luni, 18 aprilie 2016

„Sertarul cu ură”, de Anca Zaharia - Recenzie

Editura: Herg Benet
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 96

Mulțumesc, Anco, pentru cartea-ți, mulțumesc pentru puterea ta de a scrie, pentru modul în care scrii. Sertarul cu ură nu este doar o carte. Nu este doar un sertar cu amintiri urâte, frumoase, metaforice, plastifate, mincinoase. Nu. Nu. Dincolo de a fi o carte excepțională, pătrunzândă în sufletul cititorului, Sertarul cu ură este o stare de existență, este cordonul ombilical din trecutul autoarei, din imaginația ei spicuită, visceral, din verosimilul trecut. Sertarul cu ură este locul în care omul se adăpostește, temându-se de viață, este locul în care omul doarme cu gândul și speranța că mâine, poate, va fi altfel. Este, cum să-i spun, o coborâre în infernul ființei.Pur și simplu am citit, am subliniat, am conturat, am încercuit, am scos în evidență ceea ce mi-a plăcut (vreo unșpe' poezii), am făcut fețe zâmbitoare, fețe triste, surprinse. Pentru că, vă rog să mă credeți, Anca Zaharia atât de bine se pricepe încât chiar e imposibil să nu-mi placă. Atât timp cât ale ei poezii rezonează cu mine, cu emoțiile și sentimentele mele, o includ în plăcerile mele nevinovate. În lirismul Ancăi Zaharia nu primează neapărat emoția, versificația, ci am descoperit viață transpusă în versuri, am descoperit acel ceva pe care îl cauți într-o poezie și care te face, în sfârșit, să trăiești scriitura. E, nu știu, o chestie a fiecărui cititor: să te regăsești în ceea ce citești. Mie, unul, cărțile acestea îmi plac, cărțile care îmi fac interiorul să licărească, să pâlpâie chiar și la un singur cuvânt. Iar când totul este scris și într-o manieră talentată, ei bine, atunci e imposibil să nu iubesc cartea respectivă și s-o recompensez cu cinci steluțe. Nu de alta, i-aș fi dat mai multe, dar zgârcă e Goodreads ăla. 

O lectură realistă, veridică, cu tangențe în viața autoarei (de altfel, cred că orice scriitor își trage firele creației din propria-i realitate, fie ea trecută sau contemporană), Sertarul cu ură este un volum de poezii pregnant, misterios, profund, pentru că autoarea își interiorizează sentimentele, nu le bruschează numindu-le, nu anihilează plăcerea de a contura exact ce simte, versurile plasează și mai puternic în obscur ceea ce Anca Zaharia vrea să spună (sau, dimpotrivă, să ascundă). De aici, zic eu, plăcerea lecturii, această confuzie a identificării unui sentiment anume, că citești poezia, o vezi, o simți, e negru pe alb, iar apoi încerci să vezi dincolo de ea și să treci în mintea autoarei. E o chestie de perspectivă de la un cititor la altul; mie, de multe ori, nu-mi place să știu ce-a fost în capul unui scriitor când a scris ceva anume, mă mulțumesc doar să citesc, să mă bucur, să trăiesc și să-nchid viața romanului apoi între coperți. Mă gândesc că dacă aș încerca să descopăr, să mă migălesc cu explicații, aș distruge totul. Ei, aici mă cam lovește Blaga - tre' să recunosc, îmi place foarte mult. Așa-i și cu poezia Ancăi: ea-și transcrie cotidianul în vers, dar dincolo de a fi o biografie, o autobiografie, poezia ei este emoție și trăire, viață și sentiment. Pulsație și visceralitate.

Ură. Ură nemiloasă. Ură murdară care te izbește în față, ură, ură, ură, poezia Ancăi este de o carnalitate excesivă, uneori de o brutalitate exacerbată, temătoare, care-ți induce un sentiment de panică nesfârșită, nemărginită între paginile cărții. Dacă ar fi să mă întrebați, cred că asta m-a atras cel mai mult la lirismul Ancăi: puterea, forța scriiturii ei, ethos-ul existențial, simțul exacerbat de a se ridica asupra unui anumit lucru, de a-și face vocea ascultată (relevantă fiind, astfel, coperta - care, iarăși, e genială, foarte bine aleasă). Anca nu se maschează între versuri, nu pițiponcanizează ceea ce scrie, nu poematizează, nu filosofează efervescențe lirice - nu, nu, pentru că, dincolo de sensus literalis al lirismului ei, poezia poetei Anca Zaharia este de un sensus moralis aproape acid, incisiv. 

În fond, majoritatea poemelor din Sertarul cu ură este una a notației viscerale, uneori calme, alteori înăbușită de strigătul autoarei. Autoarea simte nevoia pulsației, a realizării („cetitor, deparazitează-ți creierul”), după cum în poezia 33 (poeziile fiind numerotate astfel) scrie: „demult nu pricepeam cum voi puteți/ auzi mirosul de cafea/ și apoi reacționa/ ca la o injecție cu adrenalină/ îmi spun asta și brusc/ ideile se întrepătrund și-mi amintesc/ de tinerețea voastră când o cafea/ vă ajuta să stați în picioare (...)”. Mie-mi place, îmi place mult, mult, mult, aș spune că Anca nu scrie doar de dragul de a scrie, fructificându-și talentul, ci scrie spre realizare, tinde către identificarea-i proprie cu ceea ce autorul înseamnă. Anca se scindează în două - omul și poetul - iar aceste firi, aceste stări, aceste persoane, clone se reunesc într-una singură, sau, oricum, s-au reunit, materializându-se, în volumul Sertarul cu ură. Bun volum, de altfel!

Mersi, Anca, încă o dată pentru acest volum. Mi-a făcut plăcere să-l citesc! :) Îl puteți comanda de la Herg Benet, de AICI. Zi faină și lecturi frumoase tuturor!

6 comentarii:

  1. Am auzit numai lucruri bune despre aceasta carte! Sper sa apuc sa o citesc si eu. Foarte frumoasa recenzia! Numai bine si la cat mai multe lecturi faine!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc foarte mult! :) Lecturi plăcute.

      Ștergere
  2. Ador poeziile prezentate. Si, din ce am mai vazut pe Facebook, merita!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie mi-a plăcut maximum cartea Ancăi! O recomand cu drag!

      Ștergere
  3. Răspunsuri
    1. E o carte frumoasă, ți-o recomand cu drag!

      Ștergere