Cerul ca oțelul, de Cosmin Leucuța - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 268

Anul apariței: 2022

Cosmin Leucuța (n. 1986, Arad) a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, câștigător al primului concurs de debut organizat de Editura Adenium. În 2013, romanul Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii și editoriale. Din 2017 face parte din echipa editorială a revistei digitale LiterNautica. În 2017 a publicat volumul de proză scurtă Numele altora (CDPL). A primit de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului, pentru romanul Hoodoo (Polirom; 2018) și pentru volumul de proză scurtă Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL; 2021). Este prezent în antologiile Treisprezece și Dragostea când te doare, coordonate de Doina Ruști. Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale. La Editura Humanitas a mai apărut și volumul Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (2024).

𓆩🖤𓆪 ADEVĂRATA PUTERE A FRICII. A SINGURĂTĂȚII 𓆩🖤𓆪

„Această carte vine dintr-un loc al singurătății și fricii, două stări pe care le cred omniprezente în orice om, chiar și atunci când acesta nu are un motiv aparent să le experimenteze. Am vrut să văd ce se întâmplă cu femeia fără nume atunci când îi iei totul și nu-i lași decât singurătatea și frica, și o pustietate vastă în care să le trăiască.” - Cosmin Leucuța

„(...) Ce cuprindea întunecimea în întunecime rămânea.”

După cum am spus și pe contul de Instagram atunci când am postat o poză cu faptul că încep lecturarea acestei cărți, „am vrut să văd cu ce defilează Cosmin Leucuța”. Nu de alta, dar prea am auzit de el în ultima perioadă - și doar de bine -, așa că am căzut de-acord cu planurile mele c-ar fi cazul să-i prioritizez cartea în materie de lecturi viitoare. De fapt, cred că această carte a fost doar o paranteză între alte lecturi, pentru că totul a decurs așa: m-am apucat de ea acum câteva ore și pur și simplu nu am mai putut să o las din mână. Nu că mi-a plăcut extraordinar de mult, că, dacă mai las lucrurile să se așeze, s-ar putea să mai scad din rating - dar m-a surprins plăcut faptul că, în sfârșit, am citit un autor român care s-a hotărât să abordeze genul thriller, și, sincer, nu doar că l-a abordat, dar chiar a reușit foarte frumos să-l valorifice la maximum. Da, pe alocuri mie mi-a amintit destul de mult de cartea lui Cormac McCarthy, iar lectura acestei cărți a venit imediat după Drumul. Însă cred că totul a fost doar o întâmplare, pentru că mai toate cărțile care ar aborda tematica aceasta postapocaliptică, respectiv solitudinea personajului ar lua-o cam în aceeași direcție. Faptul că McCarthy a scris „primul” despre asta este doar un rezultat al circumstanțelor... Și, sincer, dacă stau și mă gândesc mai bine, cred că într-o oarecare măsură mi-a plăcut această carte mai mult decât volumul lui McCarthy.

„Toate lucrurile pe care le-a lăsat în urmă... Nu lipsa lor o afecta, ci faptul că i-au rămas amintirile acelor lucruri. Cât timp a rămas singură în casă, în fiecare cameră, în fiecare colț sau obiect vedea câte o poveste, și, de fiecare dată când se trezea, poveștile erau din ce în ce mai vii, iar după o vreme a devenit insuportabil.”

Așa, revenind. Dap, mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult de tot încât să nu o pot lăsa din mână, iar asta cred că, de departe, spune ceea ce trebuie spus: că Leucuța scrie bine (sau cel puțin a făcut-o în cartea asta, că n-am citit altele scrise de el, însă acum vreau s-o fac mai mult decât oricând). Mi-a spus cineva că „nu i-a plăcut, pentru că pare a fi un thriller/horror dintr-ăla categoria B, de-l vezi pe HBO”. Nu neapărat că nu-s de acord, dar cred că atât timp cât eu, fiind iubitor de thrillere și destul de reticent când vine vorba de a-mi alege lecturile din acest gen, am fost prins de această carte în măsura în care să nu o pot lăsa din mână, înseamnă că această carte chiar a avut acel ceva care trebuie să existe într-un thriller. Deși unele lucruri m-au lăsat cu niște semne de întrebare - cum ar fi sfârșitul ușor prea forțat, parcă prea intempestiv -, nu a fost o carte care să mă plictisească. A avut acțiune, a avut o cronologie ușor de urmărit, a avut o „eroină tragică” care a reușit să-mi intre rapid sub piele. Și, pe alocuri, a avut și doza aia de profunzime & emoție pe care eu deseori o caut în thrillere și care, de altfel, chiar cred că „fac casă bună” cu acest gen literar. All in one, a avut toate cele necesare pentru a mă face să-i dau 5 steluțe.

„- Toți am pierdut pe cineva. Fiecare din noi încearcă să se agațe de amintirea acelor zile. În felul nostru, fiecare încearcă să se întoarcă înapoi în timp.”

Mă bucur mult să văd că acest gen literar este abordat și de către scriitorii din țara noastră. Nu cred, în schimb, că publicul cititor din țara noastră este prea deschis în a citi cărți thriller scrise de autori români. Eu aș face-o doar din curiozitate - totuși, dacă vorbim despre cărțile Dorei Pavel, pe care le consider a fi niște thrillere psihologice extraordinar, n-aș face-o din curiozitate, ci din certitudinea faptului că știu că-mi vor fi plăcut (am citit & iubit absolut tot ce a publicat până acum). În Cerul ca oțelul, Leucuța își plasează povestea într-un cadru bolnav, întunecat, (post)apocaliptic, și bineînțeles că acest lucru îi permite ca ulterior să fructifice ideea în efectiv orice mod posibil - canibalismul nu mai devine ceva ciudat, schingiuirea este justificabilă, moartea este ceva omniprezent. Până la urmă, este vorba despre a ne lăsa conduși de instincte sui generis, iar nevoia de hrană este unul dintre ele. Dar ce te faci când hrana devine tot mai puțină și foamea tot mai mare? Răspunsul este deja evident, nu-i așa? Într-o lume în care nu mai ai nimic de pierdut (decât eventuale membre & organe interne), faci orice pentru a rămâne în viață (& întreg).

„- Cu toții vom muri, știm asta. Doar că nici unul din noi nu vrea să moară azi.

Bătrâna i-a spus că asta însemna să fii supraviețuitor. Să faci lucruri pe care nu credeai că le vei face vreodată, lucruri de care nu credeai că ești în stare. Să te ridici deasupra a ceea ce te vrea mort și să amâni inevitabilul.

Așa e, a gândit femeia. Sfârșitul a venit, dar nimeni n-a fost pregătită pentru el.”

Iar eroina noastră fără nume, nu că ar fi relevant n vreun fel numele acesteia, deși m-ar fi scutit de recitirea anumitor pasaje pentru a înțelege întocmai ce se-ntâmplă, se regăsește într-o astfel de lume. Știe că trebuie să o ia „spre nord”, chipurile că acolo ar sta lucrurile altfel. Cred că mi-ar fi plăcut ca Leucuța să fi valorificat mai mult ideea aceasta a nordului, să îmi dau seama și eu ce vrea să spună (îmi închipui că acolo tipa ar fi fost safe și toate alea). Însă a fost OK și punctul în care s-au îndreptat și, de altfel, sfârșit toate. Mi-a plăcut tensiunea resimțită, mi-a plăcut chiar foarte mult modul în care a dezvoltat atmosfera și, în general, cum m-a făcut această carte să mă simt. M-a ținut acolo de-a lungul celor mai bine de peste 250 de pagini și nu m-a plictisit nici măcar o secundă. Mi-a alimentat dorința de a descoperi mai multe și mai multe și m-a făcut să vreau să aflu cât mai rapid încotro se vor îndrepta toate. Simt că am scris multe & am spus puține, așa că mă voi opri aici: primul meu contact literar cu Cosmin Leucuța a fost o adevărată reușită și, prin urmare, vreau neapărat să continui și cu celelalte cărți ale sale. Nu știu care va fi următorul, dar știu că odată cu prima ocazie când voi ajunge la Cărturești, sigur voi cumpăra o carte scrisă de acesta - indiferent care ar fi aceasta!

Murmur, de Mircea Pricăjan - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2023

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, la Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal. A debutat în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare online, deopotrivă în română și engleză, iar în anul 2012 a fondat Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. În intervalul 2003–2020 a fost redactor la revista de cultură Familia, iar în anul 2021 a devenit redactor-șef al aceleiași publicații.

🪴AMINTIRILE PE CARE LE CREȘTEM ÎN NOI 🪴

„Murmur se dorea a fi o continuare tematică și stilistică a povestirilor din volumul Perseidele. Recuperarea memoriei personale, mutarea ei în poveste pentru a o fixa, pentru a-i da coerență, un sens. După primele pagini am simțit însă că asta nu este de ajuns. Am scris acest roman între anii 2016 și 2020 și am descoperit că înțelegerea prezentului este la fel de importantă pentru recuperarea memoriei cum e înțelegerea trecutului pentru dibuirea prezentului. România acelor ani, marcați de tragedia incidentului de la Colectiv, de sinistra Ordonanță 13, de protestele care au urmat, culminând cu mitingul diasporei din 10 august, a pătruns inevitabil în cartea mea, împletindu-se cu primele mele intenții, potențându-le, ajutându-mă să descopăr coerența pe care doar o intuiam la început - ca un murmur care, pe măsură ce îl asculți mai atent, se transformă în strigăt.” - Mircea Pricăjan

„- Doru' meu și coasta-naltă... murmură bătrânul, stând pe bancă, sub salcie, cât poate de drept, cu basca pe cap, privind semeț înainte, și totuși nevăzând nimic. Doru' meu și coasta-naltă... niciodată nu se gată...”

Un roman care mi-a smuls lacrimi, care m-a purtat în timp și mi-a dovedit, încă o dată, că autorii noștri naționali sunt valoroși. Au o voce literară aparte. Sunt buni, merită citiți, merită promovați, merită si aibă numele recunoscut. Nu am mai citit nimic scris de Mircea Pricăjan, dar Murmur, în primă instanță, m-a atras prin copertă. Nu am obișnuința de a citi descrierile cărților - uneori, pur și simplu mă las dus de val și cumpăr o carte „pentru cum arată”, dacă mă pot pronunța așa. Habar nu am cât este de sănătos, de altfel, dar știu că atunci când am cumpărat această carte, am fost mânat și de un alt motiv: faptul că, văzând-o, am avut intuiția - care se pare că, cel puțin în materie de cărți, rar dă greș - că această carte o să-mi placă. Și, my God, dar cât de mult mi-a plăcut ce-a făcut Mircea Pricăjan aici. Cât de mult m-a emoționat povestea și cum, strângându-mă în brațe, m-a dus într-o perioadă atât de frumoasă, atât de plină de pace & liniște & bunătate: copilăria! Iar atunci când te-ntorci în copilărie, când reușești să iei o pauză de la haosul acesta zilnic, de la hazardul acesta care definește viața de adult, te simți „acasă”! Prin ceea ce a scris în acest volum, Mircea Pricăjan m-a purtat în timp și m-a făcut să cred că însăși cartea este, de fapt, o-mașină-a-timpului!

„Răul este insidios, se apropie pe nevăzute prin frunziș, alunecând ca un șarpe, sâsâind adormitor, se încolăcește în jurul gâtului tău încet, încet, încet și strânge tot mai tare, transformându-ți moartea într-un leșin cald și fantastic, singura soluție care ți se mai pare că are sens. După care se lasă întunericul.”

Romanul acesta m-a liniștit, m-a emoționat și mi-a adus aminte de bunicii mei. Mi-a adus aminte de copilăria petrecută la țară - fiindcă, de altfel, eu am crescut la țară & sunt de la țară -, de perioada aceea a vieții în care „timpul avea răbdare” și nimic părea să nu stea în calea mea, în care parcă puteam muta munții - dar nu aveam de ce să-i mut, că stăteau bine la locul lor -, în care plecam dimineața de acasă și mă întorceam seara. În care mă trezeam la 5 dimineața împreună cu bunicul meu și mergeam să căutăm ciuperci, doar că să vedem că și alții au fost la fel de harnici - poate și mai harnici -, și-au ajuns înaintea noastră culegându-le aproape pe toate, ratând doar câteva, spre încântarea mea! În romanul lui Mircea Pricăjan copilăria este punctul de plecare, este „locul” din care se recuperează amintiri și întâmplări, doar pentru a construi și consolida prezentul, cu tot ce înseamnă acesta. Bineînțeles, avem parte și de o reiterare a unor întâmplări din România noastră, așa cum e ea, petrecute de-a lungul celor 4 ani în care autorul și-a scris cartea. Nu mă voi referi la acelea, fiindcă, din păcate, nu vreau să duc „recenzia” aceasta într-o direcție nepotrivită și, de altfel, vreau să-mi amintesc „doar de bine” atunci când mă gândesc la Murmur... 

„(...) Și știi ce-i tragic? Ei, ei știau ce fac! Pentru că ei sunt, cum zice poetul nepereche, nemuritori și reci. Mai ales reci. Și mai ales, mai ales nemuritori.”

După cum bine știți, nu voi vorbi despre ce se-ntâmplă în carte, fiindcă nu-i spre interesul nimănui, ci voi încerca să vorbesc despre cum m-a făcut pe mine să mă simt. Mă gândesc că n-am expertiza unui critic, n-am experiența vastă de „a descoase” o carte și așa mai departe, așadar eu vorbesc (scriu!) aici din perspectiva unui cititor care a citit ceva la viața lui, dar nu dispune de „cuvinte dintr-alea mari” pentru a vorbi despre o carte. Poate nici nu-i cazul, uneori, deși cartea lui Mircea Pricăjan ar merita cuvintele cele mai mari. Și cele mai frumoase. Și cele mai relevante cu putință. Nu cred că reușesc întocmai să transmit cât de frumoasă a fost această carte, poate din perspectiva faptului că a adus în lumină - într-un mod deosebit de frumos & emoționant - perioada copilăriei. Dar nu numai. Este vorba și despre proza luminoasă a lui Mircea Pricăjan, despre sufletul care pulsează între cuvintele sale, despre întâmplările care, deși în aparență pot părea banale, sunt pline de bunătate & emoții & frumos. După ce am citit această carte, parcă mi s-a deschis și mai mult apetitul pentru autori români, vreau să citesc tot mai mult, să le descopăr poveștile și emoțiile... Pentru că, repet, știu că avem autori valoroși și care ne oferă literatură de calitate!

„Restul vacanței a curs cu lentoarea timpului fără margini al copilăriei, fiecare zi lungă cât o viață, fiecare viață luând-o de la capăt în fiecare dimineață. Matei s-a îndepărtat de seara aceea melancolică pe deal, a lăsat-o în urmă cum își lasă șarpele pielea veche: lepădându-se de ea, și totuși păstrându-i forma exact întipărite în pielea cea nouă.”

Mă voi opri aici, pentru că am impresia că am scris multe & nu am spus nimic. Dar, în sfârșit, cred că unele cărți nici nu pot fi „teoretizate”, „descrise”, pentru că ele trebuie doar să fie simțite și atât. Trebuie citite și, sincer, dacă măcar o persoană va citi această carte după ce a văzut postarea mea, atunci eu mi-s bucuros. Dacă nu, sunt la fel de bucuros, pentru că știu că, într-un anumit punct, cineva va citi și va iubi această carte, chiar dacă nu la recomandările mele. Chiar cred că este puțin probabil să nu-ți placă romanul lui Mircea Pricăjan, pentru că... nu știu, mi se pare că mișcă un fir de praf din lumea asta. Că-ți îmbrățișează sufletul și, cum zicea cineva, „îți ține cald la suflet”! Într-o lume din ce în ce mai rece și din ce în ce mai întunecată și din ce în ce mai necunoscută. O carte care „îți ține cald la suflet”, da, cam așa aș putea descrie Murmur... Și când acele rânduri negre scrise pe paginile albe reușesc să-ți transmită atât emoție, să te facă să te simți atât de bine, atunci știi c-ai dat peste o carte specială. Așadar, nu vă doresc decât să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, lecturi cu rost! 

Open Water, de Caleb Azumah Nelson - Recenzie

Editura: Penguin Books (first published by Viking, 2021)

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 150

Anul apariției: 2022

Caleb Azumah Nelson is a British-Ghanaian writer and photographer living in south-east London. His writing has been published in Litro. He was recently shortlisted for the Palm Photo Prize and the BBC National Short Story Prize 2020, and won the People's Choice prize. Open Water is his debut novel.

🪶PUTEREA CUVÂNTULUI SCRIS & A POVEȘTILOR🪶

Two young people meet at a pub in South East London. Both are Black British, both won scholarships to private schools where they struggled to belong, both are now artists - he a photographer, she a dancer - trying to make their mark in a city that by turns celebrates and rejects them. Tentatively, tenderly, they fall in love. But two people who seem destined to be together can still be torn apart by fear and violence. At once an achingly beautiful love story and a potent insight into race and masculinity, Open Water asks what it means to be a person in a world that sees you only as a Black body, to be vulnerable when you are only respected for strength, to find safety in love, only to lose it. With gorgeous, soulful intensity, Caleb Azumah Nelson has written the most essential British debut of recent years.

“You have always thought if you opened your mouth in open water you would drown, but if you didn't open your mouth you would suffocate. So here you are, drowning.”

Voi fi scurt cu această recenzie, pentru că se-ntâmplă să fi citit această carte, de fapt, acum cred că aproximativ 2 ani. Asta pentru că am mers în Londra și, cum am obișnuința de a-mi cumpăra câte o carte din fiecare țară în care merg, eventual o carte cât mai relevantă pentru țara respectivă (cum a fost când mi-am cumpărat I giorni dell'abbandono de Elena Ferrante, odată ajuns în Florența), mi-am cumpărat și Open Water, o carte de care, sincer, chiar mai auzisem înainte de a o fi găsit în bibliotecă. Și cum mi-am zis că este cartea perfectă pentru a o lua din Londra, având în vedere însuși faptul că autorul Caleb Azumah Nelson este londonez. Și-am început-o. Am început-o încă din metrou, în drumul spre cazare, și n-am mai lăsat-o decât după ce am terminat-o. Pur și simplu am devorat cele 150 de pagini, deoarece m-au purtat într-o lume în care, dincolo de faptul că povestea m-a impresionat, mi-am dat seama că autorul scrie pur și simplu impecabil, cu un talent desăvârșit, dintr-ăla care îți provoacă invidie, că te-ntrebi „eu de ce nu pot scrie așa?”, și-ți dai seama că, în cele din urmă, oricum te bucuri de faptul că există scriitori care chiar scriu bine, scriu cu sufletul și din suflet, scriu pentru suflete și, mda, se pare că mă lungesc fără să spun nimic interesant.

“What you're trying to say is that it's easier for you to hide in your own darkness, than emerge cloaked in your own vulnerability. Not better, but easier. However the longer you hold it in, the more likely you are to suffocate. At some point, you must breathe.” 

Dar, așa cum am menționat, nu va fi vorba despre o recenzie în sine. Pur și simplu simt nevoia să scriu despre cartea asta aici, câteva rânduri, oricât de irelevante pentru alții, dar relevante pentru mine. Zic „relevante” pentru că, cu acest prilej, voi răsfoi din nou cartea în căutarea unor fragmente care mi-au plăcut foarte mult și pe care le voi insera aici. Open Water spune, în esență, o poveste de dragoste, o poveste între doi tineri, amândoi de culoare, care locuiesc în Londra, și se-ntâlnesc într-un pub. De aici, va lua naștere o poveste de dragoste care, ulterior, se va dovedi a fi una nicidecum roz, ci una dominată de frică, de violență psihică, o poveste care spune multe și care, după părerea mea, devine memorabilă doar atunci când îi oferi autorului încrederea ta. Recunosc, nu-mi amintesc prea multe privitoare la acțiunea cărții, dar îmi amintesc faptul că, oarecum, a fost scrisă precum un jurnal, nicidecum urmând un fir cronologic anume. Și o problemă în a-mi aminti cum trebuie a fost și faptul că nu am nivelul de engleză necesar pentru a citi cărți în această limbă așa cum o fac în limba română...

“Every time you remember something, the memory weakens, as you’re remembering the last recollection, rather than the memory itself. Nothing can remain in tact. Still, it does not stop you wanting, does not stop you longing.”

Însă, din fericire cartea n-a avut fraze prea complicate, pe care să nu le-nțeleg întocmai. Chiar dacă au fost multe cuvinte pe care nu le știam, tot am reușit să țin firul poveștii și să înțeleg, în esență, ideea generală. În limba engleză, uneori mi se pare că multe fragmente & cuvinte sună frumos, iar dacă le-ai traduce parcă ai știrbi din emoția & trăirile pe care ți le transmis, pe care te fac să le simți. Așadar, în cele din urmă pur și simplu m-am lăsat purtat de val și îmbrățișat de cât de frumos scrie Caleb Azumah Nelson, cât de liric mi s-a părut totul, cât de emoționant și profund. Da, chiar mi-a plăcut extraordinar de mult această carte, și-am avut feeling-ul ăsta încă de când am luat-o în mână, în librărie. Chiar m-am bucurat tare mult că am dat peste ea pentru că, așa cum v-am zis, nu a fost o carte pe care am luat-o la nimereală, ci chiar mai auzisem - ba chiar îmi fusese recomandă în trecut - de acest roman de debut. Un roman de debut care, cel puțin după părerea mea, reiterează o experiență de viață și o poveste care, de ce nu, ar trebui să ajungă la mai multă lume. Habar n-am dacă va fi tradusă și la noi; însă, dacă aveți ocazia, v-o recomand cu cea mai mare plăcere - și, în special, să o citiți în engleză!

Arta de a lua cele mai bune decizii, de Shane Parrish - Recenzie

Editura: Litera

Colecție: Introspectiv

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Cristina Eremia

Arta de a lua cele mai bune decizii. Sfaturi practice pentru a gândi limpede în orice situație îți oferă instrumentele necesare pentru a recunoaște momentele care au potențialul de a-ți schimba traiectoria și de a-ți remodela felul în care navighezi în spațiul critic dintre stimul și răspuns. După cum arată Parrish, am putea să ne imaginăm că suntem protagoniștii în povestea vieții noastre, dar trista realitate este că majoritatea dintre noi funcționăm pe pilot automat. Comportamentele noastre implicite, cultivate de biologie, de evoluție și de cultură, sunt pregătite să preia controlul dacă nu intervenim. Prin povești, modele mentale și nu numai, Parrish oferă legătura lipsă dintre științele comportamentale și consecințele din viața reală. Rezultatul este un manual absolut necesar pentru optimizarea luării deciziilor, obținerea unui avantaj competitiv și trăirea unei vieți așa cum îți dorești.

💡CU TOȚII AVEM NEVOIE DE SFATURI PENTRU A EVOLUA, PENTRU A NE ATINGE POTENȚIALUL. IAR UNII SUNT SFĂTUITORI CHIAR DE CALITATE💡

În general, eu chiar nu-s cu cărțile de dezvoltare personală. Arta de a lua cele mai bune decizii. Sfaturi practice pentru a gândi limpede în orice situație este, în esență, o carte de dezvoltare personală. Probabil mereu m-am gândit la genul acesta aducând în lumină cărțile lui Osho, habar n-am, alea de-ți promit schimbarea vieții & că vei fi cu totul alt om după ce le citești & care-ți vor revoluționa viziunea asupra lumii. După părerea mea, fiecare om vine la pachet cu un istoric propriu, altfel spus cu o groază de variabile (diferite, poate care pe alocuri se intersectează și cu ale autorului), deci cu un mod diferit de a evolua, cu o dinamică diferită și cu multe altele diferite. A spune că aceleași principii pe care le ai tu se-aplică în viața oricărui om, mi se pare puțin deplasat. În schimb, atunci când vii cu exemple practice, când aduci în lumină și „partea practică” a lecțiilor tale, cred că-ți este mult mai ușor să-ți dai seama dacă, într-adevăr, ceea ce-ți transmite autorul - sfaturile sale, în esență - sunt ulterior aplicabile și în viața ta. Și chiar asta mi-a plăcut foarte multe și la Shane Parrish, de care nu mai auzisem înainte și pe care nu-l urmăresc, dar care chiar a reușit să-mi stârnească atenția & curiozitatea cu sfaturile sale... Destul de înțelepte și relativ universal valabile, oarecum. 

Am citit cartea aceasta deoarece chiar am vrut să văd ce are autorul de oferit, cum aș putea să integrez în viața mea sfaturile pe care le dă. Recunosc, ne despart ceva ani și experiența profesională, dar mi-a plăcut că, deși s-a raportat la situații concrete, tipice profesiei sale, a reușit să-și extindă expertiza și asupra a numeroase alte domenii - și, în esență, asupra omului în sine & psihologiei sale. Pe de altă parte, un alt lucru care mi-a plăcut mult a fost faptul că a integrat și date & informații viabile din punct de vedere științific, în abordare atât psihologică, cât și neurobiologică. În general, când vine vorba de nonficțiune în general nu optez pentru cărți de dezvoltare personală care cuprind sfaturi și lecții de viață, ci mai mult pentru cărți științifice pentru că, în cele din urmă, și alea „mă ajută să mă dezvolt personal, nu”? Dar atunci când o carte de genul acesta integrează și știința, când dă exemple de studii și principii pur biologice & psihologice, atunci cu siguranță îmi va câștiga mult mai mult credibilitatea.

După cum și titlul o spune, cartea aceasta este despre cum să iei (sau să încerci să iei) decizii cât mai bune, indiferent de contextul dat. Ce-ar trebui să faci pentru a analiza mai bine și înțelege mai bine atât ceea ce ți se transmite, cât și eventualele rezultate pe care acțiunile ulterioare, luate, le-ar avea - asupra ta și asupra celor din jur. Pentru că, în esență, omul este comunitar & este o ființă socială, iar din acest motiv deseori anumite decizii luate nu ne au în vedere doar pe NOI, ci și pe cei din jurul NOSTRU. Este vorba despre mai multe variabile, așadar, ceea ce ridică necesitatea ca o alegere să fie atent trunchiată și gândită înainte de a fi luată. De asemenea, sunt puține cazurile în care reușim cu adevărat să speculăm ce-ar urma după o alegere, și să ajungem întocmai la concluzia ulterior reală. Suntem ținuți în frâu de numeroase alte variabile, cum ar fi zona de confort, obișnuința, frica de necunoscut, lipsa de încredere în sine. Lucruri absolut omenești dar care, din păcate, deseori ne țin pe loc. Dar care ne sunt familiare și, deseori, ceea ce ne este familiară ne oferă și siguranță - una dintre principalele nevoi biologice ale omului modern.

O carte chiar foarte bună, pe care o recomand cu încredere celor care sunt interesați de un astfel de subiect. Am citit-o cu creionul în mână, subliniind și evidențiind pasaje asupra cărora știu sigur că voi reveni în viitor. Pot spune că am plecat din această lectură cu niște sfaturi destul de importante, și nu neapărat lucruri pe care nu le-aș fi știut, dar poate lucruri pe care nu le-am conștientizat îndeajuns de mult. Am mai citit cărți de nonficțiune care își propun acest lucru, și anume să-ți ofere sfaturi și să te ajute să te dezvolți & să evoluezi, și-n general sunt destul de reținut când vine vorba de a le recomanda. Cu toate acestea, chiar cred că Arta de a lua cele mai bune decizii. Sfaturi practice pentru a gândi limpede în orice situație este o carte practică, o carte ușor de înțeles și care îți oferă sfaturi ușor de integrat, ulterior, în propria-ți viață. Bineînțeles, schimbările se fac cu pași mici și siguri, pași care pe drum pot fi ajustați în cele mai necunoscute forme... Dar schimbarea începe cu „a începe”, în cele din urmă. Iar un punct de plecare sănătos este să avem în vedere oameni care au reușit, dar în același timp să avem în vedere și faptul că fiecare dintre noi este o individualitate biologică - cu tot ce presupune acest lucru!

Șah-mat, cu dragoste, de Ali Hazelwood - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: New Moon

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2023

Traducere: Elena Arhire

Ali Hazelwood a fost, până de curând, o autoare multiplu publicată - dar vai, doar de articole despre știința creierului, revizuite de colegii de breaslă, în care nimeni nu flirtează cu nimeni și faza cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu se aplică întotdeauna. Este originară din Italia și a locuit în Germania și în Japonia înainte de a se muta în Statele Unite pentru a urma un doctorat în științe neurologice. A devenit de curând profesor universitar, fapt care îi dă fiori reci pe spate. Când nu e la serviciu, Ali poate fi văzută alergând, mâncând prăjituri sau urmărind filme științifico-fantastice împreună cu înălțimile lor pisicile (și cu soțul ei doar-mai-puțin-felin).

♚CÂND REGULILE ȘAHULUI SE APLICĂ ȘI-N VIAȚA DE ZI CU ZI♚

Mallory Greenleaf a terminat cu șahul. Fiecare mutare contează în zilele noastre; după ce acest sport a dus la distrugerea familiei sale cu patru ani în urmă, Mallory se concentrează asupra mamei și surorilor sale și asupra slujbei fără perspective care îi permite să își întrețină familia. Asta până când acceptă fără tragere de inimă să joace într-un ultim turneu caritabil și, fără să știe prea bine cum, îl învinge pe celebrul Nolan Sawyer, actualul campion mondial și băiat rău al șahului. Înfrângerea lui Nolan în fața unei necunoscute șochează pe toată lumea. Ce este și mai derutant? Dorința lui de a o înfrunta pe Mallory. Ce fel de strategie aplică Nolan? Cea mai inteligentă mișcare pentru Mallory ar fi să plece. Pentru ea, jocul s-a terminat. Dar victoria îi deschide ușa către premiile în bani de care are atâta nevoie și, în ciuda a tot ce se întâmplă, nu se poate abține să nu se simtă atrasă de enigmaticul strateg.... Pe măsură ce urcă în clasament, Mallory se luptă să-și țină familia în siguranță, departe de jocul care a distrus-o de la bun început. Și în vreme ce dragostea ei pentru sportul pe care a vrut cu disperare să-l urască începe să se reaprindă, Mallory își dă seama rapid că jocurile nu sunt doar pe tablă, că lumina reflectoarelor este mai strălucitoare decât și-a imaginat, iar competiția poate fi feroce. Dar și atât de atractivă... și inteligentă... și exasperantă...

„Piesele îmi spun o poveste. Desenează imagini și îmi cer să le colorez. Fiecare dintre ele, cu sutele de mutări posibile, miliardele de combinații posibile, este ca o frumoasă jurubiță de fire. O pot desfășura dacă vreau, apoi țese împreună cu altele pentru a crea o tapiserie frumoasă. O nouă tapiserie.

În mod ideal, o tapiserie câștigătoare.”

Scriu această recenzie imediat după ce am recenzat Mireasa (dacă vă interesează părerea mea, o găsiți AICI), al doilea contact literar cu Ali Hazelwood. După cum se poate vedea, mi-a plăcut mult mai mult Șah-mat, cu dragoste, adică chiar surprinzător de mult, având în vedere că (1) eu nu prea mă împac cu acest gen literar, așadar nu aveam așteptări și (2) deja intrasem în această lectură cu păreri preconcepute. Păreri pe care, de-a lungul celor peste 330 de pagini, Hazelwood a reușit să mi le schimbe, surprinzându-mă chiar plăcut. Făcând o comparație între cele două volume citite, acesta este net superior și chiar unul reușit, unul care mi-a transmis niște chestii, m-a amuzat pe alocuri, care a reușit să mă țină acolo (ceea ce mi se pare cel mai important) și nu mi s-a părut a fi deplasat și prea pios, romantic, prea așa-ceva-nu-se-întâmplă-în-realitate. Cred că Ali Hazelwood ar trebui să continue să scrie „romance-uri clasice” și să renunțe la ideea asta de „romance fantasy”, așa cum avem în celălalt volum scris de ea pe care l-am citit. All in one, mi s-a părut o carte chiar bună, o lectură revigorantă & relaxantă.

„- Este un joc stupid de societate, dar este al tău. Am văzut cum te uiți la piese. Este lumea ta, nu-i așa? Cea pe care o alegi pentru tine, în limitele impuse de tine. Poți fi regina acolo. Regele. Calul. Ce vrei tu. Există reguli și, dacă le înveți suficient de bine, atunci le poți controla. Vei putea salva piesele de care îți pasă. Spre deosebire de viața reală, nu?”

Bineînțeles, eu de obicei optez pentru romance-uri destul de rar (nici n-am prea multe în bibliotecă), și întotdeauna după ce citesc mai multe cărți care m-au solicitat emoțional și au făcut apel la atenția mea. Cu alte cuvinte, pentru mine romance-urile sunt cărțile acelea pentru care optez în momentul în care deja am citit mai multe cărți care sunt fix pe gustul meu - și care de obicei mă solicită emoțional -, astfel încât simt nevoia unei „pauze”. Așadar, romance-urile pentru mine sunt o-pauză-binemeritată după cărți mai grele, cărți care ridică necesitatea unei „recuperări” după ce sunt citite. În egală măsură, nu vreau să las „timp mort” între cărți, așa că optez pentru romance-uri. Acesta este modul în care am ajuns la cartea de față, care s-a dovedit a fi chiar un romance așa-cum-trebuie și așa cum, în general, mi-ar plăcea să citesc. Personajele au fost faine, replicile chiar m-au convins și deseori mi s-a părut că „așa ceva aș putea auzi și în viața reală”, plot-ul a fost chiar interesant și direcția în care a luat-o totul chiar m-a convins, nu mi s-a părut deplasată și „doar ca să fie”. 

„Mi se cască un gol în stomac. Nolan Sawyer se uită lung la mine, cu o ușoară încruntare între ochi. Rămân mută de uimire că este... în formă. Pieptul lui. Bicepșii lui. Nici un om care își petrecere ore întregi pe zi mutând piese de câteva grame pe o tablă de șah nu are cum să arate așa.”

N-am să vorbesc despre acțiune, pentru că nu are niciun sens. Cu siguranță multă lume deja a citit această carte, pentru că autoarea este îndeajuns de populară încât să nu mai aibă nevoie de niciun fel de promovare. Dar ideea de plecare chiar a fost faină, mi-a plăcut mult modul în care s-au dezvoltat personajele, modul în care acțiunea a fost „dictată” și replicile dintre cei doi, în special Mallory & Nolan. Foarte faini, cu o poveste convingătoare, care foarte ușor și-ar putea găsi reprezentanți în viața reală. Cartea s-a citit chiar foarte ușor, nici nu știu cum au trecut paginile, adică tot ce s-a întâmplat chiar a reușit să-mi stârnească interesul astfel încât să dau pagină după pagină după pagini. N-am simțit nici măcar o clipă că ar fi lucruri în plus, detalii lipsite de sens și întâmplări care, în cele din urmă, să nu aibă nici măcar un pic de esență. Poate este vorba despre stilul în care Hazelwood scrie (și pe care, din păcate, nu l-am regăsit și în celălalt volum citit), un stil accesibil și, după cum am spus, pe alocuri chiar amuzant. Îndeajuns de amuzant încât să-mi fure un zâmbet!

„Și nu mă gândesc la el puțin peste doi ani. Până în ziua în care jucăm împreună pentru prima dată.

Și șterg pe jos cu el.”

Deși am avut un rateu cu celălalt titlul scris de Ali Hazelwood pe care l-am citit, încă aș vrea să citesc în continuare și alte cărți ale autoarei. De fapt, dacă stau și mă gândesc mai bine, cred că ar fi singura autoare de romance căreia, pe viitor, i-aș mai da șanse. Nu-s fan al genului, asta-i clar, și cel mai probabil nu voi ajunge să fiu vreodată. Voi citi romance-uri în același mod & din aceleași considerente pe care le am și acum în vedere - doar după lecturi care m-au solicitat mai mult și după care am nevoie de „o pauză”. Pot înțelege foarte bine de ce muuultă lume iubește acest gen literar și citește cu plăcere cărți romance. Dar la fel de bine pot înțelege și persoanele care nu citesc romance și care afirmă faptul că, pe alocuri, cărțile de acest gen sunt lipsite de esență. Într-adevăr, nu cred că o carte de genul acesta m-ar putea ajuta vreodată să evoluez, să mă înțeleg mai bine, să privesc înăuntrul meu... Nu cred că mi-ar putea vreodată „ține cald la suflet” sau că ar fi vreodată capabile să mute un fir de praf din lumea aceasta. Dar știu că oamenii mai citesc și de plăcere & pentru a se relaxa - iar ăsta-i un motiv îndeajuns de bun ca să apreciez cărțile romance! Lecturi cât mai frumoase să aveți!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ali Hazelwood, apărute și pe blog:

 | Mireasa |