Vânătorii de zmeie, de Khaled Hosseini - Recenzie

Editura: NICULESCU

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2020

Traducere: Mihaela S. Oprea-Aron

Khaled Hosseini este unul dintre cei mai citiți și iubiți scriitori din lume, cu vânzări de peste 39 de milioane de cărți la nivel mondial. În 2013 i-a apărut al treilea roman, Și munții au ecou. Cele două romane publicate anterior – Vânătorii de zmeie și Splendida cetate a celor o mie de sori – au fost traduse în 57 de limbi și publicate în 70 de țări (de asemenea, au apărut și la Editura NICULESCU). În 2006, a fost numit Ambasador al Bunăvoinței din partea UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați. De asemenea, este fondatorul Fundației Khaled Hosseini. Mai multe informații puteți găsi pe site-urile: www.khaledhosseini.com și www.khaledhosseinifoundation.org.

🪁 POARTĂ-MI SUFLETUL PESTE MEMORIA TIMPULUI 🪁

„În Kabul, frica domnește peste tot, pe străzi, pe stadi­oane, în piețe, face parte din viața noastră de aici, Amir aga. Zilele trecute, am însoțit-o pe Farzana jan la bazar să cumpere niște cartofi și naan. L-a întrebat pe vân­zător cât costă cartofii, dar el n-a auzit-o, cred că era tare de o ureche. Așa că ea a întrebat mai tare și, din senin, un tânăr taliban s-a repezit și a lovit-o cu un băț peste picioare. A lovit-o atât de tare încât a căzut jos. Țipa la ea și o blestema, spunând că Ministerul Viciului și al Virtuții nu le permite femeilor să vorbească tare. Câteva zile bune a avut o vânătaie mare, roșie, pe piciorul lovit. Și eu ce altceva puteam să fac, decât să stau și să mă uit cum soția mea este bătută? Dacă m-aș fi luptat, câinele ăla ar fi băgat bucuros un glonț în mine, fără să clipească! Și atunci ce s-ar fi ales de Sohrab al meu?”

„- Bachem, adopția asta... Nu știu dacă e o soluție pentru noi, afganii.

Soraya mi-a aruncat o privire obosită și a oftat.

- În primul rând, când acești copii crescut, vor să știe cine sunt părinții lor biologici, a continuat el. Și nu poți să-i condamni. Uneori, părăsesc casa unde ai muncit din greu, ani de zile, ca să le asiguri traiul și pornesc în căutarea celor care le-au dat viață. Legătura de sânge e un lucru extrem de puternic, bachem, să nu uiți asta niciodată!”

Vânătorii de zmeie are tot ce îi trebuie pentru a deveni un monument literar. O carte care îți pătrunde, încet dar sigur, în suflet, care își „proclamă” un loc pe veci acolo. O carte pe care nu poți să o uiți, și pe care într-o oarecare măsură ai vrea să o uiți, fiindcă este o carte la care dacă te gândești... Te doare! Este o carte pe care o iubești și o urăști în același timp, pentru toate nedreptățile și toate durerile și toate lacrimile care descriu experiența acestei lecturi. Povestea lui Amir și Hassan este de-a dreptul impresionantă, o poveste care transcende granițele timpului și pe cele geografie, devenind poate una universală și oricând „valabilă”! Amir este fiul unui antreprenor înstărit, care crește într-o zonă privilegiată din Kabul, Afganistan, o țară în care sărăcia și războiul sunt omniprezente... Aflăm că, într-un fel, Amir îl trădează pe Hassan, prietenul său din copilărie, alături de care a crescut. Hassan este băiatul servitor al familiei lui Amir, simbolul inocenței și bunătății în cartea Vânătorii de zmeie. De-a lungul tuturor provocărilor la care îl supune viața, el își păstrează lumina interioară și nu își permite niciodată să fie corupt. Rămâne fidel bunătății și iubirii până la sfârșitul vieții sale...

„- Văd că ai preluat de la americani optimismul care i-a făcut celebri. Asta e foarte bine. Noi, afganii, suntem un popor melancolic, nu-i așa? Ne bălăcim prea des în prea multă ghamkhori și autocompătimire. Ne dăm bătuți în fața pierderii, a suferinței, le acceptăm ca pe lucruri normale, care fac parte din viață, uneori chiar necesare. Zendagi mizgara, zicem noi - viața merge mai departe. Numai că eu nu mă las înfrânt de soartă, caut să fiu pragmatic. Am fost la câțiva doctori buni de aici și toți mi-au spus același lucru. Am încredere în ce mi-au spus și îi cred. Se va face voia Domnului!”

Dacă ar fi să pot alege între cei doi, cu siguranță aș spune că Hassan mi-a ajuns mai bine la suflet. Poate o fi faptul că a reușit să mă emoționeze mai mult condiția sa - crescut doar de tatăl lui, Ali, cu mama plecată de îndată ce l-a născut, nevoit să îndure batjocura și hărțuirea celorlalți. De asemenea, nici Amir nu are mamă, dat fiind faptul că aceasta a murit atunci când și-a născut băiatul. Astfel, între Hassan și Amir se stabilește, în primul rând, o legătură de prietenie consolidată pe lipsa mamei și pe faptul că ambii sunt crescuți doar de către tații lor. Lui Amir îi place să scrie povești și, într-o măsură, știe că tatăl său este oarecum dezamăgit de el - în plus, este gelos atunci când tatăl său, Baba, își arată afecțiunea față de Hassan. Hassan este cel mai bun alergător la jocul cu zmeie: o competiție de proporții colosale (cel puțin pentru băieți) care are loc în fiecare an. Câștigătorul acestei competiții este considerat un „zeu al aerului”, și fiecare băiat va face orice pentru a primi această titulatură.

„(...) Luptele dintre fracțiuni erau cumplite și nimeni nu știa dacă are să trăiască până la sfârșitul zilei sau nu. Urechile ni se obișnuiseră cu șuieratul și căderea rachetelor, cu focul mitralierelor, iar ochii, cu imaginea oamenilor care dezgropau cadavre de sub grămezile de moloz. În zilele acelea, Amir jan, Kabulul semăna destul de bine cu iadul pe pământ.”

În 1975, Amir câștigă acest turneu și îl trimite pe Hassan să recupereze ultimul zmeu pe care acesta a reușit să îl doboare la pământ. Hassan, devotat și loial lui Amir, face acest lucru. Câștigând turneul, Amir are certitudinea că, în sfârșit, Baba va fi mândru de el. Când observă că Hassan nu se mai întoarce, Amir pleacă în căutarea lui - dar ajunge să fie martorul unui eveniment groaznic atunci când îl vede pe Hassan. Totuși, el alege să nu facă nimic. Alege să nu spună nimic. În acel moment, Amir își dă seama că poate este un laș. Poate nu merită să fie privilegiat. Nu merită prietenia lui Amir... Dar, în fine, nu voi spune mai multe despre acțiune, fiindcă nu este spre interesul nimănui. Au fost multe lucruri pe care le-am iubit la Vânătorii de zmeie - primul meu contact cu Khaled Hosseini, dar nicidecum ultimul -, și aș începe cu contextul istoric în care s-a desfășurat aceasta: acțiunea începe în anii '70, când Amir are aproximativ 12 ani, și continuă până în anul 2002 (în acest punct, privim oarecum retrospectiv ceea ce s-a întâmplat în trecut). Romanul dezvăluie simplitatea vieții lor înainte de războiul afgano-sovietic, care a durat 10 ani (1979-1989), cu tot ce a însemnat aceasta...

„(...) Undeva, dincolo de acei munți, spre vest, dormea orașul unde eu și fratele meu cu buză de iepure ridicaserăm zmeie. Undeva, acolo, bărbatul legat la ochi din visul meu murise de o moarte care nu folosea nimănui. Cândva, dincolo de acești munți făcusem o alegere. Iar acum, după un sfert de secol, această alegere mă adusese înapoi, chiar aici, pe pământul acesta.”

Khaled Hosseini a reușit să reitereze un fel de „latură umană” a Afganistanului de-atunci. Făurește un tablou parcă de vis, un tablou cu iarbă verde, terenuri de joacă, piețe pline, duzi și rodii, și parcă simți aroma picantă a condimentelor care se vând pe-acolo, parcă poți auzi copiii mici cum se joacă lipsiți de griji și cu sufletele pline de fericire. Într-o comunitate restrânsă, unită, în care sufletul se face resimțit. În egală măsură, urmărim și povestea lui Amir și Hassan, urmărim ce-a urmat după acel eveniment, frământările sufletești, conflictele interioare, drama... O poveste desfășurată pe fundalul unei țări a cărei cultură este pur și simplu fascinantă și la care mă bucur că, citind această carte, am reușit să am acces. În roman, evenimentele politice sunt doar o parte a povestii, dar au relevanță istorică aparte - reușesc să ne (re)amintească de faptul că, pentru ani întregi, oamenii din acea zonă au încercat să țină piept violenței și brutalității - care, din păcate, nu au luat sfârșit nici măcar în ziua de astăzi. Chiar nu știu ce aș mai putea spune, pentru că, iarăși, simt că am scris mult și nu am reușit să spun exact ceea ce voiam. Doar mai menționez că vă recomand cu tot sufletul această carte, deoarece sunt absolut sigur că o veți fi simțit (cel puțin) la fel de mult ca și mine. Să aveți lecturi cât mai pe sufletul vostru!

Când amintirile noastre vor veni să danseze, de Virgine Grimaldi - Recenzie

Editura: Univers

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2021

Traducere: Alex Vlad

Primele romane ale autoarei Virginie Grimaldi (născută în 1977) au fost toate bestselleruri (Prima zi din restul vieții mele, O să înțelegi când o să fii mai mare, Parfumul fericirii e mai puternic când plouă, Era și timpul să aprind iar stelele). În 2018, ocupa locul 6 în Top 10 al romancierilor francezi care au vândut cele mai multe cărți în Franța. Este laureată a premiului E-crire Auféminin în 2014. S-a născut în 1977. În 2020, ocupa locul 2 (cu peste 800.000 exemplare vândute) în Top 10 al romancierilor francezi care au vândut cele mai multe cărți în Franța. Cărțile ei au fost descrise ca făcând parte din curentul ”feel good”. La Editura Univers au mai apărut și romanele: Parfumul fericirii e mai puternic când plouă, O să înțelegi când o să fii mai mare, Era și timpul să aprind iar stelele, Doar clipa fericită să-mi rămână, Mâine începe o nouă viață, Totul este posibil.

„Ocupația mea preferată e somnul. Când intru în el, nu mai am vârstă. Nu mă mai doare nimic. Teama nu mai există. Se întâmplă să-mi întâlnesc acolo părinții, pe draga mea soră sau pe toate acele persoane care nu mai există decât în memoria mea. Pot alerga, pot dansa până-mi pierd răsuflarea, îmi pot strânge fiica în brațe. Pot chiar să zbor. Somnul este o plută de care mă agăț, într-un torent mult prea rapid.”

FABULOS! FABULOS! FABULOS! Ah, Dumnezeule, când am râs oare ultima oară atât de tare citind un roman? Când mi-am simțit ultima oară sufletul atât de plin de lumină? Când am fost oare atât de angajat în lectură & fericit & încercat de sentimente dintre cele mai pozitive? Când? Mi-a plăcut enorm Când amintirile noastre vor veni să danseze, primul meu contact literar cu Virgine Grimaldi - dar, cu siguranță, nu și ultimul. Pentru că, să fiu sincer, am auzit doar de bine de această autoare & celelalte cărți apărute la editură, și știu că orice aș lua în mână semnat de Grimaldi, aș merge „la sigur”. Doamne, ce surpriză literară aparte a fost această carte. Un volum plin de căldură, plin de emoție și, pe cât de inspirațional, pe atât de amuzant și... Nu știu, bucuros?! E ciudat să zic că o carte „este bucuroasă”? Pentru că fix așa am simțit-o. Plină de speranță și de lumină, o carte de care fiecare dintre noi are nevoie - și, cu toate acestea, este o carte care reușește să transmită atât de multe învățături, atât de multe sfaturi de viață, încât fără niciun dubiu ar merita (cel puțin) o recitire. Eu, după cum probabil bine știți, mai mult mizez pe romane care îmi transmit sentimente dintr-astea de tristețe, de amărăciune... Nu știu, astea-mi plac, fiindcă parcă mă ajută să privesc spre înlăuntrul meu și să mă înțeleg mai bine, să-mi cercetez propria-mi natură interioară. Cu toate acestea, același lucru l-am simțit și citind această carte - însă încercat în permanență de un sentiment de bucurie...

„- Nu casele noastre vor fi zdrobite, ci amintirile noastre. Viețile noastre. Promisiunile, durerile, nopțile noastre de dragoste, râsetele copiilor noștri...”

Am citit această carte cu zâmbetul până la urechi, și nu mint. Am trăit alături de Marceline, Anatole, Joséphine, alături de „octogenialii” care mi-au înseninat ziua și m-au făcut să-mi dau seama că vârsta chiar e doar un număr, atât timp cât ai spiritul tânăr, atât timp cât ești dispus să iei viața asta așa cum ar trebui să fie... Deși a fost o poveste destul de scurtă (chiar nu m-aș fi despărțit de acest grup superb & efervescent de prieteni), n-am simțit că ar mai fi lucruri de spus... Totul a fost atât de frumos conturat, încât din fiecare fragment părea să răsară un firicel de bunătate, iar aventurile „octogenialilor” au fost dintre cele mai diverse și neașteptate. Cred că ce ar descrie cel mai bine această carte este întocmai zâmbetul pe care, involuntar, l-am resimțit pe față pe întreg parcursul lecturii. Bucuria a luat naștere în pieptul meu și a sălășluit acolo chiar și după ce am terminat cartea. Autoarea își începe cartea cu un citat de-al lui Charles Aznavour: „Nu sunt bătrân, sunt în vârstă”... Și eroii noștri par să știe acest lucru mai bine decât oricine altcineva. Și nimic nu le va sta în cale când vine vorba de a proteja Intrarea Colibri - care printr-un proiect urmează a fi demolată -, locul unde cei șase „octogeniali” au locuit de zeci de ani... Într-un fel, dacă ar fi nevoiți să plece de aici, înseamnă că și-ar pierde trecutul. Iar pierzând trecutul, își pierd și prezentul. Nup! Lucrurile clar nu vor sta așa!

„Ne descoperim vecinii, aceste persoane care vor îmbătrâni împreună cu noi, aceste femei pline de visuri, acești bărbați plini de proiecte. Este emoționant să te gândești că am ales același loc ca să ne construim visurile. Vor trece primăverile peste Intrarea Colibri, apoi verile, apoi iernile. Ce ne rezervă viitorul? Mi-ar plăcea să scot uneori capul pe o fereastră deschisă spre viitor, să aflu dacă visurile noastre s-au realizat, dacă Joséphine are patru copii, dacă Rosalie umple săli de concert, dacă Didier are o viață frumoasă, dacă Marius și Blanche tot se mai țin de mână, dacă eu îl mai înveselesc pe Anatole al meu.”

Îți mulțumesc, Virgine Grimaldi, pentru râsete & lacrimi, pentru bucurii & tristeți, pentru acest superb dans literar în care am pătruns. Un roman plin de lumină și de bucurie, un roman din care eu chiar cred că avem ce învăța și din care vom fi plecat poate mult mai înțelepți. Poate mult mai buni. Mai plini de... De bucurie față de tot ce ne înconjoară, față de această frumoasă & splendidă viață. Chiar dacă orice poveste are un sfârșit, cel mai important este să încercăm să scriem o poveste frumoasă, o poveste în care fericirea și bunătatea și iubirea și recunoștința să domine, să fie omniprezente. O frumoasă și splendidă carte despre prietenie, despre legăturile dintre oameni, despre cum să vârsta este doar un număr și fiecare dintre noi ar trebui să se bucure de orice clipă care ne este oferită, până la sfârșitul vieții. Din păcate, acest lucru nu este posibil întotdeauna, însă atât timp cât este posibil, cel mai important este să profităm la maximum de fiecare secundă oferită... Când amintirile noastre vor veni să danseze este un roman pe care l-am recomandat absolut oricui de când l-am citit - și, fără să exagerez, fiecare persoană care l-a citit mi-a mulțumit și, într-adevăr, mi-a zis că s-a amuzat copios, dincolo de alte stări & emoții resimțite în timpul lecturii!

„- Viața ar avea aceeași valoare dacă ar fi veșnică?”

Marceline și Anatole te vor invita la dans, te vor ține de mână și vor râde alături de tine. Te vor face și să plângi, dar să plângi de bucurie, cu lacrimi dulci & prețioase, nu amare și dureroase. Ceilalți „octogeniali” vor fi, de asemenea, în cocârdășie cu tine... Te vor purta în aventuri pe care nu le vei uita. Un roman magnific, o surpriză literară, o dovadă a faptului că Virgine Grimaldi este o autoare talentată, care cunoaște puterea cuvintelor și știe cum să facă magie cu acestea... Un roman despre oameni obișnuiți, un roman despre oameni cu defecte și cu slăbiciuni și cu regrete, dar despre oameni care au o bogăție interioară aparte, care sunt înțelepți și devotați și nu se dau deoparte când vine vorba de a-și apăra identitatea și locul în care au crescut, locul în care s-au format. O să-mi fie atât de dor de locuitorii din Intrarea Colibri - dar cu toții păstrează un loc important în inima mea. Prin intermediul lor, Virgine Grimaldi a abordat subiecte puternice, emoționante... Dar întotdeauna a reușit să păstreze o urmă de umor, de sarcasm delicios. Și, după părerea mea, cred că acesta a fost punctul forte al cărții - iar forma în care totul a fost livrat a fost pur și simplu superbă. Un roman pe care îl recomand, fără niciun dubiu, din tot sufletul!

Patul Fridei, de Slavenka Drakulić - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2022

Traducere: Octavia Nedelcu

Slavenka Drakulić s-a născut în Croația (fosta Iugoslavie) în 1949. A publicat mai multe romane și cărți de eseuri. Este colaboratoare permanentă la The Nation, iar eseurile ei au apărut în The New Republic, The New York Times Magazine, The New York Review of Books, Süddeutsche Zeitung, Internazionale, Dagens Nyheter, The Guardian sau Eurozine. În 2005 a primit prestigiosul The Leipzig Book Award For European Understanding. În 2010, în cadrul Reuniunii Internaționale a Scriitorilor, care a avut loc la Praga, a fost caracterizată drept unul dintre cei mai influenți scriitori ai vremurilor noastre. În același an, S, roman despre balcani a fost adaptat pentru marele ecran într-o peliculă multiplu premiată, în regia Juanitei Wilson (As If I Am Not There). În prezent, își împarte viața între Suedia, Austria și Croația, alături de soțul ei, scriitorul și jurnalistul Richard Swartz.

🎨 DESPRE VIEȚILE ARTIȘTILOR & NATURA INSPIRAȚIEI 🎨

Cu câteva zile înainte de capătul vieții, în 1954, Frida Kahlo scria în jurnal: „Sper că sfârșitul e plin de bucurie și mai sper să nu mă întorc niciodată”. În Patul Fridei, Slavenka Drakulić explorează viața lăuntrică a uneia dintre cele mai excentrice artiste ale lumii, întrețesând cu pricepere amintirile Fridei în descrierea tablourilor ei și dând naștere unei meditații despre natura durerii și a creativității. Cu un personaj a cărui viață neobișnuită continuă să fascineze, această imagine a Fridei Kahlo va atrage cititorii de ficțiune și iubitorii de artă deopotrivă.

„Nu este adevărat că simți ceva când ai un accident. Nu există nicio senzație și niciun gând. Exiști și în același timp nu exiști, ca un fir de praf care plutește în aer. Vezi albastrul cerului și ai sentimentul că faci parte din aer, apă, verdele parcului din apropiere. Plutești într-o liniște deplină în care nu-ți auzi nici măcar bătăile propriei inimi. Nu pare a fi experiența neantului?”

Dincolo de faptul că această carte ne oferă o perspectivă amănunțită, chiar tragică și dramatică asupra marei artiste Frida Kahlo, reprezintă și un prilej excelent de a-i (re)descoperi cele mai importante (și apreciate) lucrări artistice. Recunosc, eu nu prea știam multe despre Frida Kahlo, dar îi cunoșteam stilul plastic și câteva dintre cele mai renumite picturi. Mi-a plăcut faptul că Slavenka Drakulić, de-a lungul cărții, reamintește de ele, și am tot căutat pe Google denumirile date tablourilor respective. Într-adevăr, Frida Kahlo „investea” ceva aparte în creațiile sale... În schimb, cartea mi-a transmis și mai multe, m-a făcut poate să înțeleg, de fapt, ce impact poate avea durerea & boala cronică asupra creației. Iar titlul, Patul Fridei, mi se pare extrem de relevant pentru a explora această idee a durerii și a artei care ia naștere din durere. La vârsta de 6 ani, Frida Kahlo a fost diagnosticată cu poliomielită. Boala a făcut ca piciorul ei drept să fie mai subțire decât cel stâng - drept urmare, și circulația i s-a redus semnificativ, ceea ce a lăsat-o cu vasculopatie periferică și dureri cronice pentru toată viața. Bineînțeles, boala a avut implicații mult mai semnificative asupra vieții viitoarei artiste.

„(...) Corpul era o povară dureroasă și obiectul multor intervenții medicale. Ulterior, obiectul artei ei. Un instrument al vanității. Un instrument al plăcerii, de asemenea, dar înainte de toate un obiect și un instrument.”

Pentru Frida Kahlo, durerea devenise o parte integrantă a vieții, devenise „un stil de viață” - i-a influențat orice variabilă a vieții, de la relațiile interumane, de prietenie, relațiile de familie, chiar până la propria-i sexualitate. Descrieri intime și detaliate ale durerii, care cred că ar fi putut fi făcute doar de către o persoană care, la rândul ei, a trecut prin așa ceva. Într-o mare măsură, am simțit că Slavenka Drakulić ne-o prezintă pe Frida Kahlo mai mult din perspectiva bolii - dar, după cum ne putem da seama, această boală i-a influențat întreaga viață. Să trăiești cu dureri cronice, omniprezente, să le simți în orice moment, dureri care nu mai dispar... Oare ai putea face vreodată abstracție de ea? Te-ai putea obișnui cu așa ceva? Pe de altă parte, există și detalii și povești privitoare la viața Fridei, care au fost introduse în carte într-un stil foarte liric, poetic. Oarecum, am simțit că „tabloul” Fridei nu a fost întocmai dus până la capăt - de altfel, poate nici nu ar fi fost posibil -, rămânând la un stadiu de contur, de schiță. Dar, după cum am spus, nu am fost neapărat interesat să aflu detalii din viața Fridei, pe cât am fost interesat mai mult să o cunosc, cât de cât, pe această artistă.

„(...) Știa să exagereze voit, îngroșând tușa autoportretului. Spunea: Privește-mă, sunt vie, mă doare. Simțea că prin acele tablouri lasă dovezi despre propria existență: una, două, trei, patru... Exhibiționism pur, se spunea despre autoportretele ei. Dar pentru ea, a picta autoportrete era un fel de ritual magic, ca o exorcizare.”

Romanul Patul Fridei are o tentă biografică, în sensul în care urmărește tipologia tipică - naștere, copilărie, adolescență, maturitate, moarte. Totuși, parcă aș fi vrut ca Slavenka Drakulić să elaboreze și să dezvolte și alte subiecte, cum ar fi însăși infidelitatea, căsătoria, boala... Poate și mai multe despre arta și procesul creator al Fridei Kahlo. Însă, asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut: i-am dat patru steluțe, și asta pentru că mi-a plăcut extrem de mult cum scrie Slavenka Drakulić. Stilul ei liric, profund, parcă reușește să apropie cititorul foarte mult, îl convinge și îl emoționează. Mi s-a mai părut că Slavenka Drakulić reușește să o portretizeze foarte bine pe Frida Kahlo mai ales atunci când vorbește despre copilăria și boala acesteia; totuși, atunci când vorbește despre Frida Kahlo la vârsta maturității, a femeii adulte, parcă se distanțează puțin de artistă, parcă... Nu știu, parcă esența personajului se pierde, este pusă pe plan secund, iar Frida devine mai mult „un concept” decât o persoană în sine. Nu mă așteptam, oricum, ca Slavenka Drakulić să transmită întocmai complexitatea artistei, cultura mexicană, poate chiar mentalitatea influențată de această cultură. Dar, dincolo de toate, chiar a fost o carte pe care am citit-o cu multă emoție și cu mult interes!

„În relația noastră nu existase echilibru. Eu eram cea care avea o nevoie nemăsurată de el, mereu flămândă de dragoste, avidă de atenție, dornică să-mi confirme iubirea. În universul meu, lumina și căldura veneau de la el. Maestro era hrana mea, drogul meu, obsesia mea. De ce am permis să mi se întâmple asta și să devin atât de dependentă de el? Pentru că eram bolnavă și de aceea, vulnerabilă și neputincioasă.”

În cea mai mare parte a cărții, Frida este înfățișată ca o femeie permanent tristă, devotată soțului ei până în punctul asertivității, iar spre final pare totuși că această „imagine omniprezentă” se mai schimbă. Într-o măsură, m-am gândit că Slavenka Drakulić chiar nu a reușit să-și dea seama ce anume vrea să spună, în primul rând pentru că ar avea, de fapt, foarte multe lucruri interesante de spus despre Frida Kahlo. Cartea aceasta este presărată cu gânduri, experiențe interioare, fragmente care ne relevă, de cele mai multe ori, interiorul Fridei Kahlo, conflictele și zbuciumările acesteia. Frida a fost, într-adevăr, o artistă aparte, iar Slavenka Drakulić chiar dedică mai multe fragmente (chiar dacă de dimensiuni reduse) câtorva dintre cele mai importante picturi ale artistei. Poate aș fi vrut - chiar și la nivel ficțional - ca Slavenka Drakulić să descrie mult mai mult modul în care Frida pictează, cum pictează, cum se pregătește pentru a picta și cum își găsește timp. Poate am văzut această carte încă de la bun început ca a aduce în lumină întreaga viață a Fridei - cu tot ce înseamnă aceasta -, însă cred că este practic imposibil să faci acest lucru. Oricum, Slavenka Drakulić chiar mi-a stârnit foarte mult interesul în a descoperi mai multe despre Frida Kahlo și creațiile artistei. Iar asta înseamnă foarte mult!

Exist, exist, exist de Maggie O’Farrell - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Ego

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2023

Traducere: Mihaela Buruiană

Prozatoarea irlandeză Maggie O’Farrell (n. 1972) este autoarea a nouă romane. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone, 2000), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us, 2004) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand That First Held Mine, 2010). Pentru romanul Hamnet (2020; Pandora M, 2021, taducere de către Mihaela Buruiană) a fost recompensată cu National Book Critics Circle Award for Fiction și Women’s Prize for Fiction. Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor. La Editura Pandora M au mai apărut și volumele Hamnet (2021, traducere de către Mihaela Buruiană) și Portretul căsătoriei (2023, traducere de către Mariana Piroteală).

❤️‍🩹 TRISTEȚILE & BUCURIILE & DURERILE & FERICIRILE CARE SUNTEM ❤️‍🩹

Șaptesprezece atingeri ale morţii. Memorii! Exist, exist, exist descrie șaptesprezece experiențe ultimative care i-au marcat viața lui Maggie O’Farrell: boala din copilărie care a țintuit-o la pat timp de un an, aproape fără speranța de a supraviețui; nevoia de evadare a adolescentei rebele într-o aventură care risca să ducă la o nenorocire; întâlnirea pe o cărare izolată cu un criminal și, mai impresionant decât orice altceva, lupta cotidiană de a-și proteja fiica de o boală care o expune nenumăratelor pericole ale vieții. Șaptesprezece întâlniri discrete cu un om la vârste diferite, în locuri diferite, definesc viața autoarei printr-o înlănțuire de instantanee tensionate, viscerale. Într-o proză care vibrează de emotivitate reținută, Maggie O’Farrell surprinde precaritatea fiecărui moment al vieții și dă strălucire frumuseții și misterelor ei.

„Țin minte că am continuat să merg. Am continuat să-mi mișc picioarele, să înaintez repede prin aerul de munte, de parcă nimic nu mă putea atingea, nimic nu mi se putea întâmpla, dacă doar continuam să merg, să alerg, să mă mișc.”

Nu este primul meu contact cu prozatoarea Maggie O’Farrell - am mai citit de la ea și Hamnet (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte care pe cât de multe a promis, pe atât de multe (poate chiar mai multe) mi-a oferit. Dar cartea de față... My God, pur și simplu m-a răvășit. M-a cutremurat și s-a jucat cu sufletul meu. M-a emoționat și a mișcat ceva în mine. Trecem într-un alt registru, cel al memoriilor, în care Maggie O’Farrell se destăinuie cititorului, se deschide și dă jos perdeaua intimității - citind această carte, am simțit că aș sta cu ea la o cafea (amară!), purtând o discuție prietenească. De fapt, mai puțin decât o discuție - ea mi se destăinuia, iar eu o ascultam. O ascultam, iar înăuntrul meu ceva se micșora, se micșora și, încetul cu încetul, voia să se oprească din a o asculta. Pentru că în această carte, Maggie O’Farrell povestește întâmplări din trecutul ei - și din viața ei actuală - care nu sunt altceva decât... Triste! Sunt întâmplări din care parcă ai ce învăța și, în aceeași măsură, pe care ai vrea să le uiți. Pentru că n-ai vrea să crezi că cineva poate fi atât de încercat de această viață. Însă, dincolo de toate, Maggie O’Farrell nu tratează totul cu acest sentiment de tristețe acută - dimpotrivă, în spatele prozei ei și în spatele poveștilor reverberează frumusețea & speranța, vindecarea...

„Oamenii care ne învață ceva își păstrează un loc deosebit de viu în amintirile noastre. Eu eram părinte de vreo zece minute când l-am întâlnit pe bărbatul acela, dar el, cu un gest mărunt, m-a învățat unele dintre cele mai importante lucruri despre această meserie: bunătate, intuiție, atingere și că, uneori, nici măcar nu ai nevoie de cuvinte.”

Exist, exist, exist a fost o surpriză literară fantastică. M-a emoționat foarte mult și, cel mai probabil, am avut și „norocul” de a fi citit-o într-o anumită perioadă a vieții în care aveam nevoie să citesc așa ceva. Încă o dovadă a faptului că anumite cărți au timpul lor & s-ar putea să le simți altfel dacă le citești atunci când trebuie. Maggie O’Farrell a scris o carte aparte, și nu doar din prisma faptului că a ieșit din registrul ficțiunii - a scris o carte plină de suflet, o carte „cu viață”, pe care foarte ușor ai putea-o reciti oricând și poate înțelege altfel, poți scoate oricând din ea anumite învățături pe care, ulterior, să le integrezi în viața ta. Le poți da un alt înțeles, alte conotații. Nu am să vorbesc acum despre ce sunt poveștile și ce anume m-au făcut să înțeleg, pentru că nu are vreun sens. Dar am să vă spun că eu cred că această carte ar trebui citită de către oricine, pentru că tind să cred că este improbabil să nu găsești măcar un lucru care să-ți dea de gândit. Care te facă să privești spre înăuntru și să te analizezi, să îți explorezi și mai mult propria-ți natură interioară. Este o carte de suflet, o carte care te îmbrățișează și care te mângâie - în măsura în care, bineînțeles, reușește și să-ți creeze un sentiment acut de tristețe.

„Faptul că am fost atât de aproape de moarte în copilărie și că am revenit la viață mi-a imprimat multă vreme o nesăbuință, o atitudine nepăsătoare sau chiar nebunească față de risc. Îmi dau seama că aș fi putut ajunge la polul opus, aș fi putut deveni un om limitat de frică, înlănțuit de precauție (...).”

Nu știu la ce mă așteptam atunci când am început-o, cred că pur și simplu am vrut să o citesc fiindcă mi-a plăcut foarte mult prima carte scrisă de Maggie O’Farrell pe care am citit-o. Dar, așa cum am menționat deja, aici nu avem parte de ficțiune, ci de viață reală, de viața lui Maggie O’Farrell și trecutul ei. De fapt, foarte ușor ai putea să vezi această carte ca fiind ficțiune - sau ai vrea să o vezi ca fiind astfel. Nu vreau să sune ciudat, ca și cum o compătimesc, dar într-adevăr unele situații în care s-a regăsit, unele întâmplări de viață... Prin așa ceva n-ar trebui să treacă nimeni vreodată. A fost o carte pe care am citit-o forte greu, și asta nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că am încercat pe cât a fost posibil să „o dozez” în reprize, astfel încât să nu mă încarc emoțional prea mult. Bineînțeles, aș fi putut trece și la extrema în care dădeam totul gata dintr-un singur foc, fără să mai prelungesc „agonia”. Însă nu am putut face acest lucru. Unele povești au fost ceva mai dramatice decât altele, au stârnit în mine mai multă emoție - însă, la sfârșit, din toate simt că am plecat mai învățat, mai înțelept. Parcă, într-un fel, această carte m-a făcut să apreciez mult mai mult anumite lucruri din viața mea...

„Cât am tânjit ca eu, cea care își pusese dorința, să fiu și cea care trebuia să plătească prețul magiei, să ducă greul! Aș da orice să iau asupra mea blestemul, să mut povara pe umerii mei. Dar, așa cum stau lucrurile, trebuie să rămân pe margine, în timp ce nevinovatul, copilul, bebelușul trebuie să fie cel care suferă.

Și asta face.”

Mda, iar simt că am scris multe & spus foarte puține (relevante)! Nu pot decât să v-o recomand cu mare încredere, deoarece chiar cred că este o carte care cu ușurință v-ar putea ajunge la suflet. Mă bucur foarte mult că am citit-o și, de altfel, a fost semnul că într-adevăr Maggie O’Farrell este o autoare pe care trebuie să o am în vedere. Tocmai acesta a fost și motivul pentru care, imediat ce a apărut și un al treilea volum scris de Maggie O’Farrell la editură, am pus imediat mâna pe el. Și abia aștept să ajung, cât mai curând, să-l și citesc. Mă bucur mult că își primește atenția cuvenită, pentru că într-adevăr are un talent aparte, are acel ceva pe care nu-l poți neapărat descrie la un autor, dar care te atrage. Care te convinge și te face să te angajezi în orice lectură fără nicio reținere. Volumul de față a reușit să mă apropie mult mai mult de Maggie O’Farrell, m-a făcut să o cunosc mai bine și, din prisma acestui lucru, poate chiar să-i înțeleg mai bine și mai în profunzime proza scrisă. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Alte recenzii ale cărților scrise de Maggie O’Farrell, apărute și pe blog:

 | Hamnet |

Cerul ca oțelul, de Cosmin Leucuța - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 268

Anul apariței: 2022

Cosmin Leucuța (n. 1986, Arad) a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, câștigător al primului concurs de debut organizat de Editura Adenium. În 2013, romanul Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii și editoriale. Din 2017 face parte din echipa editorială a revistei digitale LiterNautica. În 2017 a publicat volumul de proză scurtă Numele altora (CDPL). A primit de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului, pentru romanul Hoodoo (Polirom; 2018) și pentru volumul de proză scurtă Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL; 2021). Este prezent în antologiile Treisprezece și Dragostea când te doare, coordonate de Doina Ruști. Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale. La Editura Humanitas a mai apărut și volumul Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (2024).

𓆩🖤𓆪 ADEVĂRATA PUTERE A FRICII. A SINGURĂTĂȚII 𓆩🖤𓆪

„Această carte vine dintr-un loc al singurătății și fricii, două stări pe care le cred omniprezente în orice om, chiar și atunci când acesta nu are un motiv aparent să le experimenteze. Am vrut să văd ce se întâmplă cu femeia fără nume atunci când îi iei totul și nu-i lași decât singurătatea și frica, și o pustietate vastă în care să le trăiască.” - Cosmin Leucuța

„(...) Ce cuprindea întunecimea în întunecime rămânea.”

După cum am spus și pe contul de Instagram atunci când am postat o poză cu faptul că încep lecturarea acestei cărți, „am vrut să văd cu ce defilează Cosmin Leucuța”. Nu de alta, dar prea am auzit de el în ultima perioadă - și doar de bine -, așa că am căzut de-acord cu planurile mele c-ar fi cazul să-i prioritizez cartea în materie de lecturi viitoare. De fapt, cred că această carte a fost doar o paranteză între alte lecturi, pentru că totul a decurs așa: m-am apucat de ea acum câteva ore și pur și simplu nu am mai putut să o las din mână. Nu că mi-a plăcut extraordinar de mult, că, dacă mai las lucrurile să se așeze, s-ar putea să mai scad din rating - dar m-a surprins plăcut faptul că, în sfârșit, am citit un autor român care s-a hotărât să abordeze genul thriller, și, sincer, nu doar că l-a abordat, dar chiar a reușit foarte frumos să-l valorifice la maximum. Da, pe alocuri mie mi-a amintit destul de mult de cartea lui Cormac McCarthy, iar lectura acestei cărți a venit imediat după Drumul. Însă cred că totul a fost doar o întâmplare, pentru că mai toate cărțile care ar aborda tematica aceasta postapocaliptică, respectiv solitudinea personajului ar lua-o cam în aceeași direcție. Faptul că McCarthy a scris „primul” despre asta este doar un rezultat al circumstanțelor... Și, sincer, dacă stau și mă gândesc mai bine, cred că într-o oarecare măsură mi-a plăcut această carte mai mult decât volumul lui McCarthy.

„Toate lucrurile pe care le-a lăsat în urmă... Nu lipsa lor o afecta, ci faptul că i-au rămas amintirile acelor lucruri. Cât timp a rămas singură în casă, în fiecare cameră, în fiecare colț sau obiect vedea câte o poveste, și, de fiecare dată când se trezea, poveștile erau din ce în ce mai vii, iar după o vreme a devenit insuportabil.”

Așa, revenind. Dap, mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult de tot încât să nu o pot lăsa din mână, iar asta cred că, de departe, spune ceea ce trebuie spus: că Leucuța scrie bine (sau cel puțin a făcut-o în cartea asta, că n-am citit altele scrise de el, însă acum vreau s-o fac mai mult decât oricând). Mi-a spus cineva că „nu i-a plăcut, pentru că pare a fi un thriller/horror dintr-ăla categoria B, de-l vezi pe HBO”. Nu neapărat că nu-s de acord, dar cred că atât timp cât eu, fiind iubitor de thrillere și destul de reticent când vine vorba de a-mi alege lecturile din acest gen, am fost prins de această carte în măsura în care să nu o pot lăsa din mână, înseamnă că această carte chiar a avut acel ceva care trebuie să existe într-un thriller. Deși unele lucruri m-au lăsat cu niște semne de întrebare - cum ar fi sfârșitul ușor prea forțat, parcă prea intempestiv -, nu a fost o carte care să mă plictisească. A avut acțiune, a avut o cronologie ușor de urmărit, a avut o „eroină tragică” care a reușit să-mi intre rapid sub piele. Și, pe alocuri, a avut și doza aia de profunzime & emoție pe care eu deseori o caut în thrillere și care, de altfel, chiar cred că „fac casă bună” cu acest gen literar. All in one, a avut toate cele necesare pentru a mă face să-i dau 5 steluțe.

„- Toți am pierdut pe cineva. Fiecare din noi încearcă să se agațe de amintirea acelor zile. În felul nostru, fiecare încearcă să se întoarcă înapoi în timp.”

Mă bucur mult să văd că acest gen literar este abordat și de către scriitorii din țara noastră. Nu cred, în schimb, că publicul cititor din țara noastră este prea deschis în a citi cărți thriller scrise de autori români. Eu aș face-o doar din curiozitate - totuși, dacă vorbim despre cărțile Dorei Pavel, pe care le consider a fi niște thrillere psihologice extraordinar, n-aș face-o din curiozitate, ci din certitudinea faptului că știu că-mi vor fi plăcut (am citit & iubit absolut tot ce a publicat până acum). În Cerul ca oțelul, Leucuța își plasează povestea într-un cadru bolnav, întunecat, (post)apocaliptic, și bineînțeles că acest lucru îi permite ca ulterior să fructifice ideea în efectiv orice mod posibil - canibalismul nu mai devine ceva ciudat, schingiuirea este justificabilă, moartea este ceva omniprezent. Până la urmă, este vorba despre a ne lăsa conduși de instincte sui generis, iar nevoia de hrană este unul dintre ele. Dar ce te faci când hrana devine tot mai puțină și foamea tot mai mare? Răspunsul este deja evident, nu-i așa? Într-o lume în care nu mai ai nimic de pierdut (decât eventuale membre & organe interne), faci orice pentru a rămâne în viață (& întreg).

„- Cu toții vom muri, știm asta. Doar că nici unul din noi nu vrea să moară azi.

Bătrâna i-a spus că asta însemna să fii supraviețuitor. Să faci lucruri pe care nu credeai că le vei face vreodată, lucruri de care nu credeai că ești în stare. Să te ridici deasupra a ceea ce te vrea mort și să amâni inevitabilul.

Așa e, a gândit femeia. Sfârșitul a venit, dar nimeni n-a fost pregătită pentru el.”

Iar eroina noastră fără nume, nu că ar fi relevant n vreun fel numele acesteia, deși m-ar fi scutit de recitirea anumitor pasaje pentru a înțelege întocmai ce se-ntâmplă, se regăsește într-o astfel de lume. Știe că trebuie să o ia „spre nord”, chipurile că acolo ar sta lucrurile altfel. Cred că mi-ar fi plăcut ca Leucuța să fi valorificat mai mult ideea aceasta a nordului, să îmi dau seama și eu ce vrea să spună (îmi închipui că acolo tipa ar fi fost safe și toate alea). Însă a fost OK și punctul în care s-au îndreptat și, de altfel, sfârșit toate. Mi-a plăcut tensiunea resimțită, mi-a plăcut chiar foarte mult modul în care a dezvoltat atmosfera și, în general, cum m-a făcut această carte să mă simt. M-a ținut acolo de-a lungul celor mai bine de peste 250 de pagini și nu m-a plictisit nici măcar o secundă. Mi-a alimentat dorința de a descoperi mai multe și mai multe și m-a făcut să vreau să aflu cât mai rapid încotro se vor îndrepta toate. Simt că am scris multe & am spus puține, așa că mă voi opri aici: primul meu contact literar cu Cosmin Leucuța a fost o adevărată reușită și, prin urmare, vreau neapărat să continui și cu celelalte cărți ale sale. Nu știu care va fi următorul, dar știu că odată cu prima ocazie când voi ajunge la Cărturești, sigur voi cumpăra o carte scrisă de acesta - indiferent care ar fi aceasta!