Număr de pagini: 608
Anul apariției: 2022
Traducere: Alunița Voiculescu
Joël Dicker s-a născut la Geneva în 1985. Primul lui roman, Les derniers jours de nos pères, a primit Premiul scriitorilor din Geneva în 2010. În 2012, a publicat La vérité sur l’affaire Harry Quebert, care a obținut numeroase distincții, inclusiv Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze și Premiul Goncourt pentru liceeni, și a stat la baza unui serial de televiziune. La Editura Trei au mai apărut: Adevărul despre cazul Harry Quebert (2013, traducere de către Ana Antonescu), Cartea clanului din Baltimore (2016, traducere de către Doru Mareș & Gabriela Rigler), Dispariția lui Stephanie Mailer (2018, traducere de către Doru Mareș) și Enigma camerei 622 (2021, traducere de către Doru Mareș), ultima fiind vândută în Franța în aproape 500.000 de exemplare în 2020.
„Eram departe de a-mi închipui povestea tragică ce îl bântuia de ani în șir, până la evenimentele pe care mă pregătesc să vi le povestesc aici”.
Trupul neînsuflețit al Alaskăi Sanders, sosită de curând în Mount Pleasant, un orășel liniștit din New Hampshire, este găsit la marginea unui lac. Ancheta este curând oprită, fiindcă poliția obține mărturisirea făptașului și a complicelui său. Dar unsprezece ani mai târziu, cazul este redeschis. La începutul lui 2010, sergentul Perry Gahalowood, de la Poliția Statală din New Hampshire, convins că a elucidat crima la vremea respectivă, primește o scrisoare anonimă care îl tulbură. Să fi urmat el o pistă falsă? Prietenul lui, Marcus Goldman, care se bucură de un succes uriaș de pe urma cărții sale Adevărul despre cazul Harry Quebert, îl va ajuta să afle ce s-a întâmplat de fapt în acea poveste de demult. Fantomele trecutului nu întârzie să apară, printre ele fiind și aceea a lui Harry Quebert.
„- Capcana pe care ne-o întind banii, Marcus, este că ne permit să ne cumpărăm toate senzațiile, dar niciodată vreun sentiment autentic. Pot să ne dea iluzia că suntem fericiți, fără să fim cu adevărat. Sau că suntem iubiți, când de fapt nu suntem. Banii îți pot cumpăra un acoperiș, dar nu și liniștea unui cămin”.
M-am obișnuit! M-am obișnuit ca după fiecare carte scrisă de Joël Dicker pe care o citesc să mă întreb „OK, și acum ce fac cu viața mea?”, m-am obișnuit ca de fiecare dată după ce termin o carte scrisă de Joël Dicker să am nevoie de cel puțin jumătate de oră pentru a-mi reveni. M-am mai obișnuit și să știu că n-are rost să bănuiesc ceva legat de deznodământ, pentru că Joël Dicker este un mare maestru al răsturnărilor de situație. M-am obișnuit ca în timp ce citesc un roman de Joël Dicker să-mi spun „Of, cât aș fi vrut și eu să pot scrie așa!”, și m-am mai obișnuit ca imediat ce termin o carte scrisă de Joël Dicker, să-mi dau seama că acest autor - atât de tânăr - scrie demențial de bine & este un maestru al acestui gen. Zic „acestui gen”, însă știu că romanele scrise de autorul elvețian nu pot fi încadrate într-un singur registru, fiind de o valență multilaterală nemaipomenită - thriller, tensiune, dramă, profunzime, poezie, introspecție, emoție, filosofie. Fiecare dintre acestea se găsesc dozate armonios în toate cărțile lui Joël Dicker, fiindcă Cazul Alaska Sanders nu este prima carte scrisă de el - după cum probabil v-ați dat seama - pe care o citesc. Încă de când am citit Adevărul despre cazul Harry Quebert (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am știut că Joël Dicker are să-mi fie unul dintre autorii preferați de la Editura Trei. Și, alături de Liane Moriarty, chiar este! Chiar dacă nu obișnuiesc să recitesc cărți, simt că voi face asta cât de curând - am nevoie să mai citesc cărți de la Dicker, fiindcă îmi creează un fel de confort pe care nu-l pot explica.
„- Îmi plăcea acel Marcus care conducea un Ford, a spus ea. Și știi de ce? Pentru că rabla aceea era semnul că, în ciuda talentului tău și a succesului pe care îl presimțeai, erai o persoană specială, diferită de alții. Te-am părăsit deoarece cartea ta începuse să ocupe deja prea mult spațiu. Știam că urma să devii celebru. Avea toate atuurile necesare pentru a reuși. Te-am părăsit pentru că știam că aveam să te pierd”.
Am citit toate cărțile sale - Enigma Camerei 622 (recenzia AICI), Dispariția lui Stephanie Mailer (recenzia AICI) și Cartea Clanului din Baltimore (recenzia AICI), iar Cazul Alaska Sanders nu a făcut decât să-mi confirme (așa cum a făcut-o fiecare carte citită) că Joël Dicker îți merită toată popularitatea, toată faima & toate câștigurile datorate cărților sale. Mai mult decât atât, în această carte chiar am simțit un fel de „analiză” a faptului că a devenit atât de popular. Această faimă care i-a răpit intimitatea, care l-a făcut să se piardă și să fie nevoit să pornească într-o călătorie a regăsirii. Și, de altfel, această carte este într-o mare măsură și despre această călătorie, căreia Joël Dicker i-a dat și o valență spirituală, dar fără a face compromisuri când vine vorba de genul care, în esență, l-a consacrat - thriller. Iar când vine vorba de thriller, Joël Dicker este un geniu. Unul dintre cei mai autentici scriitori pe care i-am citit vreodată, în primul rând pentru că în scriitura sa face apel la o mulțime de resurse, iar firele narative pur și simplu ajung să fie atât de complicate, atât de bizare, încât îți spui că dacă autorul nu are să-ți dea acel mult așteptat răspuns care să fie convingător & viabil, atunci e clar că a gafat-o. La Dicker, chiar dacă povestea este extrem, dar extrem de complicată, n-a fost niciodată cazul: când ajungi pe la sfârșit și îți spune cum au stat de fapt lucrurile, care-i toată faza, vezi că totul, dar absolut totul se leagă în această carte. Nu „sare calul”, cum se spune, și-ți livrează așa niște premise de pe ici-colo, doar ca să îți zică „ok, asta a fost, ciao”, ci scoate la lumină toate indiciile & toate pistele pe care le-a prezentat în carte. După părerea mea, atunci când reușești să faci asta, chiar că ești un scriitor de calitate!
„- Nu pot răspund eu în locul tău, Marcus, însă îți voi spune care e părerea mea. Scrisul are valoare reparatorie pentru tine, Marcus. Adevărul despre cazul Harry Quebert a fost o reparație pentru mine, Cazul Alaska Sanders, pe care mi-ai povestit că ai început să scrii, va fi cu siguranță o reparație pentru prietenul tău Gahalwood. E foarte generos din partea ta, Marcus, că vrei să repari pe toată lumea, însă poate că a venit vremea să te gândești și la tine însuți (...). A venit vremea să te ierți, Marcus, și doar scrisul te va ajuta să reușești să faci asta”.
Cazul Alaska Sanders se concentrează în jurul morții unei tinere, în circumstanțe destul de bizare. În rezolvarea presupusei crime se implică chiar „autorul”, care are alt nume în carte, însă a cărui biografie se pupă perfect cu viața reală a lui Joël Dicker. Încetul cu încetul, împreună cu un detectiv, prieten bun și cu o personalitate aparte, cei doi se avântă într-un mister pe care-l vor decoji precum foile unei cepe - iar acest fapt presupune, după cum vă puteți da seama, și multe „lacrimi” (metaforic vorbind). Fiecare răspuns pe care îl descoperă atrage după sine și mai multe întrebări. Pe scurt, cei doi se afundă tot mai mult într-un abis întunecat de secrete, întâmplări fără sens, destăinuiri și minciuni - iar în fața lor, pe măsură ce pășesc spre rezolvarea cazului (cred ei!) se cască hăul flămând al unor secrete care mai bine ar fi rămas secrete pentru totdeauna. Nu voi vorbi mai mult despre acțiune, dar pot să vă spun că este una dintre cele mai complexe, cu numeroase personaje, cu tot felul de intrigi secundare. Este ca și cum, de fapt, moartea Alaskăi Sanders este ca o pietricică aruncată în mijlocul unui lac liniștit - are să tulbure întreaga comunitate, are să scoată la iveală lucruri mult mai teribile decât o crimă. Era să scriu „o simplă crimă”, dar sub nicio formă nu este vorba despre asta. Nimic nu-i simplu pentru Joël Dicker - pentru că, dacă ar fi simplu, atunci n-ar mai fi un scriitor atât de bine cotat și apreciat.
„(...) Iar adevăratul ucigaș îi explică cititorului că o crimă perfectă nu este cea căreia nu i se găsește niciodată vinovatul, ci aceea pentru care vinovatul reușește să dea vina pe altul”.
Joël Dicker este pur și simplu genial, și n-am să încetez să spun asta. După ce am terminat cartea, drept să vă spun, chiar am afirmat cu voce tare: „Nu ai cum să faci așa ceva!”. Nu este pentru prima dată când mă simt astfel după o carte scrisă de Joël Dicker. Poate sunt eu mult prea ușor de impresionat, cine știe, însă știu persoane care îmi împărtășesc exact aceleași gânduri, aceleași trăiri. Când te angajezi într-o lectură a unei cărți scrise de Joël Dicker, știi că vei fi martorului unui tur literar de o forță ieșită din comun. Ăsta e Dicker, de altfel - te suie la bordul unui roller coaster care te va purta către cele mai înalte culmi ale ficțiunii thriller & detectiviste. Nici nu mai are rost să menționez de nenumăratele aluzii făcute la celelalte cărți ale sale, și mi-a plăcut enorm să-l reîntâlnesc pe Harry Quebert care, după evenimentele petrecute, pare că a dispărut de pe fața pământului. Și ajunsesem, sincer să vă spun, în punctul în care pur și simplu îmi imaginam că vinovatul este cel mai improbabil personaj din carte, doar ca să am impresia că am un liant de care să mă țin, fiindcă n-am fost în stare să-mi dau seama nici măcar pentru o singură clipită cum stă treaba. Și-apoi Joël Dicker mi-a oferit răspunsul, acel „răspuns” care n-a făcut decât să ridice și mai multe întrebări. Însă stați fără griji, elvețianul știe că avem întrebări și nu face compromisuri - ne răspunde la absolut toate. Iar la sfârșitul cărții te regăsești cu inima frântă și cu gândul că „of, oare când va scoate o nouă carte?”, și nu-ți mai rămâne decât să suferi în tihnă și să te bucuri, totuși, că există oameni atât de talentați.
„A ajuns din nou la Șoseaua 21. Sperase să vadă vreo mașină trecând, dar nimic. Se simțea singură pe lume. A continuat să fugă până la benzinărie lui Lewis Jacob. Acolo avea să găsească ajutor. Când a ajuns, într-un sfârșit, cu răsuflarea tăiată, a găsit ușa închisă. Dar l-a văzut pe proprietar înăuntru, așa că a bătut în ușă până când acesta i-a deschis. S-a năpustit peste el și a strigat: «Chemați poliția! Chemați poliția!»”.
Cazul Alaska Sanders este opera unui maestru - și nimeni nu mi-ar putea schimba părerea. Joël Dicker s-a născut ca să scrie și să spună povești, iar pasiunea pe care o are se face resimțită în fiecare pagină, în fiecare personaj, în fiecare liniuță de dialog și în fiecare fragment. Stilul său este pur și simplu unul pe care l-ai putea recunoaște: armonios, gândit, poate chiar clinic & anatomic pe alocuri, însă și plin de profunzime și emoții, de suflet, de acel ceva care te face să inspiri adânc și, pentru o clipă, să îți ții respirația. Mă bucur enorm că prietenii de la Editura Trei i-au tradus cărțile și la noi, pentru că astfel am avut oportunitatea de a descoperi un autor genial, un autor care scrie pe sufletul meu și pe care l-aș citi oricând în detrimentul altora. Joël Dicker & Liane Moriarty sunt plăcerile mele vinovate când vine vorba de acest gen (zic gen, dar nu știu la ce mă refer) de literatură - autori pentru care scrisul depășește limitele unui job, și se transformă într-o artă care susține un stil de viață închinat frumosului. I-aș recomanda oricui, oricând, pentru că știu că cei care se vor aventura în cărțile lor vor avea parte de lecturi dintre cele mai frumoase, cele mai complexe & cele mai satisfăcătoare. Pe scurt, citiți-l pe Dicker fiindcă veți avea doar de câștigat - vă promit!
Alte recenzii ale cărților scrise de Joël Dicker, apărute și pe blog:
| Enigma camerei 622 | Dispariția lui Stephanie Mailer | Cartea clanului din Baltimore | Adevărul despre cazul Harry Quebert |