Editura: ART
Colecția: musai
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 264
Anul apariției: 2017
Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari
Mariana Enriquez s-a născut în Buenos Aires în 1973. Are studii de jurnalism, este profesoară la Universidad Nacional de La Plata şi coordonează Radar, suplimentul cultural al unui important ziar argentinian. Pe lângă bestsellerul internaţional Ce-am pierdut în foc, a mai publicat un volum de proză scurtă şi trei romane. Povestirile ei au apărut în reviste ca Granta sau The New Yorker. Este considerată una dintre cele mai promițătoare și mai originale voci tinere ale literaturii sud-americane actuale.
„Așteptam să aud bătăile ușoare în ușă ale copilului jegos sau zgomotul capului său rostogolindu-se pe trepte. Așteptam ca băiețelul jegos să vină și să-mi ceară, din nou, să-l las să intre.”
Universul Marianei Enriquez este populat de femei, dar nu e unul blând. Este bizar în cel mai sofisticat și mai neliniștitor mod cu putință, cu atât mai diabolic cu cât straniul irumpe din țesătura banală a vieții cotidiene. Personajele ei se confruntă cu abuzuri, sărăcie, droguri, criminalitate, trafic de copii, patologii dintre cele mai diverse, diformităţi, violenţă. Fiind jurnalistă de profesie, multe dintre proze pleacă de la întâmplări reale apărute în presa vremii - criminalul în serie copil rămas în istorie sub numele de Piticul Clăpăug, doi adolescenți torturați de poliție într-o suburbie sinistră a Buenos Airesului și forțați să se arunce în apele unui râu poluat -, dar ficțiunea ei împinge totul la un alt nivel. Aici, în aceste povestiri electrizante care lovesc cititorul direct în plex, macabrul rafinat este împins la rang de artă: magie neagră, sfinţi răzbunători, case bântuite, dispariţii cât se poate de misterioase, femei care își dau singure foc pentru a protesta împotriva violenței domestice. Rezultatul – o combinație bulversantă de Poe, Stephen King și Cortázar – este de neuitat.
„El a știut până la sfârșit cum să ascundă lucruri, până la actul lui final, până când nu a mai rămas din el decât coșul pieptului, țeasta sfărâmată și, mai ales, brațul stâng în mijlocul căii ferate, atât de departe de trup și de tren încât părea să nu aibă nimic de-a face cu accidentul - cu sinuciderea, continui să numesc accident sinuciderea lui; era ca și cum cineva ar fi așezat brațul voit între linii, pentru a transmite un semn, un mesaj.”
Primul meu contact cu Mariana Enriquez a fost unul... absolut memorabil! Am devorat această carte, și, deși vorbim despre proză scurtă - douăsprezece povestiri -, pot spune fără să greșesc faptul că această carte are valența unui roman incontestabil, un tur de forță literară ieșită din comun. De la prima, până la ultima, toate mi-au stârnit diferite stări, toate mi-au dat de gândit și m-au făcut parcă să văd altfel anumite lucruri, anumite situații, anumite emoții & trăiri. Mizând pe o atmosferă gotică, pe lucruri bizare, terifiante, poate chiar scârboase și ieșite din comun, care depășesc „tabuurile” societății, care nu fac rabat când vine vorba de precizie, de detaliu și nebunie, Mariana Enriquez reușește să livreze o proză puternică, o proză diferită, originală, în fața căreia multe altele par anemice, seci. Chiar și cele mai crude, cele mai bizare și ciudate situații m-au făcut să simt o pulsație a realității, să simt că ficțiunea poate depăși realitate. Multe m-au șocat, multe m-au făcut să strâng din dinți, dar știu că dincolo de toate acestea stă talentul unei autoarei de care cu siguranță voi auzi numai lucruri bune, foarte bune. De la o poveste la alta, Enriquez își învăluie „cartea” într-o aură terifiantă, transformând-o într-un Univers în sine, într-un aer mitic, de legendă, în care fantomele și oamenii, oamenii și fantomele, basmele și legendele sunt greu de diferențiat. În cele din urmă, din toate pulsează... viața!
„Cu toții călcăm pe oase, nu trebuie decât să sap suficient de adânc, până voi da de morții din pământ. Trebuie să sap, cu lopata, cu mâinile, cum fac câinii, ei găsesc mereu oase, știu întotdeauna unde au fost ascunse, unde au rămas uitate.”
O lectură macabră, care surprinde douăsprezece povestiri scurte, sinistre, cu mituri și legende care se petrec în viața de mahala a Argentinei, provocându-i cititorului neliniște, scufundându-l într-un întuneric abisal al vieții cotidiene din acea regiune. Nu aș spune că vorbim despre genul horror, deoarece această carte are ceva mult mai profund, ba chiar emoționant, cu puseuri de tristețe: vorbim despre modul în care Enriquez reiterează viața, care se manifestă în atâtea moduri câte suflete există. Modul în care suntem diferiți, avem predilecții diferite și, evident, fiecare dintre noi are acel ceva întunecat, care stă să iasă la iveală în cele mai neașteptate și evidente momente de slăbiciune. Pentru mine, Ce-am pierdut în foc a fost o lectură înfricoșătoare în special din prisma faptului că astfel de lucruri sunt posibile, din prisma faptului că astfel de lucruri se întâmplă, astfel de oameni există. Fiecare dintre noi avem povești de spus - povești despre crime, povești despre torturi, povești cu și despre fantome, cu și despre legende urbane, dragoste, suferință, superstiții, mituri și multe, multe altele. Poate avem povești fracturate, alcătuite din bucățele, dar, în sine, avem povești... Povești ce trebuie întregite!
„- Nu face pe proasta. Niciodată n-ai fost proastă. Polițiștii au început să arunce oameni în apă pentru că ei chiar sunt niște proști. Și cei mai mulți dintre cei pe care i-au aruncat au murit, dar câțiva au văzut despre ce e vorba. Știi ce ajunge în râu? Mizeria din case, toate zoaiele din canalizare, tot! Straturi după straturi de mizerie pentru a-l menține mort sau adormit: ceea ce e același lucru, cred că adormit sau mort e același lucru. Și a ținut, până când au început să înoate pe sub apele negre. Și l-au trezit.”
Chiar dacă multe povestiri se duc în direcția paranormalului - fantome, ființe din alte lumi, spectre și altele de acest gen -, eu vrea să cred că între lucrurile pe care le vedem și cele de care ne temem există un Univers al posibilităților. Mai cred și că scopul acestor „apariții” a fost acela de a reitera, de fapt, oroarea unor aspecte ale vieții contemporane argentiniene - violența omniprezentă, sărăcia lucie, traficul, dependența de substanțe ilicite, ca și cum te întrebi dacă aceste lucruri pot fi cu adevărat reale, sau sunt doar închipuiri? În ceea ce privește decorul și personajele, aș putea spune că povestirile sunt destul de diverse. Plăcându-mi mult cartea, recunosc că povestirile mai lungi au fost pe placul meu, deoarece am adorat stilul de scriere al Marianei Enriquez, respectiv modul în care a creionat atmosfera și culoarea locală a cărții. Printre preferatele mele se numără: Copilul jegos - care descrie obsesia naratoarei pentru un copil al străzii care, la un moment dat, dispare, Pânza de păianjen - despre viața de cuplu, Curtea interioară a vecinului - povestea unui asistent social care supraveghează un copil, Ce-am pierdut în foc, care dă și numele volumului...
„A fost nevoie de multe fete arse până să înceapă să-și dea foc singure.”
De fapt, fără să exagerez, am iubit această carte... Mi-a plăcut totul, unele povestiri mi-au dat fiori pe spate, m-au făcut să-mi imaginez lucruri teribile și, nu știu, am simțit că totul este de o forță și expresivitate ieșite din comun. Amestecând fantasticul cu realismul, dar fără a fi vorba, parcă, de genul realismului magic, Mariana Enriquez spune povești care îți fac sângele să-ți înghețe în vene. Nu știu, totul a fost atât de ciudat, încât sunt sigur că nu voi putea uita vreodată această carte. O carte plină de mister, expresivă, bizară, unică, originală... Profundă, cu numeroase substraturi, cu numeroase imagini pe care nu le poți uita și care o transformă, astfel, într-o carte memorabilă, cum rar îți este dat să citești. O critică a societății, o critică a violenței împotriva femeilor, a abandonului, a lumii în sine. Povești cu și despre magie neagră, despre case bântuite, despre fantome, criminali, schelete, superstiții... Într-o lume reală în care se relevă neobișnuitul și bizarul, producând groază și fiori. Cartea Ce-am pierdut în foc evocă o realitate precum un coșmar din care este imposibil să te trezești... Din care pare că nu există vreo cale viabilă de scăpare: tot ce poți face este să închizi ochii și să strângi din dinți.
„(...) când Silvina avea să se hotărască, atunci da, va fi o ardere superbă, o adevărată floare de foc.”
Genul horror, dacă este să spunem așa, devine o oglindă a terorii cotidiene căreia, poate, nu îi acordăm tot timpul atenția cuvenită, fiindcă suntem de părere că n-are de-a face cu noi. Cred că este și vorba despre un contrast între „două lumi”, ceea ce întărește și mai mult semnificația cărții, dă unitate poveștilor pe care Enriquez ni le spune. În cele din urmă, nu pot spune decât că Enriquez scrie tare bine, precis, direct, și chiar își permite să adauge și puțin umor în carte, un sentiment de solidaritate cu „eroinele sale tragice”. Nu voi mai vorbi despre decorul pe care reușește să îl creioneze, expresivitatea de care dă dovadă în enunțarea culorii locale a cărții. În esență, pot spune că Mariana Enriquez chiar reușește să te facă să te simți inconfortabil, cu o scriitură care are puterea de a-ți trezi stări, de a îți jena anumite „conforturi”. Nu cred că voi uita vreodată această carte, așa că nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere, în special dacă de-a lungul timpului ați rezonat cu lecturile pe care vi le-am recomandat și pe care le-am prezentat aici, pe blog. Să aveți doar lecturi pe placul vostru!
