Surorile, de Claire Douglas - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandru Macovescu

Claire Douglas a lucrat timp de cinsprezece ani ca jurnalistă, o perioadă în care a scris în reviste pentru femei și ziare naționale. Încă de la vârsta de șapte ani și-a dorit să devină autoare de romane. Și-a împlinit visul odată cu câștigarea Premiului Marie Claire pentru Roman de Debut, cu primul său roman, Surorile (The Sisters). I-au urmat Local Girl Missing, Last Seen Alive, Do not Disturb, Then She Vanishes, Just Like Other Girls, Cuplul de la nr. 9 (The Couple at No. 9) și Fetele dispărute (The Girls Who Disappeared). Claire Douglas locuiește în Nath, împreună cu soțul ei și cei doi copii.

☣ DESPRE PRIETENII TOXICE & SECRETE ÎNTUNECATE ☣

După un accident tragic, încă suferind după moartea surorii ei gemene, Abi încearcă să-și ia viața de la capăt mutându-se la Bath. Dar când îi întâlnește pe gemenii Bea și Ben, se lasă atrasă rapid în cercul lor privilegiat și în bună măsură neliniștitor. În timp ce Abi se străduiește să țină pasul cu exigențele capricioșilor săi prieteni, încep să se petreacă lucruri tot mai stranii: îi dispar scrisori prețioase, iar în cameră îi sunt lăsate mesaje de amenințare. O fi opera frumoasei și nestatornicei Bea? Sau Abi e cea care ar face orice ca să-i atragă atenția?

„- (...) Viețile noastre ar fi distruse. Ar trebui să ne mutăm din nou. Ne-am clădit o viață aici. Nu poți spune nimănui, insistă întunecându-se la față. Niciodată.”

Surorile a fost un thriller okay - nu impresionant, nu memorabil, nu neapărat cel mai bun, dar nici cel mai plictisitor. A fost okay, o lectură lejeră, destul de rapidă, antrenantă, pe alocuri seacă și plictisitoare, dar spun asta doar din perspectiva faptului că am citit nenumărate thrillere, așadar am etaloane & standarde când vine vorba de ce anume apreciez în materie de thriller și cum apreciez astfel de lecturi. Nu pot să zic că a fost o carte nasoală, pentru că n-a fost, dar i-au lipsit multe chestii care ar fi făcut-o mult mai bună - cum ar fi tensiunea, ritmul alert. În schimb, a avut personaje destul de interesante, oarecum pe alocuri enervante și deloc digerabile, copilăroase, imature. Însă, înțeleg, înainte de toate avem de-a face cu personaje destul de dezaxate și ciudate. De la Abi, până la Beatrice și Ben, cam toată lumea e puțin hegheș și plecată pe coclauri. Mi-ar fi plăcut, poate, dacă s-ar fi întâmplat mult mai multe și autoarea n-ar fi insistat cu întâmplări inutile, lungind cartea mai mult decât ar fi trebuit. All in one, la început am vrut să-i dau doar două steluțe, însă sfârșit mi-a plăcut și m-a surprins chiar mult - îndeajuns de mult încât, în fine, să mai adaug o steluță la rating.

„- Of, Abi, îmi spune, și îi simt disperarea din voce. Nu trebuie să mai cauți pe cineva care să te salveze. Doar tu o poți face.”

Avem povestea lui Abi, care se confruntă cu trauma pierderii surorii ei geamănă, o pierdere de care altfel se simte vinovată - un accident de mașină, ea aflându-se în momentul respectiv la volan. Mda, îmi pot imagina că te simți vinovat pentru un astfel de accident, îndeajuns de vinovat încât ulterior să fii diagnosticat cu PTSD. Așadar, Abi are o minte destul de fragilă și un psihic cam la pământ. Pare pierdută, dar la un moment dat o întâlnește pe Bea - sau Bea o întâlnește pe Abi -, care seamănă foarte mult, cel puțin din punct de vedere fizic, cu sora ei. Mai mult decât atât, însăși Bea are un frate geamăn, Ben. Destul de interesant și ofertant, nu? Se împrietenesc, tralalala, Abi se mută la ei și de-aici încep lucrurile mai ciudățele. Abi și Ben încep să devină mai mult decât prieteni, dar faza este că lui Bea nu prea-i convine lucrul acesta. De ce? Habar n-am, dar deja este un red flag. Una peste alta, se dovedește că Bea e puțin cam toxică, puțin cam bolnavă, are un simț al proprietății cam patologic și, în fine, nu-i convin multe, nu doar faptul că Abi și Ben încep să aibă o relație amoroasă. Pornirile ei patologice sunt destul de violente și.... în fine, se ajunge și la altele.

„- Nu-ți dai seama? mă tângui. Cineva vrea să mă distrugă. Îmi dau seama că par foarte paranoică.”

Cam asta-i toată ideea cărții, de fapt. Dinamica toxică dintre Abi și Beatrice, mai intervine uneori și Ben în ecuație. Încetul cu încetul, ne dăm seama că Bea și Ben ascund niște chestii și că interesul lor pentru Abi depășește mai mult decât cel al unei prietenii sau al unei relații amoroase. Claire Douglas tot continuă să pistoneze pe această relație, înfățișându-ne întâmplări ciudățele, ba certuri, ba scuze și așa mai departe. La un moment dat, ajunsesem în punctul în care pur și simplu nu-mi mai plăcea de nimeni din carte, și voiam doar să văd încotro vor merge toate. Partea bună este că lectura a mers chiar foarte rapid, am dat-o gata în două reprize de citit. Scrisul mare, stilul direct, pe alocuri puțin cam forțat și cam cu prea multe detalii (ah, de asemenea, n-am putut să înțeleg faptul că Abi menționează la un moment dat că nu prea le are cu accentele, dar mereu - întrucât capitolele sunt și la persoana I, din perspectiva ei - face aprecieri privitoare la accentele celorlalți - „vag accent scoțian” și altele). Nu-mi plac detaliile irelevante dintr-un thriller, fiindcă am impresia că știrbesc din tensiunea care s-ar fi putut altfel crea. 

„Cineva s-a tot jucat cu sănătatea mea mintală de când m-am mutat. Acum știu cine.

E mereu mâna celor tăcuți.”

Cam asta v-aș putea spune despre Surorile. Este primul meu contact cu Claire Douglas, deși, dacă îmi amintesc bine, mai am și altă carte semnată de aceasta în bibliotecă. Nu, nu o voi lua prea curând în mână, cel mai probabil o voi lua atunci când voi simți nevoia unei lecturi rapide, deloc solicitante - așa cum se cade să mai avem și din când în când. Nu-i un thriller pe care l-aș recomanda fanilor acestui gen, ci mai degrabă celor care nu prea au citit până acum thrillere. Îi lipsesc destul de multe pentru a-l face un thriller de menționat, memorabil și surprinzător - are cam câte ceva din toate, dar doar puseuri vagi, nicidecum îndeajuns de bine dezvoltate pentru a te convinge. Sfârșitul, așa cum am mai spus, este unul chiar fain, și chiar nu m-am așteptat ca lucrurile să meargă într-o astfel de direcție. De fapt, ultimele cincizeci de pagini, cam așa, reușesc să salveze cartea - sunt mult mai tensionate, mult mai alerte. Înțeleg, unii autori mizează mai mereu pe sfârșitul cărții, dar pentru mine deja chestia asta a devenit răsuflată. În schimb, vorbim despre romanul de debut al autoarei - cine știe, poate pe parcurs a reușit să își mai rafineze stilul și ideile. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Anii, de Annie Ernaux - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2023

Traducere: Mădălina Ghiu

Annie Ernaux (n. 1940) s­a născut în Normandia, unde și­-a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. A fost, până în anul 2000, profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu­și simultan o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Premiul Marguerite Yourcenar, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în prestigioasa serie Quarto a Editurii Gallimard timpul vieții sale. În colecția Anansi. World Fiction au apărut și romanele: Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, Tânărul. Fotojurnal și Locul. Evenimentul. 

⋆.˚🦋༘⋆ BIOGRAFIA COLECTIVĂ A TIMPULUI, SPAȚIULUI & OAMENILOR ⋆.˚🦋༘⋆

La publicarea din Franța, în 2008, Anii a fost primită cu surprindere. Deși Annie Ernaux era deja de decenii o scriitoare iubită și premiată, Anii a reprezentat, în mult feluri, un nou început: atât un volum de memorii al unei întregi generații, dar și povestea unor oameni ce-și relatează istoria unică. Poate de aceea naratoarea cărții evită pronumele „eu”, alegând să folosească „noi”. Anii este o rememorare a perioadei 1941-2006, realizată cu ajutorul senzațiilor trecute și prezente, al fotografiilor, cărților, cântecelor, radioului, televiziunii, reclamelor, știrilor, totul contrastând cu însemnările de jurnal adunate de-a lungul a șase decenii.

„(...) Și tocmai cu percepțiile și senzațiile trăite de adolescentă brunetă, cu ochelari, de paisprezece ani și jumătate, scrisul de aici poate redescoperi ceva strecurat din anii cinzeci, poate surprinde reflexia proiectată de istoria colectivă pe ecranul memoriei individuale.”

Am citit absolut tot scris de Annie Ernaux - ce a fost tradus la noi, în special. Știam de ea înainte de a fi câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2022, fiind familiarizat cu anumite fragmente. Așadar, m-a bucurat enorm anunțul câștigării premiului (știam că-l merită) și, mai mult decât atât, faptul că prietenii de la Editura Pandora M și-au îmbogățit extraordinarul portofoliu literar (și) cu această autoare. Volumul de față este o operă unică, pur și simplu splendidă, situată la granița dintre autobiografie și roman colectiv, o narațiune ce împletește memoria individuală cu istoria colectivă. Ernaux scrie o „autobiografie impersonală”, evitând convențiile clasice ale scrierilor de acest tip, iar viața ei devine nu neapărat o poveste personală, ci o oglindă a societății franceze de-a lungul deceniilor. Timpul capătă o formă aparte, iar fluxul amintirilor devine materie primă vie, fluidă, care captează esența și sublimul unei epoci întregi. Folosindu-se de obiecte, de întâmplări, de dialoguri, de evenimente personale sau mai puțin personale, Annie Ernaux a scris un jurnal ale cărui însemnări se întind de-a lungul a șase decenii. Un jurnal pe care l-am parcurs cu emoție, bucurându-mă atât de valoarea sa literară, cât și de valoarea sa de document istoric. Annie Ernaux scrie absolut splendid, iar scriitura ei te vrăjește, te învăluie într-o îmbrățișare caldă.

„În această vară a lui 1980, timpul tinereții ei îi apare ca un spațiu nelimitat, luminos, în care ea ocupă toate colțurile și pe care îl cuprinde cu privirea actuală fără a distinge nimic precis. Că această lume este în spatele ei o uimește. Pentru prima dată în acest an, a înțeles sensul cumplit al expresiei «nu am decât o viață».”

Cartea este o cronică a vieții autoarei - începând cu copilăria, în perioada de după cel de-al doilea război mondial (nu voi scrie denumirea cu litere mari, întrucât niciun război nu merită acest lucru), și până în perioada actuală. Însă, în loc să fie doar despre viața ei, Annie Ernaux transformă totul într-o frescă a întregii societăți franceze, un jurnal colectiv al generației autoarei, a timpurilor în care a crescut. Ernaux vorbește despre trecerea timpului, despre cum aceasta modelează percepțiile, amintirile și chiar cultura. Romanul este un colaj de scene, imagini și gânduri - de la momente intime, din viața personală a autoarei, la evenimente istorice, generale, care au marcat societatea respectivă. Fiecare an, fiecare moment - surprinse în fotografii trecătoare ale lumii în schimbare; amintirea nu este doar a unei femei, anii nu sunt doar ai acesteia, ci sunt ai unei întregi societăți. Citind-o, este ca și cum ai răsfoi un album foto - vast, incomplet. Annie Ernaux își amintește nu doar întâmplări din propria-i viață, ci și cele din jurul ei - schimbări politice și sociale din Franța, micile detalii care au modelat identitatea și cultura acestei țări.

„Între ceea ce nu este încă și ceea ce este, conștiința rămâne goală pentru o scurtă clipă.”

Textul are o profundă dimensiune colectivă (reiterată și prin modul în care autoarea folosește pronumele personal) pentru a-și relata experiențele. Astfel, devine o cronică a memoriei publice, nu doar a unei vieți individuale. De la primele iubiri sau bucuriile copilăriei, până la imagini privitoare la consumerismul în plină expansiune, apariția televizorului, modificările culturale din anii ’60 și ’70, întreaga carte este impregnată de un sentiment acut de melancolie, dar în același timp de conștientizarea faptului că este firesc ca lucrurile să se schimbe și ca timpul să fie ireversibil. Chiar dacă Annie Ernaux are un stil relativ simplu, acesta este de o eleganță, o precizie emoțională și intelectuală remarcabilă. Un stil clar, care curge, încărcat de semnificații și de profunzime. Ernaux are, cel puțin în această carte, un stil aproape jurnalistic, evitând excesul sentimental, dar totuși reușește să creeze o atmosferă de nostalgie, de reflecție profundă. Deși descrie momente foarte intime, uneori, o face într-o manieră aproape detașată, ca și cum ar privi totul din exterior, de la distanță (atât spațială, cât și temporală). Într-un fel, evenimentele și emoțiile sunt privite cu o înțelepciune retrospectivă, înțelepciunea cuiva care a trecut prin viață și a cunoscut schimbările acesteia, le-a acceptat.

„Forma cărții ei nu se poate ivi, așadar, decât dintr-o cufundare în imaginile propriei memorii pentru a detalia semnele specifice ale perioadei, anul, mai mult sau mai puțin sigur, în care sunt situate - pentru a le lega treptat de altele, străduindu-se să reasculte cuvintele oamenilor, comentariile despre evenimente și obiecte, extrase din masa discursurilor plutitoare, acea rumoare care transmite neobosit formulările continue a ceea ce suntem și trebuie să fim, gândim, credem, ne temem, sperăm. Va folosi ceea ce această lume a imprimat în ea și în contemporanii ei pentru a reconstitui un timp comun, cel care a curs de atâta timp în urmă până astăzi - prin regăsirea memoriei colective într-o memorie individuală, va putea fi redată dimensiunea trăită a Istoriei.”

Anii dă voce unei întregi generații, are o valoare istorică care nu poate fi contrazisă. Femeia care crește, iubește, este dezamăgită, care se bucură și râde, care îmbătrânește, reflectă asupra schimbărilor societății și, astfel, devine reprezentarea unei generații care a traversat decenii de transformări radicale, de reinventări. Annie Ernaux ne demonstrează că memoria individuală nu poate fi separată de memoria colectivă. Viața noastră personală nu poate fi înțeleasă pe deplin decât în contextul istoric, social și cultural în care am crescut. Fragilitatea timpului și a memoriei sunt evidente, cu atât mai mult ca parte a înaintării în vârstă. Există o melancolie profundă în cartea de față - eu, cel puțin, n-am putut să n-o simt: ca și cum viața este o succesiune de momente efemere pe care încercăm să le păstrăm în sufletul nostru, într-o formă sau alta, dar care, în cele din urmă, ajung să fie uitate. Atunci când le scrii, în schimb, este mult mai ușor să revii asupra lor - asupra ta - și să-ți analizezi, retrospectiv, viața și devenirea. Într-o lume în care totul este în continuă & rapidă schimbare, Ernaux caută să dea un sens trecutului, pentru a-și înțelege prezentul. Dar, în același timp, autoarea pare să accepte că o parte din viața noastră este destinată să fie uitată, să fie pierdută în haosul și dinamica incertă a timpului. Iubesc cum scrie Annie Ernaux și nu voi înceta, vreodată, să-i recomand cărțile absolut oricui!

Alte recenzii ale cărților scrise de Annie Ernaux apărute și pe blog:

 | Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei | Locul. Evenimentul |

Labirint, de Burhan Sönmez - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2021

Traducere: Adal Hanzade

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a și profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste și ziare, cu articole pe teme culturale și politice. A fost membru al Societății pentru Drepturile Omului (IHD) și fondator al Fundației pentru Cercetare Sociala, Cultura și Arta (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliției turce și s-a refugiat pentru o perioada mai lungă în Marea Britanie. În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazanoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate și inocenți, recompensat cu premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai prețioase distincții literare din Turcia). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, publicat în 2015 (apărut și la Editura Trei, 2024, în traducerea lui Leila Ünal), i-a adus Premiul EBRD pentru Literatură în 2018. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în același an. Cărțile sale au fost traduse în 36 de limbi. În prezent, Burhan Sönmez își împarte viața între Cambridge și Istanbul. La Editura Pandora M, în traducerea Veronicăi D. Niculescu, a mai apărut și romanul Piatră și umbră. 

ꡙ‍ ꡌ‍ ꡚ‍ MEMORIA FRAGMENTATĂ & CIOBURILE IDENTITĂȚII ꡙ‍ ꡌ‍ ꡚ‍

Un cântăreț de blues încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, însă se trezește în spital, fără a-și mai aminti de ce-a vrut să-și ia viața. Are doar amintiri disparate, fără legătură cu persoana lui și situate foarte vag în timp. Știe ca Imperiul Otoman s-a prăbușit și că ultimul sultan a murit, dar n-are idee când s-au întâmplat aceste lucruri. Mintea lui e asemenea unui labirint prin încrengăturile căruia rătăcește neajutorat în căutarea ieșirii. Înțesat cu mici povești borgesiene, romanul lui Burhan Sönmez își pune cititorii în fața unei întrebări profunde: ce este mai eliberator pentru individ sau societate – să-și cunoască trecutul sau să-l uite?

„Auziseră că la început a fost cuvântul, acum, din vocea anticarului aud și că la sfârșit va rămâne tot cuvântul. Viața înseamnă să înțelegi cuvântul. Și într-un sfârșit, când anticarul spune, mișcându-și buzele încet, că și moartea este de fapt alcătuită din cuvinte, tinerii își ridică capetele și îl privesc (...). Când aud că moartea este formată dintr-un cuvânt, ies pe ușă încetișor la fel cum am venit.”

Labirint, cartea semnată de Burhan Sönmez, este precum o călătorie splendidă prin cele mai confuze și neobișnuite colțuri ale sufletului uman, o radiografie profundă a identității, memoriei și sensului vieții. Am avut ocazia de a-l întâlni pe Burhan Sönmez în cadrul serilor organizate la festivalul FILIT - și am descoperit un om de o inteligență aparte și de o profunzime extraordinară. Cu un stil meditativ & introspectiv, Burhan Sönmez ne introduce în lumea confuză & fragilă a unui bărbat care și-a pierdut trecutul, dar doar pentru a-și reconsidera prezentul. Romanul este mai puțin o poveste în sens clasic și mai mult o călătorie spre interior, o odisee a unei minți rătăcite în „propriul labirint”. Amnezia reprezintă punctul de plecare - Boratin (ce nume frumos, nu?), un cântăreț de blues din Istanbul, supraviețuiește încercării de a se sinucide după ce se aruncă de pe Podul Bosfor. În urma acestui gest - deja de o disperare supremă - se trezește într-un pat de spital, fără a-și aminti prea multe despre viața sa anterioară. Pierderea memoriei devine „motorul” explorării subtile a identității și sensului existenței. Amnezia lui Boratin este expresia unui gol existențial profund - în loc să încerce să-și recupereze amintirile, identitatea trecută, Boratin pare mai degrabă dornic să trăiască fără trecut, să se reconstruiască pe sine într-o lume nouă, aparent necunoscută, care i se deschide în fața ochilor cu atât de multe posibilități...

„În vis nu există trecut. Omul trăiește doar acel moment în vis, nu cunoaște trecutul. Așa sunt eu.”

„Acțiunea romanului” este precum un drum în cerc, în jurul unui punct central, un joc de oglinzi, mai mult decât a avea un fir epic specific, linear. Nu există o evoluție clasică a evenimentelor, ci o serie de întâlniri și, ulterior, reflecții ale acestora, în urma cărora Boratin fie devine mai confuz, fie începe încetul cu încetul să îți redescopere identitatea. Pe măsură ce Boratin descoperă orașul Istanbul, totul se transformă într-un dialog introspectiv continuu, unde fiecare pas pe străzile înguste și dinamice îl face să se adâncească și mai mult în propria-i minte. Acesta își petrece zilele încercând să redescopere lumea din jurul său, ca un nou-născut, vorbind cu prietenii și cunoscuții care îi povestesc despre viața pe care a avut-o înainte de respectivul eveniment. Totuși, parcă fiecare conversație și fiecare întâmplare îl adâncesc și mai mult în hăul întunecat al amneziei și uitării - ca și cum viața sa anterioară nu i-ar fi aparținut vreodată; așadar, cum să se întoarcă înapoi la ce a fost?! De altfel, se creează o atmosferă clară de ambiguitate și incertitudine, o atmosferă care reflectă întocmai starea mentală a personajului. Amnezia nu este tratată drept o problemă care are nevoie de rezolvare, ci drept o oportunitate cu ajutorul căreia Boratin poate descoperi în sfârșit cine este cu adevărat & care este sensul său. În loc să fie obsedat de trecut, Boratin se întreabă ce înseamnă să trăiești fără amintiri și dacă identitatea & individul sunt, într-adevăr, definite de acestea.

„Caut un cuvânt în care să cred. Pe morți îi cred vii și poate că pe mulți vii îi cred morți. Mintea mea este un cimitir în care viii și morții dorm îmbrățișați. Mirosul de carne putredă se amestecă cu parfumurile îmbătătoare. Cine vorbește, cine se vaită, cine se va trezi mâine dimineață și va merge la serviciu? Atunci când un telefon va suna, cine se va întinde și va lua receptorul, va vorbi, va fi curios?”

Boratin este un personaj izolat, singur, oarecum tragic. Prin amnezia sa, Burhan Sönmez ridică întrebări existențiale profunde - ce suntem fără trecutul nostru, cum ne definesc amintirile pe care le purtăm cu noi identitatea, am putea trăi - pur și simplu, în prezent - fără povara trecutului? Răspunsurile sunt la latitudinea cititorului. Mesajul pe care îl transmite, de asemenea, este că viața seamănă perfect cu un labirint - este plină de căi înșelătoare, de drumuri aparent primitoare, dar care se dovedesc a fi fără sfârșit. De ziduri care se ridică în momentele cele mai puțin așteptate. Burhan Sönmez sugerează că, uneori, încercarea de a înțelege trecutul sau de a ne găsi un sens specific în viață poate fi o capcană. Poate că răspunsul nu presupune întotdeauna să ne înțelegem trecutul sau să înțelegem rațional evenimentele prin care trecem - ci presupune faptul că viața, în esență, este și va fi o enigmă pe care nu o vom putea vreodată desluși în totalitate. Un alt substrat al cărții este cel al traumei - deși nu este întocmai clar de ce Boratin a încercat să-și pună capăt zilelor, gestul său și pierderea memoriei indică, în cele din urmă, o suferință adânc înrădăcinată în sufletul său. 

„A treia mare invenție a omenirii este poate o singură întrebare. Învață acea întrebare acasă ori la școală, iar apoi toată viața încearcă să o uite. O atingere caldă, o sorbitură umedă. Ce este după moarte? întreabă ei. Atunci când omul moare, se termină tot ori începe o nouă viață? A treia mare invenție este o întrebare ca aceasta. Nimeni nu-i cunoaște răspunsul. Sunt cei care găsesc un răspuns și cred în el, dar una e să crezi, alta e să știi. Ce mi se va întâmpla după moarte? Diferența dintre mine și porumbel se află la această graniță. Porumbelul știe ceea ce există, el trăiește la această graniță. Eu însă mă gândesc la ceea ce nu există, încercând să trec de granița aceasta.”

În acest punct, amnezia devine un mecanism de coping, o formă de a scăpa de trauma nenumită, o alegere inconștientă de a scăpa de durerea care l-a împins spre un astfel de gest. În amnezie, Boratin se simte protejat, se simte în siguranță, dar în același timp aceasta este reprezentată și sub forma unei închisori - în propria-i minte întunecată, goală. Labirint este un roman profund poetic, introspectiv, emoționant și plin de imagini revelatoare. Fiecare frază este atent construită, abundă de emoție și adaugă poveștii noi straturi de semnificație. Stilul lui Burhan Sönmez este unul liric, aproape muzical, și dă romanului valențele unei povești cu tâlc, din care ai ce învăța. Boratin, pierzându-și amintirile și identitatea, este forțat să se confrunte cu posibilitatea de a trăi fără răspunsuri clare, fără coordonate în această viață dinamică, haotică. Totuși, în același timp este pus față în față cu posibilitatea de a se reinventa, de a fi un altul. În loc să devină și mai confuz, mai speriat, Boratin, dimpotrivă, acceptă faptul că acesta ar putea reprezenta un nou start, un nou început - unul al unei vieți poate mai frumoase, lipsite de traume, de durere și lacrimi. Mi-a plăcut extraordinar de mult această carte și, de altfel, eu chiar consider că Burhan Sönmez este un candidat cu șanse mari pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Las această mențiune aici drept dovadă a faptului că, într-o zi, va fi laureat al acestui premiu!

Laura și Julio, de Juan José Millás - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2017

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

Juan José Millás (născut în 1946, Valencia) este unul dintre cei mai importanți scriitori spanioli, creator al unei forme, de narațiune, denumită de autor articuento (articol-povestire). Reper indiscutabil pentru publicistica literară spaniolă, Juan José Millás are un palmares bogat de premii literare: Nadal, 1990, Premio de Periodismo Francisco Ceredo, 2006, Planeta, 2007, Premio Nacional de Narrativa, 2008. În numeroasele sale scrieri - care sunt, în majoritatea lor psihologice și introspective - orice activitate banală poate deveni un eveniment fantastic, ce îi permite cititorului să privească realitatea dintr-o perspectivă fascinantă.

✮ ⋆ ˚｡𖦹 ⋆｡°✩ IDENTITATEA CA ILUZIE. ILUZIA CA IDENTITATE ✮ ⋆ ˚｡𖦹 ⋆｡°✩

Juan José Millás ne propune un roman psihologic despre relațiile speciale ale unui triunghi amoros. Căsnicia anchilozată în rutină dintre Julio și Laura supraviețuiește doar datorită vecinului lor Manuel. Însă tragedia lovește perechea atunci când Manuel suferă un accident care îl lasă într-o stare vegetativă. În centrul acestei povești intense este amestecul de stranietate și luciditate cu care Julio face față noii sale situații. Rotunjit până la cel mai mic detaliu, cel mai recent roman al lui Juan José Millas este una dintre acele lecturi de care cititorii se bucură surâzători până la finalul ei și sunt încântați să o recomande.

„Dar imperfecțiuni existau la toată lumea (și-a amintit cărțile false de la cabinetul ginecologului). Manuel însuși era un autor fără operă.”

Sunt un mare fan al scriitorilor spanioli, motiv pentru care n-avea cum să-mi scape această carte, Laura și Julio, de Juan José Millás. O carte care explorează într-un mod aparte teme precum identitatea, dorințele reprimate, relațiile interumane, delicat și, în același timp, extrem de incisiv. În cartea de față, realitatea devine un joc al percepțiilor, iar în liniștea aparentă a existenței cotidiene se ascund, în sufletele personajelor, neliniști dintre cele mai zgomotase. Julio, un bărbat retras, relativ introvertit, locuiește într-un apartament împreună cu soția sa, Laura. Vecinul lor, Manuel, este un om destul de misterios, un artist care stârnește curiozitatea celor doi. La un moment dat, Manuel suferă un accident, iar ca urmare a faptului că Laura și Julio nu prea se înțeleg, Julio decide să se mute în apartamentul acestuia, care se află fix deasupra apartamentului lor. În acest punct, începe un joc tulburător al substituției identității și al dedublării - Julio, în tăcerea apartamentului lui Manuel, începe să-și asume o parte din identitatea prietenului său, fiind atras de ideea de a se transforma în altcineva, poate chiar în Manuel însuși.

„- Poți fi scriitor fără să scrii, însă nu poți fi designer fără să desenezi. De fapt, cel mai pur scriitor este acela care nu scrie.”

Deși nu există o „acțiune” în sine, romanul este dominat de o tensiune psihologică care mocnește constant. Juan José Millás ne introduce într-un labirint întortocheat al identității, unde Julio explorează granițele fragile dintre propria-i viață (identitate) și viața (identitatea) lui Manuel, dar și între relația cu Laura și cum ar putea aceasta fi. Acțiunea este mai degrabă aceea de „a te scufunda” în mințile personajelor, decât o înșiruire de evenimente concrete și cronologice. Totul se desfășoară într-un ritm destul de lent - dar deloc plictisitor -, ca și cum ai înainta printr-o ceață în care personajele sunt învăluite, și-ți devine greu să faci diferența între cine sunt cu adevărat acestea și cine cred acestea că sunt. Julio se mută în apartamentul lui Manuel nu doar pentru a avea grijă de acesta, ci și pentru a descoperi cum e să-ți trăiești viața cu altcineva - nu doar cu Laura -, fie și pentru o scurtă vreme. În această nouă locuință, el descoperă că, de fapt, își dorește să se identifice cu Manuel, să-i „fure” identitatea. Este atras de obiectele acestuia, de simplitatea și familiaritatea lor. Încetul cu încetul, începe să-și pună întrebări despre ce înseamnă și cum se simte cu adevărat să fii Manuel.

„- Nu-ți face iluzii, viața ființelor umane, atât în dimensiunea ei colectivă, cât și în cea individuală, e clădită întotdeauna pe un mit, pe o legendă, pe o minciună, la urma urmelor.”

Cartea se concentrează mai mult pe trăirile interne ale personajelor, decât pe ceea ce se întâmplă în jurul acestora. Pe măsură ce Julio se distanțează de Laura, tensiunea se adâncește. Romanul nu urmează un fir narativ clasic, ci se construiește pe senzații, gânduri, percepții distorsionate. Chiar și scenele aparent banale, cum ar fi câteva discuții dintre Julio și Laura, explorarea apartamentului lui Manuel, sunt încărcate de o tensiune bizară, ca și cum fiecare dintre aceste momente ar putea dicta violent destinele personajelor din carte. Julio este un personaj introvertit, tăcut - un om în aparență obișnuit, dar prins între conflicte și frământări interioare. El trăiește într-o stare patologică de confuzie identitară - incapabil să se definească pe sine și, prin urmare, caută un refugiu în viața altuia, o viață care i se pare mult mai promițătoare. Nu doar relația sa cu Laura este ambiguă, ci și relația cu sine însuși. Laura, soția lui Julio, este un personaj enigmatic, un „catalizator” al frământărilor lui Julio, o femeie care pare să se descurce mult mai bine decât acesta - partenerul & obiectul dorinței, fără a fi redusă la o proiecție a fantasmelor masculine. 

„(...) Laura nu reprezenta decât instrumentul necesar pentru ca ei doi - abstractul în uniune cu concretul - să poată procrea.”

Manuel este „absentul prezent” din cartea Laura și Julio, este cel care îl transformă pe Julio - deși Julio vrea să fie ca Manuel, acesta își dă de fapt seama cât de gol este, cât de lipsit de profunzime. De aici, de fapt, și componenta dramatică a acestei cărți. Identitatea ca iluzie, fluiditatea și fragilitatea acesteia - cartea lui Millás vorbește despre cum ne construim identitatea prin raportarea la ceilalți și la mediul din jurul nostru. Julio nu reușește să se definească pe sine fără a se compara cu Manuel, iar relația sa cu Laura este, întocmai, influențată de această criză a identității. Deși cei doi trăiesc o viață aparent normală, Julio se simte deconectat de tot ceea ce este în jurul său, iar apartamentul lui Manuel - și Manuel însuși - devine un simbol al unei posibile vieți pe care acesta ar putea-o trăi, o viață care pare mult mai interesantă și mult mai autentică decât al lui. Dar, în loc să-l ajute să se descopere, acest spațiu îl face să-și piardă și mai mult identitatea, să își nege natura interioară. Julio, la fel ca mulți dintre noi, caută acel ceva autentic într-o lume a măștilor & a identităților din ce în ce mai confuze.

Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor, de Cristina Chira - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: EGO. Proză

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2023

Cristina Chira (n. 1987, București) a urmat cursurile Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, specializându-se în patrimoniu construit. A fondat Asociația Arché și a coordonat proiectul Monumente Uitate, care a urmărit inventarierea și cercetarea vechilor reședințe nobiliare din România, din mediul rural. În 2015 a absolvit un master de scriere creativă la Birkbeck, University of London, iar în 2019 a urmat un curs de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat în Revista de povestiri, Echinox, Iocan, Timpul, antologia Kiwi (2022) și urmează să-i apară o proză în Kiwi (2023). În prezent, lucrează în proiecte care încearcă să îmbine patrimoniul cu poveștile. Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor este volumul ei de debut.

⋆｡ﾟ☁︎｡⋆｡ ﾟ☾ ﾟ｡⋆ ÎNTÂMPLĂRILE CARE NE FAC SĂ FIM ⋆｡ﾟ☁︎｡⋆｡ ﾟ☾ ﾟ｡⋆

În cartea ei de debut, Cristina Chira depune mărturie că la început nu a fost cuvântul, ci energia, acea capacitate a oamenilor de a acționa. Ca un cântec-manifest al feminității al cărui refren e tocmai această energie, volumul de față își desfășoară forța narativă de la prima până la ultima frază, survolând ingenios viețile unor personaje de o vivacitate molipsitoare.

„Parcă și vedea: Biscuite înaintând singur prin întuneric: găsește un copac și se sprijină de el. De unde stă vede pădurea incendiată de lumini de lasere, festivalul unde oameni dansezi, oameni beau, oameni combină, oameni se fac praf, oameni se fac și mai praf, oameni se fac din ce în ce mai praf... și pentru ce? ce căutau? distracție? nu... căutau altceva... ceva ce nici ei nu mai știau că vor... și nici nu mai sperau să găsească... iar el? el era unul dintre ei... bând, fumând, zvârcolindu-se fără speranță... dar uneori... uneori, ca în noaptea aceea... lucrurile i se înfățișau cu o claritate de necontestat (...).”

Mi-am cumpărat această carte deoarece autoarea a fost invitată la festivalul FILIT și, cum mi-e obișnuința, am vrut să am autograf. Nu o citisem înainte, așadar nu știam nimic despre. Totuși, mi-a plăcut foarte mult cum a vorbit și, în general, energia pe care a avut-o, vibe-ul fain. Romanul de debut al Cristinei Chira a fost neașteptat de interesant, o „frescă” contemporană a relațiilor intime, a relațiilor de iubire și prietenie, a relațiilor banale dintre oameni, scris cu un ochi fin pentru detaliile vieții de zi cu zi și cu o sensibilitate aparte pentru psihologia umană. Că, până la urmă, viața de zi cu zi se desfășoară în forme atât banale, cât și interesante, care în esență ne definesc și ne formează ca oameni. Cartea surprinde o colecție de povestiri - nu-mi amintesc prea bine despre ce au fost, fiindcă am citit această carte acum muuulte luni. În schimb, îmi amintesc cum m-au făcut să mă simt - ca și cum aș fi stat la o cafea cu Cristina Chira, sau un ceai, deși eu sigur aș fi băut o cafea, povestindu-mi diferite evenimente, povestindu-mi despre prieteni, experiențe de viață. N-am rămas neapărat cu ceva după ce am terminat cartea, dar i-am permis, în schimb, să-mi țină o companie foarte plăcută timp de câteva ore.

„Muream și era ca și cum mă pregăteam de ceva. Mă retrăgeam din toate locurile și obiectele și oamenii în care mă investisem... și mă întorceam în mine... eram în sfârșit... toată... mai eu însămi decât am fost vreodată... Era o luciditate incredibilă.”

Da, am citit-o în doar câteva ore, fiindcă este o carte care nu te solicită, amuzantă pe alocuri, mai are și pasaje dintr-alea profunde, frumos scrise și livrate, despre viață și despre oameni și despre relațiile interumane, despre Raluca & Tudor care nu s-au culcat niciodată, despre dorință și neîmplinire, despre fragilitatea umană și frumusețea sentimentelor. Un volum de povestiri în esență reale, plin de sensuri și semnificații, care redă dinamica vieții cotidiene, presărată cu momente de introspecție și revelatoare, cu dramatism și jovialitate. Întrucât este o carte cu povestiri scurte, nu prea am de ce să mă leg. Nu știu, mie mi-a plăcut, și mă bucur că am descoperit un alt autor român care promite multe. Stilul de scriere a fost pe alocuri minimalist, dar dens, cu încărcătură emoțională, fără contururi clar definite - dar care îți lasă o impresie de ansamblu puternică, plină de emoție. Poate unele povestiri ar fi putut să fie mult mai mult dezvoltate - și, cine știe, poate Cristina Chira chiar va scrie un roman întreg despre Raluca & Tudor. Până atunci, știu că am mai recomandat cuiva cartea și chiar și-a luat-o, iar ulterior ne-am întâlnit și am discutat despre ea - mi-a spus că anumite povești i-au ajuns mult mai puternic la suflet (decât mie), ceea ce înseamnă, iarăși, că literatura este subiectivă și că unii ar putea simți o carte mult mai intens decât alții.

„(...) Moartea e singurul lucru pe care îl faci singur, complet singur, pentru că și dacă va fi cineva acolo să te țină de mână nimeni altcineva nu poate să moară cu tine. Nimeni nu poate să moară moartea ta. Chiar și dacă muriți deodată, fiecare își moare moartea lui. Înțelegi?”

În sfârșit, nu știu ce aș mai putea spune. Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor este un debut chiar bun, care explorează în special natura relațiilor dintre oameni și efervescența acestora. Este amuzantă, dar fără a compromite, însă, profunzimea povestirilor. Se citește rapid, dar fără a fi vreo carte simplă, banală - stilul autoarei este unul lejer, prietenos, în care realitatea este îmbrăcată într-o profunzime aparte și, de asemenea, în care anumite acțiuni aparent banale capătă noi sensuri. Chiar mi-a plăcut mult să o citesc, nu știu, m-a învăluit așa într-un sentiment de căldură și bucurie. În general, eu am doar câțiva autori români pe care îi citesc cu încredere, știind că o să-mi placă, și, din păcate, rare sunt ocaziile în care pun mâna pe cărți semnate de alți autori. Totuși, poate ar trebui să o facă mult mai des - cartea Cristinei Chira este un exemplu pe care-l pot da imediat. Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut, și sunt tare curios dacă mai urmează să publice și altceva. Eu chiar sper asta. Cam atât aș putea spune - poate dacă mi-aș aminti mai bine detalii privitoare la povestirile prezentate, aș fi spus mai multe! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!