Omul fără urmă, de Catherine Ryan Howard - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2023

Traducere: Mihaela Ionescu

Catherine Ryan Howard este autoare de bestselleruri internaționale și locuiește în Irlanda, în Cork. Romanul ei de debut, Distress Signals, a fost publicat în 2016 și a fost selectat pentru Irish Book Awards Crime Fiction Book of the Year și CWA John Creasey/New Blood Dagger. În afara romanului de debut, a mai publicat The Liar's Girl, Rewind, The Nothing Man, 56 Days și Run Time. Cărțile i-au fost traduse în 18 limbi și unele dintre ele au fost selectate pentru ecranizări. O puteți urmări la catherineryanhoward.com.

„Dar aceasta este deopotrivă și poveste mea. M-am străduit să v-o spun și vouă la fel cum mi-o spun și mie. Acesta este, cred eu, modul în care ne putem apropia cât mai mult de adevăr.”

Am fost fata care a supraviețuit Omului fără urmă. Acum sunt femeia care îl va prinde. Tocmai ai citit primele rânduri din Omul fără urmă, memoriile lui Eve Black despre căutarea obsesivă a bărbatului care i-a ucis familia cu aproape 20 de ani în urmă. Paznicul de supermarket Jim Doyle le citește și el și e tot mai furios de la o pagină la alta. Pentru că Jim a fost — este — Omul fără urmă. Cu cât citește mai mult, cu atât își dă mai bine seama cât de periculos de aproape de adevăr a ajuns Eve. Știe că n-o să renunțe până nu-l găsește. N-are de ales: trebuie s-o oprească înainte...

„Așa că întreabă-mă din nou. Sunt eu fata care...? Pentru că de data asta - acum - ți-aș spune adevărul: nu, dar am fost. 

Am fost fata care a supraviețuit Omului fără urmă.

Acum sunt femeia care îl va prinde.”

Vreau să mulțumesc Universului & prietenilor de la editură & autoarei, Catherine Ryan Howard, pentru că mi-a redat încrederea în faptul că mai există și thrillere bune, adică idei originale, ingenioase, care pot fi ulterior dezvoltate cu ajutorul unei scriituri bune, aparte. Da, pentru că asta am găsit în Omul fără urmă - nu doar dovada faptului că autoarea știe ce face, și abia aștept să îi citesc și celelalte cărți, ci și dovada faptului că, my friend, încă se poate. Nu pot să spun decât că am devorat această carte, n-am mai putut să o las din mână și, zic eu, este una dintre cele mai bune cărți ale acestui gen citite anul acesta (ce-i drept, n-am citit prea multe, dar sunt sigur că și dacă aș fi citit, foarte puține s-ar fi ridicat la nivelul acestui roman). Tensiune, ingeniozitate, dramă, mister, convingător, cu un ritm bine dozat care nu-ți dă nici prea multe, nici prea puține - toate acestea le-am regăsit în romanul de față, și mi-am dat seama chiar de la bun început că voi avea de-a face cu o lectură tare, tare bună. Și nu doar că a fost așa, dar mi-a întrecut și așteptările, pentru că sfârșitul a fost cel care chiar m-a surprins și mai ales faptul că, prin direcția pe care Ryan Howard a dat-o poveștii, a reușit să mă convingă. Pe bune!

„(...) Cineva trebuie să știe cine este acest bărbat. Oamenii se schimbă. Relațiile se încheie. Conștiința se trezește. O carte despre caz va reînnoi interesul. Va trezi câteva amintiri. O carte despre acest caz scrisă de tine va atrage atenția tuturor. S-ar putea să miște lucrurile. E foarte posibil să ajungem să aflăm cine este - și unde este. Poate că așa va fi prins nebunul ăsta. Pentru că în acest moment, draga mea, poliția sigur nu o va face.”

O altă mișcare care mi-a plăcut mult a fost faptul că de la bun început știm cine este criminalul, acest „om fără urmă”, și anume Jim, fost polițist. Jim are un trecut teribil, având la activ mai multe crime în serie (de fapt, el este un criminal în serie). Totuși, Eve Black este unica supraviețuitoare, și după aproape 20 de ani aceasta se decide să scrie o carte despre cum s-au întâmplat lucrurile - inițial nu s-a vrut a fi chiar o carte, dar după o întâmplare anume, a ajuns la concluzia că aceasta ar putea fi motorul care pune în funcțiune angrenajul complex ce ar putea duce la prinderea criminalului. La un moment dat, acest Jim dă peste cartea scrisă de Eve - Omul fără urmă - și Catherine Ryan Howard abordează romanul în felul următor: un roman într-un roman. Pe scurt, ne sunt prezentate atât reacțiile pe care Jim le are în timp ce citește cartea, cât și anumite întâmplări din viața sa, în tandem cu povestea scrisă de Eve (aceasta este scrisă cu un font ceva mai mic). Mi-a plăcut tare mult ideea aceasta, ș mi s-a părut că, de fapt, parcă aș citit două cărți în același timp. Dincolo de toate acestea, chiar m-am înțeles bine cu stilul de scriere a lui Catherine Ryan Howard: atent, bine gândit, fără a compromite însă emoția și profunzimea (îmi place când un thriller are și așa ceva).

„E ca și cum ai face un film dintr-o serie de fotografii, i-am explicat lui Ed. Toate momentele-cheie sunt acolo, dar țesutul conjunctiv dintre ele lipsește. Această amintire nu curge, ci pâlpâie.”

Pe măsură ce Jim își rememorează faptele, din prisma cărții lui Eve, încep să fie ridicate mai multe probleme. Stai, că anumite lucruri lipsesc - conform lui Jim. Stai, că nu s-a întâmplat chiar așa. Cum de a reușit să greșească astfel, cum de nu și-a dat seama de asta? Încetul cu încetul, ajungem la concluzia că această „vânătoare” nu s-ar putea termina chiar bine, iar Jim, după ce a reușit să nu fie prins atâția ani, cu siguranță nu va da înapoi din a o reduce la tăcere pe Eve. Pătrundem într-un joc bizar, într-o carte care nu știi ce îți pregătește, și totul capătă valențele unui joc de-a șoarecele și pisica (unul subtil, ce-i drept, pentru că deși de-a lungul cărții Eve și Jim se întâlnesc o singură dată - dacă nu mă îndoiesc), și fiecare dintre cei doi pare că ar coace ceva, un plan, și pare că știe mai multe decât vrea s-o arate. În esență, faptul că am știut de la bun început cine-i criminalul, și n-am avut parte de acel thriller tipic în care totul se axează pe a-l prinde pe criminal, chiar nu m-a deranjat deloc. Dimpotrivă, mi-a plăcut mult ideea și mi-a adus aminte de alte cărți de același gen (în care știm cine este criminalul), reușind să fie la fel de intense, la fel de misterioase și pline de suspans. 

„Când ne gândim în urmă la viața noastră, avem tendința de a ne modela amintirile în narațiuni ordonate, liniare, cu început, mijloc și sfârșit. După cum a scris Joan Didion, ne spunem povești unii altora pentru a trăi. Asta ar trebui să fac eu aici: să-mi spun povestea ca să pot trăi, ca să pot avea mai multă viață în viitor decât am avut în trecut. Să încep cu începutul, încheind totul bine la sfârșit.”

Nu știu ce aș mai putea spune, sincer. Poate doar că Omul fără urmă cred că e o carte ce ar plăcea oricui, pentru că te prinde, te ține acolo, este tensionată, misterioasă, are personaje faine și, în sine, este chiar ușor de citit, fără să te solicite. Cu toate acestea, vă va face să pătrundeți într-o poveste bizară, ciudată, în care simți cum tensiunea crește și crește și crește, până când atinge punctul culminant. Partea de la sfârșit mi-a plăcut mult, mult de tot - de fapt, toată cartea mi-a plăcut, fără să fac rabat! Bine scrisă, bine gândită și dezvoltată, exact cum ar trebui să fie un thriller bun (pentru mine). Abia aștept să citesc și alte cărți ale autoarei și chiar sper că vor apărea cât mai de curând la noi! Așadar, v-o recomand cu cea mai mare încredere - fie că sunteți fani ai genului, fie că nu -, deoarece știu că o să vă placă, știu că o să vă prindă și o să aveți parte de o lectură intensă, puternică. Mă bucur tare mult că am reușit să dau peste această carte și, mai mult decât atât, mă bucur că intuiția mea nu a dat greș - am știut chiar de la bun început, încă de când am văzut-o, că va fi o carte tare, tare bună. Și nu a fost doar bună, ci a fost o carte pe care cu siguranță n-am s-o uit prea curând! 

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Catherine Ryan Howard, Omul fără urmă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Crimele din Barintown, de George Arion - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2022

George Arion s-a născut în 5 aprilie 1946 la Tecuci. Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română din București – 1970. În prezent este Director general al S.C. Publicațiile Flacăra S.A., Președintele Fundației „Premiile Flacăra” și Președinte al Romanian Crime Writers's Club. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volume de versuri, critică literară, jurnalistică. A semnat scenariul la două filme polițiste (Enigmele se explică în zori, 1989, Atac în bibliotecă, 1992) și la serialul TV Detectiv fără voie (2001). Autor al unui libret de operă și al mai multor piese polițiste. Proză mystery & thriller: Atac în bibliotecă – 1983, Profesionistul – 1985, Trucaj – 1986, Pe ce picior dansați? – 1990, Crimele din Barintown – 1995, Nesfârșita zi de ieri – 1997, Detectiv fără voie (integrala Andrei Mladin) - 2001, Camelonul – 2001, Anchetele unui detectiv singur – 2003, Spioni în arșiță – 2003, Necuratul din Colga – 2004, Crime sofisticate – 2009, Fortăreața nebunilor – 2011, Sufocare – 2012, Insula cărților – 2014, Însoțitorul lui Iisus – 2016. Cărțile lui George Arion au fost traduse în engleză, franceză, rusă și macedoneană. A fost distins de trei ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1985, 1995, 1999). Cetățean de Onoare al orașului Tecuci. În 2013, Asociația Națională a Detectivilor din România i-a acordat titlul de Detectiv de onoare.

„Mă ridic din fotoliu și m-așez la masa unde e un teanc de coli albe. Aici m-așteaptă personaje, întâmplări, intrigi. Aici scrutez ființa umană și mă-nduioșez de măreția ei - câteodată, și alteori mă scârbesc. Indiferent ce planuri clocesc cele două jeguri, aici e locul meu, până la sfârșit: în fața mașinii de scris.”

„Barintown este un oraș mai aproape decât ați crede, e la o azvârlitură de băț. Important e să descoperi o cale de acces în el, așa cum am descoperit eu, o poartă de intrare, aidoma unei „găuri de vierme“, prin care mă strecor câteodată într‑o ambianță plină de farmec, unde se petrec evenimente surprinzătoare, demne de cunoscut și de înregistrat pentru posteritate. Dacă nu găsiți o posibilitate de a-l cunoaște direct, bizuiți-vă pe ceea ce vă relatez eu. Asemenea unui cronicar obiectiv, de fiecare dată încerc ca însemnările mele despre Barintown să fie cât mai conforme cu întâmplările din acest spațiu magic.” - George Arion

„Am schimbat câteva păreri, am răsfoit fiecare câteva cărți încercând să găsim lecturi potrivite pentru starea noastră de spirit - n-am găsit, totul ni s-a părut fad, fumat, fără har - și ne-am dus la culcare. Patul era larg, cu așternuturi care miroseau a proaspăt, a poiană de munte. Ne-am întins cu voluptate și mi-am sărutat pe frunte soția înainte de a stinge lumina.”

Cu cât citesc mai multe cărți scrise de domnul George Arion, cu atât îmi dau seama că, într-adevăr, avem scriitori de calitate ai acestui gen: literatura polițistă, thriller, crime. Mamă, mamă, și cât mi-a plăcut volumul de față (care, de fapt, este o reeditare a cărții publicate în 1995), atât de mult încât nu m-am putut desprinde de el și l-am dat gata într-o singură zi. Cuprinzând 45 de texte de scurte dimensiuni, povestiri polițiste (în esență, dar aș adăuga că, după părerea mea, povestirile acestea sunt mult mai complexe și nu „doar polițiste și atât”), cartea Crimele din Barintown te surprinde prin mister, suspans, prin teroare și un sentiment acut de neliniște. Să nu mai vorbim despre faptul că autorul reușește să creeze personaje memorabile în doar câteva pagini, astfel că după ce termini de citit o povestire, stai și te întrebi încotro i-o va lua viața, care-s lucrurile care i se vor așeza de acum înainte. Pentru că, zic eu, la George Arion personajele nu sunt doar actori a căror viață „se termină” după ce termini povestea, ci continuă mult, mult după ce ai terminat-o. Implicit, te-ntrebi ce se va mai întâmpla cu ei, de ce au fost nevoiți „să plătească” chiar atât de mult...?

„De-abia acum înțeleg totul. Îl și văd cum își freacă mâinile de bucurie. Planul lui devine fără cusur din moment ce, peste mormântul celor două victime ale sale, îngropate adânc în pământ, se toarnă pentru totdeauna un strat gros de beton, iar peste el se așterne asfaltul noii șosele care leagă orașul de ocean.”

Îmi place, chiar îmi place mult cum scrie George Arion. Știam deja după primele trei cărți că îmi place, dar acum am certitudinea că n-a fost o simplă senzație. Scrie foarte bine, atent, structurat, știe încotro își îndreaptă personajele, știe ce putere au cuvintele și cum să-și înzestreze „eroii” cu trăsături dintre cele mai reale. Nu de alta, dar avem parte de o paletă complexă & efervescentă de personaje: oameni corupți, găști, gang-uri, găinari, ratați, mincinoși, infideli. După părerea mea, fiecare „o are de plătit” în această carte, nimeni nu scapă nepedepsit - într-o formă sau alta -, și fiecare își trage foloasele după ceea ce a făcut în trecut. Pe scurt, nene, nu poți scăpa de ceea ce însemni. Pur și simplu, George Arion va găsi ac de cojocul tău, așa că mult succes în a te ascunde. Și cel mai mult mi-a plăcut faptul că, de cele mai multe ori, aceste „repercursiuni” se arată în formele cele mai originale (povestea cu răpirea, dragostea interzisă, fiul și tatăl m-a mișcat cel mai tare). Pe scurt, omul acesta este un geniu, și nu pot să nu-i apreciez talentul evident, tradus printr-un „portofoliu literar” de zile mari!

„Le-am lăsat în continuare norocul să creadă într-o făptură gingașă, blândă, apropiată de semenii ei, o adevărată minune a naturii umane, pe care însă o mână criminală a otrăvit-o în seara unei premiere, lăsându-ne pe toți mai săraci, mai fără sprijin, dar cu nădejdea apariției unui alt idol care să ne mângâie când ne simțim singuri, neîmpliniți, fără putere.”

Chiar dacă vorbim despre povestiri scurte, nu am cum să nu apreciez faptul că autorul reușește să-i livreze cititorului un adevărat tur de forță. În doar câteva pagini, ai parte de o poveste atât de intensă de parcă ai citi ultimele pagini ale unui thriller de peste patru sute de pagini - știți ce zic, așa-i? Cu acțiunea bine dozată, urmărind un scenariu bine pus la punct, George Arion, în Crimele din Barintown, îi dă cititorului ocazia de a sta față în față cu povești dramatice, emoționante, tensionate, dure, pline de suspans, povești „criminale” (la propriu), dar în care mereu se va face dreptate. Barintown este „purgatoriul”, locul în care nu există cale de scăpare. Dacă vă atașați de cineva, eu zic să vă gândiți de două ori înainte de a o face și să vă reconsiderați compasiunea - fiindcă, în cele din urmă, nimic nu este ceea ce pare, și chiar și cel mai angelic chip, cel mai servibil om, cel mai respectos, ascunde demoni interiori care se fac auziți în cele mai neașteptate momente. Care ies la iveală și fac prăpăd, lăsând în urmă doar întrebări care, deseori, mai bine nu și-ar fi găsit niciodată răspuns.

„(...) Tot ce mi se întâmpla mi se părea imposibil. Cine mai putea să știe de modul în care am omorât-o pe Helen? Sau eram pradă unui delir care nu se mai sfârșea?”

Cu o imaginație bogată, efervescentă, direcționată în special pe povestiri polițiste, cu un suspans aparte și intrigi dintre cele mai originale, George Arion dă viață poveștilor sale, dă viață personajelor sale. Nici măcar o secundă nu am simțit că ar fi anumite lucruri forțate, că nu mă satisface o anumită direcție în care au luat-o lucrurile. De fapt, la majoritatea poveștilor sfârșitul a fost cel care, să zic așa, m-a dat pe spate. Concluzia, „substratul” întregii povești, gândurile personajelor, cât de neașteptat a fost totul. George Arion are acest talent, și dincolo de el stă caracterul unui om pentru care literatura a devenit, deja, un stil de viață susținut. Abia aștept să mai citesc și alte cărți scrise de autor, fiindcă reușește să îmi ofere o doză fascinantă de literatură pur polițistă, și-mi amintește de începuturile mele de cititor ahtiat, când dădeam gata cărțile nordicilor. Știu că avem autori de calitate, autori inteligenți, care scriu cu suflet și cu talent, iar George Arion stă drept dovadă. Dacă sunteți fani ai genului - și chiar dacă nu sunteți - vă recomand cu mare încredere Crimele din Barintown! Dați-vă șansa de a citi ceva bun, ceva intens și deosebit de bine scris!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui George Arion, Crimele din Barintown, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii la acest volum: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Pălărisme!

Daisy Darker, de Alice Feeney - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2023

Traducere: Oana Dușmănescu

Alice Feeney a fost jurnalistă BBC timp de cincisprezece ani, iar acum locuiește în Devon cu familia ei. Romanele sale au fost vândute în milioane de exemplare și traduse în peste 35 de limbi. La Editura Storia Books a mai apărut și cartea Piatră, hârtie, foarfecă (2022, traducere de către Roxana Brînceanu), care urmează să fie adaptată într-o miniserie Netflix de către producătorul serialului de succes The Crown. O puteți urmări pe Alice pe Instagram și Twitter (@alicewriterland), iar dacă vreți să aflați mai multe despre viitoarele ei proiecte, va recomandăm să-i citiți blogul: www.alicefeeney.com.

„O vinovăție nejustificată a consumat-o și mi-a învelit restul copilăriei într-un strat de vată, ceea ce m-a făcut să mă refugiez în cărți. Sute de cărți. Cititul era unul dintre puținele lucruri pe care aveam voie să le fac. Cărțile m-au salvat și m-am adăpostit în interiorul poveștilor pe care le citeam în copilărie.”

După ani întregi în care s-au evitat reciproc, membrii familiei Darker se reunesc pentru a sărbători ziua de naștere a bunicii, care împlinește 80 de ani, în casa ei gotică, de pe o mică insulă stâncoasă. Când va veni fluxul, vor fi izolați de restul lumii timp de opt ore – adică o noapte. Toți ascund un secret. Sau mai multe. La miezul nopții izbucnește o furtună, iar bunica este găsită moartă. O oră mai târziu, este descoperit un alt cadavru… Captivi pe o insulă, membrii familiei Darker trebuie să dezlege misterul din prezent și să-și înfrunte greșelile din trecut, înainte ca mareea să se retragă și toate secretele să le fie dezvăluite.

„Toți sunt acum îngroziți și au tot dreptul să fie.

Cineva îi ucide pe membrii familiei Darker, unul câte unul.

Și mi-e teamă că e doar o chestiune de timp până când se va întâmpla din nou.”

De unde să-ncepem? Ah, știu. De la faptul că nu este prima carte scrisă de Alice Feeney pe care o citesc, întrucât abia am așteptat romanul Piatră, hârtie, foarfecă a cărui recenzie o puteți găsi AICI, dacă vă interesează. Prin comparație, primul mi-a plăcut mult, mult mai mult față de acesta, și chiar dacă acest roman s-a vrut a surprinde la superlativ în special prin sfârșit, pentru mine rețeta chiar nu a funcționat. Deloc. L-am găsit mult prea plictisitor pe alocuri, în special când a venit vorba de flashback-urile lui Daisy, care au fost total irelevante, părerea mea, pentru acțiunea cărții în sine. Nu mai știu cine spunea că această carte ar fi un mix între Zece negri mititei (recenzia AICI) și Behind her eyes (recenzia AICI), dar mare dreptate a avut. În schimb, dacă aceste două cărți mi-au plăcut foarte mult, nu pot spune același lucru și despre „încercarea” lui Feeney de a le aduce împreună. A scârțâit grav ceva, cel puțin pentru mine, care citesc thrillere pe bandă rulantă, și pur și simplu nu m-a convins nimic de această dată: de la personaje (care mi s-au părut absurde pe alocuri), până la „concluzia în sine” la care Feeney a vrut să ne ducă. Nup, și chiar îmi pare rău!

„Dar nu știam că trăiesc într-o familie plină de mincinoși.”

Premisa este interesantă (răsuflată, de altfel, nicidecum ceva nou, ceva autentic), adică grupul de rude care se adună împreună, tralalala, se întâmplă ceva și nu mai pot ieși de acolo, tralalala, iar apoi încep să moară pe capete unul după unul, vai, e un criminal între noi, ce ne facem, vai, nu stați singuri, dar ia haide să mă duc eu să văd nu știu ce și, wow, chiar am dispărut, mamă, ce se întâmplă, ce ne facem. Nu știu dacă persoanele astea chiar se urau atât de mult între ele, dar n-am văzut prea multă „compasiune”, să-i zic așa, pentru persoanele care mureau și erau ulterior găsite. A fost ca și cum „ah, tu ai fost următorul, așadar, eh, viața merge înainte”, și haide să ne comportăm ca și cum e totul e normal și mai avem doar câteva ore până vine refluxul și suntem salvați. Nup! Chiar nu! Poate am avut eu așteptări mult prea mari de la carte, dat că primul roman al autoarei chiar mi-a plăcut. Sau poate, de fapt, pur și simplu aceasta n-a fost rețeta de succes pentru Feeney. Să nu mai zic de direcția în care au luat-o lucrurile, fiindcă nu m-a convins sub nicio formă.

„Unele secrete n-ar trebui dezvăluite niciodată.”

Atmosfera mi s-a părut că a lipsit cu desăvârșire, deși în Piatră, hârtie, foarfecă mi s-a părut atât de intensă, atât de palpabilă încât o puteai tăia cu cuțitul. Aici, nu, și nici măcar pentru câteva clipe n-am reuști să fiu „prins” acolo. Nu mi-au plăcut personajele, nu am empatizat cu nimeni și nimeni nu mi s-a părut demn de emoție sau de simpatie. A mai fost la un moment dat „un truc” cu niște casete (care se concretizau în flashback-uri), și nu știu ce-a vrut Feeney să facă în afară de a umple niște pagini cu niște amintiri, repet, total irelevante pentru acțiunea în sine. Ok, ok, am înțeles că pe alocuri ar trebui justificate anumite comportamente și atitudini, dar mi s-a părut că m-aș fi putut foarte bine lipsi de ele, că de la bun început m-am prins că totul este disfuncțional în această familie. Doar ultima parte mi s-a părut a fi fost esențială pentru direcția în care au luat-o lucrurile, dar în schimb... umplutură fără sens și, în fine, chiar foarte greu de citit mi s-au părut capitolele respective.

„Toți oamenii pe care îi cunoașteți sunt și buni, și răi - asta înseamnă să fii om. Nana obișnuia să spună asta și cred că avea dreptate.”

Sunt sigur că acest roman ar fi putut avea mult mai mult potențial, dar ceva pe parcurs s-a pierdut. La Feeney am observat o chestie: deși scrie thriller, mai bagă pe alocuri și chestii dintr-alea profunde, de au finalitatea de a te emoționa și a-ți da de gândit. Total de acord, mie-mi place atunci când un thriller capătă și astfel de valențe. Dar, măi mamă, haide să nu o dăm chiar așa în clișeu și să le băgăm la intervale regulate, că ceva începe să sune nenatural și forțat. Oricum, în fine, nu despre asta-i vorba, pe cât despre faptul că acest roman n-a fost să fie pentru mine (subliniez asta), deși știu persoane cărora le-a plăcut mai mult decât primul volum apărut la prietenii de la Storia Books. De data aceasta, însă, nu m-a convins și, recunosc, aș fi vrut să-mi placă mai mult. Multe capitole de umplutură, mult text irelevant, și mai multă superficialitate a personajelor și, cireașa de pe tort, sfârșitul ăla absolut out of nowhere. A vrut Feeney să facă ceva, dar n-aș zice că i-a ieșit întocmai. Poate data viitoare, cine știe!

„Când orologiile amuțesc, tăcerea ne învăluie din nou. În întuneric. Ghemuite una în alta, ca să alungăm frica și frigul. Apoi auzim iarăși pași.

Cineva coboară treptele.”

În cele din urmă, pot spune că a fost un thriller și nu prea (mai mult nu prea, de fapt). Cu toate acestea, sunt sigur că această carte ar prinde mult mai bine celor care „se află la început de drum” și nu prea au citit, până acum, cărți din acest gen. Pentru mine, unul, ideea aceasta de reuniune de familie, și-apoi morți și restul, cadrul limitat și „misterul” din jurul a tot ce se întâmplă este deja răsuflată, arhifolosită și, prin urmare, puține lucruri de acest gen reușesc să mă mai convingă. Feeney n-a găsit rețeta succesului, dar asta nu înseamnă că această carte, Daisy Darker, nu s-ar alinia mai bine cu așteptările unui cititor neinițiat în acest gen. Sau, pe de altă parte, poate pur și simplu n-am fost eu în starea necesară pentru a percepe totul la adevărata-i valoare, din moment ce, după cum am mai spus, știu persoane cărora această carte le-a plăcut mai mult decât Piatră, hârtie, foarfecă. Oricum, mă bucur că am avut ocazia să o citesc și să-mi formez o părere (susținută) despre ea. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Alice Feeney, Daisy Darker, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii la acest volum: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Specialistul în gelozie și alte povestiri, de Jo Nesbø - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2022

Traducere: Ivona Berceanu

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Omul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, Regatul, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele zece volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul, Fantoma, Poliția, precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.

„(...) Eu sunt omul care este sunat atunci când există suspiciunea unei crime din cauza geloziei. Circulă zvonul că eu aș putea adulmeca gelozia. Desigur, asta nu este adevărat. Gelozia nu are nici miros, nici culoare și nici vreun sunet aparte. Dar are o poveste. Și când ascult o astfel de poveste, atât cea rostită în cuvinte, cât și cea tăcută, eu pot determina dacă am în fața mea un animal disperat și rănit. Ascult și știu. Știu, pentru că mă ascult pe mine însumi, Nikos Balli. Știu, pentru că eu însumi sunt un astfel de animal rănit.”

O reală încântare pentru fanii genului polițist, de la un adevărat maestru al suspansului! Faimos pentru caracterizările abile, suspansul care-ți dă fiori și întorsăturile de situație șocante, Jo Nesbø își duce cititorii într-un periplu printre minți pervertite și inimi răzbunătoare. Un polițist care poate să adulmece gelozia este pe urmele unui bărbat bănuit că și-a ucis fratele geamăn; un tată îndurerat trebuie să hotărască dacă răzbunarea își are locul într-o nouă ordine mondială, după ce o pandemie a adus societatea în pragul prăbușirii; un gunoier mahmur încearcă să pună cap la cap ce s-a petrecut în noaptea precedentă; un asasin plătit intră într-un joc periculos pentru supraviețuire cu cel mai mare adversar; și o conexiune electrică spontană între pasagerii unui zbor spre Londra poate da naștere unor povești de dragoste sau unor lucruri sinistre.

„Tata mi-a spus că toate ființele au două fețe, doar că noi nu izbutim întotdeauna să vedem fața ascunsă, nici măcar a noastră (...). Gelozia care mă ademenea, mă manipula, mă hipnotiza cu fantezii de răzbunare care îmi dădeau fiori plăcuți în corp, iar tot ceea ce mai lipsea era să le alimentez cu o gură de whisky.”

Mă bucur când văd că există din ce în ce mai multe cărți scrise de autorii pe care-i iubesc, pe care am ocazia să le citesc și de care mă pot bucura. Când am văzut că maestrul Nesbø a început-o cu povestirile scurte, n-am putut decât să mă bucur: give it to me, că ți-aș citi și lista de cumpărături, zău. N-am terminat întreaga serie Harry Hole, să fiu onest, dar nu mă grăbește nimeni - ce mă fac eu după ce termin restul volumelor care mi-au mai rămas? Ah, da, știu: mă arunc la celelalte cărți traduse. Pentru că, spre fericirea mea, chiar există multe cărți traduse la noi la care trebuie neapărat să ajung. În legătură cu volumul de față, pot spune că m-am bucurat mult să-l citesc, fiindcă asta înseamnă că am mai bifat o carte a maestrului. Recunosc, nu s-a ridicat la anvergura romanelor (încă îmi amintesc cât de mult mi-a plăcut Regatul, my God), dar unele povestiri chiar au avut potențialul de a fi adevărate subiecte de roman, poate puncte de plecare în viitoarele dumneavoastră cărți, sir Nesbø? Eu zic, vorba aia, să-i dai tare, tare, tare! Chiar cred că unele povestiri din carte au potențialul semnificativ de a fi mult mai bine dezvoltate, ajungându-se la anvergura unui roman nesbønian!

„(...) drumul pe care-l alegi te va duce la alte drumuri și nu te vei întoarce niciodată la această răscruce la care te afli acum. În asta constă poezia, a conchis profesorul nostru hotărât. Melancolia. Poezia nu vorbește despre drumul pe care l-ai ales, ci despre cel pe care nu l-ai urmat.”

Specialistul în gelozie cuprinde mai multe povestiri, unele mai scurte decât altele, unele mai interesante decât altele, dar deasupra cărora planează aceeași idee: răzbunarea, pervertirea, ceva ciudat - bizar, dar în același timp atât de uman. Nu mai știu câte povestiri sunt la număr, am cartea lângă mine și aș putea foarte ușor să aflu, dar nu e relevant: important este cum sunt acestea. Și, referitor la cum sunt, mai degrabă decât câte sunt, pot să vă spun doar atât: chiar te prind. Sunt interesante. Cum, altfel, când Nesbø are stilul său, un stil caracteristic de a crea personaje complexe (chiar și atunci când are la dispoziție un număr limitat de pagini), de a pune în scenă intrigi autentice, interesante (tocmai de asta parcă mi-a fost ciudă că nu s-au transformat în romane în sine, ci au rămas la stadiul de povestiri), de a ajunge la „concluzii nebunești” și, în fine, de a-ți oferi o doză zdravănă de tensiune, mister?! Recunosc, pe alocuri m-au și amuzat unele situații, replici și povestiri, dar în cea mai mare parte a timpului am fost foarte curios de care-i treaba și la ce se gândește domnul Nesbø când îmi zice asta! Unele povestiri, de altfel, chiar au fost extrem de nebunești, să spun așa. 

„(...) noi, oamenii, interpretăm totul în funcție de propriile noastre nevoi. Învingătorii scriu istoria războiului în care ei sunt singurii oameni corecți, teologii interpretează Biblia în așa fel încât să-i confere bisericii cât mai multă putere și noi folosim o poezie ca să spunem că nu trebuie să ne simțim nefericiți, chiar dacă nu ne-am ridicat la așteptările părinților noștri și nici nu le-am călcat pe urme. Desfășurarea adevărată a războiului, textul adevărat al Bibliei, intenția reală a poetului este ceva subsidiar. Sau cum?”

Dat fiind faptul că vorbim despre proză scurtă (nu-i așa?!), nu aș putea vorbi prea mult despre cum m-a făcut cartea să mă simt. Pot spune doar că-s povestiri pe care să le citiți dacă sunteți fani ai acestui gen, și parcă am și simțit ceva nou în vocea lui Nesbø, ceva diferit de celelalte cărți. Ceva care, sincer să fiu, nu știu dacă îmi place sau nu. Să fi fost necesitatea de a se limita la un anumit număr de pagini, ceea ce nu i-a dat voie „să se lungească” așa cum poate mi-ar fi plăcut s-o facă? Și nu vorbim despre „a lungi inutil povestea sau a băga descrieri dintr-alea de te scot din sărite și de-ce-m-ar-interesa-pe-mine-acest-aspect”, ci despre faptul că, deseori, Nesbø reușește să creioneze un anumit tip de atmosferă, să reliefeze un anumit tip de personaj, cu anumite caracteristici, atitudini. Nu știu ce să zic, dar, dincolo de toate acestea, am găsit Specialistul în gelozie și alte povestiri ca fiind o lectură satisfăcătoare, o lectură pe care am agreat-o și care, dincolo de toate, chiar mi-a plăcut. 

„Pentru că în ciuda faptului că foaia de hârtie/ecranul îi dădea șansa de a se retrage, o șansă de a regreta și de a se transforma, el nu făcea asta niciodată dacă vedea că este bine. Chemarea de scriitor preceda starea lui de bine.”

Cum, altfel, când vorbim despre Nesbø? De când l-am descoperit (și-mi amintesc clar că primul meu contact cu el a fost romanul Regatul - dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI - o carte care mi-a plăcut extraordinar de mult și de care încă îmi amintesc de parcă ieri aș fi citit-o), mă dau în vânt după tot ce scrie Nesbø. Chiar am și o carte în limba norvegiană scrisă de dumnealui, de la un prieten care a fost plecat cu un proiect timp de câteva luni în Norvegia. Din păcate, nu-i am autograful dar, hei, cine știe încotro ne mai duce viața asta. Vă recomand cu mare drag să-i dați o șansă, deoarece chiar s-ar putea să vă placă. Știu persoane, de exemplu, care deși au aceleași predilecții literare fidel asemănătoare cu ale mele, nu-l prea agreează pe Nesbø. E de înțeles, normal, fiindcă cred că luăm în calcul foarte multe variabile (deseori diferite) atunci când concluzionăm dacă ne-a plăcut sau nu o carte. Mie, unul, îmi place mult cum scrie Nesbø, și abia aștept să-i descopăr și celelalte cărți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Nesbø, Specialistul în gelozie și alte povestiri, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii la acest volum: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L!

Toate fetele rele, de Chris Whitaker - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Doagă

Chris Whitaker a debutat cu Tall Oaks, premiat cu CWA John Creasey New Blood Dagger Award. We Begin at the End (Începem cu sfârșitul), care a obținut numeroase premii, a fost tradus în 28 de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost achiziționate de studiourile Disney. Romanul a fost bestseller New York Times și #1 Indie Next Pick, precum și Waterstones Thriller of the Month, Barnes & Noble Book Club Pick și Good Morning America Buzz Pick. Chris Whitaker a crescut admirându-i pe Stephen King, Dennis Lehane, John Grisham, Cormac McCarthy. Locuiește în Hertfordshire, Marea Britanie, împreună cu soția și cei trei copii. Lucrează part time la biblioteca locală. La Editura Trei au apărut Începem cu sfârșitul (2021, traducere de către Andrei Covaciu) și Eternii (2023, traducere de către Irina-Marina Borțoi, reprezentând debutul său în literatura pentru adolescenți). Chris Whitaker poate fi urmărit pe Twitter, la @WhittyAuthor.

„- E ciudat, zise Noah. Grace. E un oraș ciudat. Lumea merge în fiecare duminică la biserică duhnind a băutură și a păcatele din zilele de odihnă. Se roagă să fie iertați, apoi o iau de la capăt, rând pe rând. Azi l-am văzut pe tatăl lui Purv ascuns în spate, unde stă Îngerul. Ce treabă avea pe-acolo un individ ca el?

- Poate că se simte vinovat că-i așa o javră.”

Cu misterul stăruitor din The Roanoke Girls, atmosfera din Acolo unde cântă racii și întunecimea din Obiecte ascuțite, Toate fetele rele este un thriller captivant, de o intensitate emoțională copleșitoare, scris de un talent excepțional. Toată lumea o iubește pe Summer Ryan. Elevă-model și geniu muzical, ea e o rază de lumină în orășelul Grace din Alabama - mai ales în comparație cu sora ei, Raine. Dar într-o bună zi, Summer dispare de-acasă și toată comunitatea își aduce aminte de alte cinci fete dispărute cu ani în urmă. Raine pornește în căutarea surorii ei, ajutată de un aliat improbabil, dar cu cât se apropie mai mult de adevăr, cu atât situația devine mai periculoasă. Și se pare că Summer este mai mult decât pare la prima vedere...

„- Nu-i nimic rău în asta, Raine. Că ai venit aici, că ai citit din carte, că te-a podidit plânsul. Nu-i nimic rău în toate astea.”

Nu este primul meu contact cu Chris Whitaker - prima carte pe scrisă de el pe care am citit-o a fost Începem cu sfârșitul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un roman care mi-a plăcut deosebit de mult. Lecturarea acestei cărți îmi confirmă un lucru la care, de altfel, mă așteptam: Chris Whitaker chiar știe ce face și este un autor exact pe placul meu. Nu doar datorită modului în care scrie, ci și datorită faptului că știe cum să dozeze profunzimea, sensibilitatea și emoția într-un gen care, în mod uzual, mai degrabă ar fi sec și rapid, alert și lipsit de „podoabe stilistice”: genul thriller, în esență. Ei bine, pentru mine Whitaker reușește să facă ce nu reușesc alți autori ai acestui gen să facă, și anume să-și ducă romanul într-o altă direcție, să-l facă „să scape” de încadrarea riguroasă în acest gen. Cărțile lui Chris Whitaker sunt mai mult decât cărți, povești - sunt adevărate lecții de viață asupra cărora trebuie să meditezi, care îți dau de gândit și te pun față în față cu realitățile care, deși le-ai considera improbabile, se pot întâmpla absolut oricui... Absolut oricui! Într-un roman întunecat, sumbru, pe care l-aș numi „un roman de atmosferă”, un roman diferit, Chris Whitaker ne vorbește, încă o dată, despre ceea ce cu toții suntem: umbre trecătoare prin viață, fiecare dintre noi fiind dator cu o moarte. Iar modul în care își livrează aceste învățături înțelepte, substratul folosit și metaforele subtile - toate îi transformă lecturile într-o adevărată experiență literară pe care nu o poți trece ușor cu vederea.

„Diavolul își făcea de cap și în rândul drepților, iar pastorii ăia de doi lei și cei amăgiți de narcotice, agenții de informații și nenorociții de foști preoți satanici cărora li se arătase deodată lumina (nu era lumina Domnului, ci a camerelor de televiziune), cu toții și-au jucat rolul la perfecție. S-au scăldat în Panică din cauză că le oferea un țel. Religia are nevoie de teamă, treaba asta n-a fost niciodată o taină.”

Cred că cel mai simbolic aspect al romanului este locul în care Whitaker își plasează acțiunea: orășelul Grace din Alabama. La o scurtă căutare pe Google, nu obții prea multe informații relevante despre acest orășel situat în Butler County. Dar nu-i bai, fiindcă Chris Whitaker ne spune foarte multe lucruri: un orășel plin de țărănoi, bețivi, falși profeți și predicatori, un orășel al focului și pucioasei, al oamenilor care nu mai au speranță și se complac în condițiile și situațiile în care trăiesc. Un orășel în care tinerii nu au niciun viitor și, în cel mai bun caz, ajung să perpetueze munca pe linie ereditară. Declinul economic este subînțeles din modul în care autorul zugrăvește stilul de viață al locuitorilor: fiecare trăiește de la o zi la alta, abia se descurcă și se mulțumește să aibă strictul necesar - pe care, bineînțeles, îl dă în schimbul alcoolului. Locuitorii știu ce înseamnă durerea, neajunsul, suferința și disperarea, și tragicul situației se potențează în momentul în care comunitatea află de dispariția lui Summer Ryan, sora geamănă a lui Raine. Din acest punct, o furtună violentă planează asupra orașului, în timp ce întreaga comunitate resimte un sentiment acut de frică, sentiment care parcă ar putea dispărea doar în momentul în care Summer este găsită (indiferent de circumstanțe). 

„- După mintea mea, faptul că oamenii rătăcesc calea nu înseamnă că n-o pot găsi.”

Această dispariție reprezintă punctul de plecare în jurul căreia se concentrează multe alte „subiecte secundare”: situații de familie, durere, vinovăție, pierdere, vieți precare, stări șubrede de sănătate, secrete, și multe alte dezvăluiri care, încet și sigur, ies la iveală într-o narațiune compulsivă, melancolică și emoționantă. Chinuiți și măcinați de gândul că fiica lor a fost răpită de aceeași „persoană” care cu ani în urmă a răpit alte cinci adolescente, părinții lui Summer apelează la orice tip de ajutorul. Dar, dintre toți, Raine, geamăna imprevizibilă, sălbatică, condusă de durere, se vede nevoită să demareze propriile căutări, cercetând trecutul fetelor care au dispărut în urmă cu câțiva ani: astfel, știe ea, va afla informații relevante care ar putea-o pune pe o postă viabilă. Și de data aceasta, avem parte de un grup efervescent, complex, care reprezintă punctul de maxim interes al cărții: Noah Wild, Purv, fiecare având propriii săi demoni interiori. Pe măsură ce se descoperă mai multe despre viața lui Summer, încet se dezvăluie și faptul că la mijloc se află mult mai multe lucruri decât ar fi crezut. Deznodământul, în fine, este unul total neașteptat, care te emoționează și, după cum am spus deja, îți dă de gândit. Evident, este foarte posibil ca alții să nu aibă aceeași părere, însă eu am găsit în acest roman ceva destul de personal, să spun așa, motiv pentru care m-am raportat altfel la lectură...

„- Vii cu mine undeva după ce termini aici? îl întrebă.

- Oriunde.”

Toate fetele rele este o carte obsedantă, o carte care te vrăjește, de o atmosferă intensă și vibrantă. Avem parte de personaje extrem de bine construite, înzestrate cu viață, traume, emoții, sentimente și trăiri. Orășelul Grace este un loc al disperării, al distrugerii, al lipsei speranței, în care violența reprezintă parcă însuși centrul vieții. Odată cu dispariția lui Summer, parcă toți capătă un sentiment al identității, un sentiment al „comunității”. Ca și în celălalt roman, și aici am găsit vorbindu-se despre religie, dar este surprinzător faptul că am găsit și o lipsă a speranței, o lipsă obsedantă a acesteia (în antiteză, astfel, cu sentimentul unei bune practici religioase). Un thriller foarte bun, care abordează teme întunecate, sensibile, dar pe care Chris Whitaker reușește să le trateze cum numai el ar ști: cu un stil aparte, doar al său! Am iubit această carte de la început până la sfârșit, și n-am mai putut să o las jos din mână. Abia aștept să citesc și celălalt roman, Eternii, deși sunt sigur că va fi (cel puțin) la fel de bun. Nu pot decât să vi-l recomand cu cea mai mare încredere, deoarece știu că veți avea parte de o lectură intensă, pe care să o țineți minte, din partea unui autor care își merită toate aprecierile.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Chris Whitaker, Toate fetele rele, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!