partea I și partea a II-a - mi s-a părut mult prea stridentă, deși ne-am putea gândi că întocmai asta a vrut și autoarea să reitereze în Nimeni nu vorbește despre asta: diferența exacerbată dintre „viața din online” și „viața din realitate”, șocul brusc care zdruncină, te-aduce la realitate. Ar putea fi un truc destul de inteligent, ce-i drept, subliniind un șoc emoțional al protagonistei, în tandem cu un șoc emoțional pentru cititor. În concluzie, romanul Patriciei Lockwood, aflat pe lista scurtă pentru Booker Prize 2021, cu siguranță este un roman care ar fi putut fi mult mai bun, având tot potențialul necesar. Totuși, pentru mine n-a fost să fie, și a fost doar o lectură care pe alocuri a scârțâit, dar în cele din urmă a fost îndeajuns de interesantă pentru a o citi până la sfârșit.