Murmur, de Mircea Pricăjan - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2023

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, la Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal. A debutat în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare online, deopotrivă în română și engleză, iar în anul 2012 a fondat Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. În intervalul 2003–2020 a fost redactor la revista de cultură Familia, iar în anul 2021 a devenit redactor-șef al aceleiași publicații.

🪴AMINTIRILE PE CARE LE CREȘTEM ÎN NOI 🪴

„Murmur se dorea a fi o continuare tematică și stilistică a povestirilor din volumul Perseidele. Recuperarea memoriei personale, mutarea ei în poveste pentru a o fixa, pentru a-i da coerență, un sens. După primele pagini am simțit însă că asta nu este de ajuns. Am scris acest roman între anii 2016 și 2020 și am descoperit că înțelegerea prezentului este la fel de importantă pentru recuperarea memoriei cum e înțelegerea trecutului pentru dibuirea prezentului. România acelor ani, marcați de tragedia incidentului de la Colectiv, de sinistra Ordonanță 13, de protestele care au urmat, culminând cu mitingul diasporei din 10 august, a pătruns inevitabil în cartea mea, împletindu-se cu primele mele intenții, potențându-le, ajutându-mă să descopăr coerența pe care doar o intuiam la început - ca un murmur care, pe măsură ce îl asculți mai atent, se transformă în strigăt.” - Mircea Pricăjan

„- Doru' meu și coasta-naltă... murmură bătrânul, stând pe bancă, sub salcie, cât poate de drept, cu basca pe cap, privind semeț înainte, și totuși nevăzând nimic. Doru' meu și coasta-naltă... niciodată nu se gată...”

Un roman care mi-a smuls lacrimi, care m-a purtat în timp și mi-a dovedit, încă o dată, că autorii noștri naționali sunt valoroși. Au o voce literară aparte. Sunt buni, merită citiți, merită promovați, merită si aibă numele recunoscut. Nu am mai citit nimic scris de Mircea Pricăjan, dar Murmur, în primă instanță, m-a atras prin copertă. Nu am obișnuința de a citi descrierile cărților - uneori, pur și simplu mă las dus de val și cumpăr o carte „pentru cum arată”, dacă mă pot pronunța așa. Habar nu am cât este de sănătos, de altfel, dar știu că atunci când am cumpărat această carte, am fost mânat și de un alt motiv: faptul că, văzând-o, am avut intuiția - care se pare că, cel puțin în materie de cărți, rar dă greș - că această carte o să-mi placă. Și, my God, dar cât de mult mi-a plăcut ce-a făcut Mircea Pricăjan aici. Cât de mult m-a emoționat povestea și cum, strângându-mă în brațe, m-a dus într-o perioadă atât de frumoasă, atât de plină de pace & liniște & bunătate: copilăria! Iar atunci când te-ntorci în copilărie, când reușești să iei o pauză de la haosul acesta zilnic, de la hazardul acesta care definește viața de adult, te simți „acasă”! Prin ceea ce a scris în acest volum, Mircea Pricăjan m-a purtat în timp și m-a făcut să cred că însăși cartea este, de fapt, o-mașină-a-timpului!

„Răul este insidios, se apropie pe nevăzute prin frunziș, alunecând ca un șarpe, sâsâind adormitor, se încolăcește în jurul gâtului tău încet, încet, încet și strânge tot mai tare, transformându-ți moartea într-un leșin cald și fantastic, singura soluție care ți se mai pare că are sens. După care se lasă întunericul.”

Romanul acesta m-a liniștit, m-a emoționat și mi-a adus aminte de bunicii mei. Mi-a adus aminte de copilăria petrecută la țară - fiindcă, de altfel, eu am crescut la țară & sunt de la țară -, de perioada aceea a vieții în care „timpul avea răbdare” și nimic părea să nu stea în calea mea, în care parcă puteam muta munții - dar nu aveam de ce să-i mut, că stăteau bine la locul lor -, în care plecam dimineața de acasă și mă întorceam seara. În care mă trezeam la 5 dimineața împreună cu bunicul meu și mergeam să căutăm ciuperci, doar că să vedem că și alții au fost la fel de harnici - poate și mai harnici -, și-au ajuns înaintea noastră culegându-le aproape pe toate, ratând doar câteva, spre încântarea mea! În romanul lui Mircea Pricăjan copilăria este punctul de plecare, este „locul” din care se recuperează amintiri și întâmplări, doar pentru a construi și consolida prezentul, cu tot ce înseamnă acesta. Bineînțeles, avem parte și de o reiterare a unor întâmplări din România noastră, așa cum e ea, petrecute de-a lungul celor 4 ani în care autorul și-a scris cartea. Nu mă voi referi la acelea, fiindcă, din păcate, nu vreau să duc „recenzia” aceasta într-o direcție nepotrivită și, de altfel, vreau să-mi amintesc „doar de bine” atunci când mă gândesc la Murmur... 

„(...) Și știi ce-i tragic? Ei, ei știau ce fac! Pentru că ei sunt, cum zice poetul nepereche, nemuritori și reci. Mai ales reci. Și mai ales, mai ales nemuritori.”

După cum bine știți, nu voi vorbi despre ce se-ntâmplă în carte, fiindcă nu-i spre interesul nimănui, ci voi încerca să vorbesc despre cum m-a făcut pe mine să mă simt. Mă gândesc că n-am expertiza unui critic, n-am experiența vastă de „a descoase” o carte și așa mai departe, așadar eu vorbesc (scriu!) aici din perspectiva unui cititor care a citit ceva la viața lui, dar nu dispune de „cuvinte dintr-alea mari” pentru a vorbi despre o carte. Poate nici nu-i cazul, uneori, deși cartea lui Mircea Pricăjan ar merita cuvintele cele mai mari. Și cele mai frumoase. Și cele mai relevante cu putință. Nu cred că reușesc întocmai să transmit cât de frumoasă a fost această carte, poate din perspectiva faptului că a adus în lumină - într-un mod deosebit de frumos & emoționant - perioada copilăriei. Dar nu numai. Este vorba și despre proza luminoasă a lui Mircea Pricăjan, despre sufletul care pulsează între cuvintele sale, despre întâmplările care, deși în aparență pot părea banale, sunt pline de bunătate & emoții & frumos. După ce am citit această carte, parcă mi s-a deschis și mai mult apetitul pentru autori români, vreau să citesc tot mai mult, să le descopăr poveștile și emoțiile... Pentru că, repet, știu că avem autori valoroși și care ne oferă literatură de calitate!

„Restul vacanței a curs cu lentoarea timpului fără margini al copilăriei, fiecare zi lungă cât o viață, fiecare viață luând-o de la capăt în fiecare dimineață. Matei s-a îndepărtat de seara aceea melancolică pe deal, a lăsat-o în urmă cum își lasă șarpele pielea veche: lepădându-se de ea, și totuși păstrându-i forma exact întipărite în pielea cea nouă.”

Mă voi opri aici, pentru că am impresia că am scris multe & nu am spus nimic. Dar, în sfârșit, cred că unele cărți nici nu pot fi „teoretizate”, „descrise”, pentru că ele trebuie doar să fie simțite și atât. Trebuie citite și, sincer, dacă măcar o persoană va citi această carte după ce a văzut postarea mea, atunci eu mi-s bucuros. Dacă nu, sunt la fel de bucuros, pentru că știu că, într-un anumit punct, cineva va citi și va iubi această carte, chiar dacă nu la recomandările mele. Chiar cred că este puțin probabil să nu-ți placă romanul lui Mircea Pricăjan, pentru că... nu știu, mi se pare că mișcă un fir de praf din lumea asta. Că-ți îmbrățișează sufletul și, cum zicea cineva, „îți ține cald la suflet”! Într-o lume din ce în ce mai rece și din ce în ce mai întunecată și din ce în ce mai necunoscută. O carte care „îți ține cald la suflet”, da, cam așa aș putea descrie Murmur... Și când acele rânduri negre scrise pe paginile albe reușesc să-ți transmită atât emoție, să te facă să te simți atât de bine, atunci știi c-ai dat peste o carte specială. Așadar, nu vă doresc decât să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, lecturi cu rost! 

Open Water, de Caleb Azumah Nelson - Recenzie

Editura: Penguin Books (first published by Viking, 2021)

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 150

Anul apariției: 2022

Caleb Azumah Nelson is a British-Ghanaian writer and photographer living in south-east London. His writing has been published in Litro. He was recently shortlisted for the Palm Photo Prize and the BBC National Short Story Prize 2020, and won the People's Choice prize. Open Water is his debut novel.

🪶PUTEREA CUVÂNTULUI SCRIS & A POVEȘTILOR🪶

Two young people meet at a pub in South East London. Both are Black British, both won scholarships to private schools where they struggled to belong, both are now artists - he a photographer, she a dancer - trying to make their mark in a city that by turns celebrates and rejects them. Tentatively, tenderly, they fall in love. But two people who seem destined to be together can still be torn apart by fear and violence. At once an achingly beautiful love story and a potent insight into race and masculinity, Open Water asks what it means to be a person in a world that sees you only as a Black body, to be vulnerable when you are only respected for strength, to find safety in love, only to lose it. With gorgeous, soulful intensity, Caleb Azumah Nelson has written the most essential British debut of recent years.

“You have always thought if you opened your mouth in open water you would drown, but if you didn't open your mouth you would suffocate. So here you are, drowning.”

Voi fi scurt cu această recenzie, pentru că se-ntâmplă să fi citit această carte, de fapt, acum cred că aproximativ 2 ani. Asta pentru că am mers în Londra și, cum am obișnuința de a-mi cumpăra câte o carte din fiecare țară în care merg, eventual o carte cât mai relevantă pentru țara respectivă (cum a fost când mi-am cumpărat I giorni dell'abbandono de Elena Ferrante, odată ajuns în Florența), mi-am cumpărat și Open Water, o carte de care, sincer, chiar mai auzisem înainte de a o fi găsit în bibliotecă. Și cum mi-am zis că este cartea perfectă pentru a o lua din Londra, având în vedere însuși faptul că autorul Caleb Azumah Nelson este londonez. Și-am început-o. Am început-o încă din metrou, în drumul spre cazare, și n-am mai lăsat-o decât după ce am terminat-o. Pur și simplu am devorat cele 150 de pagini, deoarece m-au purtat într-o lume în care, dincolo de faptul că povestea m-a impresionat, mi-am dat seama că autorul scrie pur și simplu impecabil, cu un talent desăvârșit, dintr-ăla care îți provoacă invidie, că te-ntrebi „eu de ce nu pot scrie așa?”, și-ți dai seama că, în cele din urmă, oricum te bucuri de faptul că există scriitori care chiar scriu bine, scriu cu sufletul și din suflet, scriu pentru suflete și, mda, se pare că mă lungesc fără să spun nimic interesant.

“What you're trying to say is that it's easier for you to hide in your own darkness, than emerge cloaked in your own vulnerability. Not better, but easier. However the longer you hold it in, the more likely you are to suffocate. At some point, you must breathe.” 

Dar, așa cum am menționat, nu va fi vorba despre o recenzie în sine. Pur și simplu simt nevoia să scriu despre cartea asta aici, câteva rânduri, oricât de irelevante pentru alții, dar relevante pentru mine. Zic „relevante” pentru că, cu acest prilej, voi răsfoi din nou cartea în căutarea unor fragmente care mi-au plăcut foarte mult și pe care le voi insera aici. Open Water spune, în esență, o poveste de dragoste, o poveste între doi tineri, amândoi de culoare, care locuiesc în Londra, și se-ntâlnesc într-un pub. De aici, va lua naștere o poveste de dragoste care, ulterior, se va dovedi a fi una nicidecum roz, ci una dominată de frică, de violență psihică, o poveste care spune multe și care, după părerea mea, devine memorabilă doar atunci când îi oferi autorului încrederea ta. Recunosc, nu-mi amintesc prea multe privitoare la acțiunea cărții, dar îmi amintesc faptul că, oarecum, a fost scrisă precum un jurnal, nicidecum urmând un fir cronologic anume. Și o problemă în a-mi aminti cum trebuie a fost și faptul că nu am nivelul de engleză necesar pentru a citi cărți în această limbă așa cum o fac în limba română...

“Every time you remember something, the memory weakens, as you’re remembering the last recollection, rather than the memory itself. Nothing can remain in tact. Still, it does not stop you wanting, does not stop you longing.”

Însă, din fericire cartea n-a avut fraze prea complicate, pe care să nu le-nțeleg întocmai. Chiar dacă au fost multe cuvinte pe care nu le știam, tot am reușit să țin firul poveștii și să înțeleg, în esență, ideea generală. În limba engleză, uneori mi se pare că multe fragmente & cuvinte sună frumos, iar dacă le-ai traduce parcă ai știrbi din emoția & trăirile pe care ți le transmis, pe care te fac să le simți. Așadar, în cele din urmă pur și simplu m-am lăsat purtat de val și îmbrățișat de cât de frumos scrie Caleb Azumah Nelson, cât de liric mi s-a părut totul, cât de emoționant și profund. Da, chiar mi-a plăcut extraordinar de mult această carte, și-am avut feeling-ul ăsta încă de când am luat-o în mână, în librărie. Chiar m-am bucurat tare mult că am dat peste ea pentru că, așa cum v-am zis, nu a fost o carte pe care am luat-o la nimereală, ci chiar mai auzisem - ba chiar îmi fusese recomandă în trecut - de acest roman de debut. Un roman de debut care, cel puțin după părerea mea, reiterează o experiență de viață și o poveste care, de ce nu, ar trebui să ajungă la mai multă lume. Habar n-am dacă va fi tradusă și la noi; însă, dacă aveți ocazia, v-o recomand cu cea mai mare plăcere - și, în special, să o citiți în engleză!

Arta de a lua cele mai bune decizii, de Shane Parrish - Recenzie

Editura: Litera

Colecție: Introspectiv

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Cristina Eremia

Arta de a lua cele mai bune decizii. Sfaturi practice pentru a gândi limpede în orice situație îți oferă instrumentele necesare pentru a recunoaște momentele care au potențialul de a-ți schimba traiectoria și de a-ți remodela felul în care navighezi în spațiul critic dintre stimul și răspuns. După cum arată Parrish, am putea să ne imaginăm că suntem protagoniștii în povestea vieții noastre, dar trista realitate este că majoritatea dintre noi funcționăm pe pilot automat. Comportamentele noastre implicite, cultivate de biologie, de evoluție și de cultură, sunt pregătite să preia controlul dacă nu intervenim. Prin povești, modele mentale și nu numai, Parrish oferă legătura lipsă dintre științele comportamentale și consecințele din viața reală. Rezultatul este un manual absolut necesar pentru optimizarea luării deciziilor, obținerea unui avantaj competitiv și trăirea unei vieți așa cum îți dorești.

💡CU TOȚII AVEM NEVOIE DE SFATURI PENTRU A EVOLUA, PENTRU A NE ATINGE POTENȚIALUL. IAR UNII SUNT SFĂTUITORI CHIAR DE CALITATE💡

În general, eu chiar nu-s cu cărțile de dezvoltare personală. Arta de a lua cele mai bune decizii. Sfaturi practice pentru a gândi limpede în orice situație este, în esență, o carte de dezvoltare personală. Probabil mereu m-am gândit la genul acesta aducând în lumină cărțile lui Osho, habar n-am, alea de-ți promit schimbarea vieții & că vei fi cu totul alt om după ce le citești & care-ți vor revoluționa viziunea asupra lumii. După părerea mea, fiecare om vine la pachet cu un istoric propriu, altfel spus cu o groază de variabile (diferite, poate care pe alocuri se intersectează și cu ale autorului), deci cu un mod diferit de a evolua, cu o dinamică diferită și cu multe altele diferite. A spune că aceleași principii pe care le ai tu se-aplică în viața oricărui om, mi se pare puțin deplasat. În schimb, atunci când vii cu exemple practice, când aduci în lumină și „partea practică” a lecțiilor tale, cred că-ți este mult mai ușor să-ți dai seama dacă, într-adevăr, ceea ce-ți transmite autorul - sfaturile sale, în esență - sunt ulterior aplicabile și în viața ta. Și chiar asta mi-a plăcut foarte multe și la Shane Parrish, de care nu mai auzisem înainte și pe care nu-l urmăresc, dar care chiar a reușit să-mi stârnească atenția & curiozitatea cu sfaturile sale... Destul de înțelepte și relativ universal valabile, oarecum. 

Am citit cartea aceasta deoarece chiar am vrut să văd ce are autorul de oferit, cum aș putea să integrez în viața mea sfaturile pe care le dă. Recunosc, ne despart ceva ani și experiența profesională, dar mi-a plăcut că, deși s-a raportat la situații concrete, tipice profesiei sale, a reușit să-și extindă expertiza și asupra a numeroase alte domenii - și, în esență, asupra omului în sine & psihologiei sale. Pe de altă parte, un alt lucru care mi-a plăcut mult a fost faptul că a integrat și date & informații viabile din punct de vedere științific, în abordare atât psihologică, cât și neurobiologică. În general, când vine vorba de nonficțiune în general nu optez pentru cărți de dezvoltare personală care cuprind sfaturi și lecții de viață, ci mai mult pentru cărți științifice pentru că, în cele din urmă, și alea „mă ajută să mă dezvolt personal, nu”? Dar atunci când o carte de genul acesta integrează și știința, când dă exemple de studii și principii pur biologice & psihologice, atunci cu siguranță îmi va câștiga mult mai mult credibilitatea.

După cum și titlul o spune, cartea aceasta este despre cum să iei (sau să încerci să iei) decizii cât mai bune, indiferent de contextul dat. Ce-ar trebui să faci pentru a analiza mai bine și înțelege mai bine atât ceea ce ți se transmite, cât și eventualele rezultate pe care acțiunile ulterioare, luate, le-ar avea - asupra ta și asupra celor din jur. Pentru că, în esență, omul este comunitar & este o ființă socială, iar din acest motiv deseori anumite decizii luate nu ne au în vedere doar pe NOI, ci și pe cei din jurul NOSTRU. Este vorba despre mai multe variabile, așadar, ceea ce ridică necesitatea ca o alegere să fie atent trunchiată și gândită înainte de a fi luată. De asemenea, sunt puține cazurile în care reușim cu adevărat să speculăm ce-ar urma după o alegere, și să ajungem întocmai la concluzia ulterior reală. Suntem ținuți în frâu de numeroase alte variabile, cum ar fi zona de confort, obișnuința, frica de necunoscut, lipsa de încredere în sine. Lucruri absolut omenești dar care, din păcate, deseori ne țin pe loc. Dar care ne sunt familiare și, deseori, ceea ce ne este familiară ne oferă și siguranță - una dintre principalele nevoi biologice ale omului modern.

O carte chiar foarte bună, pe care o recomand cu încredere celor care sunt interesați de un astfel de subiect. Am citit-o cu creionul în mână, subliniind și evidențiind pasaje asupra cărora știu sigur că voi reveni în viitor. Pot spune că am plecat din această lectură cu niște sfaturi destul de importante, și nu neapărat lucruri pe care nu le-aș fi știut, dar poate lucruri pe care nu le-am conștientizat îndeajuns de mult. Am mai citit cărți de nonficțiune care își propun acest lucru, și anume să-ți ofere sfaturi și să te ajute să te dezvolți & să evoluezi, și-n general sunt destul de reținut când vine vorba de a le recomanda. Cu toate acestea, chiar cred că Arta de a lua cele mai bune decizii. Sfaturi practice pentru a gândi limpede în orice situație este o carte practică, o carte ușor de înțeles și care îți oferă sfaturi ușor de integrat, ulterior, în propria-ți viață. Bineînțeles, schimbările se fac cu pași mici și siguri, pași care pe drum pot fi ajustați în cele mai necunoscute forme... Dar schimbarea începe cu „a începe”, în cele din urmă. Iar un punct de plecare sănătos este să avem în vedere oameni care au reușit, dar în același timp să avem în vedere și faptul că fiecare dintre noi este o individualitate biologică - cu tot ce presupune acest lucru!

Șah-mat, cu dragoste, de Ali Hazelwood - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: New Moon

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2023

Traducere: Elena Arhire

Ali Hazelwood a fost, până de curând, o autoare multiplu publicată - dar vai, doar de articole despre știința creierului, revizuite de colegii de breaslă, în care nimeni nu flirtează cu nimeni și faza cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu se aplică întotdeauna. Este originară din Italia și a locuit în Germania și în Japonia înainte de a se muta în Statele Unite pentru a urma un doctorat în științe neurologice. A devenit de curând profesor universitar, fapt care îi dă fiori reci pe spate. Când nu e la serviciu, Ali poate fi văzută alergând, mâncând prăjituri sau urmărind filme științifico-fantastice împreună cu înălțimile lor pisicile (și cu soțul ei doar-mai-puțin-felin).

♚CÂND REGULILE ȘAHULUI SE APLICĂ ȘI-N VIAȚA DE ZI CU ZI♚

Mallory Greenleaf a terminat cu șahul. Fiecare mutare contează în zilele noastre; după ce acest sport a dus la distrugerea familiei sale cu patru ani în urmă, Mallory se concentrează asupra mamei și surorilor sale și asupra slujbei fără perspective care îi permite să își întrețină familia. Asta până când acceptă fără tragere de inimă să joace într-un ultim turneu caritabil și, fără să știe prea bine cum, îl învinge pe celebrul Nolan Sawyer, actualul campion mondial și băiat rău al șahului. Înfrângerea lui Nolan în fața unei necunoscute șochează pe toată lumea. Ce este și mai derutant? Dorința lui de a o înfrunta pe Mallory. Ce fel de strategie aplică Nolan? Cea mai inteligentă mișcare pentru Mallory ar fi să plece. Pentru ea, jocul s-a terminat. Dar victoria îi deschide ușa către premiile în bani de care are atâta nevoie și, în ciuda a tot ce se întâmplă, nu se poate abține să nu se simtă atrasă de enigmaticul strateg.... Pe măsură ce urcă în clasament, Mallory se luptă să-și țină familia în siguranță, departe de jocul care a distrus-o de la bun început. Și în vreme ce dragostea ei pentru sportul pe care a vrut cu disperare să-l urască începe să se reaprindă, Mallory își dă seama rapid că jocurile nu sunt doar pe tablă, că lumina reflectoarelor este mai strălucitoare decât și-a imaginat, iar competiția poate fi feroce. Dar și atât de atractivă... și inteligentă... și exasperantă...

„Piesele îmi spun o poveste. Desenează imagini și îmi cer să le colorez. Fiecare dintre ele, cu sutele de mutări posibile, miliardele de combinații posibile, este ca o frumoasă jurubiță de fire. O pot desfășura dacă vreau, apoi țese împreună cu altele pentru a crea o tapiserie frumoasă. O nouă tapiserie.

În mod ideal, o tapiserie câștigătoare.”

Scriu această recenzie imediat după ce am recenzat Mireasa (dacă vă interesează părerea mea, o găsiți AICI), al doilea contact literar cu Ali Hazelwood. După cum se poate vedea, mi-a plăcut mult mai mult Șah-mat, cu dragoste, adică chiar surprinzător de mult, având în vedere că (1) eu nu prea mă împac cu acest gen literar, așadar nu aveam așteptări și (2) deja intrasem în această lectură cu păreri preconcepute. Păreri pe care, de-a lungul celor peste 330 de pagini, Hazelwood a reușit să mi le schimbe, surprinzându-mă chiar plăcut. Făcând o comparație între cele două volume citite, acesta este net superior și chiar unul reușit, unul care mi-a transmis niște chestii, m-a amuzat pe alocuri, care a reușit să mă țină acolo (ceea ce mi se pare cel mai important) și nu mi s-a părut a fi deplasat și prea pios, romantic, prea așa-ceva-nu-se-întâmplă-în-realitate. Cred că Ali Hazelwood ar trebui să continue să scrie „romance-uri clasice” și să renunțe la ideea asta de „romance fantasy”, așa cum avem în celălalt volum scris de ea pe care l-am citit. All in one, mi s-a părut o carte chiar bună, o lectură revigorantă & relaxantă.

„- Este un joc stupid de societate, dar este al tău. Am văzut cum te uiți la piese. Este lumea ta, nu-i așa? Cea pe care o alegi pentru tine, în limitele impuse de tine. Poți fi regina acolo. Regele. Calul. Ce vrei tu. Există reguli și, dacă le înveți suficient de bine, atunci le poți controla. Vei putea salva piesele de care îți pasă. Spre deosebire de viața reală, nu?”

Bineînțeles, eu de obicei optez pentru romance-uri destul de rar (nici n-am prea multe în bibliotecă), și întotdeauna după ce citesc mai multe cărți care m-au solicitat emoțional și au făcut apel la atenția mea. Cu alte cuvinte, pentru mine romance-urile sunt cărțile acelea pentru care optez în momentul în care deja am citit mai multe cărți care sunt fix pe gustul meu - și care de obicei mă solicită emoțional -, astfel încât simt nevoia unei „pauze”. Așadar, romance-urile pentru mine sunt o-pauză-binemeritată după cărți mai grele, cărți care ridică necesitatea unei „recuperări” după ce sunt citite. În egală măsură, nu vreau să las „timp mort” între cărți, așa că optez pentru romance-uri. Acesta este modul în care am ajuns la cartea de față, care s-a dovedit a fi chiar un romance așa-cum-trebuie și așa cum, în general, mi-ar plăcea să citesc. Personajele au fost faine, replicile chiar m-au convins și deseori mi s-a părut că „așa ceva aș putea auzi și în viața reală”, plot-ul a fost chiar interesant și direcția în care a luat-o totul chiar m-a convins, nu mi s-a părut deplasată și „doar ca să fie”. 

„Mi se cască un gol în stomac. Nolan Sawyer se uită lung la mine, cu o ușoară încruntare între ochi. Rămân mută de uimire că este... în formă. Pieptul lui. Bicepșii lui. Nici un om care își petrecere ore întregi pe zi mutând piese de câteva grame pe o tablă de șah nu are cum să arate așa.”

N-am să vorbesc despre acțiune, pentru că nu are niciun sens. Cu siguranță multă lume deja a citit această carte, pentru că autoarea este îndeajuns de populară încât să nu mai aibă nevoie de niciun fel de promovare. Dar ideea de plecare chiar a fost faină, mi-a plăcut mult modul în care s-au dezvoltat personajele, modul în care acțiunea a fost „dictată” și replicile dintre cei doi, în special Mallory & Nolan. Foarte faini, cu o poveste convingătoare, care foarte ușor și-ar putea găsi reprezentanți în viața reală. Cartea s-a citit chiar foarte ușor, nici nu știu cum au trecut paginile, adică tot ce s-a întâmplat chiar a reușit să-mi stârnească interesul astfel încât să dau pagină după pagină după pagini. N-am simțit nici măcar o clipă că ar fi lucruri în plus, detalii lipsite de sens și întâmplări care, în cele din urmă, să nu aibă nici măcar un pic de esență. Poate este vorba despre stilul în care Hazelwood scrie (și pe care, din păcate, nu l-am regăsit și în celălalt volum citit), un stil accesibil și, după cum am spus, pe alocuri chiar amuzant. Îndeajuns de amuzant încât să-mi fure un zâmbet!

„Și nu mă gândesc la el puțin peste doi ani. Până în ziua în care jucăm împreună pentru prima dată.

Și șterg pe jos cu el.”

Deși am avut un rateu cu celălalt titlul scris de Ali Hazelwood pe care l-am citit, încă aș vrea să citesc în continuare și alte cărți ale autoarei. De fapt, dacă stau și mă gândesc mai bine, cred că ar fi singura autoare de romance căreia, pe viitor, i-aș mai da șanse. Nu-s fan al genului, asta-i clar, și cel mai probabil nu voi ajunge să fiu vreodată. Voi citi romance-uri în același mod & din aceleași considerente pe care le am și acum în vedere - doar după lecturi care m-au solicitat mai mult și după care am nevoie de „o pauză”. Pot înțelege foarte bine de ce muuultă lume iubește acest gen literar și citește cu plăcere cărți romance. Dar la fel de bine pot înțelege și persoanele care nu citesc romance și care afirmă faptul că, pe alocuri, cărțile de acest gen sunt lipsite de esență. Într-adevăr, nu cred că o carte de genul acesta m-ar putea ajuta vreodată să evoluez, să mă înțeleg mai bine, să privesc înăuntrul meu... Nu cred că mi-ar putea vreodată „ține cald la suflet” sau că ar fi vreodată capabile să mute un fir de praf din lumea aceasta. Dar știu că oamenii mai citesc și de plăcere & pentru a se relaxa - iar ăsta-i un motiv îndeajuns de bun ca să apreciez cărțile romance! Lecturi cât mai frumoase să aveți!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ali Hazelwood, apărute și pe blog:

 | Mireasa |

Mireasa, de Ali Hazelwood - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Moon Light

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Simona Săsărman

Ali Hazelwood a fost, până de curând, o autoare multiplu publicată - dar vai, doar de articole despre știința creierului, revizuite de colegii de breaslă, în care nimeni nu flirtează cu nimeni și faza cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu se aplică întotdeauna. Este originară din Italia și a locuit în Germania și în Japonia înainte de a se muta în Statele Unite pentru a urma un doctorat în științe neurologice. A devenit de curând profesor universitar, fapt care îi dă fiori reci pe spate. Când nu e la serviciu, Ali poate fi văzută alergând, mâncând prăjituri sau urmărind filme științifico-fantastice împreună cu înălțimile lor pisicile (și cu soțul ei doar-mai-puțin-felin).

🪶CĂRȚI DESPRE MAI NIMIC ÎN PESTE 416 PAGINI & DESPRE DREPTUL LA PROPRIA-ȚI OPINIE🪶

Misery Lark, singura fiică a celui mai puternic consilier Vampir din regiunea de sud-vest, este o proscrisă – din nou. Zilele în care a trăit în anonimat printre Oameni s-au terminat: a fost chemată să susțină o alianță istorică de menținere a păcii între Vampiri și dușmanii lor de moarte, Vârcolacii, și nu vede altă soluție decât să se predea la schimb – din nou... Vârcolacii sunt nemiloși și imprevizibili, iar conducătorul lor Alfa, Lowe Moreland, nu face excepție. El își conduce haita cu autoritate absolută, dar nu fără dreptate. Și, spre deosebire de Consiliul Vampirilor, nici fără sentimente. Din felul în care urmărește fiecare mișcare a lui Misery, este clar că nu are încredere în ea. Dacă ar ști cât de multă dreptate are... Pentru că Misery are propriile motive să accepte o căsătorie de conveniență, motive care nu au nimic de-a face cu politica sau cu alianțele; totul are de-a face cu singurul lucru la care a ținut vreodată. Și este dispusă să facă tot ce este nevoie pentru a recupera ceea ce este al ei, chiar dacă asta înseamnă o viață precară pe teritoriul Vârcolacilor... singură cu lupul.

„Și apoi Lowe Moreland, soțul meu, pleacă de pe ringul de dans, cu o dâră de sânge verde în urma lui. Lăsându-mă, practic, singură în noaptea nunții noastre.”

Eu am știut de la bun început în ce mă bag, implicit am știut că n-o să-mi placă, că s-ar putea să mă enervez citind-o... S-au adeverit toate. Dar am mai știut că după ce anterior citisem ceva de Gorki și James Baldwin, nu puteam continua tot cu o carte care să mă solicite (cel puțin la fel de mult) și care să facă apel la emoțiile & trăirile & sentimentele mele. Așa că am pus mâna pe Mireasa, că și-așa o aveam în bibliotecă, și am zis că-i cazul să pun creierul-pe-pauză și să citesc doar de dragul de a citi... Ideea este, de fapt, că nu este primul meu contact literar cu Ali Hazelwood, tot de la ea am mai citit și Șah-mat, cu dragoste (urmează să-i fac recenzia), o carte care chiar mi-a plăcut și căreia, dacă-mi amintesc bine, i-am dat 5 steluțe. La o adică, a fost un romance chiar fain & pe alocuri amuzant, un romane care s-a citit rapid și, chipurile, a avut și un plot interesănțel, personaje faine și o dinamică pe care am putut-o urmări. Cu toate acestea, nu mi-am setat așteptări, și cu atât mai mult în privința acestei cărți, despre care auzisem că-i fantasy-romance, adică o combinație între ce face un roman a fi fantasy și ce anume face un roman să fie romance. Mi se pare, mai nou, că ceea ce se recomandă a fi „romance” neapărat, dar neapărat, trebuie să includă scene picante, și știți voi la ce mă refer...

„În lumina slabă a apusului, ochii galbeni ai lupului gri mă fixează furioși.”

În cartea de față, mi s-a părut că totul a fost o gafă, cap-coadă, și i-am dat 2 steluțe doar pentru că am dat 1 steluță altei cărți și, prin comparație, aceasta a fost ambrozie pentru zei. Dar nu mi-a plăcut absolut nimic, în afară de faptul că volumul acesta are sprayed edges roșii, ceea ce-o face să arate chiar frumos. Dar conținutul mi s-a părut lipsit de esență & adecvare logică & mi s-a părut atât de lungit & atât de plictisitor, încât a fost un chin să parcurg cele peste 400 de pagini. Însă am obișnuința de a nu lăsa cărțile deoparte, chiar dacă știu de la bun început - chiar și după câteva pagini, un capitol - că nu o să-mi placă. Și-aici am știut că n-o să-mi placă, că voi înainta greu în lectură... Dar, în sfârșit, chiar nu mă așteptam să mă enerveze așa tare și să mi se pară un rateu total. Cu buline, iată cam ce nu mi-a plăcut la cartea aceasta:

• Intrigă inexistentă. După părerea mea, cartea asta n-a fost despre ceva anume (sau dacă a fost despre ceva anume, mie mi-a scăpat), și mă-ntreb despre ce s-a vrut a fi. Pot doar să iau în considerare o singură „idee” pe care Hazelwood a pistonat de-a lungul a mai multe capitole, și anume faptul că masculul Alfa, Vârcolacul pe nume Lowe Moreland, n-a putut să facă nimic (deși știm cu toții că la un moment dat o s-o facă) cu Misery Lark, de sorginte Vampir, nevoită să se căsătorească cu acesta din considerente de conveniență & pace pe Pământ. N-au putut să facă asta pentru că, ei bine, Vârcolacului i se umflă glandul penian atunci când ejaculează, și... în fine, detalii irelevante;
• Personaje absolut lipsite de esență. Cu oricare literă a alfabetului ar începe numele personajelor din această carte, toate mi s-au părut pur și simplu lipsite de vreo esență. Nu mi-au transmis nimic, nu au făcut apel la nicio trăire de-ale mele, nu m-au mișcat și nu au reușit să mă angajeze în lectură în vreun fel sau altul. Probabil pentru că mi s-a părut în permanență că ar fi lipsite de direcție, adică Hazelwood nu mi s-a părut că a reușit să transmită vreo ceva prin cineva pe care l-a inserat în această poveste;

„Povara pare mai ușoară, dar se minte singur în legătură cu motivul, punând situația pe seama rutinei și a faptului că și-a intrat mai bine în rol.”

• Umplutură, umplutură, umplutură. Dincolo de faptul că nu am reușit să prind plot-ul și să-l urmăresc, cred că Hazelwood a semnat vreun contract în care a fost nevoită să publice un roman care să aibă x număr de pagini. Iar 85% din x a fost reprezentat de umplutură, sub formă de dialoguri care n-au vreo relevanță, sub formă de detalii care nu au vreo relevanță, sub formă de întâmplări care nu fac decât să „mascheze” plot-ul (dacă a existat vreunul) și mai rău decât, oricum, deja era mascat;
• Genul literar în sine. Se pare că nu mă-mpac cu fantasy-urile (despre asta oricum se știa), dar mai ales cu fantasy-urile care au și partea asta de romance (reprezentată doar de scenele de sex și de niște „de-a șoarecele și pisica”, abordare răsuflată & „răsrăsuflată”). De altfel, habar n-am ce face ca acest roman să fie fantasy, dincolo de faptul că avem Vârcolaci și Vampiri (ah, da, avem și Oameni, dar nu le-am găsit rostul în poveste). Și nu știu ce-l face romance, în afară de... În fine, deja am menționat motivele pentru care am putea spune printre dinți că Mireasa este un romance.

„Corpul îmi este străpuns de o durere mistuitoare și acesta este momentul în care lumea mi se întunecă.”

Am să mă opresc aici cu motivele pentru care nu mi-a plăcut cartea, că n-are rost să mă lungesc (așa cum a făcut-o Hazelwood). Totuși, vreau să menționez un singur lucru: este recenzia mea, care nu conține decât părerea mea, pur și prin definiție subiectivă. Îmi permit să spun că o carte nu mi-a plăcut, cu atât mai mult atunci când îmi fundamentez opinia. Sunt de părere că este îndeajuns de argumentată încât să nu supere pe nimeni - și, de altfel, dacă se supără cineva, nu pot spune decât că vorbim despre „cultul personalității”. Persoana respectivă - fiindcă am pățit-o, de fapt - s-ar putea să aibă impresia că Universul se-nvârte în jurul ei, nefiind capabilă să accepte faptul că altcuiva, care oricum are gusturi literare diferite, s-ar putea să nu-i placă aceeași carte. La fel de bine știu că persoanei respective este foarte probabil să nu-i placă majoritatea cărților pe care le-am citit & le citesc eu. Pot accepta asta fără nicio urmă de supărare, însă dacă mie nu mi-a plăcut cartea asta, am tot dreptul să nu-mi placă. În final, nu vă doresc decât să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe sufletul vostru, indiferent de care sunt acestea.