Cartea umbrelor (Trilogia memoriei, #3), de E. O. Chirovici - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2024

Traducere: Maria Adam

Eugen Ovidiu Chirovici a publicat primul roman în 1991 și a desfășurat o bogată activitate literară și publicistică în România înainte de a se stabili în Europa de Vest în 2012. Opera lui de ficțiune a fost tradusă în patruzeci de limbi și se bucură de o largă recunoaștere internațională. O adaptare cinematografică a thrillerului Cartea oglinzilor, intitulată Sleeping Dogs (Fantomele trecutului) a fost lansată în 2024, avându-l pe Russell Crowe în rolul principal.

⛓ NIMIC NU TE POATE SCĂPA DE LANȚURILE GRELE ALE TRECUTULUI ⛓

Cartea umbrelor este ultima carte, care încheie Trilogia memoriei scrisă de Eugen Ovidiu Chirovici (din care mai fac parte Cartea oglinzilor și Cartea secretelor). Așa cum ne-a obișnuit, și de această dată autorul ne poartă prin minunata și neînțeleasa lume a amintirilor. Personajele sunt prinse într-un joc al realității în care amintirile pot redimensiona prezentul, iar ficțiunea poate schimba percepția întâmplărilor. Iar când la mijloc se află o crimă, adevărul poate fi o dimensiune interpretabilă. După întâlnirea cu un cuplu misterios la o petrecere în Manhattan, Jim Goldman pleacă în Mexic pentru a recupera un manuscris. Fragmentul nesemnat pe care îl descoperă acolo spune povestea unui scriitor consacrat, Autorul, a cărui soție a fost victima unei crime odioase. Incapabil să continue proiectul la care tocmai lucra, intitulat Cartea umbrelor, Autorul angajează un scriitor surogat care să îl ajute în acest sens. În curând, însă, acesta din urmă ajunge la concluzia că Autorul și-a ucis soția și că noul lui roman este o confesiune inconștientă. Prin urmare, el începe să scrie pe ascuns o altă versiune a Cărții umbrelor, menită a-l demasca pe Autor. Fragmentul descoperit în Mexic se sfârșește în acest punct. Jim decide să completeze manuscrisul cu propria lui versiune, însă în curând realizează că povestea din manuscris pare să aibă un corespondent real și că frontiera dintre ficțiune și realitate este mai neclară decât pare la prima vedere.

„(...) Arta autentică este întotdeauna învăluită-n mister și accesibilă doar celor aleși.”

Un fascinant & plin de suspans roman - de la început până la sfârșit, nu am putut să-l las din mână. Iar asta nu-i puțin lucru, întrucât sunt mare iubitor de thrillere și mă dau în vânt după acest gen literar. Or, tocmai acest lucru deseori mă face, în același timp, să fiu foarte reticent & exigent cu lecturile (de această natură) pe care le am. Înainte să ajung la Cartea umbrelor, am avut niște experiențe neplăcute cu diferite cărți care se recomandau ca fiind geniale & nemaipomenite, dar s-au dovedit a fi doar-alte-cărți-care-abia-pot-fi-numite-thrillere. Drept urmare, și n-am să mint, am intrat în această lectură puțin rezervat, deoarece, de altfel, domnul E. O. Chirovici este foarte lăudat și apreciat - și tocmai acest lucru m-a făcut să fiu puțin rezervat. Dar, după primele pagini, am uitat de toate prejudecățile (nefondate, de altfel), fiindcă mi-am dat seama că așteptările au să-mi fie nu doar atinse, ci întrecute. În scurt timp, am dat gata cartea (n-am mai putut, pur și simplu, s-o las din mână), și mi-am dat seama că, într-adevăr, autorul chiar își merită toate laudele & aprecierile & merită toată atenția iubitorului de thriller. Mai ales a iubitorului de thriller care este în căutarea unei lecturi autentice, în care suspansul este atât de dens de-l poți tăia cu cioburile unei oglinzi... O oglindă a trecutului care s-a spart și a împrăștiat în jurul ei cele mai bizare & neașteptate comploturi.

„(...) În drum spre casă, am avut sentimentul straniu că vedeam pentru prima oară orașul, iar manuscrisul neterminat, pe care îl recuperasem doar ca să-l pierd definitiv, îmi schimbase viața pentru totdeauna.”

Romanul ne spune povestea lui Jim Golden, care printr-o conjunctură neașteptată ajunge să pună mâna pe un manuscris cel puțin la fel de bizar ca realitatea pe care deja o trăia. Își dă seama că acest manuscris este mult mai real decât s-ar fi așteptat, întrucât are corespondenți în realitate - atât de natură umană, cât și circumstanțială. De-aici, până la a se ajunge la o nebuloasă în care nu mai poți face diferența între realitate-ficțiune nu este decât un simplu pas, pe care E. O. Chirovici îl dictează cu o măiestrie fascinantă: fără a oferi prea multe detalii, fără a deveni redundant & plictisitor (ceea ce ar știrbi deosebit de mult valența unei cărți thriller), dar oferindu-i cititorului tot ce îi este necesar pentru a-l ține acolo, în fascinanta lume a romanului. Manuscrisul pe care Jim îl găsește ajunge să devină un fel de „suprapersonaj”, fiind cel care parcă dictează, în totalitate, viața acestuia. Angajându-se în a-l termina, Jim va ajunge să fie absorbit complet de „creație” - m-am gândit, pe alocuri, că ar fi un fel de catharsis, dar mi-am dat seama că, de fapt, de acest act creator pare să depindă întreaga viață a lui Jim. Bântuit de misterele din jur - ce s-a întâmplat cu Eve, de ce încep să dispară anumite persoane, cum de manuscrisul a ajuns tocmai în Mexic, de ce lumea pare să-i ascundă atât de multe lucruri - Jim se pierde (sau se dăruiește) în totalitate actului creator. Neștiind că, de fapt, la finele său Jim nu va mai fi același.

„Primele fraze ale unei povești nu reprezintă începutul acesteia, după cum nici ultima propoziție nu este sfârșitul ei, pentru că începutul și sfârșitul unei istorii nu există cu adevărat. Ele sunt doar momente subiective alese de cineva dintr-un șir neîntrerupt de posibilități, alegere care îți îngăduite să tragi cu coada ochiului spre ceva care a început, de fapt, cu mult timp în urmă, se desfășoară pentru o perioadă nedeterminată și se va sfârși cândva în viitor, sau nu se va sfârși deloc, ci doar se va repeta la nesfârșit.”

În general, nu-mi place să vorbesc prea mult despre acțiune & ce se întâmplă în carte, fiindcă nu are niciun sens. Însă, vă pot spune că se-ntâmplă foarte multe, însă NU prea multe pentru a-l obosi pe cititor. Mă voi repeta, spunând că E. O. Chirovici știe cum să-și fructifice intriga și talentul în așa măsură încât să nu exagereze, dar nici să fie auster, redundant. Am ales să-i dau 4 steluțe din simplul fapt că, bineînțeles, am niște „etaloane” atunci când vine vorba de cărți thriller, dar știu că (aproape) fiecare carte are acel ceva al ei. Ah, era să uit, parcă aș fi vrut ca personajele să fie puțin mai bine conturate, dar asta-i ceva care nu este vital (cel puțin într-un thriller) - este doar un lucru asupra căruia aș fi vrut ca autorul să insiste ceva mai mult. În rest, totul mi s-a părut foarte bine dozat, executat impecabil și dus în direcția potrivită, fără să fi simțit măcar o clipă că mă plictisește și obosește. Mi-a plăcut foarte mult și modul în care E. O. Chirovici, în Cartea umbrelor, a reușit să redea cu fidelitate ce înseamnă, în sine, actul creației pentru un scriitor - la rândul meu, cochetând cu scrisul, m-am identificat cu foarte multe aspecte de această natură. Chiar mi-a plăcut modul în care a făcut-o!

„(...) Eram eu cel care o visa pe Eve, era Eve cea care mă visa pe mine sau eram amândoi plăsmuiri ale visului unui necunoscut?”

În sfârșit, nu mă voi mai lungi, deoarece cred că am făcut-o destul și uneori am impresia că „spun multe” fără, de fapt, a spune ceva concret. Îmi dau seama tot mai mult că despre unele cărți nu prea poți să vorbești în adevăratul sens al cuvântului, spunând ceva relevant: despre unele cărți este îndeajuns să spui că le recomanzi, iar asta spune cam tot ce vrei să spui. După părerea mea, romanul care încheie Trilogia memoriei merită toată atenția, pentru că i se cuvine o atenție deosebită mai ales din partea cititorului iubitor de thriller - așa cum sunt eu. Și, implicit, dacă recomand această carte, eu chiar cred că înseamnă multe, fiindcă am o bogată & vastă & efervescentă experiență literară când vine vorba de cărțile din acest gen literar. Mă bucur tare mult că am reușit să pun mâna pe ea; și, mai mult decât mă bucură faptul că am citit-o, mă bucură faptul că nu m-a dezamăgit și mi-a plăcut atât de mult, că mi-a oferit exact ceea ce-mi trebuia după multe-alte-lecturi-eșuate (bineînțeles, tot thriller). Așadar, v-o recomand cu cea mai mare încredere (și nu mă refer doar la Cartea umbrelor, ci și la celelalte 2 volume din serie), fie că sunteți sau nu pasionați ai genului thriller!

Leii de pe Fifth Avenue, de Fiona Davis - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2022

Traducere: Sînziana Dragoş

Fiona Davis s-a născut în Canada și a crescut în New Jersey, Utah și Texas, fiind în prezent stabilită la New York. A absolvit College William and Mary și Facultatea de Jurnalism la Columbia University. După o carieră în actorie, apărând în producții de pe Broadway și în teatre locale, a lucrat ca redactor și scriitor specializat pe subiecte legate de sănătate, fitness, dans și teatru. Fiona Davis este autoare bestselling New York Times, iar romanele sale istorice au ca fundal clădiri reprezentative ale New Yorkului. Primul ei roman, The Dollhouse (2016), a fost Cartea verii în Time Magazine. I-a urmat romanul Adresa (The Address, 2018; Humanitas Fiction, 2023), Indie National Bestseller. În 2019 publică romanele The Masterpiece și The Chelsea Girls. Acestora le urmează Leii de pe Fifth Avenue (The Lions of Fifth Avenue, 2021; Humanitas Fiction, 2022), bestseller New York Times și cea mai bună carte a verii în New York Post. În 2022 publică romanul The Magnolia Palace. Cărțile Fionei Davis au fost alese pe lista de lecturi „One Book, One Community“, iar articolele sale au apărut în publicații ca The Wall Street Journal și O, the Oprah Magazine. Romanele ei sunt traduse în peste 20 de limbi.

„- Femeile n-ar trebui să muncească, a pufnit tatăl ei, arătând spre Pearl și Harry, care jucau arșice pe podea. Copiii au nevoie de tine.

Câte replici tăioase nu-i veneau în minte Laurei: dacă mama ei și-ar fi găsit o slujbă, în așa fel ca povara să nu fi căzut doar pe umerii soțului ei, atunci tensiunea și învinovățirea din casă ar fi fost mai puțin apăsătoare. Dacă mama ei și-ar fi urmat dorința inimii...”

Un spațiu emblematic – The New York Public Library, Biblioteca Publică din New York – și o serie de cărți rare furate conturează cadrul și intriga bestsellerului Fionei Davis. Elucidarea misterului va aduce față în față două femei din generații diferite, de la începutul și sfârșitul secolului XX, care se luptă pentru propriile idealuri și care aleg să le urmeze, indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătească. În clipa în care Sadie Donovan devine curator pentru Colecția Berg a Bibliotecii Publice din New York, viața ei este în derivă. Ușor excentrica Sadie, divorțată și căutând să se regăsească, abia dacă apucă să se bucure de promovarea primită pe neașteptate, deoarece, unul după altul, exponatele care urmau să se afle în centrul expoziției pregătite de ea încep să dispară. Pentru Sadie, căutarea făptașului se transformă într-o călătorie interioară, a descoperirii de sine, o confruntare cu un trecut plin de secrete – unele ascunse bine în istoria familiei – și o formă de asumare a propriei puteri, sfidând obstacolele pe care le are de înfruntat.

„Istoria este făcută de oameni care dețin puterea și iau anumite decizii, iar notițele și scrierile lor ne dezvăluie procesul care a condus la luarea unei decizii.”

Ce carte! Ce atmosferă! Ce scriitură impecabilă! Ce decor și ce personaje! Ah, cât ador cărțile care reușesc să mă poarte într-un alt timp, care reușesc să mă strecoare printre cadrele descrise, să mă insereze fix în atmosferă - să simt aerul, mirosul, timpul, spațiul! Un splendid roman care, dincolo de a fi deosebit de bine scris, are și un mister aparte - iar combinația aceasta, atent dozată, armonioasă, m-a vrăjit de la bun început, astfel încât n-am mai putut să las cartea din mână până când n-am dat-o gata. Furtul de cărți, misterul din jurul acestora, investigațiile, cronologia atent structurată, planurile temporale - totul, dar totul a fost atent construit, pentru a se contura într-un roman splendid, care nu doar că îți satisface așteptările, dar le depășește semnificativ. Leii de pe Fifth Avenue a fost o carte care nu m-a surprins, deoarece știam că o să-mi placă enorm de mult, dar a fost o carte care mi-a depășit enorm așteptările, deoarece chiar nu m-am așteptat să o citesc chiar într-o singură zi. Am luat-o în mână, am citit primele capitole, și de-acolo n-am mai putut să-mi spun „Stop!”, continuând și continuând până când am ajuns la sfârșit... Și ce mai sfârșit! Mi-a plăcut totul la această carte, de la început până la sfârșit, și nu am simțit măcar o secundă că m-ar fi plictisit sau că ar fi fost lungite anumite fragmente. Nu! Totul a fost exact cât trebuie să fie, exact unde ar fi trebuit să fie!

„- După ce-ți moare prima dată cineva la care ții foarte mult, toate celelalte pierderi devin infinit mai dureroase, pentru că știi cât de greu ai să-ți revii după aceea.”

Un roman fermecător, captivant, care reiterează un timp pe care nu l-am trăit, dar pe care l-am simțit, să spun așa, pe propria-mi piele. Nu ai cum să nu simți dragostea Fionei Davis pentru literatură, pentru cărți, pentru cuvinte - totul strălucește în orice moment, la orice propoziție. Nu mai vorbesc despre cât de frumos a descris orașul New York, istoria acestuia. Pe cât de multă plăcere mi-a adus lectura, pe atât de mult m-au întristat unele lucruri - vorbesc despre emoții reale, percepute din simpla perspectivă că am trăit alături de frumoasele-i personaje. Mă simțeam eu însumi în Biblioteca Publică din New York, ca parte a misterului, și parcă eu eram antrenat în a descoperi ce s-a întâmplat cu toate cărțile furate. O ficțiune istorică aparte, cu două protagoniste puternice - în planuri temporale diferite (1914 și 1992), în care se alternează firul narativ, dar amândouă sunt în strânsă legătură cu cărțile. Ca bibliofil, de altfel, ce ți-ai putea dori mai mult decât o poveste cu și despre cărți? Să fim serioși! Să știi că cineva iubește la fel de mult cărțile, că le cunoaște adevărata valoare...? Ah, ce minunăție! Poate sună „impresionist” tot ce scriu aici, dar este exact ceea ce simt: că acest roman are o valoare intrinsecă deosebită!

„- A avea un soț și un copil nu înseamnă că ești corectă din punct de vedere moral. Mai există și alte moduri de a-ți duce viața decât acelea de soț, soție sau progenitură, a spus Amelia. E cazul să ne lărgim concepția despre familie și să zdrobim cătușele exploatării femeii. Eu pot să am o slujbă, un copil, și pot să aleg să iubesc pe oricine vreau eu, la fel ca și dumneavoastră.”

Am fost fascinat de tot ce mi-a oferit această carte - emoție, profunzime, realitate și mister, oh, da, misterul acesta care a fost atât de bine conturat, atât de bine exploatat. Biblioteca fascinantă, personajele minunate, acțiunea, intriga și tensiunea... De asemenea, nu pot menționa și faptul că Fiona Davis atinge subiecte sensibile în acest roman, cum ar fi opresiunea drepturilor femeilor, tirania, precum și deseori „neputința” care duce la acceptarea acestor realități. Dincolo de a fi o operă de ficțiune foarte frumoasă, este și o carte din care ai ce învăța, care te pune față în față cu anumite lucruri și adevăruri istorice. Leii de pe Fifth Avenue este un roman pe care îl porți în sufletul și în mintea ta mult timp după ce l-ai citit, iar acest lucru certifică, încă o dată, ce experiență literară superbă presupune lecturarea acestei cărți. Citindu-l, m-am relaxat total, am fost îmbrățișat de o stare aparte, o stare de liniște și bucurie, de efervescență și mulțumire. Un roman ca o lumină care te vindecă, care îți dă speranța de care uneori ai nevoie pentru a trece peste anumite lucruri. În cele din urmă, după cum deja am menționat, poți simți iubirea autoarei pentru cuvinte, poți simți faptul că, într-adevăr, cunoaște cât de puternic este cuvântul scris și ce valență vindecătoare au poveștile despre viață!

„- Am senzația, a început Inez, că sunt suspendată între două lumi: cea a bărbaților și cea a femeilor. Îndatoririle și plăcerile femeii obișnuite mă plictisesc și mă enervează. Mă interesează și mă atrag îndatoririle și plăcerile bărbatului. Și am descoperit nu de mult că tot așa simt o mare parte dintre semenele mele. Nu am întâlnit însă nici un bărbat care și-ar fi dorit vreodată să fie femeie. Dar am întâlnit însă unele femei, puține ce-i drept, care și-ai dorit, într-un moment sau altul, să fie bărbați.”

Nu știu ce v-aș mai putea spune, așa că mă voi opri aici. Vi-l pot doar recomanda cu cea mai mare încredere, știind că vă va oferi o experiență literară aparte. Uneori, privesc retrospectiv și mă gândesc că aceste „recenzii” pe care le fac nu sunt întocmai tipice - nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții, despre ce s-a întâmplat, nu voi face caracterizare de personaje sau analiză pe text. Nu. Vreau ca recenziile mele să fie sincere, să fie exact așa cum îmi vine mie să fie. Să vorbesc despre cum m-a făcut o lectură să mă simt, ce mi-a transmis (și, uneori, simt că nici nu pot găsi cuvintele potrivite pentru a descrie întocmai ce anume mi-a transmis o carte), de ce mi-a plăcut și ce m-a atras cel mai mult la ea. Cu toate acestea, simt că sunt recenzii vagi - mereu când postez o recenzie, simt că aș fi putut scrie mai mult, mai bine, mai clar. Am tendința de a încerca să „mă lipsesc” de detalii stricte legate de o lectură, motiv pentru care, de cele mai multe ori, recenziile mele sunt strict legate de cum-m-a-făcut-pe-mine-cartea-să-mă-simt! Și, în cazul de față, m-a făcut să mă simt perfect, să mă simt mândru de faptul că ador să citesc și că am această pasiune! Și mândru de faptul că există autori care chiar iubesc ceea ce fac, care chiar iubesc poveștile și cuvintele și ne oferă oportunitatea de a fi martorii creațiilor lor!

Otrava iubirii, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2016

Traducere: Liliana Donose Samuelsson

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, cel de-al doilea, Poarta cerului.  Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

„Ce bizară e mâna... Atât timp cât rămâne la distanță, mâna e doar o prelungire a brațului, nu-i dăm atenție, n-o remarcăm; dar, cum ni se așază pe piele, se produce o metamorfoză, își schimbă consistența, catifelată, fermă, aspră, moale, umedă, uscată; își modifică temperatura, caldă, rece, sau înghețată; capătă personalitate, nu mai e tăcută, vorbește, transmite sentimente, comunică atracție, violență, dezgust; pe scurt, mâna care ne atinge pielea își arogă o independență stranie; se rupe de corpul căruia îi aparține și devine o prezență.”

Prietene bune, Julia, Colombe, Raphaëlle și Anouchka sunt la vârsta întrebărilor pe care nu îndrăznesc să le rostească, așa că își consemnează în jurnalele personale cele mai ascunse gânduri. Aflăm astfel că în jurul lor dragostea, un sentiment care le este încă străin, modelează destine, unește și destramă familii, pune în primejdie și salvează vieți, ca într-o inegalabilă dramă shakespeariană. Nevoia de iubire se va insinua treptat în fiecare gest și gând al celor patru adolescente, ca nevoia de un drog ce aduce extazul și ale cărui consecințe sunt periculoase. Când povestea lui Romeo și a Julietei, pe care liceenii o vor pune în scenă, își va arunca umbra nefastă asupra realității, se va dovedi dragostea atât de puternică, încât să vindece rănile pe care tot ea le-a provocat?

„Nu-ți alegi tu dragostea, ea te alege pe tine. Pasiunea s-a abătut asupra lor ca un virus ce contaminează o populație întreagă. Pasiunea le vine din afară, se infiltrează, își sapă culcușul, prosperă, se dezvoltă. Ei îndură, se zbat în valurile acestei fierbințeli, sunt în delir, își cedează ființa acestui flagei care-i conduce în pragul morții.”

Mi-a fost dor de Eric-Emmanuel Schmitt - nu știu când, de-a lungul vieții mele de cititor pasionat, am renunțat din a-i mai citi cărțile. Știu că, în orice caz, ruptura nu s-a petrecut niciodată, întrucât Eric-Emmanuel Schmitt rămâne unul dintre scriitorii care mi-au insuflat această patetică iubire pentru lectură și cărți. Oricum, am acasă foarte multe cărți scrise de autor: cel puțin pe toate care au fost traduse la noi până în momentul în care m-am oprit din a-l citi. Știu, oricum, că vreau să mă reapuc să îl citesc așa cum o făceam cândva, să ajung la zi cu cărțile sale, cu tot ce a mai publicat. Motivul? Fiindcă Schmitt este un autor care reușește întotdeauna să-mi miște sufletul, să-mi creeze trăiri & emoții, și astfel reușesc eu să traduc o lectură bună: o lectură care îmi oferă lucruri și care mă face să mă simt viu, plin de emoții, o lectură care îmi smulge lacrimi, o carte pe care, după ce o termin, vreau să o strâng în brațe. Cu foarte multe dintre cărțile lui Schmitt am trăit aceste emoții; chiar dacă nu a fost și cazul cărții de față, pe care deși nu am putut-o simți, nu m-a atins, am citit-o într-o singură repriză.

„În orice persoană apropiată se ascunde un străin gata să iasă la iveală (...).

Mă-ntreb cu groază ce-o să iasă din mine într-o bună zi (...).

Eu speram că maturizându-mă voi ajunge să fi eu însămi. Dar dacă voi deveni altcineva?”

Nu spun că nu mi-a plăcut, fiindcă mi-a plăcut, a fost o lectură foarte interesantă și atipică, aș spune, deși știu că Schmitt are o latură scriitoricească polivalentă: îți poate oferi orice gen de lectură, dar în fiecare îi simți vocea, simți acel ceva pe care Schmitt îl are. Autorul poate fi și modern, poate fi și clasic, poate fi și tăios, incisiv, poate fi și deosebit de patetic & amorezat. Poate fi emoționant, dar poate fi și sec, auster. Plin de metafore și efervescență stilistică, dar și sumbru și cu o precizie chirurgicală de a descrie locuri improbabile. Cartea de față nu a fost o lectură memorabilă, dar a fost o altă carte scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt pe care am citit-o, iar asta mă bucură mai mult decât orice alt rating de cinci steluțe. Am cumpărat-o din Cărturești recent, fiindcă am văzut-o pe raft și am știut, atunci, că este un semn că trebuie să o cumpăr - știam prea bine că nu o am, altfel nu m-aș fi riscat să o cumpăr (mi s-a întâmplat de foarte multe ori să îmi cumpăr cărți pe care deja le am). Așa-i când îți cumperi cărți fără să le citești, din simpla predilecție și dorință de a le avea. Sunt sigur că nu pățesc doar eu!

„- Iubirea există, Colombe! Bunicii mei sunt dovada că iubirea poate să dureze o viață întreagă. Iubirea suferă, dar nu moare.

Are dreptate. Totuși, de ce simte nevoia să toace subiectul ăsta la infinit? După mine, pasiunile durează cât durează. Care-i problema? Nu sunt pe pământ ca să realizez performanțe, sunt aici ca să fiu fericită.”

Am știut că nu am citit Otrava iubirii, fiindcă știu că am citit Elixirul dragostei și îmi aminteam de felul în care coperțile se potrivesc precum un puzzle. Acum, sincer, sper să nu mă îndoiesc de faptul că nu am această carte acasă, la țară, deoarece fix în momentul acesta mă încearcă un sentiment care-mi spune că acum ceva timp am pus una lângă alta cele două cărți pentru a forma imagina completă a fetei de pe copertă. Bun, bun, bun! Am să verific când voi merge acasă, și chiar sper să nu am dreptate, fiindcă ar fi destul de aiurea (nu-i așa?) să fi cumpărat o carte pe care o aveam deja, când aș fi putut cumpăra o carte scrisă de Schmitt pe care nu o am acasă. În fine! O voi dărui cuiva, în caz de se adeverește ceea ce cred. Romanul de față este unul de dimensiuni restrânse, iar paginile se parcurg foarte rapid fiindcă reprezintă note din jurnalele celor 4 fete - cum cresc, cum trec prin viață, iubiri și amăgiri, dezamăgiri și regrete, succese și dorințe, visuri & lipsa acestora. Dar, mai ales, iubiri, în toate formele (im)posibile, iubiri din care își trage seva o otravă brută, violentă, în fața cărora orice alte sentimente devin anemice, seci...

„(...) Iertarea înseamnă să înțelegi că un destin reprezintă o continuă improvizație, că el nu înțepenește în trecutul pe care l-am trăit, și cu atât mai puțin într-un incident unic. Mâine nu mai e azi.”

Bineînțeles, nu voi vorbi despre acțiune, fiindcă nu face interesul nimănui. Această recenzie nu vrea decât să fie un îndemn de a-l citi pe Schmitt (deși sunt absolut sigur că ați citit cel puțin o carte semnată de autorul francez, fiindcă mi s-a întâmplat să aud că „Da, l-am citit pe Schmitt” de la cele mai improbabile persoane). Așadar, mai ales dacă sunteți vizitatori ai acestui blog, cu siguranță știți cine e Schmitt și ați auzit de măcar 2-3 titluri pe care le-a scris. Eu vă recomand cu mare căldură să citiți orice scris de el, de la cărțile de cele mai mici dimensiuni, cum este Milarepa sau Oscar și Tanti Roz, până la romanele sale actuale. Abia aștept să pot pune și eu mâna pe ele, să încep din nou să-l citesc pe acest autor care mi-a insuflat pasiunea & iubirea pentru cărți & lectură, care mi-a oferit lecturi și lecții de viață, care m-a ajutat să evadez în cele mai potrivite momente - momentele în care aveam nevoie. Poate acest volum n-a fost cel mai bun, dar nici nu și-a propus să fie, probabil: dar a fost o lectură pe care am îndrăgit-o fiindcă îl îndrăgesc pe Schmitt. Și o voi face mereu!

Fragment din „Memoria” (Rekke & Vargas, #2), de David Lagercrantz

Titlu original: Memoria 

Limba originală: suedeză 

Traducere: Ioana Ghișa 

ISBN: 978‑606‑40‑2206‑6 

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

Număr de pagini: 400 pagini 

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

                                                                        

🪶 FRAGMENT 🪶

Treizeci și șapte

Cerul se mai înnorase și nu era multă lume pe afară, iar pașii lor scrâșneau pe potecă. Mai sus erau vilele elegante ale diplomaților, împrejmuite de garduri și prevăzute pe alocuri cu ferestre cu gratii. Micaela se uită la comisarul Hellner, care fusese reținut și îngândurat o vreme. Acum își dregea glasul ca înaintea unui discurs sau a unei mărturisiri.

— Cu numai un an în urmă, ar fi fost inimaginabil să merg așa cu tine, pregătindu‑mă să‑ți vorbesc despre Claire Lidman. Dar cum am zis, situația s‑a schimbat.

— Ce s‑a întâmplat?

Zâmbi puțin trist și își scoase ochelarii de soare.

— Putem spune, din păcate, că nu mai avem de ce să ne facem griji. S‑a întâmplat deja ce ne‑a fost teamă că o să se întâmple, iar acum vrem doar să întindem o mână și să sperăm, întrucâtva egoist, că o să primim ajutor.

— Nu cred că înțeleg.

— Nici nu trebuie. Nu așteptăm până dăm de Rekke?

— Fă‑mi doar o mică introducere mai întâi, să pricep despre ce‑i vorba.

Hellner se opri și clătină din cap.

— Nu, nu! Să așteptăm, altfel trebuie să mă repet. Dar bine… da, vezi tu… nici măcar nu mai sunt prea consecvent.

— Consecvența e supraapreciată, încercă ea.

Comisarul râse dezarmat.

— Bine, iată pe scurt: Claire Lidman trăiește. Dar de asta v‑ați dat deja seama. Sau, mai bine spus, sperăm că trăiește. Ultimul semn de viață pe care l‑am primit de la ea a fost în martie anul acesta, nu cu mult înainte de a fi făcută fotografia aceea.

Micaela tresări și își încordă atenția.

— Ce s‑a întâmplat atunci?

— A dispărut pur și simplu. Niciuna dintre persoanele noastre de contact nu a mai dat de ea, ceea ce ne îngrijorează foarte tare. Dar noi știam, datorită camerelor de supraveghere și a unor martori, că a vizitat Veneția, ceea ce nu‑i e caracteristic. Nu‑i stătea defel în obicei să viziteze astfel de locuri publice. Dar poate ar fi mai bine să o iau de la început, mai pe scurt.

Micaela aprobă din cap, iar Hellner încetini pasul și își coborî vocea.

— Și ce urmează Rekke știe deja, așa că pot intra și în povestea asta. La sfârșitul anilor 1980, ne‑am hotărât să pornim o ofensivă împotriva crimei organizate. Am rămas consternați să constatăm că până și companiile financiare și băncile serioase acceptau tot mai des capital provenit din activități criminale. Majoritatea acceptau pentru că banii erau bani; ăsta era spiritul vremii. Dar altora le era teamă, și pe bună dreptate. Mureau și dispăreau oameni și foarte puțini erau puși sub acuzare. Era ca o otravă în societate, iar noi primiserăm instrucțiuni din partea guvernului să luăm măsuri. Inițial, a fost un proiect comun european. Erau șase sau șapte agenții naționale din Europa care colaborau și am primit numaidecât resurse și oameni. Rămânea doar întrebarea: de unde să începem? Să pornim de la niște agenți neînsemnați și de la ei să ajungem mai sus, sau dimpotrivă, să începem cu un pește mare și să atragem atenția imediat? Ne‑am decis pentru a doua variantă și a apărut imediat un nume.

— Gabor Morovia.

— Exact, era alegerea perfectă: fermecător, ager, matematician și prieten al puterii, amic cu oameni gen Putin, deși pe atunci acesta era un simplu funcționar KGB la Dresda. Dar Morovia avea o poveste fantastică și, dintre toți ticăloșii pe care i‑am luat în considerare, din jurul lui dispăreau cei mai mulți oameni. Mulți fuseseră arși sau torturați până la moarte și toți ne simțeam extrem de motivați. Trebuia să‑l închidem pe diavolul ăsta. În același timp, am fost avertizați că n‑am avea nicio șansă. Se spunea că are protectori puternici peste tot.

— Ca statul suedez, de exemplu, interveni Micaela.

— Da, dar asta a fost mai târziu. La începutul anilor 1990, în toamnă, ancheta asupra lui Morovia era proiect prioritar la nivel înalt și s‑a ivit și o ocazie neașteptată. Cu siguranță că poți să‑ți dai seama despre ce era vorba. Claire Lidman a venit la Departamentul pentru investigarea criminalității economice dispusă să vorbească. Chiar eu am primit‑o.

— Ce știa?

— Era tulburată, era dimineață devreme și nu cred că dormise prea mult. Îi era greu să stea jos și avea ceafa înțepenită. N‑a spus direct și nici nu era un subiect despre care să‑și dorească să vorbească, dar mi‑am dat seama imediat că i se întâmplase ceva care o motivase suplimentar.

Se vedea pe ea că era furioasă.

— Ce voia să povestească?

— Ce știa. Avea și documente: însemnări, jurnale, liste de nume. Dar mai ales — și asta a fost hotărâtor — avea informații care sprijineau ipoteza că una din prietenele ei de la școala din Londra fusese ucisă la Madrid.

— Sofia Rodriguez.

— Exact, și în momentul în care am înțeles că‑i putem confirma mărturia, am știut că l‑am prins.

— Părea promițător, remarcă Micaela.

— Exact. Era un moment mare, întrevedeam un succes. În același timp, ne dădeam seama la ce risc o expuneam și am început să luăm măsuri ca să le oferim protecție și ei, și soțului ei.

— Deci Samuel făcea parte din ecuație la început?

— Oh, da, n‑aveam de gând să‑i despărțim, mai ales că era ultimul lucru pe care și l‑ar fi dorit Claire. Îl iubea pe Samuel și spunea tot timpul că nu se descurcă fără el.

— Totuși, el nu a urmat‑o.

— Nu, Claire s‑a panicat brusc și s‑a răzgândit. Ni s‑a părut de neînțeles și am purtat multe discuții lungi cu ea din cauza acestei crize. Dar a refuzat să se lase înduplecată. De‑abia apoi am înțeles, când noi și poliția spaniolă i‑am regizat moartea.

— Ce anume?

— Că aștepta un copil.

— Deci e adevărat?

Trecură pe lângă o vilă masivă din cărămidă, unde două femei râdeau într‑un balcon.

— Exact, era însărcinată, continuă Hellner. Dar nu știa cu cine. Cel mai probabil, desigur, era copilul lui Samuel și era o veste bună, o întâmplare fericită. Claire și Samuel încercau de multă vreme să aibă copii, iar ea își dorea foarte mult o pauză și ceva nou pentru care să trăiască. Dar exista un risc, unul mic, să fie copilul lui Morovia, ceea ce ar fi fost catastrofal, zicea ea, iar noi eram de acord. Deci înțelegi…

— Spera și în același timp era îngrozită.

— Da, iar săptămânile treceau, iar ea voia și nu voia să facă avort. Nu‑i era ușor bietei femei. Cu toate astea, am avut și zile luminoase. Am plasat‑o pe Claire într‑o locuință protejată, într‑o cabană din Alpi, la granița cu Austria. Avea gărzi, firește, și unul dintre noi era tot timpul cu ea. Mai stăteam și eu acolo uneori. Seara, când beam ceai și jucam șah — primeam lecții de la ea, vreau să spun —, aveam discuții serioase despre viață. O frământa gândul că Samuel o credea moartă și îmi amintesc că‑mi făceam griji să nu ia legătura cu el. Totul trebuia făcut cu cea mai mare atenție.

— Desigur.

— Dar am făcut și planuri complicate pentru o eventuală reîntâlnire, pentru că trebuia să fie copilul lui Samuel. Trebuia să fie. Așa spunea Claire tot timpul și până la urmă ne‑a convins și pe noi, toți visam la un final fericit al poveștii. Ne bucura ideea că soțul și soția se vor regăsi alături de un copil și am discutat îndelung cum să‑l aducem acolo pe Samuel și să‑i explicăm dispariția. Era ceva uriaș din toate punctele de vedere.

— Dar nu era copilul lui Samuel, sau cum?

Hellner îi aruncă o privire care o făcu să creadă că poate copilul era totuși al lui Samuel.

— Am fost toți foarte ușurați după naștere. N‑am să uit niciodată discuția cu Claire. Avea o așa bucurie în glas… continuă comisarul, ridicându‑și privirea spre Muzeul Tehnic aflat în fața lor.

***

Când Rekke o văzu pe Micaela spre Nobelgatan, simți o împunsătură de dorință, dar poate și de regret. Ar fi trebuit să fie mai bun cu ea. Apoi se întoarse înverșunat spre William Fors.

— Continuă! îl îndemnă el.

— Am fugit acasă, atâta tot. Și a doua zi, pe seară, am auzit că Ida murise. Stăteam și mă uitam la știri. La numai o jumătate de oră după aceea, Magnus a sunat la ușă. Nu părea să arate mai bine. Nu cred că dormise vreun pic. În mână avea un plic cu poze primite printr‑un curier, pe care le‑a așezat pe masa din bucătărie. Erau neclare, făcute cu un teleobiectiv pe întuneric și mi‑a trebuit un moment înainte să pricep despre ce era vorba. Era o întreagă serie de fotografii cu Magnus ieșind de pe Torstenssonsgatan și se putea vedea, exact cum văzusem și eu, că era tulburat și șocat. Magnus a pus pozele una câte una pe masă până când…

— Ai apărut și tu într‑una din ele.

— Da, într‑una din fotografii eram noi doi discutând și eu arătam dacă nu șocat, cel puțin ca și cum aș fi avut ceva de ascuns, așa că m‑am speriat. Se vorbea deja de suspiciuni de omor. Am întrebat cine a făcut pozele, dar Magnus n‑a vrut să‑mi spună. Mai bine să nu știu, așa a zis. „Dacă e să trec asta sub tăcere, atunci trebuie cel puțin să pricep ce s‑a întâmplat“, am strigat eu și atunci mi‑a povestit. Primise un apel în toiul nopții. Cineva — nu a spus cine — îl sunase și îi spusese că fratele lui a pățit ceva grav.

— Eu?

— Da, Hans, tu. Era urgent, îi comunicase vocea, și îi dăduse adresa din Torstenssonsgatan, iar Magnus a plecat n grabă. Susținea că habar n‑avea că acolo stă Ida. N‑a făcut decât să fugă în noapte, iar când a ajuns acolo, Ida era moartă în pat. Evident că acesta era motivul convorbirii. Cineva voia ca el să o vadă și să devină implicat în poveste.

O clipă, Rekke nu mai auzi ce spunea William Fors. Îl vedea numai pe Magnus în fața lui, Magnus din vremea în care nici nu puteai să ghicești în el un amator de jocuri de putere, ci doar un tânăr preocupat de sine, care nu mergea niciodată la concertele fratelui său pentru că nu suporta să stea în umbra lui. Această persoană — figura aproape înduioșătoare a fratelui mai mare care nici nu știa ce să facă cu voința lui obstinată de a reuși în viață — putea oare să poarte un secret de o asemenea anvergură? Era greu de crezut, și totuși… trebuie să fi fost adevărat, părea adevărat sau mai degrabă — Rekke se adună și puse colierul în buzunar — pe jumătate adevărat.

— Și nu există multe persoane pe care le cunoaștem capabile să dea un astfel de telefon.

— Nu, poate că nu, însă pe atunci nu îl cunoșteam. Auzisem doar că este necruțător și periculos, așa că mi‑am ținut gura tot timpul. Îmi pare rău, Hans.

— De necrezut că nici nu bănuiam ce‑mi ascundeai.

— Pe atunci încă nu erai faimosul profesor Rekke.

Eram orb și surd, își spuse el, apoi îl întrebă pe Fors:

— Și pozele au reapărut mai târziu, nu‑i așa?

William Fors tresări.

— De unde știi?

— Ceva a fost, de v‑ați ploconit așa în negocierile cu Axel Larsson.

William Fors își privi mâinile.

— Mda, ai dreptate, desigur. Alicia Kovács, colaboratoarea

lui Morovia, ne‑a amintit de ele.

— Deci Ida mea a jucat fără voie un rol chiar și în acel context. Iar statul a pierdut câteva miliarde.

— Totuși ne‑am luat revanșa destul de bine.

— Da, doar ați avut‑o pe Claire Lidman.

— Am fost o echipă și ne‑am luptat pentru dreptul nostru.

Rekke își trecu mâna peste frunte.

— Dreptul vostru de a prăda.

— Am făcut ce‑am putut, bâigui Fors.

— Chiar ai făcut tot ce‑ai putut?

— La vremea aia, Cartaphilus avea un bun renume.

— Dar tu știai cum stăteau de fapt lucrurile. Non omnes infortunati corrupti.

— Cum?

— Nu toți nefericiții sunt corupți, William. Dar tu erai deja. Dispari și suferă. O să iau legătura cu fratele meu, pentru că din povestea ta lipsește ceva.

Se ridică și chiar atunci primi un SMS de la Micaela și văzu că are și câteva apeluri pierdute.