Femeia albă pe bicicleta verde, de Monique Roffey - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Litera Premium

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2012

Traducere: Mirella Acsente

Monique Roffey s-a născut în Port of Spain, Trinidad, și a crescut în Anglia. În 2002 a publicat primul ei roman, Sun Dog, care s-a bucurat de apreciere din partea criticii și a publicului. De atunci, Roffey a lucrat ca director regional pentru Arvon Foundation (2002-2006) și a deținut postul de fellow al Royal Literary Fund la Universitățile Sussex și Chichester (2006-2009). În 2010, Femeia albă pe bicicleta verde (The White Woman on the Green Bicycle), al doilea roman al scriitoarei, a intrat pe lista scurtă de nominalizări la Premiul Orange, iar în 2011 a fost nominalizat la Premiul Encore, care se acordă celui mai bun al doilea roman al unui scriitor. De atunci, cartea a fost publicată în Statele Unite ale Americii, în Australia și în Europa. În iulie 2012 îi apare cel de-al treilea roman, Archipelago, lansat aproape în același timp în Marea Britanie, în Statele Unite și în Trinidad. Monique Roffey trăiește în nordul Londrei și își petrece cea mai mare parte a zilei în pijama, scriind, activitate pe care o vede mai degrabă ca pe un mod de viață decât ca pe un job.

„Noi doi supraviețuim din propria noastră glorie trecută.”

Când soții Sabine și George Harwood ajung din Anglia în Trinidad, la jumătatea anilor ’50, aduc cu ei doar câteva geamantane și bicicleta verde a lui Sabine, plănuind să nu rămână aici mai mult de trei ani. Dar luxurianta insulă caraibă îl vrăjește profund şi iremediabil pe George, în vreme ce soția lui se simte chinuită de căldură, izolată şi stânjenită de segregarea rasială. Singura mângâiere o reprezintă plimbările pe frumoasa ei bicicletă verde, care o duce pe Sabine în locuri unde n-ar fi vrut să ajungă. Dragostea pentru soțul ei o ține prizonieră pe insulă decenii la rând, până într-o zi, când George descoperă cu totul întâmplător cât de mari și de multe sunt secretele care și-au făcut loc între ei în toți acești ani. Copleșit de remușcări, simte o nevoie disperată de a-i dovedi soției iubirea pe care i-o poartă încă. Dar consecințele sunt tragice.

„- Păi, pe urmă vine dragostea. E posibil să-ți placă o mulțime de oameni. Dar inima e mică și pretențioasă; știe exact pe cine vrea. În ea nu e loc să iubești decât unul sau doi oameni într-o viață.”

Anul trecut, pe când așteptam cu nerăbdare postarea listei cu invitații FILIT 2022, mă întrebam cu ce autori mă voi întâlni. După ce s-a anunțat, printre mulți autori pe care i-am citit și îi știam, am observat și un nume pe care nu știam de unde să îl iau: Monique Roffey. Am stat și m-am gândit bine, îmi tot ziceam că îmi sună cunoscut. Apoi m-am dus acasă, m-am uitat în bibliotecă și am început să caut. Să caut și să tot caut până am văzut: Monique Roffey. Cartea? Femeia albă pe bicileta verde. Ah, deci asta era. Aveam certitudinea că am mai auzit de Roffy. Gândiți-vă că aveam această carte în bibliotecă de aproape 10 ani, de prin 2012, de când a apărut. Însă abia anul trecut am citit-o. Am citit-o pentru că am vrut să știu despre ce este înainte de a merge la întâlnirea cu autoarea. Și mă bucur că am citit-o și că am autograful lui Roffey, pentru că dincolo de cartea aceasta, dincolo de faptul că nu prea mi-a plăcut, am descoperit că Monique Roffey este un om tare, tare frumos, cu o inteligență aparte și o înțelepciune debordantă. Poate romanul acesta nu este cel mai bun, însă în 2022 a publicat The Mermaid of Black Conch, carte din care a și citit la eveniment - vreau să vă spun că m-a convins doar din câteva fragmente pe care le-a citit că este un roman pe care trebuie neapărat să îl am. Privitor la acest roman, chiar autoarea a afirmat că imaginea acestui cuplu - Sabine & George - este inspirată chiar din imaginea părinților ei, pe care întotdeauna i-a perceput drept cei mai frumoși oameni de pe pământ, cu o relație demnă de invidiat și admirat deopotrivă.

„Trinidadul avea propriile reguli. Am petrecut acele prime luni învățându-le repede.”

Romanul de față n-a fost tocmai pe gustul meu, dar e OK. Nu toate cărțile trebuie să ne dea pe spate, nu-i așa? Totuși, mi se pare ciudățel că a fost nominalizat la un așa prestigios precum Orange Prize for Fiction. În cartea aceasta, găsim o descriere intimă a căsniciei, o descriere care se întinde pe aproximativ 50 de ani, în Trinidadul postcolonial. Narat în registre temporale alternante, cu perspective alternante, se surprinde în același timp și portretul & identitatea unei societăți în schimbare, care în sfârșit își reconciliază trecutul și își îndreaptă privirea spre viitorul iminent. Povestea lui George și Sabine Harwood care, imediat ce se căsătoresc, decide să se mute în Trinidad. Chiar dacă Sabine este destul de reticentă, George este nevoit pentru că a semnat un contract de muncă pentru 3 ani. Inițial, șederea se vrea a fi pe termen scurt, dar Sabine nu poate scăpa de senzația că acești „coloniști englezi” nu sunt bineveniți în Trinidad. Treptat, ea își dă seama că George nu are nicio intenție de a se întoarce în Anglia, lăsându-se sedus de ideea bogăției, renumelui și importanței sociale, care în Anglia altfel sunt de neatins. Sabine se simte din ce în ce mai prinsă într-o colivie, într-o țară pe care nu ar putea-o considera ospitalieră, primitoare; chiar dacă își iubește soțul, este conștientă de faptul că acesta i-a trădat încrederea și nu se ține de cuvânt. Cartea urmărește evoluția căsniciei celor doi, în diferite circumstanțe sociale, din prisma a mai multor perspective diferite.

„- Doc, el citește cărți. Știe câte ceva. Natura vorbește mai tare ca filosofia. Fulgeru' anunță tunetu'. Hoțul își aruncă mantia în spate. Io-ți zic asta. Acu-i o mulțime dă fulgere. A apărut el. A venit să-și salveze copiii supărați ș-oprimați. A ven't să ne-ajute, ș-a aruncat acilea ancora. Peste tot, lumea binecuvântează numele eroului. Eric WIlliams. O să se ridice monomente-n numele lui.”

Povestea începe în anul 2006, când cei doi sunt septuagenari, și urmărește o cronologie descrescătoare. Astfel, suntem martori ai schimbării - atât a atitudinii lor unul față de celălalt, cât și atitudinii față de propriii copii, față de societatea din Trinidad, martori ai turbulențelor, lăcomiei și corupției politice, care par să reflecte însăși dinamica căsniciei, cuplului: George alege să îmbrățișeze lăcomia, căutând mereu alternative de a se îmbogăți, de a face bani, iar Sabine nu reușește să se acomodeze în noua casă și în noua țară, nu se simte în largul ei, nu este confortabilă, dar încearcă totuși să se adapteze spațiului, cu tot ce presupune acesta - oameni, întâmplări, politică, stil de viață diferit. Într-un fel, Femeia albă pe bicicleta verde are nuanțele unui roman politic, iar călătoriile emoționale ale personajelor reflectă deseori schimbările politice ale țării. Imaginile pe care Roffey le surprinde sunt foarte interesante, reușind să evoce o bogăție vizuală în care însăși frumusețea insulei pe care cei doi trăiesc devine un fel de personaj secundar care completează textura & culoarea narațiunii - Sabine este cea prin ochii căreia ne este relevată frumusețea naturală a insulei, completând astfel vocea narativă. Pentru ea, însăși aceste dealuri reprezintă o amenințare lascivă, deoarece George „le iubește”, ceea ce îl face să-și dorească și mai mult aici, în Trinidad, în pofida dorințelor și rugăminților lui Sabine.

„- E un drept câștigat prin naștere, răspunse Christobel. Oricine s-a născut aici e creol de un anumit fel, cu excepția celor de origine indiană. Ei au sosit aici cu toată cultura lor intactă. Ceilalți am fost cu toții aclimatizați. Ne-am pierdut limba maternă. Nimeni de aici nu vorbește spaniolă, franceză sau vreo limbă africană. Ici și colo, în locurile îndepărtate, mai există puțin patois francez. Am fost transformați din ceea ce eram (...). Peisajul, soarele. Temperatura. Căldura ne afectează pe toți în final, mai ales pe europeni. Am văzut atâția venind și plecând. Țânțarilor le place pielea albă. George, ție îți place aici?”

Femeia albă pe bicicleta verde spune povestea unui cuplu, reiterează portretul unui cuplu care încetul cu încetul, în ciuda dorințelor și pornirilor, încearcă să se adapteze unei țări și unei culturi în care se simt străini, nu neapărat bineveniți. Cei doi își înțeleg circumstanțele doar din perspectiva unor drepturi și privilegii presupuse - chiar dacă fiecare dintre ei răspunde diferit la condițiile schimbătoare. De altfel, percepțiile celor doi oferă o perspectivă viabilă asupra istoriei Trinidadului, după cum însăși Roffey a ținut să menționeze la evenimentul de întâlnire cu cititorii. În timp ce citeam romanul, am știut că citesc de fapt un fel de roman politic, un roman care relevă istoria țării din perspectiva cuplului format de Sabine și George. Cu toate acestea, a fost o lectură pe alocuri rece, care n-a reușit să mă miște exact cum mi-aș fi dorit. Monique Roffey a reușit să scrie un roman colorat, un roman efervescent, o operă panoramică prin intermediul căreia reușește să-și transmită viziunea asupra, într-un final, țării sale, asupra locului în care s-a născut, oferind o experiență bogată, o viziune efervescentă a lumii în care părinții ei a trecut. Înțelegând istoria lor, încercând „să o teoretizeze”, Monique Roffey ajunge să își înțeleagă propria-i viață; or, poate chiar asta încearcă. În orice caz, știu că abia aștept să citesc și cel mai recent roman al autoarei, și mă întristează că nu este apărut și la noi. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor, pe placul vostru!

Paradis, de Abdulrazak Gurnah - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Clasici Litera

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2022

Număr de pagini: 336

Traducere: Andreea Năstase

Abdulrazak Gurnah s-a născut în anul 1948 și a fost profesor de limba engleză la Universitatea din Kent. Este autorul a zece romane: Memory of Departure (1987), Pilgrims Way (1988), Dottie (1990), Paradis (Paradise, 1994, finalist la Booker Prize și Whitbread Award), Admiring Silence (1996), Pe țărm (By the Sea, 2001, nominalizat la Booker Prize și finalist la Los Angeles Times Book Award), Abandon (Desertion, 2005, finalist la Commonwealth Writer's Prize), The Last Gift (2011), Gravel Heart (2017) și Vieți în derivă (Afterlives, 2020, finalist la Orwell Prize for Fiction și nominalizat la Walter Scott Prize). În anul 2021 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru abordarea fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților suspendați între culturi și continente”. Locuiește în Canterbury.

„(...) Tatăl se aplecă la nivelul lui și-i strânse mâna. Îi vorbi câteva minute, iar la sfârșit în ochi îi apărură lacrimi. După aceea, Yusuf nu-și putu aminti ce-i zisese, dar fără îndoială fusese vorba de Dumnezeu.”

Yusuf duce o viață liniștită cu familia sa într-un orășel din Africa de Est, iar când e înștiințat că urmează să plece departe de casă primește vestea senin. Nu-i trece prin minte să întrebe de ce trebuie să-l însoțească pe unchiul Aziz și de ce a fost organizată atât de rapid expediția; nu întreabă nici măcar când se va întoarce. Adevărul este că „unchiul“ e un negustor bogat și puternic, iar Yusuf i-a fost încredințat drept zălog pentru datoriile tatălui său. Paradis este o tapiserie complexă în care se întrețes mituri, vise și tradițiile biblică și coranică, povestea maturizării unui băiat într-o Africă măcinată de colonialism și violență.

„(...) Țânțarii roiau în jurul lor, cerând sânge cu tânguiri ascuțite. Dacă cearșafurile le alunecau de pe trupuri, țânțarii se adunau instantaneu să se bucure de festin. Yusuf visă că le putea vedea săbiile cu margini zimțate pătrunzându-i în carne.”

După ce am terminat de citit romanul lui Abdulrazak Gurnah, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2021, mi-am zis: „Dumnezeule, ce lectură”! Pentru că a fost o carte pur și simplu minunată, atât de minunată încât nu cred că aș putea surprinde într-o recenzie acest lucru. A fost o carte spectaculoasă, emoționantă și profundă prin tematica abordată; și, să fim serioși, pe cine nu ar emoționa o carte în care este vorba despre un copil slav? Într-o lume a comerțului cu caravane, Tanzania de astăzi, sud-estul Africii, o lume a negustorilor din diferite părți ale Indiei, Arabiei, Africii, sub dominația colonială germană, în care totul este tradițional - de la tragedie, până la ură și durere, risc și romantism, viață și dinamica lumii. Cu o culoare locală impresionantă prin care Gurnah reușește să redea atmosfera cărții - o atmosferă efervescentă, palpabilă, imediată -, romanul de față reușește să te poarte într-o călătorie minunată la capătul căreia te regăsești cu lacrimi în ochi, sperând la o viață mai bună pentru dragul de Yusuf, copilul devenit adult înainte de vreme, copilul pentru care viața înseamnă un singur lucru: a-și sluji „mai marii” și a asculta „de unchiul”.

„- Nu-i plăcut să te gândești că așa o să fie și în rai? întrebă șoptit Hamid pe fundalul sonor al apei învolburate. Cascade mai frumoase decât orice închipuire a noastră. Chiar mai frumoase decât asta de aici, dacă-ți vine să crezi, Yusuf. Știai că de acolo izvorăsc toate apele de pe pământ? Cele patru fluvii ale paradisului. Curg în direcții diferite, spre miazănoape, spre miazăzi, spre răsărit și spre apus, împărțind grădina lui Dumnezeu în sferturi. Și e apă peste tot.”

Este primul meu contact cu laureatul Premiului Nobel, dar cu siguranță nu va fi ultimul. Am descoperit o proză extrem de bine gândită, emoționantă și profundă, în care se întrețes mai multe registre stilistice, mai multe teme și „substraturi”: mitologie, religie, tradiție biblică & coranică, într-o poveste care îl are în centru Yusuf (nume cu semnificație biblică?!), într-un roman curios și surprinzător, complex și complet aș putea spune. Prietena lui Yusuf cu Khalil m-a emoționat profund, dar m-a șocat și mai mult ce se întâmplă cu Yusuf pe măsură ce crește și se transformă într-un băiat atrăgător atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Și într-un grup în care sunt doar bărbați, oare ce se poate întâmpla? Întâlnindu-se cu oameni bizari, dar și oameni minunați, fizicul lui Yusuf începe să devină un blestem și o binecuvântare în același timp. O poveste bogată, efervescentă, dar în care pulsează o amenințare deși absentă, silențioasă, deosebit de vibrantă și violentă: europenii. Nu am putut să nu simt și eu acest lucru, pe măsură ce Yusuf continua să crească și să învețe despre oameni, locuri, despre clase sociale și coexistența mai multor religii, existența mai multor „zei” cărora să te supui. 

„- Nu vrea să te audă, bwana tajiri, explică în grabă Nyundo, străduindu-se să țină pasul cu șuvoiul de vorbe ce ieșea din gura lui Chatu. Zice: N-o să așteptăm până când ne luați în robie și ne înghițiți lumea. Când cei asemenea vouă au venit prima oară în ținuturile astea, erau flămânzi și goi, i-am hrănit. Unii erau bolnavi, și noi le-am purtat de grijă până ce s-au înzdrăvenit. Apoi ne-ați spus minciuni și ne-ați păcălit. Astea-s cuvintele lui! Ascultați-l cum vorbește! Cine spune minciuni acuma? Zice: Credeți că suntem niște dobitoace care ar trebui să accepte la nesfârșit un asemenea tratament? Toate bunurile pe care le-ați adus cu voi ne aparțin, deoarece tot ce produce pământul ăsta e al nostru. Deci, vi le luăm. Asta a zis.”

O poveste de viață, o poveste despre inițiere, care relevă cum arăta viața personajului principal Yusuf, vândut de către familia sa, în Tanzania natală de la începutul secolului al XX-lea. Comerciantul bogat, musulman, devine însuși „Domnul” lui Yusuf, iar acesta este încredințat că trebuie să facă tot ce i se spune, trebuie să i se supună. De-a lungul cărții, aflăm lucruri foarte interesante despre diferite practici și tradiții musulmane, despre dogme dezbătute, superstiții încă crezute. Este o carte a poveștilor, în care bogăția orală se face resimțită din gurile personajelor mai mult sau mai puțin importante, cu povești despre locuri și tradiții, obiceiuri magice, efervescente, în care fiecare își dă frâu liber imaginației în jurul focului, la adunările din fiecare seară. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial (scris cu litere mici, pentru că denumirea niciunui război nu ar merita scrisă cu literă mare), Yusuf încearcă să se adapteze într-o lume în care însăși coordonatele au fost distruse: se simte pierdut în derivă, într-o lume crudă, nedreaptă, ambiguă, deși romanului Paradis nu cred că i s-ar putea atribui o valență a criticii politice - sub nicio formă. Este un roman despre lumea unui copil, Yusuf, și despre modul în care acesta o percepe, modul în care poate încearcă să o înfrunte, să facă pace cu aceasta.

„ - (...) Când oamenii ăștia spun «ești al meu», «îmi aparții», e precum căderea ploii sau apusul soarelui la sfârșitul zilei. A doua zi soarele o ă răsară iar, indiferent dacă le place sau nu. La fel și cu libertatea. Pot să te închidă, să te lege cu lanțuri, să-și bată joc de toate micile tale dorințe, dar libertatea nu e ceva ce poate fi luat. Când termină cu tine, sunt la fel de departe de a te poseda ca în ziua în care te-ai născut. Mă înțelegi? Asta e munca ce mi-a fost hărăzit s-o fac, ce poate să-mi ofere cineva ca să fiu mai liber de atât?”

Titlul romanului meste unul idilic. Nicidecum un paradis, pe cât o lume crudă și periculoasă în care se întâmplă ravagii, prevalând asupra moralității și elementului istoric al întâmplărilor. Romanul lui Abdulrazak Gurnah te poate șoca, te poate enerva, căpătând valențe tragice din prisma a ceea ce se întâmplă cu Yusuf, băiatul care pur și simplu vrea să trăiască mai bine, vrea „mai mult”, să își găsească un loc al său în această lume care se prăbușește în jur. Cu un final destul de neașteptat, cu descrieri detaliate și precise, într-un ritm relaxat și cadențat, armonios, cu o eleganță aparte, Abdulrazak Gurnah a scris un roman frumos, atmosferic, colorat, pe care îl citești în tihnă și care te bucură, în aceeași măsură în care te întristează și îți dă de gândit. O călătorie în inima sălbatică a Africii, povestea unui copil vândut drept sclav, care la sfârșitul cărții cu siguranță nu mai este același: o călătorie de formare, inițiere, în care băiatul se transformă în bărbat, de-a lungul unor experiențe care își vor lăsa amprenta asupra devenirii & formării sale. Așadar, un roman pe care îl recomand cu multă încredere tuturor care vor să aibă parte de o lectură profundă, tulburătoare, în inima omului & naturii.

Promisiunea, de Damon Galgut - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Clasici Litera

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2022

Traducere: Mariana Piroteală

Promisiunea schițează destrămarea violentă a unei familii sud-africane albe, proprietara unei ferme de lângă Pretoria. Pe patul de moarte, Rachel Swart îi cere soțului ei să-i promită că, după ce i-a slujit ani la rând cu credință, Salome, servitoarea de culoare a familiei, va avea casa ei, pământul ei... Și totuși, un deceniu după altul, promisiunea rămâne neîndeplinită, ba mai mult, constituie un factor de tensiune majoră în sânul familiei, mai ales între copiii lui Rachel: Anton, băiatul destinat unui viitor de aur care suferă pentru că nu și-a atins nici pe departe potențialul; Astrid, a cărei putere constă în frumusețea ei; și mezina, Amor, a cărei viață e modelată de un sentiment nebulos de vinovăție. Reuniți de patru înmormântări în decursul a treizeci de ani, tot mai puținii membri ai familiei Swart reflectă atmosfera țării lor, fiind animați de resentimente, de senzația înnoirii și, în cele din urmă, de speranță. La finalul lecturii acestei epopei ce se desfășoară pe fundalul mersului neabătut al istoriei, cititorii se vor regăsi fără îndoială transfigurați.

„(...) se simte contopit emoțional cu compatriotul său negru, i se pare că sunt egali în fața lui Dumnezeu, deși ar trebui să stea mereu pe banchete diferite în mașină. Așa a lăsat Dumnezeu, la fel cum a lăsat ca Rachel să moartă în ceasul în care a murit și să i se umple casa de cei care o plâng, este vrerea Lui (...).”

Un roman ca o rană. O rană profundă. O rană care se infectează, supurează, clocește, infectează. Un roman pe care îl porți în inimă mult, mult timp după ce l-ai terminat - sau, mai bine zis, după ce el „te-a terminat pe tine” (pleonasmul este voit și își propune nu-știu-ce-își-propune dar vreau să zic că eu am fost victima cărții, nu cartea a fost victima faptului că a fost citită). Sincer, chiar cred că Galgut a meritat cu înverșunare Booker Prize-ul din 2021, și nu știu care au fost celelalte cărți de pe lista scurtă, însă chiar este o carte căreia nu-i găsesc cusur. Un splendid roman, extrem de bine scris, care ne aduce în vizor o familie disfuncțională, cu o acțiune plasată în anii imediat dinainte și imediat de după instaurarea Apartheidului. Romanul urmărește viața de familie - soarta membrilor de-a lungul timpului, după o întâmplare care într-un mod absolut firesc le zdruncină viețile: dar totul „se macină” din cauza faptului că Maine, soțul lui Rachel, amână an de an să-i împlinească „promisiunea”: aceea de a-i oferi lui Salome - menajera de culoare care a lucrat pentru familie timp de mai mulți ani, servind-o cu credință - actele de proprietate asupra casei. Dar, bineînțeles, promisiunile nu sunt uneori decât vorbe aruncate în vânt, raze de soare care sfârșesc pe răceala cronică a pământului de iarnă...

„Acum e atentă la posibilitatea schimbării, dar nimic altceva nu mai pare altfel. Nici poarta, nici drumul cu pietriș, nici vârful koppie-ului, marcat de copacul negru, contorsionat, care îți atrage imediat privirea. Ei bine, acesta este un loc la care te-ai întors, în gând și în vis, cât erai plecată.”

Membrii familiei, preocupați de propriile vieți, de propriile drame, uită de această promisiune, și mai mult decât atât, promisiunea chiar iscă și naște tensiuni între membrii familiei. Dintre aceștia, doar fiica cea mai tânără, Amor, care a fost martoră la momentul morții mamei sale, implicit a promisiunii, ține să le reamintească insistent faptul că promisiunea trebuie onorată. Sincer, cred că acest roman are o profunzime mult mai intensă, mult mai „adâncă” decât cea pe care am perceput-o eu, vorbind despre termenul de „moștenire” într-un registru metaforic, despre „promisiune” într-un registru poate chiar de ordin politic. Totuși, cred că romanul în sine, dincolo de faptul că este impresionant prin narațiune, prin stilul autorului (care este, după părerea mea, neașteptat de fluid), surprinde în primul rând prin măiestria cu care sunt împletite diferitele perspective și vieți, navigând cu repeziciune prin diferite scene, diferite „minți” și puncte de vedere. Lucru care te-ar putea ușor dezorienta, deoarece tranzițiile de (de)focalizare se fac foarte rapid încât uneori ești nevoit să urmărești cu foarte mare atenție ceea ce citești, și doar un gând fugitiv te-ar putea „deconecta de la lectură”.

„- Ce s-a schimbat, Amor? Nu crengile negre sau pietrele, nici peisajul, în mare. Nu, tu te-ai schimbat, ochii cu care privești. Nimic din toate astea nu mai pare ca pe vremuri, proporțiile sau groaza. Priveliștea impresionantă este destul de banală, de fapt. Un loc și atât. Un loc în care ți s-a întâmplat ceva. Și unul din care ar trebui să pleci curând...”

Totuși, odată ce te obișnuiești, lectura devine pur și simplu hipnotizantă (pentru scurt timp, mi-a venit să zic că „mesmerizantă”, și nu știu de ce termenul acesta parcă se potrivește mai bine; poate pentru că „hipnotizant” mă duce cu vântul că ar fi vorba de o acțiune involuntară, care implicit ar putea implica și deprecieri, pe când „mesmerizant” este ceva ce te vrăjește, îți mișcă sufletul, îți place). Dacă te lași prins de stilul lui Galgut, în acest flux fluid al timpului, dacă te lași convins de limbajul său poetic, de personajele de o forță literară incontestabilă, de poveste, acțiune, emoții, cu siguranță nu ai cum să nu consideri Promisiunea o adevărată capodoperă literară, un roman puternic, atât de luminos și în același timp atât de întunecat, atât de duios și în același timp atât de violent. Nu poți să nu apreciezi viziunea lui Galgut asupra familiei Steward, care pare să devină un fel de metaforă a însăși societății disfuncționale, g-r-e-ș-i-t-e, a unui loc sub soare în care razele nu au cum să mângâie, nu au cum să aducă căldură, să mângâie și să ofere pace. Prin intermediul cărții sale, ajungem să înțelegem, poate câtuși de puțin, adevărata criză dintr-o țară în care segregarea „legalizată” poate că a luat sfârșit, însă această dihotomie tragică dintre oameni rămâne evidentă. 

„- Ce ți s-a întâmplat?

- Viața. Asta mi s-a întâmplat.”

O lectură incontestabilă, perfectă aș putea spune. Nu sunt eu cel mai pretențios cititor, dar sunt sigur că Damon Galgut chiar a scris o carte pe placul „pretențioșilor”. Este o carte scrisă foarte priceput, cu un talent pe care nu ai cum să îl negi. O carte care îți atinge sufletul și îți dă de gândit, cu o intrigă bine pusă la punct și dezvoltată corespunzător. Nu este cea mai dinamică lectură, asta-i clar, dar poate nici nu s-a vrut de fapt acest lucru. Este un roman „de stare”, dar în același timp un roman care spune multe și în care se întâmplă multe. Un roman care te mângâie și pe care, după ce l-ai dat gata, nu-l poți uita prea ușor. Este de o forță literară cum rar mi-a fost dat să văd, și poate este printre singurele dăți în care pot spune că sunt de acord cu exegeza - un roman care chiar a meritat premiat cu Booker Prize. De la prima până la ultima pagină, Promisiunea lui Galgut a fost cea a unei lecturi memorabile: exact așa cum, de fapt, și este - o lectură pe care o porți în suflet și asupra căreia periodic revii, pentru a reciti fragmente, pentru a o strânge în brațe, pentru a-i mulțumi! Și atât am avut de spus! Să aveți parte doar de lecturi frumoase, pe placul vostru!

Patru regine moarte, de Astrid Scholte - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Karla Dedu-Fotescu

Astrid Scholte a știut de la o vârstă foarte fragedă că vrea să fie înconjurată numai de lucru fantastice. A petrecut ultimii zece ani lucrând în domeniul cinematografiei și animației, dar și în televiziune, ca artist și manager. Momentele de vârf ale carierei sale includ contribuția la peliculele Avatar a lui James Cameron, Aventurile lui Tintin a lui Steven Spielberg și Happy Feet 2: Mumble dansează din nou a lui George Miller. Este o scriitoare care se bazează mult pe vizual, țelul ei fiind să surprindă și să redea exact imaginile vii care-i rulează ca niște filme în minte. Când nu scrie, pictează personajele fictive preferate și le face toate poftele stăpânilor ei blănoși, Lilo și Mickey. O puteți vizita la astridscholte.com.

„Națiunea divizată a Quadarei era un ecosistem, fiecare sector având propriul rol. Archia asigura recoltele și resursele naturale; Eonia dezvolta medicina și tehnologia; Ludia asigura arta, moda și divertismentul, iar Toria aranja importurile și exporturile între sectoare. Iar Codul Reginelor susținea sistemul.”

Keralie Corrington are 17 ani și poate părea inofensivă, însă, de fapt, este una dintre cele mai abile hoațe din Quadara și o mincinoasă redutabilă. Pe de altă parte, Varin este un cetățean onest din Eonia, cea mai dezvoltată regiune a Quadarei. Acesta intră în conflict cu Keralie atunci când tânăra îi fură un pachet, punându-i viața în pericol. Când băiatul încearcă să-și recupereze bunurile, el și Keralie se trezesc implicați într-o conspirație care va duce la uciderea celor patru regine ale Quadarei. Rămași fără opțiuni și nevoiți să fugă de fostul angajator al lui Keralie, tinerii se hotărăsc să-și unească forțele din dorința de-a descoperi cine le-a omorât pe suverane și de a-și salva totodată și propriile vieți. Când parteneriatul lor, inițial marcat de temeri și șovăieli, începe să se transforme într-o firavă poveste de dragoste, cei doi trebuie să cadă la pace cu tainele întunecate ale trecutului, în speranța unui viitor împreună, care, cu doar câteva zile în urmă, părea imposibil. Dar, înainte de toate, trebuie să rămână în viață și să descâlcească misterul din spatele morții celor patru regine ale țării. Un murder mystery alert și captivant, în care planurile făcute de personaje se bat cap în cap și au consecințe letale, romanul Patru regine moarte anunță apariția unui nou și interesant talent în literatura pentru tineri.

„- Să ai ceva, chiar și să fi avut în trecut, e mai bine decât să nu ai nimic.

- Ș icrezi că amintirile sunt suficiente ca să ne susțină? a întrebat. Prin întuneric?”

Să fiu surprins că mi-a plăcut așa mult? Neh! Să fiu surprins că n-am mai putut s-o las din mână din momentul în care m-am apucat de ea? Neh! Să fiu surprins că i-am dat 5 steluțe, deși e o carte fantasy și eu și fantasy-ul nu prea facem „casă bună”? Neh! Pe bune, chiar a fost o lectură neașteptat de bună și chiar extrem de tensionată, pentru că efectiv nu mai aveam răbdare să descopăr care este faza și cine este cel (sau cea) responsabil(ă) de moartea pe capete a reginelor. Și mai ales de ce! Cu alte cuvinte, eu cred că această carte poate fi citită și ca un fel de thriller fantasy destul de tensionat, cu un mister foarte bine dezvoltat și pus la punct de către Scholte. De personaje nici nu mai zic, fiindcă mi-a plăcut la maximum de Keralie. Bineînțeles, mi-a plăcut și universul magic în care se desfășoară totul, și parcă într-un fel m-a dus cu gândul la un roman distopic în care totul este împărțit pe districte, iar oamenii sunt într-un fel axați pe un anumit tip de activitate și trăiesc din asta. Cam aceasta ar fi ideea și în cartea lui Astrid Scholte, în care fiecare regină domnește asupra unui anumit „pământ”, și poate nu se înțeleg ele neapărat prea bine, dar cu siguranță fiecare are ceva de ascuns, fiecare are ceva de tăinuit!

„- Aceasta nu e o vendetă împotriva reginei Iris, ci - și-a dres glasul -, cred, un plan de a scăpa Quadara de toate reginele ei.”

Însă lucrurile încep să o ia razna în momentul în care acestea încep să fie asasinate. Încetul cu încetul, viața fiecăreia este pusă în pericol, și niciuna n-are să scape. Cine este responsabil de toate acestea și, mai ales, care este motivul pentru care reginele cad pe capete? Aici intervine Keralie, care se trezește deodată în această conspirație bizară, în această luptă întunecată și periculoasă în care nu s-a vrut vreodată a fi pusă, dar pe care acum este nevoită să o oprească. Încetul cu încetul, Astrid Scholte creează o premisă complexă, o acțiune foarte faină și tensionată, dinamică, de nici nu îți dai seama cum trec paginile, cum se întâmplă lucrurile și cum, în cele din urmă, ajungi la sfârșitul cărții și îți zici că, zău, chiar asta chiar a fost bună! Și a fost, recunosc, deși nu-s neapărat fan al genului, însă am reușit să găsesc în lectură foarte multe lucruri care m-au convins și mi-au fost pe plac: înainte de toate, acțiunea, iar apoi modul în care s-a conturat totul, intriga & desfășurarea acțiunii, personajele și tensiunea aceea bizară, neașteptatul, și parcă prindeai drag de reginele astea și voiai să fie salvate la timp, să nu se întâmple ceea ce Keralie a văzut că o să se întâmple...

„Acum mă puteam plimba prin palat fără să las în urmă o dâră de sânge, pentru că cine știe cine ar fi urmărit-o.”

Patru regine moarte este un roman care te prinde de la bun început și te ține captiv pe întreg parcursul lecturii. De altfel, și lectura este una foarte lejeră, rapidă, fiindcă îți este ușor să urmărești firul epic, iar Scholte s-a asigurat de faptul că-i oferă cititorului o doză de suspans la fiecare capitol. Chiar muream de curiozitate să văd cine este vinovatul, care este motivul, și mai ales ce o să se aleagă de Keralie care ajunge în niște circumstanțe destul de neplăcute și periculoase. Mi-a plăcut mult și povestea de dragoste din carte, care bineînțeles că era de nelipsit, dar care mi s-a părut că îi dă cărții o anumită esență, un anumit aer binevenit. N-a picat ca din pom, ci a fost și o poveste de dragoste ceva mai efervescentă, care a făcut casă bună cu restul acțiunii. De asemenea, au mai existat în carte și niște povești de dragoste mai puțin importante, dar la fel de frumoase, poate, și la fel de intense, chiar dacă n-au fost punctul de interes al autoarei. Iar la sfârșit, ei bine, când afli de fapt care-i toată faza, nu-ți spui decât că a meritat așteptarea, pentru că fiecare pare să se-așeze acum la locul său, exact așa cum trebuie!

„Nu trebuia să mai existe niciun fel de comunicare până când fapta nu era săvârșită. Până când erau moarte.

Toate.”

Chiar mi-a plăcut foarte mult cartea - și pe mine m-a surprins acest lucru -, fiind o lectură rapidă, ușoară și deosebit de plăcută, și pe-alocuri o lectură tensionată, misterioasă, plină de dinamică și acțiune. Nu spun că nu mă așteptam să-mi placă, ci spun doar că nu am avut așteptări. Pur și simplu am vrut să o citesc pentru că simțeam nevoia să citesc ceva fantasy (i-auzi?! și totuși zic că nu prea mă înțeleg cu acest gen?!), ceva care să-mi ofere o doză superbă & efervescentă de imaginație, pentru a mă minuna încă o dată de cât de multe este capabil creierul omului. Și uite, domle, că am primit un mistery deosebit de bun, în condițiile în care nu mă așteptam deloc la așa ceva. Dacă sunteți fani ai genului și vreți să citiți un fantasy bine dozat, cu tentă de mistery & thriller, atunci cu siguranță romanul lui Astrid Scholte este pentru voi - dinamic, tensionat, extrem de rapid, cu o poveste foarte bine dezvoltată și mai ales personaje & intrigi pe care nu ai cum să nu le iubești. Chiar vi-l recomand cu mare căldură! Să aveți parte de lecturi cât mai plăcute și pe placul vostru!

Toate fetele dispărute, de Megan Miranda - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Liviu Szőke

Meg Miranda este autoarea romanului Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam), bestseller internațional, recomandat de actrița Reese Witherspoon în cadrul clubului ei de carte și publicat în limba română la Leda Edge, dar și a altor romane de succes, precum The Perfect Stranger, The Girl from Widow Hills și Such a Quiet Place. De asemenea, a scris mai multe cărți pentru publicul tânăr. A crescut în New Jersey, a absolvit MIT și locuiește în Carolina de Nord, împreună cu soțul și cei doi copii ai lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitează MeganMiranda.com. Urmărește-o pe Megan Miranda pe Instagram pe @MeganLMiranda.

„Însă nu a dispărut, de fapt. Mai era ceva. O părticică pentru fiecare dintre noi, pe care o păstram ascunsă (...). 

Eram un oraș plin de temeri, în căutare de răspunsuri. Însă eram și un oraș plin de mincinoși.”

Un fenomenal roman de debut cu o provocare care te va ului: povestea este relatată în sens invers! Au trecut zece ani de când Nicolette Farrell a părăsit Cooley Ridge. Zece ani de când s-a despărțit de Tyler, bărbatul cu care credea că avea să se căsătorească. Zece ani de când cea mai bună prietenă a ei, Corinne, a dispărut, iar, de atunci, nimeni nu a mai aflat nimic despre aceasta. Când e informată că tatăl ei este bolnav, Nic locuiește în Philadelphia, iar viața pe care o duce aici nici că ar putea fi mai diferită de cea din adolescență. Imediat după apelul telefonic, tânăra revine în Cooley Ridge pentru a avea grijă de părintele ei, dar, la câteva zile de la întoarcerea în orășelul natal, o altă fată dispare, iar pe Nic o încearcă un sentiment terifiant de déjà-vu. În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu tânăra respectivă, Nic descoperă adevăruri șocante despre vecinii ei, despre propria familie, dar și despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat cu prietena ei, Corinne, în acea noapte bizară din urmă cu zece ani.

„Bârfele (...). Sunt primejdioase, pentru că pornesc de la ceva adevărat, de la o sămânță sădită în pământ, căpătând apoi viață proprie. Se amestecă laolaltă - adevărul și ficțiunea -, iar uneori devine foarte greu să mai faci distincție între ele. Uneori devine foarte greu să-ți mai amintești care parte mai există cu adevărat.”

De unde să încep, de unde să încep? Cred că voi spune că that was unexpected, și nu știu de ce, pentru că nu știam nimic despre această carte și autoare, și nici n-am citit descrierea de pe a patra copertă înainte de a mă aventura în lectură. Cu toate acestea, am fost plăcut surprins să descopăr o poveste destul de faină, interesantă, și cel puțin îndeajuns de plăcută încât să mă țină acolo de la început până la sfârșit, fără să-mi dau seama cum trec paginile și cum, încetul cu încetul, ajung la sfârșitul poveștii. Chiar a fost un thriller bun, după părerea mea, dat fiind faptul că în ultima perioadă am avut de-a face doar cu thrillere basic & banale, că deja încep să mă enervez și, în fine, nu contează! Romanul lui Megan Miranda mi-a plăcut, deși nu a fost memorabil sau waw-cine-știe-ce-carte. A fost un thriller chiar bun, care a reușit să mă poarte de-a lungul unei povești total neașteptate - mai ales când pleci cu premisa că „nimic neașteptat nu are să se întâmple”. Mi-au plăcut și personajele foarte mult, însă și acest cadru al acțiunii destul de ciudățel, tensiunea pe care Miranda a reușit să o creeze, însă și partea de profunzime pe care a reușit s-o insereze în carte. Îmi plac thrillerele care reușesc să îmbine acțiunea cu o tentă mai profundă, emoționantă - mi se pare că-i dau cărții cu totul alt aer!

„Umbrele se mișcau odată cu norii ce alunecau prin fața lunii. Formele întunecate, pe care le surprindeam cu coada ochiului, se strecurau precum niște monștri.”

Evident, avem de-a face oarecum cu intriga obișnuită și arhicunoscută, folosită foarte des de către autorii de thriller (oare ar trebui să fiu așa rău?): s-a întâmplat ceva în trecut, cineva se întoarce, tralalala, încep să iasă la iveală chestii, tralalala, nimic nu prea este ceea ce pare și pam, factorul declanșator - un cadavru. Dar mi-a plăcut tare mult modul în care Megan Miranda a ales să spună această poveste: în ordine cronologică invers. E foarte fain să știi „punctul de plecare” și apoi să ai ocazia de a urmări „ce s-a întâmplat înainte”, când tu de fapt știi încotro se îndreaptă deja toate lucrurile. Parcă încerci altfel să pui cap la cap lucrurile, să fii atent la detalii & indicii, să fii atent la ce spun și ce fac personajele. În orice az, chiar mi-a plăcut direcția în care au luat-o lucrurile, dar partea cea mai bună este că într-adevăr Megan Miranda a reușit să mă convingă de idee - că mai am o mică mare problemă și cu acele thrillere care nu reușesc să mă convingă îndeajuns de „motivul pentru care toate astea s-au întâmplat”. Mă bucur că n-a fost cazul și cu Toate fetele dispărute, căreia i-am dat patru steluțe și sincer să fiu - mai ales că vorbim despre thrillere, genul meu preferat - 4 steluțe sunt foarte, foarte multe, și înseamnă că respectiva carte chiar mi-a plăcut.

„Distanța, ca și timpul, doar un lucru pe care-l creăm noi.”

După cum bine știți, eu nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții în recenziile mele. La o adică, nu obișnuiesc să vorbesc despre ce se întâmplă, ce face x și cum îl cheamă pe y, încotro se îndreaptă z și, waw, sfârșitul ăla în care s-au întâmplat w lucruri și care m-a dat peste cap. Mi se pare că nu are niciun sens să fac acest lucru, și sunt absolut sigur că sunteți de acord. În general, încerc să descriu modul în care m-a făcut respectiva carte să mă simt (și dacă a reușit să mă facă să simt ceva), respectiv cum am perceput eu lectura: în funcție de gen, dacă m-a prins sau nu, dacă m-a emoționat sau nu, dacă a reușit să stârnească ceva în mine - sau nu. În cazul romanului lui Megan Miranda, chiar pot spune că, pe bune, m-a prins. M-a prins chiar de la bun început și m-a captivat îndeajuns de mult pentru a zbura pur și simplu printre pagini, deoarece voiam neapărat să știu încotro se îndreaptă, în sfârșit, lucrurile. Și chiar nu m-am așteptat ca romanul să ia această întorsătură, ceea ce înseamnă un punct în plus pentru romanul lui Megan Miranda. Chiar a fost o lectură interesantă și extrem de plăcută.

„Pădurea are ochi, monștri și povești.

Noi suntem ea la fel de mult pe cât și ea este noi.”

Pe scurt, îndeajuns de plăcută încât să vreau să citesc și celălalt roman al autoarei, Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam). Chiar cred că și acela este destul de bun, poate chiar mai bun decât cel de față - iau în considerare faptul că acesta este un roman de debut și, cel puțin în general, de obicei cărțile de debut se subclasează față de restul (dar sub nicio formă nu este un lucru obligatoriu, și știu numeroase exemple care „se abat de la regulă”). Chiar vă recomand cu mare căldură această carte, mai ales dacă sunteți fani ai genului thriller. Este un roman tensionat, foarte dinamic, cu o acțiune gândită și foarte multe întorsături de situație. Lucrurile sunt destul de întortocheate, și este greu să-ți dai seama încotro se îndreaptă toate. Dar, în cele din urmă, te lași bătut și lași acțiunea s-o ia pe traiectoria ei haotică și nebunească, și nu-ți mai rămâne decât să aștepți să vezi dacă, într-adevăr, Megan Miranda nu o gafează cu sfârșitul cărții: și, vă zic eu, chiar nu o gafează! Lecturi frumoase și pe placul vostru să aveți!