Editura: Pandora M
Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 208
Anul apariției: 2022
Traducere: Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco
Annie Ernaux (n. 1940) s-a născut în Normandia, unde și-a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. Până în anul 2000 a fost profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu-și simultan o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Premiul Marguerite Yourcenar, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în timpul vieții în prestigioasa serie Quarto a Editurii Gallimard. În colecția Anansi. World Fiction au mai apărut volumele Anii, Locul. Evenimentul și urmează să mai apară Un tânăr și Scriitura ca o lamă de cuțit.
„Înainte de-a pleca, se îmbrăca la loc, încet. Mă uital la el cum se încheie la cămașă, cum își trage pe el șosetele, slipul, pantalonii, se întoarce spre oglindă ca să-și facă nodul la cravată. Când își va fi pus haina, totul va fi terminat. Eu nu mai eram decât niște timp ce trece prin mine.”
Anulând granițele dintre ficțiune și memorialistică, naratoarea anonimă din Pasiune simplă documentează reacțiile, dorințele, umilințele unei femei consumate timp de doi ani de pasiunea pentru un străin căsătorit. Fiecare cuvânt, întâmplare ori persoană cei iese în cale îi prilejuiește o legătură cu cel iubit ori îi provoacă o indiferență glacială. Nu există cale de mijloc, așa cum luciditatea extremă nu oferă scăpare din fața acestei pasiuni mistuitoare. În Confesiunea adolescentei, naratoarea readuce la viață vara anului 1958, când s-a dăruit pentru prima oară unui bărbat. Abia împlinise 18 ani, iar bărbatul a preferat s-o uite și să-și continue viața ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. După 50 de ani, scriitoarea își dă seama că s-ar putea întoarce la fata de atunci, pe care încercase din răsputeri s-o uite. În cursul acestui proces, va descoperi că acea fată care fusese cândva este originea vitală, violentă și dureroasă a identității ei de scriitoare.
„În tot acest timp, am avut impresia că-mi trăiesc pasiunea la modul romanțios, dar nu știu, acum, la ce mod o scriu, dacă este cel al mărturiei, ba chiar al confidenței, așa cum se practică ea în revistele pentru femei, cel al manifestului sau al procesului-verbal sau chiar al comentariului de text.”
Era Annie Ernaux favorită pentru Nobelul de anul trecut? Nu știu - în schimb, știu că atunci când am auzit live anunțul, am țipat de bucurie. De ce? Pentru că o știam deja pe Annie Ernaux, îi urmăream activitate și, deși nu citisem vreodată un roman de-ale ei, citisem fragmente pe care n-am putut să le uit vreodată. M-am bucurat deosebit de mult când am văzut că prietenii de la Editura Pandora M și-au luat angajamentul (?!) de a-i publica romanele. Pentru că Annie Ernaux are o voce indestructibilă, are o voce de o austeritate - părerea mea - atât de palpabilă, atât de complexă & profundă, încât pare că nici Nobelul nu reușește să își ridice valoarea la adevărata valoare a literaturii sale: cea a realității văzută prin prisma evenimentului, iar scriitura devine o formă de a distila evenimentul, de a-l înțelege, de a-l accepta, de a-l refuza, de a-l integra în viață, de a-i da sens. Vă spun cu mâna pe inimă că, cel puțin pentru mine, Annie Ernaux este una dintre cele mai puternice voci literare aflate încă în viață. Și m-am bucurat nespus să aflu că a sa carieră literară - deosebit de prolifică - a fost încununată, chiar și-acum, la o vârstă destul de înaintată, cu acest prestigios premiu literar. Cel mai prestigios, de fapt.
„Cum să reînvii această ignoranță absolută și așteptare a ceea ce erau atunci marele necunoscut și misiunea existenței - marele secret șoptit încă din copilărie, dar care nu este nici descris, nici arătat nicăieri?”
Pentru Annie Ernaux, memoria este cea care contează. Memoria exact așa cum se prezintă ea - sincopată, fragmentată, dar care devine completă în urma cuvântului scris, în urma jurnalului pe care autoarea îl ține. Realitatea este punctul de plecare al poveștilor (?!) sale, a ceea ce scrie. Întâmplări din viața de zi cu zi, care ar putea părea atât de banale, dar pe care Annie Ernaux le însuflețește, cărora le dă un sens, pentru că într-adevăr există un sens în orice: în fiecare pas făcut, în fiecare țigară fumată, în fiecare ceașcă de cafea, în fiecare sărutare, privire, în fiecare rămas bun și în fiecare cuvânt. Doamne, ce mult mi-a plăcut cartea de față, cât de mult a reușit să mă apropie de autoare. Iarăși, ceva bizar este modul în care autoarea își rememorează trecutul, modul în care se privește pe sine la vârsta respectivă. Uneori, pare că păstrează o distanță cumplit de rece, dar ea, acolo, este în mijlocul a tot ce se întâmplă. Când vorbește la trecut, chiar pare că s-ar referi la o altă persoană, dar în același timp știe că scrisul are misiunea de a o întregi, de a da un sens, de a contura o identitate. Este ca un proces de autovindecare, ca un fel de purificare, și se raportează la „ce a fost” drept motiv a „ceea ce este” acum - scriitoare.
„Pe măsură ce merg mai departe, simplitatea anterioară a povestirii depuse în memoria mea dispare. A merge până la sfârșitul anului 1958 înseamnă să accepți demolarea interpretărilor acumulate de-a lungul anilor. Să nu netezești nimic. Nu construiesc un personaj de ficțiune. Deconstruiesc fata care eram.”
Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei este împărțită în două povestiri - traduse extraordinar de fidel și bine de către Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco. Aceste povestiri reiterează două evenimente din viața lui Annie Ernaux, evenimente intime, deosebit de intime, iar Ernaux reduce lucrurile - chiar și pe cele mai simple lucruri - la vulnerabilitate, dându-le o concretețe anume. Scriitura lui Ernaux am simțit-o ca fiind una personală, deosebit de clară, controlată, detaliată, cu descrieri minuțioase (însă relevante), care reușește să transmită un sentiment destul de greu de teoretizat: ca o intimitate în care pătrunzi și te simți oarecum rușinat, jenat. Rămânând în lectură, este ca și cum ai asculta în mod constant o mărturisire - și nu ești niciodată pregătit pentru ce are să urmeze. Pentru mine, această carte a fost ca o bijuterie care reușește să strălucească și să mă vrăjească. Am apreciat totul - de la subiectele abordate, până la modul în care Annie Ernaux scrie și chiar coperta cărții, a cărei alegere mi s-a părut foarte, foarte inspirată. Annie Ernaux dezgroapă & reînvie trecutul, încearcă „să-l descâlcească”, să-i dea sens. În simplitatea lor, anumite acțiuni ajung să fie foarte brutală - pasiunea devine o obsesie, o boală, de parcă nu ea ar stăpâni această pasiune, ci această pasiune ar stăpâni-o pe ea, dându-i comenzi.
„(...) încă cred că preț de trei minute chiar redevin fata din S. Dar ea nu reapare, ci realitatea visului ei, realitatea puternică a visului ei, care prin cuvintele cântate de Dalida și Dario Moreno s-a întins peste întregul univers înainte să fie acoperit, reprimat de rușinea de a-l fi avut.”
Mi s-a părut că există ceva deosebit de subversiv în modul în care Annie Ernaux optează pentru această scriitură intimă, foarte vulnerabilă. Întâmplările privite drept private, rușinoase, poate chiar greșite, prin actul scrisului, a cuvântului așternut pe hârtie, devin pe deplin trăite, realizate, consumate, poate chiar în mod evident eliberatoare. Ernaux reușește să transforme adevărul experiențelor sale doar în cuvinte, iar acestea îi permit, ulterior, „să depășească momentul”, să îl accepte, să îl înțeleagă. În scris, autoarea are întreaga permisiune de a se pierde, de a nu greși, de a fi disperată, exotică, extaziată, lipsită de viață. Dincolo de toate acestea, scrisul este văzut ca o necesitate, ca un mod de regăsire, de a adopta familiaritatea momentelor trecute. Este o formă de terapie, iar cartea rezultată este, înainte de toate, un ritual pentru autoare, un ritual privat, care ulterior a devenit public și, uite, i-a adus un astfel de premiu. Repet, pentru mine Annie Ernaux este una dintre cele mai puternice voci literare, deși mulți ar putea găsi scriitura ei ca fiind mult prea simplă, seacă, austeră. Dar, tind să cred, nimeni nu o va găsi lipsită de esență și de o profunzime autentică, formidabilă.
„Această cameră este realitatea care rezistă. Ca să-i redau existența, nu am altă cale decât să o epuizez prin cuvinte.”
N-am să spun mai multe despre Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, deoarece chiar nu are niciun sens. Vă pot spune că am mai citit și Locul. Evenimentul, o carte care chiar a reușit să mă lase cu niște sentimente deosebit de acute, pe care le resimt chiar și-acum, când scriu despre faptul că am citit această carte. Annie Ernaux are talent, are o voce literară aparte, unică, și sunt sigur că încetul cu încetul devine autoarea mea preferată. O proză strălucitoare, fermecătoare, care te vrăjește prin această simplitate care se destăinuie într-o formă atât de complexă. Citești cartea și ajungi să te întrebi: cât de liber este un om de trecutul său? Cum poți depăși anumite momente, cum le poți accepta, cum le poți considera „parte din tine”? Ernaux încearcă să răspundă acestor întrebări. Și, indiferent de care este întrebarea, scrisul va fi fost întotdeauna răspunsul. Cel mai bun răspuns pe care l-ai putea da vreodată unor întrebări care, altfel, rămân pierdute în neant, fără un răspuns concret. Abia aștept să citesc și celelalte cărți!
Alte recenzii ale cărților scrise de Annie Ernaux, apărute și pe blog:
