luni, 13 noiembrie 2023

Codul Twyford, de Janice Hallett - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 400 
Anul apariției: 2023
Traducere: Alexandra Fusoi 

Janice Hallett a lucrat ca jurnalist și specialist în comunicare guvernamentală. A scris articole și discursuri pentru secretariatul guvernului britanic, Ministerul de Interne și Departamentul pentru Dezvoltare Internațională. Entuziasmul ei pentru călătorii a dus-o de mai multe ori în jurul lumii, din Madagascar în Galapagos, din Guatemala în Zimbabwe, Japonia, Rusia sau Coreea de Sud. Dramaturg și scenarist, a scris comedia shakespeariană feministă NetherBard și este coautoare a lungmetrajului Retreat. A mai scris romanele The Appeal și The Christmas Appeal.
„La un anumit nivel, e greșit, Maxine, dar la un altul (.) Îmi propun să descopăr ce s-a întâmplat cu misiva și asta (...) asta TREBUIE să fie cheia.”
Ce legătură poate fi între dispariția unei profesoare și un cod ascuns într-o carte pentru copii? Acum 40 de ani, Steven „Smithy” Smith a găsit o carte pentru copii plină de însemnări și note misterioase, scrisă de Edith Twyford, o autoare căzută în dizgrație. Profesoara lui credea că e vorba despre un cod secret inclus în toate romanele lui Twyford, iar când ea a dispărut pe neașteptate, Smithy a rămas convins că avusese dreptate. Ieșit din închisoare după o condamnare lungă, Smithy se hotărăște să investigheze misterul. Într-o serie de fișiere audio salvate pe un iPhone vechi, el înregistrează discuții cu prieteni din copilărie și amintiri despre evenimentele care l-au dus în cele din urmă la închisoare. Însă curând devine clar că Edith Twyford nu e o simplă scriitoare căzută în uitare. Codul Twyford ascunde un secret important, iar Smithy s-ar putea să fi găsit cheia.
„Am amânat ceva vreme, dar dacă armează* s-o fac așa cum i-am promis lui Maxine, atunci trebuie să-i găsesc pe ceilalți. Nathan, Shell, Donna și Paul. Să-i găsesc și să văd dacă-și aduc aminte de misive. De excursia aia la borta morii. O parte din mine nu vrea. De ce așa? Doar n-am mare lucru de făcut. Și n-are cum să fie rău, nu?” (*greșeală voluntară, exact așa găsindu-se forma cuvântului în volumul de față)
Mă dau în vânt după genul acesta de thrillere, pe bune. Mi s-a cam acrit puțin toate acele thrillers wannabe, în care, vorba aia latinească, non nova sed nove (nu lucruri noi, ci prezentate într-o formă nouă), și, de fapt, nici măcar într-o formă nouă. Mi-a plăcut să citesc acest thriller ciudat, de-a dreptul inteligent, bizar, pe care n-am știut de unde să-l iau, de unde să-l duc. Deși m-a enervat puțin la început, mai ales din prisma faptului că nu înțelegeam sigur despre ce citesc și ce citesc (la propriu, vreau să zic), mi-am dat seama că acest sentiment care mă acaparase nu făcuse altceva decât să potențeze și mai mult misterul care se învârtea în jurul cărții. Și care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi fost foarte, foarte diabolic și, părerea mea, extrem de original. Da, îmi place când o carte sparge tiparele, când iese în evidență și are curajul de a fi diferită - or, poate doar din această prismă i-aș fi dat mai multe steluțe decât ar fi meritat. Dar nu, chiar a excelat și la acțiune, și la plot twist, iar asta s-a concretizat în cele 4 binemeritate steluțe pe care i le-am dat. A fost un roman chiar bun, pe care cu siguranță mi-l voi aminti mult timp de-acum înainte, asta în primul rând pentru că a fost, așa cum am menționat deja, diferit.
„Programul de reintegrare m-a ajutat să-l găsesc și să iau legătura în ultimele luni. Acum poți să înțelegi de ce. Mi-a dat un motiv să fac o încercare. Viața. Asta. O să fiu întotdeauna recunoscător pentru asta, Maxine.
De-asta o fac. Pentru tine.”
Codul Twyford ne poartă într-o aventură de zile mari. Ne pierdem în înregistrările lui Smithy (cam așa este întreaga carte, o suită de „fișiere audio” de-a lungul cărora avem parte de noi personaje, de noi dezvăluiri, de noi lucruri scoase la lumină și, încetul cu încetul, de finalul exploziv), înregistrări care țes o poveste destul de bizară, o poveste plină de mister, în care trecutul se îmbină cu prezentul și prezentul se datorează trecutului, în care se pun întrebări și se caută răspunsuri, până se ajunge într-un punct nebunesc în care habar n-ai încotro se vor mai îndrepta toate, ce va mai descoperi Smithy și pe cine va mai întâlni în aventura sa de zile mari. Ce s-a întâmplat cu profesoara dispărută? Care-i faza cu Edith Twyford, ce anume ascundea, ce anume voia să transmită prin cărțile sale? De ce a fost interzisă? Chiar există un cod secret la mijloc? Și, dacă există, care este acel cod? Și ce rol are acest Smithy în întreaga poveste? Nu pot să vă spun decât că, pe măsură ce înaintezi în lectură, toate aceste fire ajung să se lege într-un ghem - dar a cui mână este acest ghem? Asta, hehe, aflați voi.
„Din unele puncte de vedere, era ca în vremurile bune. Toți băieții la un loc, râzând, făcând bancuri. Alteori, aveam (...) când ai un avertisment în tine. O îndoială ca un viermișor negru în piept. Acum știu cum i se spune. Semnal de alarmă. Ne-au zis la pârnaie. Când știi că e ceva în neregulă, dar nu poți să formulezi și în cuvinte. Așa că nu-l bagi în seamă și iei o decizie proastă. În fine, eu am ales să nu iau în seamă semnalul ăla de alarmă.”
Aș putea spune mai multe despre acțiune, dar nu obișnuiesc să fac acest lucru - cred că știrbește din ideea de a vă spune, de fapt, cum m-a făcut pe mine o carte să mă simt și cum am perceput lectura. Cu una, cu alta, vă pot spune doar că eu mi-s mare fan de cărți thriller, și, simțind că am ajuns să le citesc cam pe toate, caut întotdeauna ceva nou. Janice Hallett chiar mi-a oferit ceva nou, ceva diferit, iar stilul de scriere a fost chiar pe placul meu - și amuzant, și emoționant pe alocuri, și dinamic, și bizar. Dincolo de toate, a fost un roman inteligent, bine gândit, elaborat exact cum (nu) m-aș fi așteptat, și Hallett chiar a știut cum să fructifice toate intrigi (atât principale, cât și secundare). Da, mi-a plăcut, de aceea chiar vi-l recomand cu foarte mare încredere - mai ales dacă sunteți fani thriller -, întrucât chiar cred că o să vă placă și o să-l găsiți inteligent. 
„Voce 1: (...) Ascuns. Ascuns în cuvinte și în litere. În cărți pe care nu le mai citește nimeni. Scrise de o autoare discreditată în ochii societății contemporane. Răspunsul e undeva în regulile lui Edith Twyford, dar nimeni nu știe unde, sau cum să-l găsească.
Voce 3: Dar, doamnă Wintle, Edith și Edward sunt ambii morți. Și totuși, codul n-a murit cu ei. Încă e controlat de CINEVA. Editorii spun că pentru fiecare nouă ediție a cărților ei sunt furnizate texte noi. CINEVA știe (...).”
S-ar putea să aveți, în primă instanță, o problemă cu frazele ceva mai ciudate, care au un anumit grad de inadecvare logică, dar n-o să fie o problemă omniprezentă. Lăsați-vă purtați de lectură și, credeți-mă, destinația va fi meritat toată „așteptarea” (deși nu ai ce să aștepți, că, oricum, este o lectură care merge chiar foarte repede). Chiar mi-a plăcut mult și direcția în care au luat-o lucrurile, și nu m-aș fi așteptat deloc ca „ideea” de bază să fi fost asta. Multe, multe piste false - asta am simțit pe parcurs, iar Hallett a reușit cu ingeniozitate să mă pună pe multe drumuri greșite și să mă facă să cred că, mda, chiar am dreptate și mamă-să-vezi-ce-bun-sunt-eu-și-ce-atent-și-ce-detectiv. Nope, nicio șansă! Iar asta, evident, nu a făcut decât să transforme lectura într-una și mai fascinantă, și mai intensă, și mai dramatică. Da, chiar a fost o carte pe care cu siguranță nu o voi uita!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Janice Hallett, Codul Twyford, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

joi, 2 noiembrie 2023

Reykjavík, de Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir - Recenzie (Crime Club)

Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2023
Traducere: George Arion Jr. 

Ragnar Jónasson s-a născut la Reykjavík în 1976. Lucrează ca avocat și predă legislația privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a Universității din Reykjavík. Cărțile lui Ragnar s-au vândut în peste 4 milioane de exemplare în toată lumea. Au fost răsplătite cu numeroase premii și distincții în Islanda, Marea Britanie și Statele Unite. Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt Dark Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) și Hulda (cu detectiva care poartă același nume). Drepturile pentru cărțile lui s-au vândut în 34 de teritorii. Katrín Jakobsdóttir este prim-ministru al Islandei din 2017. A fost membră a Parlamentului Islandez încă din 2007, dar mai înainte a lucrat în domeniul editorial și în învățământ. A fost Ministru al Educației, Cercetării și Culturii din 2009 până în 2013. Provenind dintr-o familie de poeți și universitari de prestigiu, a scris o disertație de master pe tema literaturii islandeze de suspans.
Ce-i al meu să fie-al tău și împreună să trăim de-a pururi
Mâhnirile omenești nu te vor atinge nicicând
Ce s-a întâmplat cu Lára? Islanda, 1956. Lára, în vârstă de 14 ani, hotărăște se petreacă vara lucrând pentru un cuplu pe mica insulă Videy, în apropierea coastei, lângă Reykjavík. La începutul lunii august, fata dispare fără urmă. Timpul trece, iar misterul devine cel mai notoriu caz nerezolvat din toată Islanda. Ce a pățit fata? Mai e în viață? A plecat de pe insulă sau i s-a întâmplat ceva acolo? Treizeci de ani mai târziu, în timp ce Reykjavík sărbătorește bicentenarul, ziaristul Valur Robertsson își începe propria anchetă în cazul Lára. Dar pe măsură ce se apropie de adevăr, și cu ochii întregii capitale asupra lui, devine limpede că dispariția fetei e un mister pe care cineva îl dorește neelucidat cu orice preț…
„Le întrerupseră un scrâșnet și un vuiet când filmul reîncepu, oprit caraghios în mijlocul unei scene, ca de obicei. Peste public se așternu tăcerea, cu excepția inevitabilului crănțănit de floricele.”
„Cartea de față este dedicată lui Agatha Christie”, aleg cei doi (oare?) să spună la începutul volumului Reykjavík, ceea ce este foarte drăguț, deoarece Agatha Christie a fost o maestră a poveștilor cu detectivi. Menționez că nu am citit decât o singură carte, totuși, scrisă de Agatha Christie, deși sunt un fan convins al acestui gen literar. Dar, dincolo de acestea, am mai avut contact cu Jónasson - nu îmi mai amintesc ce carte scrisă de el am mai citit. De fapt, cred că aceasta este și impresia cu care am rămas după această lectură: o carte OK, dar nicidecum memorabilă. Nu sunt un mare fan al parteneriatelor scriitoricești, nu mi-am dat seama niciodată cum funcționează acestea în practică - mai ales atunci când, îndeosebi, unul dintre parteneri este deosebit de cunoscut drept scriitor, față de celălalt. Totuși, îmi pot da seama că se-ajunge la discuții interesante și dezbateri efervescente privitoare la structură, încotro se vor îndrepta toate, dar oare cine are „cuvântul final”? În cele din urmă, indiferent de cum ar sta treaba, se pare că lucrurile au funcționat - 320 de pagini despre multe și, oarecum, parcă mult prea lungit și greoi, dar asta nu înseamnă că „de umplutură”, neapărat. Pur și simplu există unele lucruri care pentru mine nu au avut sens a fi inserate în roman, dar au contribuit, oarecum, la crearea unui peisaj local, a unei valențe temporale și, bineînțeles, la deslușirea psihologiei (și înțelegerea mult mai bine a unor lucruri & fapte) personajelor.
„- Cel fel de colier?
- N-a fost găsit niciodată. Sigur îl purta, sunt convinsă. Era - este - o bijuterie superbă, o cruciuliță în filigran, prinsă pe un lănțișor. Era o moștenire de familie - lucrătură de calitate, nu tinichea. Draga de ea nu și-l dădea jos niciodată.”
Ce „a scârțâit” cel mai mult pentru mine a fost viteza-de-melc cu care am reușit să intru în universul cărții, în fluxul acțiunii, viteza cu care am reușit să am acces la povestea pe care o așteptam și dinamica implicită. Mi-am dat seama că „preambulul” acesta destul de lung a fost necesar pentru a stabili și contura fundalul poveștii - dar, my God, parcă prea mult a durat. Da, a fost necesar ca autorii să stabilească circumstanțele, întâmplările și altele din jurul dispariției Lárei Marteinsdóttir, iar capitolele care au înfățișat anii 1966, 1976 și 1986 au stabilit care ar fi personajele principale și au oferit informații (mai mult sau mai puțin relevante) privitoare la ce s-ar fi întâmplat pe-atunci, dar și care sunt conexiunile (că mereu este vorba despre ele, de altfel) dintre oameni și anumite evenimente. Ei, pot spune că „adevărata” acțiune începe în momentul în care, în 1986 (după 20 de ani) apare în scenă domnul jurnalist Valur Róbertsson - dar, și aici, tot într-un ritm relativ lent, dar crescând, în orice caz. Valur Róbertsson se angajează în a documenta dispariția Lárei, sperând să afle lucruri noi care vor duce la rezolvarea acestui mister care a învăluit capitala de 30 de ani. În spatele dispariției nu se vor fi aflat decât secrete, motive ascunse și implicări ale unor oameni total neașteptați...
Ochii ei strălucitori și cuvintele-i drăgăstoase
Nu-l vor părăsi nicicând,
Până ce el va muri și îngropat va zace
Singur de-a pururi.
Ca în orice roman de acest gen, Reykjavík ne dezvăluie pe la sfârșit cum stă, de fapt, treaba. Atunci, se aruncă lumină asupra întregului caz, iar pe parcurs apar tot mai multe indicii care te pun pe diferite cărări, te fac să-ți pui întrebări și să cauți răspunsuri. E chiar interesant faptul că, la un moment dat, ești pus într-adevăr pe o pistă greșită, dar ai certitudinea că ești pe drumul bun. Într-adevăr, dispariția Lárei se dovedește a fi avut o componentă total neașteptată, dar oare cât de credibilă? Am mai menționat și în alte recenzii - și o voi face întotdeauna - faptul că, pentru mine, este foarte importantă justificarea autorului, care este, în sine, motivul pentru care s-au întâmplat asta și aia. Deși am fost captivat de ultima parte a cărții și muream de nerăbdare să aflu ce și cum, ideea m-a lăsat oarecum rece, dar asta nu înseamnă, totuși, că nu mi-a plăcut. Parcă aș fi văzut lucrurile îndreptându-se într-o altă direcție, dar aici a intervenit experiența mea de cititor de cărți thriller & polițiste. Misterul a fost bine conturat, iar ideea a fost dezvoltată, ulterior, chiar fain - dar mult prea lent, din păcate, cel puțin pentru gusturile mele. 
„Plecarea ei de pe Viðey era un mister autentic - asta dacă nu cumva, desigur, de fapt nu plecase niciodată de pe insulă.”
Totuși, dacă îi oferi timpul necesar, ajungi să fii angajat pe bune în acțiunea care urmează. Mi-a plăcut, de altfel, și modul în care autorii au luat frânturi din realitate și le-au inserat în carte, iar orașul Reykjavïk  mi s-a părut a fi fost bine ilustrat, atins de-o doză necesară de ficțiune. Dacă citești postfața acestei cărți, multe alte lucruri devin relevante, implicit parteneriatul dintre cei doi. Chiar se menționează faptul că cei doi sunt „persoane diferite, cu perspective diferite”, de unde și interesul meu tot mai mare privitor la cum au reușit să se înțeleagă. Dar, de asemenea, sunt de aceeași vârstă, și ambii au trecut prin perioada respectivă, „plină de schimbări”, a Islandei. Cu una, cu alta, pot spune că a fost un roman puțin mai mult decât OK, nu memorabil, nu etalon, dar o lectură plăcută - atât timp cât îi oferi timpul necesar pentru a te prinde întocmai. Partea de început a fost mai greoaie, dar ulterior lucrurile s-au așezat și misterul a început să capete formă, culoare și, în cele din urmă, a avut parte de o rezolvare „ca la carte”. V-o recomand cu tot dragul, mai ales dacă sunteți în căutare de lecturi polițiste clasice, să spun așa. Lecturi frumoase și doar pe placul vostru!



Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Ragnar Jónasson, Reykjavík, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ragnar Jónasson, apărute și pe blog:

vineri, 27 octombrie 2023

Terapeutul, de B.A. Paris - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2023
Traducere: Monica Vlad

B.A. Paris este autoarea bestsellerurilor În spatele ușilor închise (Editura Trei, în anul 2017, traducere de către Lidia Grădinaru), The Breakdown, Bring Me Back și The Dilemma. După ce a locuit mulți ani în Franța, acum s-a mutat împreună cu soțul ei în Marea Britanie. A lucrat în domeniul finanțelor, a fost profesoară și are cinci fiice. La Editura Trei a mai apărut și Dublura (în anul 2021, traducere de către Alexandra Fusoi), un thriller scris de B.A. Paris împreună cu Sophie Hannah, Clare Mackintosh și Holly Brown.
Oh, Doamne. Mă aplec, lăsându-mi capul greu în mâini. I-am plimbat pe oameni prin casă, i-am dus la etaj. Ce or fi crezut oare? Cei care fuseseră dornici să vadă dormitorul... era din cauză că acolo avusese loc o crimă?”
Autoarea de bestselleruri New York Times B.A. Paris revine în inima suspansului psihologic captivant cu Terapeutul - o poveste intensă despre o casă care ascunde un secret șocant. Când Alice și Leo se mută într-o casă proaspăt renovată din proiectul rezidențial Cercul, o comunitate închisă cu locuințe exclusiviste, consideră că și-au împlinit visul. Însă aparențele pot fi înșelătoare… Pe măsură ce începe să-și cunoască vecinii, Alice descoperă un secret devastator despre noua ei casă și începe să se simtă foarte legată de Nina, terapeuta care a locuit acolo înainte. Alice devine obsedată să afle ce se petrecuse în casă cu doi ani în urmă. Însă nimeni nu vrea să vorbească despre asta. Vecinii ei au secrete, lucrurile nu sunt perfecte cum par… iar viața ei atârnă de un fir de păr.
„- Mă tem că nu-i nicio greșeală, domnișoară Dawson. Nina Maxwell a trăit aici.
Face o pauză.
- Și tot aici a și murit.”
Înainte să mă apuc de această recenzie, am confundat-o pe B.A. Paris cu altă autoare de thrillere apărută la prietenii de la Editura Trei, și anume Shari Lapena. De aici confuzia maximă: mi-a plăcut mult de tot acest thriller, dar cărțile scrise de Shari Lapena (crezând că această autoare este, de fapt, autoarea cărților scrise de Lapena) nu mi-au plăcut deloc, de nicio culoare. Și mă întrebam - de unde diferența asta așa de mare între romane și stilul de scriere. În fine, s-a rezolvat treaba! Terapeutul e chiar un thriller foarte, foarte bun, deși mi-a fost imposibil să nu găsesc „reminescențe” ale veșnicelor teme abordate de autorii de thriller. Dar nu contează, că execuția fost bună, m-a ținut prins și m-a făcut să citesc această carte aproape cap-coadă, cu mici pauze de câteva ore pentru (alte) tabieturi zilnice. Da, un roman pe care chiar îl recomand cu încredere, deoarece îți dă o doză zdravănă de suspans și întorsături de situație. Chiar te-ntrebi cum stă treaba, care-i de fapt faza și ce urmează să mai iasă la iveală... Și, credeți-mă, sunt muuuulte care trebuie să iasă la iveală în această carte.
„Dar nu mai am pe cine să întreb. Bărbatul misterios a dispărut la fel de ușor cum a și apărut.”
Mi-a plăcut mult și ideea aceasta de „cartier rezidențial” (Cercul, așa se numește cel din carte), în care fiecare dintre locuitori pare să ascundă ceva. Tipic, aș spune, dar foarte înșelător totul... La un moment dat, chiar am ajuns să-mi dau cu părerea cum că fiecare joacă un anumit rol în poveste - și, de altfel, chiar așa este -, dar am ajuns și la concluzia că cei care chiar par foarte implicați în situație sunt, de fapt, cei care chiar n-au nicio treabă cu ce s-a întâmplat de fapt. Veșnica problemă: vorbești ca să te afli în treabă! Alice resimte cel mai mult totul, pentru că povestea crimei nu doar că i-a fost ascunsă, dar începe să o obsedeze în mod patologic... Se simte parcă obligată să-i descopere cotloanele întunecate. Deși există (sau a existat, până într-un punct) un așa-zis vinovat. Deși cazul este închis. Încetul cu încetul, lucruri noi începe să iasă la iveală, și toată aparenta pace se destramă în momentul în care la o petrecere pe care Alice o pune la cale își face apariția un detectiv particular angajat să descopere, de fapt, ce s-a întâmplat cu Nina... Cu terapeuta noastră! Pe măsură ce înaintezi în lectură, ies la iveală tot mai multe secrete - ca orice alt secret, mai bine ar fi rămas secret - care dau peste cap totul... Bilă albă pentru B.A. Paris, pentru că mie, unul, tare îmi place când secretele NU rămân secrete!
„Închid ușa în urma ei, reflectând la ce mi-a spus, mai convinsă decât oricând că asasinarea Ninei nu e un lucru atât de simplu cum i-ar plăcea lui Eve să cred. Cineva ascunde ceva.
Dar cine?”
Confuzia totală venea din faptul că stilul de scriere între Lapena și Paris este foarte diferit. Și mai venea și din faptul că, în general, se abordează cam aceleași „probleme” - viața de cuplu, relațiile interumane. Dar la B.A. Paris am resimțit și o oarecare doză de emoție în scris, de sensibilitate. Chiar dacă mulți ar crede că astfel de lucruri n-ar fi neapărat de introdus într-un thriller, pentru mine rețeta de succes implică și acest ingredient: emoția! Îmi place când personajele îmi transmit ceva, când mă angajează alături de ele nu doar din punct de vedere al acțiunii, făcându-mă curios de ce mai are să urmeze, ci și din punct de vedere emoțional. Pot să zic că mi-a părut rău pentru Alice care s-a regăsit în anumite circumstanțe și care a fost nevoită să facă niște alegeri... mai puțin benefice pentru ea! Dar mi-a părut și mai rău în momentul în care... Nu, n-am să zic în care moment, că stric totul! M-am atașat de ea, într-o măsură, și mă bucur că până la urmă totul s-a rezolvat și a ieșit la iveală și că a putut să ducă o viață, în sfârșit, liniștită. Evident, la sfârșit ne-așteaptă punctul culminant, și recunosc că mi-a plăcut mult direcția în care au luat-o lucrurile; și mai mult mă bucură că nu m-am așteptat nici măcar o clipă la asta!
„- Mulțumesc, Alice. Și, ține minte, dacă ai nevoie de ceva, sunt alături.
Mă străbate un fior involuntar. Ar fi trebuit să fie o replică liniștitoare. Dar, într-un fel, a sunat ca o amenințare.”
În cele din urmă, Terapeutul chiar a fost un thriller bun. M-a surprins plăcut, m-a ținut captiv și nici nu știu cum am dat pagină după pagină după pagină, pentru ca apoi să ajung la sfârșit și să mă bucur de acest „deznodământ” bizar. Dacă sunteți fani thriller, și ați început să fiți puțin mai selectivi în privința alegerii titlurilor (eu chiar încerc să fac asta, pentru că prea am dat în ultima perioadă de „pseudothrillere” care nu m-au încântat deloc și care n-au făcut altceva decât fie cronofage), cred că ar trebui să luați în considerare și acest roman. Te prinde, chiar te prinde și merge foarte rapid. I-am dat 4 steluțe și cred că le merită cu vârf și îndesat. Am mai citit și celelalte două cărți scrise de B.A. Paris (era să scriu „Shari Lapena”), și cred că aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Bine, una dintre celelalte două a fost scrisă în colaborare cu alte inșpe mii de autoare, deci nu cred că e tocmai relevantă pentru a-i descoperi „vocea narativă”. Dar, dacă ajungi s-o analizezi puțin, îți dai seama care capitol e scris de această autoare! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui B.A. Paris, Terapeutul, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Alte recenzii ale cărților scrise de B.A. Paris, apărute și pe blog:

Acolo unde sângele îngheață, de Giles Kristian - Recenzie (Crime Club)

Editura: NICULESCU
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 304
Anul apariției: 2023
Traducere: Timea Kovacs 

Erik Amdahl și fiica lui, Sofia, s-au aventurat la schi pe ghețarii norvegieni. Pentru Erik, este șansa de a scăpa de demonii care îl bântuie, după ce sora Sofiei a murit într-un accident. Pentru Sofia, este dovada de care are nevoie că tatălui ei îi pasă. Departe de casă, în sălbăticia acoperită de zăpadă, un accident îi trimite în căutarea ajutorului. În apropiere se află casa unui cuplu de bătrâni – membri ai indigenilor sami din Norvegia – pe care îi mai întâlniseră. Erik crede că Sofia este acum în siguranță. Nu se putea înșela mai mult. Pentru că el și Sofia nu sunt singurii vizitatori ai bătrânului cuplu în acea noapte. În curând, el și fiica lui vor alerga pentru a-și salva viața. Urmează o luptă disperată – a omului împotriva omului, a omului împotriva naturii – o luptă pentru supraviețuire, prin viscol și nămeți. O poveste despre rezistență și despre voința de a supraviețui.
„Lopata se înfige. Zăpada zboară.
În liniște, mintea îi bate nebunește, ca o pasăre prinsă într-o cameră, care se aruncă pe geam.”
De unde să-ncepem? Nici nu știu. Aș avea atât de multe de spus despre acest roman, dar atât de puține vor fi de bine... Și asta pentru că, dincolo de toate, n-am rezonat deloc cu modul de execuție. Trebuie să menționez că intriga acestei cărți mi s-a părut fabuloasă, adică motiv pentru care s-a întâmplat totul. Însă, până să ajung în acel punct - ultimele capitole - am simțit că mă lupt puțin cu morile de vânt, pentru că prea puțin am reușit să fiu angajat în acțiune, prea puțin a reușit autorul să mă vrăjească cu ale sale personaje - Erik, tatăl, și Sofia, fiica sa -, care mi s-au părut a fi, pe alocuri, mult prea puerile și mult prea inadecvate din punct de vedere logic, date fiind situațiile... prin care au trecut. Nu știu de ce, dar nu am putut să mă apropii de ele, și poate se datorează acelor dialoguri care mi s-a părut că „nu făceau deloc casă bună” cu situația pe viață și pe moarte în care se aflau, sau poate din cauza faptului că, pe alocuri, au părut lipsite de emoții (aș putea da vina pe vocea narativă, parcă mult prea rece, cel puțin după gusturile mele). Una peste alta, Acolo unde sângele îngheață este un roman cu un punct de plecare foarte bun, cu o idee destul de interesantă, dar cu o execuție care - subiectiv vorbind - lasă de dorit!
„(...) Și-a împins schiul drept înainte și apoi pe cel stâng. Își simțea corpul greu, la fel și mintea, dar se mișca din nou, iar schiurile sale scrijeleau zăpada. Încheieturile sale forțau bețele în jos cu fiecare pas. Vântul gemea în noapte, ca un suflet chinuit, prins într-un plan întunecat și îngrozitor între viață și moarte.”
Nu știu la ce mă așteptam în momentul în care am început cartea, dar voiam să fie ceva mult, mult mai intens. Să simt acea teroare pe care personajele ar fi trebuit să o resimtă. Să simt că-mi bate inima la fiecare pagină, cu fiecare căzătură, cu fiecare grad Celsius care tot scade și scade și scade... Dar ceva m-a ținut departe de tot: departe de acțiune, departe de personaje, departe de gândurile și emoțiile lor. Bun, am înțeles, ne aflăm într-o cursă contracronometru și nu este loc de pioșenii și de dulcegării, treburile necesită a fi făcute rațional, gândite la rece (la propriu). Dar... Nu! Nu-mi place genul acesta de execuție. Recunosc, romanul acesta a reușit destul de bine să mă introducă în atmosfera munților, să mă facă să resimt frigul, întunericul, haosul & teama. Dar doar dintr-o perspectivă proprie, nu însușită datorită a ceea ce simțeau personajele. Repet, parcă prea seci mi s-au părut, și parcă aveau potențialul de a fi mult mai intens și bine exploatate (ce urât din partea mea să zic așa ceva!). Abia conturate, parcă erau pe un plan secundar... Sau, în cele din urmă, impresia aceasta mi-a lăsat-o Giles Kristian; și nu am putut să trec cu vederea acest lucru, pentru că la o carte mă interesează totul: de la personaje, până la execuția în sine și modul în care autorul își dezvăluie „intenția”!
Dormi, îi dorea el. Fiecare minut pe care îl poți. Visează acasă. La mama ta. La sora ta. Visează la vremuri fericite când eram cu toții împreună.”
În această carte, „intenția” a fost cea care a contat, zic eu. Motivul pentru care cei doi erau fugăriți, pentru care trebuiau reduși la tăcere. Mi-a părut destul de rău pentru cuplul de bătrâni pe care Erik și Sofia i-au întâlnit - și cred că este singurul moment din carte în care am simțit puseul unei emoții. În rest, nici n-aș putea spune că a fost ca un film de acțiune (cam asta ar presupune o cursă contracronometru, zic eu), plasat undeva în întunericul munților, cu zăpadă cât vezi cu ochii. Nu știu, n-am fost cu cortul la munte și nu-mi pot da cu părerea, dar și dacă aș fi fost, tind să cred că nu prea ar fi stat treburile așa. Simt că acest roman ar fi putut avea mai mult potențial, ar fi putut fi mai bine executat. Nota autorului - da, am citit-o și pe aia - mi s-a părut destul de relevantă pentru a înțelege mult mai bine cadrul poveștii și, în esență, punctul ei de plecare. Vorbim despre instinctul de supraviețuire, despre un tată care va face tot ce-i stă în putință pentru a-și salva fiica și, în același timp, despre un tată bântuit de demonii trecutului, care caută un colac de salvare... Salvând-o pe Sofia, Erik Amdahl ajunge, de fapt, să se salveze pe sine? Se prea poate... 
„- Tati, spune ea, ridicându-i rucsacul în ambele mâini și cărându-l până la el. Fața ei părea să se strângă în sine, iar mușchii mici din obraji i se contractau în mici noduri. Vom muri?”
Nu știu ce aș mai putea spune, așadar mă voi opri aici. Cred că acest roman devine mult mai interesant, în cele din urmă, după ce citești nota autorului de la sfârșit. Explicând anumite circumstanțe, parcă ajungi să vezi altfel cartea... Asta dacă pui preț în special pe „justificarea” aceea cu care mulți autori de thriller ajung să facă mici gafe. În schimb, pentru mine este vorba mai mult despre un cumul, și cel mai mult ajunge să conteze, dincolo de altele, modul de execuție. Scriitura în ține. Dacă mă atinge sau nu. Dacă mă emoționează sau nu. Dacă mă mișcă sau nu. Cred că scriitura este cea care dă tonul întregii povești, care definește dinamica și creează (sau distruge) așteptări chiar de la prima pagină. Da, încă de la prima pagină am simțit că ceva este puțin cam șubred și scârțâie - dar, repet, acesta este punctul meu de vedere și faptul că în fiecare lectură ajung să mă raportez la un „etalon”. Iar etalonul la care mă raportez are valorile standardizate destul de la înălțime. Nu-i o carte rea... Dar ar fi putut fi cu mult mai bună!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Giles Kristian, Acolo unde sângele îngheață, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Secretul din pădure, de Kate Alice Marshall - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 408
Anul apariției: 2023
Traducere: Alina Marc Ciulacu

Kate Alice Marshall este autoarea romanelor pentru adolescenți I am Still Alive, Rules for Vanishing și Our Last Echoes, precum și a seriei pentru copii Secrets of Eden Eld. Secretul din pădure (2023, Editura Storia Books, traducere de către Alina Marc Ciulacu) este debutul ei în literatura pentru adulți. Locuiește lângă Seattle, împreună cu soțul ei și cei doi copii ai lor. Are doi câini, Vonnegut și Octavia, îi plac jocurile de societate și are grijă de o grădină de legume în care domnește haosul. 
„Au spus povestea iar și iar, până când au crezut că le aparține.
Noi am încercat să uităm. Noi nu am spus povestea.
Nu pe cea adevărată.
Niciodată.”
Naomi Shaw obișnuia să creadă în magie și să-și petreacă vara cutreierând prin pădure, împreună cu cele mai bune prietene ale ei, Cassidy și Olivia. Și-au imaginat o lume plină de ritualuri și minuni. Și au creat Jocul Zeiței. Totul s-a sfârșit brusc după ce Naomi a fost atacată și înjunghiată de șaptesprezece ori. În mod miraculos, ea a supraviețuit și l-a identificat pe bărbatul care o rănise, iar mărturia fetelor a dus la prinderea unui criminal în serie, căutat pentru uciderea a șase femei. Însă cele trei prietene au mințit și au păstrat un secret pentru care merită să ucizi. După douăzeci și doi de ani, Olivia vrea să-l dezvăluie, iar Naomi își propune să afle ce s-a întâmplat de fapt în pădure… indiferent de cât de periculos ar fi adevărul.
„Odată ce îți pătrunde frica în trup, frica aia - gândul că cineva te vrea mort - nu te mai părăsește niciodată cu totul.”
Nu mi-a plăcut deloc, dar absolut del.. Stai, ce tot spun? Probabil o minciună, dar asta mi se trage de la faptul că romanul lui Kate Alice Marshall, Secretul din pădure, este plin de minciuni. Totul se concretizează în special în ultimele aproximativ o sută de pagini ale cărții, când lucrurile o iau de-a dreptul razna și ai parte de întorsături de situație peste întorsături de situație peste întorsături de situație... Sincer, cred că partea de sfârșit - revelațiile & adevărurile - este cea care m-a dat rău de tot pe spate și m-a făcut să-i dau acestei cărți (aproape) 5 steluțe, dar m-am răzgândit fiindcă am numeroase grade de comparație (superlative) și nu mi s-ar fi părut corect. De altfel, un roman foarte, foarte bun, care m-a ținut acolo și pe care nu am mai putut să-l las din mână din moment ce l-am început: l-am citit în doar 2 reprize full și m-a tensionat și m-a bulversat și m-a „confuzat” rău de tot. Dar, în esență, a fost o carte pe care am considerat-o chiar o surpriză literară - mi-a plăcut mult mai mult decât (nu) m-aș fi așteptat. De la stilul de scriere al autoarei, până la ceea ce s-a întâmplat de fapt și personajele bine construite și proiectate într-o lume nebună, Marshall chiar a dat lovitura cu această carte.
„Nu-mi aminteam nimic din timpul scurs între momentul în care am fost atacată și cel în care am ajuns la spital, ci doar de el - de fața lui aplecată deasupra mea, de lumina și umbrele care-i traversau chipul în timp ce fugea. Și, mai ales, îmi aminteam de senzația pe care mi-o dădeau brațele lui. De forța lor.”
Ce mi-a plăcut tare mult a fost și faptul că autoarea apelează la trucul acesta cu mitologia, jocul pueril al fetelor și... repercursiunile anumitor lucruri, poate chiar ale unor circumstanțe nedorite. Evident, avem parte și de acea „amnezie” frecvent tipică romanelor thriller (proiectată în Naomi, care nu prea știe ce s-a întâmplat de fapt și ale cărei amintiri sunt mai degrabă încețoșate, decât clare). Dar, cumulate și în sinergie, toate elementele fundamentează o intrigă foarte bine conturată, care își întinde rădăcinile de-a lungul întregii cărți. Cicatrici fizice, cicatrici emoționale, secrete îngropate, minciuni și jocuri „copilărești” care se transformă în adevărate pericole. Acum, adulte, cele trei femei - încă fete, din moment ce nu au făcut pace cu trecutul? - află că cel care (se presupune că) a atacat-o în „pădurea secretelor” pe Naomi - Alan Michael Stahl -, condamnat, a murit în cele din urmă de cancer. Această informație pare să reprezinte întocmai „motorul” numeroaselor evenimente care vor fi urmat în cele peste 400 de pagini ale cărții. Evenimente neașteptate, care scot la iveală secrete ciudate, motive mai mult sau mai puțin plauzibile. Recunosc, dat fiind că-s mare fan al thrillerelor, mi-a fost ușor să speculez anumite lucruri, care chiar s-au adeverit, însă... Ultimele pagini, my God, alea sunt tot ce trebuie și merită celelalte aproximativ 300 de pagini (care, de altfel, nu-s plictisitoare, ci te țin acolo)!
„- Ascultă, știu că nu dai interviuri și înțeleg de ce. Când te-am văzut aici, am sperat că, vorbind față în față, te-aș putea fermeca. E limpede că m-am înșelat. Dar chiar am nevoie de asta. Tu și prietenele tale sunteți inima întregii povești. Sunteți acea parte care nu se referă la a găsi delectare în săvârșirea răului. Dacă niciuna dintre voi nu vorbește, povestea o să fie numai despre Stahl. Victimele dispar. Și nu vreau asta.”
Dincolo de evenimentele tragice, mi-au plăcut mult personajele - Naomi, Cassidy și Olivia (Liv, că mereu uitam cine-i doamna menționată cu acest alint). O femeie privilegiată, una care a crescut cu un tată neglijent, prietenii mai mult sau mai puțin reale, puternice, care merită, răni emoționale, dramă și multă durere - asupra tuturor acestora planează o proză bine construită, o proză chiar atentă și dozată corespunzător (fără prea multe descrieri inutile, fără prea multă emoție, însă fără a compromite existența ei, fără prea multe metafore și altele de acest gen). Romanul este „povestit” din perspectiva lui Naomi, însăși victima a ceea ce s-a întâmplat în pădure, însăși victima secretelor și minciunilor. Pe alocuri mai apar personaje secundare, un tip care pune întrebări (cam prea) nelalocul lor, în special. Avem și flashback-uri (cum puteau lipsi?!), avem răsturnări de situație și multă dinamică, multă nebunie. Repetând, ultimele pagini sunt „cele mai bune”, după părerea mea, că totul parcă se derulează pe repede înainte și merită așteptarea! Îmi place tare mult când nu te aștepți deloc la final, și m-am cam obișnuit să-mi impun, din startul lecturării unei cărți (thriller, evident), ca finalul să mă dea pe spate. Nu toate cărțile reușesc, dar și atunci când o fac, o fac într-un mare stil!
„Am încuviințat din cap. În orbitele căscate ale ochilor cineva pusese flori. Crini. Și erau proaspeți.
Trecutul nu mai era trecut. Zăcea întins în fața noastră, aveam din nou 11 ani și încă ne jucam.”
Un roman plin de suspans, cu o atmosferă pe care aproape o simți. Bine scris, chiar mi-a plăcut asta, fiindcă de obicei observ o tendință ca autorii de thrillere să pună accent mai mult pe intrigă și pe sfârșit, pe acțiune și pe desfășurarea ei, decât pe cum este scris, efectiv, romanul respectiv. Secretul din pădure a avut o armonie între toate, iar asta m-a bucurat tare. Suspansul a fost bine creat și se potențează pe măsură ce înaintezi în lectură. Este prima carte scrisă de Marshall pe care o citesc, dar chiar sper să se mai traducă și alte volume. Nu aș spune că e neapărat un roman „întunecat”, dar îmi imaginam, într-adevăr, circumstanțele în care s-au petrecut evenimentele din pădure, și parcă mă încercau așa niște mici fiori. Una peste alta, chiar vă recomand cu mare căldură această carte, și chiar dacă ați citit și tot citit thrillere de-a lungul timpului - da, am citit thrillere cu mult mai bune, dar tind să cred că Marshall chiar își merită un loc acolo printre autorii de thriller care sunt „ceva mai mult” decât marea de așa-ziși autori de thriller care tot încearcă și încearcă. Am exemple multe, credeți-mă, din această categorie! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kate Alice Marshall, Secretul din pădure, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni