Trilogia gemenilor, de Ágota Kristóf - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2024

Traducere: Tristana Ir

Ágota Kristóf s-a născut la Csikvánd, în Ungaria, în 1935. La douăzeci și unu de ani a emigrat, împreună cu soțul și fiica ei de patru luni, în Elveția, lăsând în urmă umbra sovietică ce amenința Ungaria. A lucrat într-o fabrică, unde a învățat limba țării adoptive. Primul roman, Marele caiet (1986), a câștigat Grand Prix Littéraire Européen al asociației scriitorilor francofoni și a fost tradus în patruzeci de limbi. A mai scris piese de teatru și povestiri, dar și romanele Dovada (1988) și A treia minciună (1991; Prix du Livre Inter, 1992), care completează Trilogia gemenilor. Ágota Kristóf a murit în 2011.

• GRAND PRIX LITTÉRAIRE EUROPÉEN 1986 • PRIX DU LIVRE INTER 1992 • GOTTFRIED KELLER PREIS 2001 • EUROPEAN LITERARY AWARD 2008 •

Totul începe în Marele Oraș, în care viața e de-acum insuportabilă, din care o mamă e nevoită să fugă, lăsându-și apoi copiii alături de bunica lor, la țară, și căutând pentru ea o soartă mai bună. Neștiutoare de carte, răutăcioasă, aceasta din urmă le face viața amară celor doi copii, gemeni în aparență fără apărare. Numai că ei nu se dau bătuți și, sprijinindu-se unul pe altul, învață pe cont propriu legile vieții, ale cruzimii, ale unei existențe pe care o urmăresc cu creionul pe hârtie. Căci, abandonați într-o țară aflată în război, lipsiți de simț moral, ei încep să-și consemneze zilnic, în jurnal, faptele, întâmplările prin care trec, măruntele sau marile nesăbuințe care-i maturizează.

„Bărbați și femei dispar fără ca nimeni să știe de ce, iar familiile lor nu vor mai avea niciodată nicio veste de la ei. 

Frontiera e reconstruită. Acum e de netrecut.

Țara noastră este înconjurată de sârmă ghimpată; suntem total rupți de restul lumii.”

Trilogia gemenilor  este un roman fenomen, de o forță literară ieșită din comun, o operă cutremurătoare și profundă, o radiografie a naturii umane, a violenței, a războiului. Vorbim despre o trilogie în sensul în care cartea de față adună laolaltă cele trei volume - Marele caiet, Dovada și A treia minciună - și urmărește povestea a doi frați gemeni, Lucas Și Klaus, într-o lume marcată de război, de oroare și sărăcie, de foamete și moartea, de marginalizare și izolare... O lume a cruzimii. Totul începe când cei doi frați sunt duși la bunica lor în timpul războiului. Departe de a fi un refugiu sigur, în care cei doi ar putea crește simțind căldura unui cămin, viața lor la țară devine o continuă luptă pentru supraviețuire, pentru adaptare. Cu siguranță, cartea de față nu doar că va deveni una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta, ci va rămâne o carte etalon pentru mine - o carte pe care, de când am citit-o, am recomandat-o oricui, dar absolut oricui. Și vreau să vă spun că, la rândul lor, persoanele care au citit-o după ce le-am recomandat-o, au recomandat-o mai departe... Tot ce sper este ca romanul lui Ágota Kristóf să ajungă la cât mai multă lume. Pentru că este o carte pur și simplu monumentală, care îți rămâne în suflet mult, mult, mult timp după ce o vei fi terminat-o!

„- Mama ta unde e?

- A murit.

- Era prea bătrână și a murit?

- Nu. A murit din pricina războiului. A omorât-o un obuz, pe ea și pe bebelușul ei care era surioara mea.

- Unde sunt ele acum?

- Morții nu sunt nicăieri și sunt peste tot.

Copilul zice:

- Sunt sus în pod. Le-am văzut. Chestia aia mare din oase și chestia aia mică din oase.”

În Marele caiet, gemenii își notează viața într-un jurnal comun - niciodată nu știi cine anume, fiindcă mereu folosesc adresarea la plural, „noi” - descriind viața lor de zi cu zi. Violența, lipsa emoției, răceala, detașarea - toate sunt dovezi ale experiențelor brutale cu care au de-a face. Au de-a face cu sărăcia lucie, cu lipsa educației, iar în aceste condiții devin pur și simplu produse ale circumstanțelor în care cresc. Într-un fel, supraviețuirea depinde de adaptare, iar adaptarea în astfel de condiții de conduce la anihilarea sentimentelor, emoțiilor, trăirilor. Dovada, pe de altă parte, urmărește momentul în care Lucas fuge din satul bunicii, și îl lasă în urmă pe fratele său, Klaus. Acum, el trebuie să își găsească locul într-o societate disfuncțională, bolnavă, care încă trăiește ororile războiului. În A treia minciuni, probabil cea mai profundă & dureroasă parte a trilogiei, linia de demarcație dintre realitate și ficțiune devine tot mai neclară - cititorul este provocat să pună sub semnul întrebării cam tot ce a citit în celelalte două părți. Pentru mine, cea de-a treia parte a fost de o durere aproape palpabilă, iar la sfârșit n-am mai putut să îmi rețin lacrimile. Am plâns pentru Lucas și Klaus, am plâns pentru întreaga familie, pentru acea parte a istoriei... Am plâns pentru toți cei care au pierit și care s-au pierdut, pentru toți cei care s-au înstrăinat de adevărata lor identitate. Oh, Doamne, ce carte superbă!

„- Da. Există vieți care sunt mai triste decât cea mai tristă dintre cărți. 

Eu spun:

- Așa e. O carte, oricât de tristă ar fi, nu poate fi la fel de tristă ca o viață.”

Cei doi gemeni sunt strâns legați de tăcere și suferință, sunt prototipuri ale copilului inocent abandonat și nevoit să crească într-o lume lipsită de compasiune, de dreptate. În Marele caiet, cei doi învață să își îngroape orice urmă de slăbiciune sau empatie, orice emoție, exersând o disciplină strictă, autoimpusă. Supraviețuirea într-o astfel de lume presupune, într-un fel, să-ți pierzi umanitatea. Cei doi devin parcă „mașinării ale supraviețuirii”, construite doar pentru un astfel de scop - sunt capabili să comită sau să îndure acte teribile de violență, fără a-și exprima durerea în vreun fel. Sunt simboluri ale unei copilării distruse, reduse la o existență dură, lipsită de emoții - inocența este sacrificată pe altarul cruzimii și nevoii de adaptare. Pe măsură ce povestea avansează, cei doi frați ajung să fie separați - în acest punct, narațiunea devine ceva mai fluidă și mai complexă, iar identitățile celor doi fuzionează, pentru ca o pagină mai târziu să devină fragmentate, sfărâmate. Simbolic, Lucas și Klaus sunt reflecții ale aceleiași ființe, ale aceluiași suflet - își pierd delimitările clare și se transformă în enigme vii, iar într-un punct ajungi să te întrebi dacă, de fapt, Lucas & Klaus au fost vreodată reali, au fost vreodată entități separate.

„Privata e în fundul grădinii. Nu e niciodată hârtie. Ne ștergem cu cele mai mari frunze de la anumite plante.

Mirosim amestecat a bălegar, pește, iarbă, ciupercă, fum, lapte, brânză, nămol, pământ, sudoare, urină, mucegai.

Puțim ca Bunica.”

Trilogia gemenilor este un roman de o complexitate și de o profunzime marcantă. Klaus și Lucas sunt părți diferite ale aceleași identități fracturate, iar încercările lor de a se separa sau de a se regăsi oglindesc modul în care trauma poate avea un impact formidabil asupra identității. Identitatea este un construct fragil, dependent de context și de experiențe - în momente de maximă suferință, granițele identității devin fragile, se estompează. După ce am închis cartea, am rămas cu un gol în interior, cu un nod în gât și cu lacrimi în ochi. Nu avem parte de concluzii confortabile, nu avem parte de soluții. Nu. Ágota Kristóf, dimpotrivă, creează o lume în care nu există dreptate, nu există inocență, nu există bunătate. O lume pe care Dumnezeu pare că a uitat-o, a trecut-o cu vederea. O lume pe care pare că Dumnezeu însuși a blestemat-o. Vă spun, am avut nevoie de câteva zile pentru a mă aduna după ce am terminat cartea - în tot acest timp, nu am putut citi nimic altceva. M-a cutremurat, m-a mișcat până la lacrimi și mi-a dat de gândit. Iubesc când o carte reușește să facă asta cu mine - să mă facă să contemplez asupra propriei vieți, poate să-mi dau seama că, uneori, sunt privilegiat. V-o recomand cu cel mai mare drag, deoarece sunt sigur că o veți simți cel puțin la fel de intens cum am simțit-o și eu!

Fiica, de Anna Giurickovic Dato - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Eroscop

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2018

Traducere: Cerasela Barbone

Anna Giurickovic Dato s-a născut în 1989 în Catania. În 2012, una dintre povestirile ei a câștigat locul întâi la concursul literar „Io, Massenzio” din cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Roma. În 2013, Anna Giurickovic Dato a fost finalistă la Premiul Chiara Giovani. Fiica este romanul său de debut. Acesta a apărut și la Editura Trei, în colecția Eroscop, în traducerea din italiană a Ceraselei Barbone.

⭐ ROMAN NOMINALIZAT LA PREMIILE STREGA 2017 & BRANCATI 2018 ⭐

Fiica descrie relația ambiguă dintre o mamă și fiica ei, atunci când se luptă pentru favorurile sexuale ale aceluiași bărbat. Silvia l-a cunoscut pe Giorgio când avea doar șaisprezece ani. Ea era o adolescentă naivă, el avea deja o carieră solidă în diplomație. Un bărbat puternic, cu un secret teribil. Două decenii mai târziu, văduvă în urma morții misterioase a lui Giorgio, Silvia se îndrăgostește de Antonio. În timpul unui prânz, ea asistă șocată la încercarea Mariei, fiica sa adolescentă, de a-i seduce iubitul. Oare Maria este cu adevărat inocentă? De ce își dorește atât de mult să-l cucerească pe Antonio? Iar Silvia chiar nu avea habar de viața secretă a lui Giorgio? Răspunsurile apar în dansul erotic al Mariei, în exaltarea lui Antonio și în amintirile senzuale ale Silviei. Fiica pune la îndoială toate certitudinile noastre: victimele sunt în același timp călăi, iar inocenții sunt și vinovați.

„- (...) Gândește-te tu că trebuie să scrii un roman despre o ceartă în familie, de exemplu. Dacă ai așterne pe hârtie, cuvânt cu cuvânt, ce își spun cu adevărat, ei bine, absolut niciodată nu i-ai putea transmite cititorului sentimentul pe care tu însuți l-ai simțit când ai asistat la ceartă în realitate.

- Deci? E mai bine să nu scrii despre asta.

- Sau scrii altceva similar, care să accentueze părțile cele mai rele și cele mai bune, care să anuleze incoerențele personajelor și să le facă să semene mai mult cu ele însele.

- De aceea modifici realitatea?

- Nu, modific ficțiunea ca să semene mai mult cu realitatea. Realitatea și ficțiunea comunică prin diferite limbaje”

Ciuuuuudată carte. Prea ciudată pentru gusturile mele. Și, dincolo de a fi fost ciudată, nici nu mi-a plăcut cum a fost scrisă - nu de alta, dar chiar n-am o problemă cu acele cărți mai ciudate, mai ieșite din comun. N-am o problemă, cel puțin atât timp cât îs scrie bine. În schimb, cartea Annei Giurickovic Dato mi s-a părut destul de superficială - poate mi-ar fi plăcut să fie pe alocuri mai profundă, să sape mai adânc în relația dintre mamă și fiică, dintre Silvia și Maria. Nu îmi amintesc prea bine ce s-a întâmplat în carte, pentru că am citit-o acum ceva timp, dar îmi amintesc bine faptul că, la un moment dat, pur și simplu îmi doream să o termin și s-o las deoparte. Nu obișnuiesc să renunț la cărți odată ce le-am început, chiar dacă se dovedește, după doar câteva pagini, că nu e ce mă așteptam și nu este pe gustul meu. Oricum, am văzut că are și un rating foarte mic pe Goodreads - nu am avut o problemă, pentru că am mai pățit să citesc cărți cu rating foarte mic cărora eu, în cele din urmă, le-am dat 5 steluțe. Am crezut că așa va fi și în cazul de față, însă se pare că m-am înșelat amarnic.

„- Fiecare ființă umană caută un ritm în orice, rutina e un ritm, tradiția e un ritm. Necesitatea imperioasă a fiecărui om, chiar și a celui mai antic...

- Omul din Neanderthal!

-... de a da o regularitate lucrurilor, ca să aibă astfel o siguranță. Repetiția, ciclitatea, tam tam.”

Nu va fi o recenzie (să-i zicem așa) lungă sau prea relevantă, pentru că nu-mi amintesc foarte clar ce anume s-a petrecut în carte. Îmi amintesc că citeam și la un moment dat eram la modul „pe bune?”, adică nu neapărat pentru că mi s-ar fi părut șocant ceea ce citesc (îmi place să fiu șocat de lucruri pe care le citesc), ci pentru că, în continuare, aveam impresia că totul e așa de sec și de plictisitor și că nu se întâmplă mai nimic care să mă antreneze în lectură. Am rămas detașat de aceasta, de toate personajele și de toate întâmplările. Nici nu-mi pot aminti dacă romanul a avut vreun pic de profunzime. Mda, am înțeles că autoarea a încercat să exploreze acea limită întunecată a omului, cu toate dorințele și pornirile sale, cu toate valențele primitive și crude, dar nu mi se pare că i-a reușit - nu că aș fi făcut-o eu mai bine, dar pur și simplu n-a fost pentru mine. Nu mi s-a părut deloc dramatică relația dintre Silvia și Maria - ba, dimpotrivă, mi s-a părut chiar superficială, „analizată” doar la suprafață. Poate, nu știu, ar fi fost mult mai inspirat dacă Anna Giurickovic Dato le-ar fi confruntat față în față pe cele două nu neapărat mai des, ci mult mai serios, mult mai sincer.

„- Altfel, e un păcat: tu citești de-a valma, dar rămâi doar cu o primă, slabă, constantă și modestă semnificație în comparație cu ceea ce scriitorul (scriitorul e un geniu!) a scris și a gândit. Nu ți se pare că e un mare păcat?”

Într-un fel, am reușit să urmăresc ideea aceasta cu „trauma” care se perpetuează din generație în generație. Întâi Silvia, apoi Maria. Dar nu mi s-a părut că a reprezentat punctul central al cărții - când, în cele din urmă, cam acesta este „factorul” care o face pe Maria să devină așa cum este. În fine. Nu știu ce v-aș mai putea spune, așa că mă voi opri aici. Am dat destul de la nimereală peste această carte, n-a fost pe lista mea de lecturi, însă am găsit-o pe Vinted la un preț foarte, foarte mic, și-am zis să-i dau o șansă (de altfel, chiar mai auzisem de ea în trecut - nu neapărat recomandată de cineva, pe cât menționată, și încă de atunci mi-a atras atenția, mai ales după ce i-am citit și descrierea). Mă bucur că am citit-o, dar nu mă bucur că nu mi-a plăcut. I-am dat două steluțe pentru că am avut răbdarea de a o fi citit până la capăt - deci, o steluță este strict pentru mine. Sunt curios, voi ați citit Fiica, de Anna Giurickovic Dato? Dacă da, cum vi s-a părut? Mă gândesc că poate dacă aș fi recenzat-o imediat ce aș fi terminat-o, aș fi putut spune mai multe despre ea, deoarece mi-aș fi amintit mai multe. Totuși, faptul că în capul meu am doar o idee vagă privitoare la ce s-a întâmplat în carte, probabil deja spune multe despre aceasta! Lecturi faine să aveți!

Surorile, de Claire Douglas - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandru Macovescu

Claire Douglas a lucrat timp de cinsprezece ani ca jurnalistă, o perioadă în care a scris în reviste pentru femei și ziare naționale. Încă de la vârsta de șapte ani și-a dorit să devină autoare de romane. Și-a împlinit visul odată cu câștigarea Premiului Marie Claire pentru Roman de Debut, cu primul său roman, Surorile (The Sisters). I-au urmat Local Girl Missing, Last Seen Alive, Do not Disturb, Then She Vanishes, Just Like Other Girls, Cuplul de la nr. 9 (The Couple at No. 9) și Fetele dispărute (The Girls Who Disappeared). Claire Douglas locuiește în Nath, împreună cu soțul ei și cei doi copii.

☣ DESPRE PRIETENII TOXICE & SECRETE ÎNTUNECATE ☣

După un accident tragic, încă suferind după moartea surorii ei gemene, Abi încearcă să-și ia viața de la capăt mutându-se la Bath. Dar când îi întâlnește pe gemenii Bea și Ben, se lasă atrasă rapid în cercul lor privilegiat și în bună măsură neliniștitor. În timp ce Abi se străduiește să țină pasul cu exigențele capricioșilor săi prieteni, încep să se petreacă lucruri tot mai stranii: îi dispar scrisori prețioase, iar în cameră îi sunt lăsate mesaje de amenințare. O fi opera frumoasei și nestatornicei Bea? Sau Abi e cea care ar face orice ca să-i atragă atenția?

„- (...) Viețile noastre ar fi distruse. Ar trebui să ne mutăm din nou. Ne-am clădit o viață aici. Nu poți spune nimănui, insistă întunecându-se la față. Niciodată.”

Surorile a fost un thriller okay - nu impresionant, nu memorabil, nu neapărat cel mai bun, dar nici cel mai plictisitor. A fost okay, o lectură lejeră, destul de rapidă, antrenantă, pe alocuri seacă și plictisitoare, dar spun asta doar din perspectiva faptului că am citit nenumărate thrillere, așadar am etaloane & standarde când vine vorba de ce anume apreciez în materie de thriller și cum apreciez astfel de lecturi. Nu pot să zic că a fost o carte nasoală, pentru că n-a fost, dar i-au lipsit multe chestii care ar fi făcut-o mult mai bună - cum ar fi tensiunea, ritmul alert. În schimb, a avut personaje destul de interesante, oarecum pe alocuri enervante și deloc digerabile, copilăroase, imature. Însă, înțeleg, înainte de toate avem de-a face cu personaje destul de dezaxate și ciudate. De la Abi, până la Beatrice și Ben, cam toată lumea e puțin hegheș și plecată pe coclauri. Mi-ar fi plăcut, poate, dacă s-ar fi întâmplat mult mai multe și autoarea n-ar fi insistat cu întâmplări inutile, lungind cartea mai mult decât ar fi trebuit. All in one, la început am vrut să-i dau doar două steluțe, însă sfârșit mi-a plăcut și m-a surprins chiar mult - îndeajuns de mult încât, în fine, să mai adaug o steluță la rating.

„- Of, Abi, îmi spune, și îi simt disperarea din voce. Nu trebuie să mai cauți pe cineva care să te salveze. Doar tu o poți face.”

Avem povestea lui Abi, care se confruntă cu trauma pierderii surorii ei geamănă, o pierdere de care altfel se simte vinovată - un accident de mașină, ea aflându-se în momentul respectiv la volan. Mda, îmi pot imagina că te simți vinovat pentru un astfel de accident, îndeajuns de vinovat încât ulterior să fii diagnosticat cu PTSD. Așadar, Abi are o minte destul de fragilă și un psihic cam la pământ. Pare pierdută, dar la un moment dat o întâlnește pe Bea - sau Bea o întâlnește pe Abi -, care seamănă foarte mult, cel puțin din punct de vedere fizic, cu sora ei. Mai mult decât atât, însăși Bea are un frate geamăn, Ben. Destul de interesant și ofertant, nu? Se împrietenesc, tralalala, Abi se mută la ei și de-aici încep lucrurile mai ciudățele. Abi și Ben încep să devină mai mult decât prieteni, dar faza este că lui Bea nu prea-i convine lucrul acesta. De ce? Habar n-am, dar deja este un red flag. Una peste alta, se dovedește că Bea e puțin cam toxică, puțin cam bolnavă, are un simț al proprietății cam patologic și, în fine, nu-i convin multe, nu doar faptul că Abi și Ben încep să aibă o relație amoroasă. Pornirile ei patologice sunt destul de violente și.... în fine, se ajunge și la altele.

„- Nu-ți dai seama? mă tângui. Cineva vrea să mă distrugă. Îmi dau seama că par foarte paranoică.”

Cam asta-i toată ideea cărții, de fapt. Dinamica toxică dintre Abi și Beatrice, mai intervine uneori și Ben în ecuație. Încetul cu încetul, ne dăm seama că Bea și Ben ascund niște chestii și că interesul lor pentru Abi depășește mai mult decât cel al unei prietenii sau al unei relații amoroase. Claire Douglas tot continuă să pistoneze pe această relație, înfățișându-ne întâmplări ciudățele, ba certuri, ba scuze și așa mai departe. La un moment dat, ajunsesem în punctul în care pur și simplu nu-mi mai plăcea de nimeni din carte, și voiam doar să văd încotro vor merge toate. Partea bună este că lectura a mers chiar foarte rapid, am dat-o gata în două reprize de citit. Scrisul mare, stilul direct, pe alocuri puțin cam forțat și cam cu prea multe detalii (ah, de asemenea, n-am putut să înțeleg faptul că Abi menționează la un moment dat că nu prea le are cu accentele, dar mereu - întrucât capitolele sunt și la persoana I, din perspectiva ei - face aprecieri privitoare la accentele celorlalți - „vag accent scoțian” și altele). Nu-mi plac detaliile irelevante dintr-un thriller, fiindcă am impresia că știrbesc din tensiunea care s-ar fi putut altfel crea. 

„Cineva s-a tot jucat cu sănătatea mea mintală de când m-am mutat. Acum știu cine.

E mereu mâna celor tăcuți.”

Cam asta v-aș putea spune despre Surorile. Este primul meu contact cu Claire Douglas, deși, dacă îmi amintesc bine, mai am și altă carte semnată de aceasta în bibliotecă. Nu, nu o voi lua prea curând în mână, cel mai probabil o voi lua atunci când voi simți nevoia unei lecturi rapide, deloc solicitante - așa cum se cade să mai avem și din când în când. Nu-i un thriller pe care l-aș recomanda fanilor acestui gen, ci mai degrabă celor care nu prea au citit până acum thrillere. Îi lipsesc destul de multe pentru a-l face un thriller de menționat, memorabil și surprinzător - are cam câte ceva din toate, dar doar puseuri vagi, nicidecum îndeajuns de bine dezvoltate pentru a te convinge. Sfârșitul, așa cum am mai spus, este unul chiar fain, și chiar nu m-am așteptat ca lucrurile să meargă într-o astfel de direcție. De fapt, ultimele cincizeci de pagini, cam așa, reușesc să salveze cartea - sunt mult mai tensionate, mult mai alerte. Înțeleg, unii autori mizează mai mereu pe sfârșitul cărții, dar pentru mine deja chestia asta a devenit răsuflată. În schimb, vorbim despre romanul de debut al autoarei - cine știe, poate pe parcurs a reușit să își mai rafineze stilul și ideile. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Anii, de Annie Ernaux - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2023

Traducere: Mădălina Ghiu

Annie Ernaux (n. 1940) s­a născut în Normandia, unde și­-a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. A fost, până în anul 2000, profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu­și simultan o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Premiul Marguerite Yourcenar, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în prestigioasa serie Quarto a Editurii Gallimard timpul vieții sale. În colecția Anansi. World Fiction au apărut și romanele: Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, Tânărul. Fotojurnal și Locul. Evenimentul. 

⋆.˚🦋༘⋆ BIOGRAFIA COLECTIVĂ A TIMPULUI, SPAȚIULUI & OAMENILOR ⋆.˚🦋༘⋆

La publicarea din Franța, în 2008, Anii a fost primită cu surprindere. Deși Annie Ernaux era deja de decenii o scriitoare iubită și premiată, Anii a reprezentat, în mult feluri, un nou început: atât un volum de memorii al unei întregi generații, dar și povestea unor oameni ce-și relatează istoria unică. Poate de aceea naratoarea cărții evită pronumele „eu”, alegând să folosească „noi”. Anii este o rememorare a perioadei 1941-2006, realizată cu ajutorul senzațiilor trecute și prezente, al fotografiilor, cărților, cântecelor, radioului, televiziunii, reclamelor, știrilor, totul contrastând cu însemnările de jurnal adunate de-a lungul a șase decenii.

„(...) Și tocmai cu percepțiile și senzațiile trăite de adolescentă brunetă, cu ochelari, de paisprezece ani și jumătate, scrisul de aici poate redescoperi ceva strecurat din anii cinzeci, poate surprinde reflexia proiectată de istoria colectivă pe ecranul memoriei individuale.”

Am citit absolut tot scris de Annie Ernaux - ce a fost tradus la noi, în special. Știam de ea înainte de a fi câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2022, fiind familiarizat cu anumite fragmente. Așadar, m-a bucurat enorm anunțul câștigării premiului (știam că-l merită) și, mai mult decât atât, faptul că prietenii de la Editura Pandora M și-au îmbogățit extraordinarul portofoliu literar (și) cu această autoare. Volumul de față este o operă unică, pur și simplu splendidă, situată la granița dintre autobiografie și roman colectiv, o narațiune ce împletește memoria individuală cu istoria colectivă. Ernaux scrie o „autobiografie impersonală”, evitând convențiile clasice ale scrierilor de acest tip, iar viața ei devine nu neapărat o poveste personală, ci o oglindă a societății franceze de-a lungul deceniilor. Timpul capătă o formă aparte, iar fluxul amintirilor devine materie primă vie, fluidă, care captează esența și sublimul unei epoci întregi. Folosindu-se de obiecte, de întâmplări, de dialoguri, de evenimente personale sau mai puțin personale, Annie Ernaux a scris un jurnal ale cărui însemnări se întind de-a lungul a șase decenii. Un jurnal pe care l-am parcurs cu emoție, bucurându-mă atât de valoarea sa literară, cât și de valoarea sa de document istoric. Annie Ernaux scrie absolut splendid, iar scriitura ei te vrăjește, te învăluie într-o îmbrățișare caldă.

„În această vară a lui 1980, timpul tinereții ei îi apare ca un spațiu nelimitat, luminos, în care ea ocupă toate colțurile și pe care îl cuprinde cu privirea actuală fără a distinge nimic precis. Că această lume este în spatele ei o uimește. Pentru prima dată în acest an, a înțeles sensul cumplit al expresiei «nu am decât o viață».”

Cartea este o cronică a vieții autoarei - începând cu copilăria, în perioada de după cel de-al doilea război mondial (nu voi scrie denumirea cu litere mari, întrucât niciun război nu merită acest lucru), și până în perioada actuală. Însă, în loc să fie doar despre viața ei, Annie Ernaux transformă totul într-o frescă a întregii societăți franceze, un jurnal colectiv al generației autoarei, a timpurilor în care a crescut. Ernaux vorbește despre trecerea timpului, despre cum aceasta modelează percepțiile, amintirile și chiar cultura. Romanul este un colaj de scene, imagini și gânduri - de la momente intime, din viața personală a autoarei, la evenimente istorice, generale, care au marcat societatea respectivă. Fiecare an, fiecare moment - surprinse în fotografii trecătoare ale lumii în schimbare; amintirea nu este doar a unei femei, anii nu sunt doar ai acesteia, ci sunt ai unei întregi societăți. Citind-o, este ca și cum ai răsfoi un album foto - vast, incomplet. Annie Ernaux își amintește nu doar întâmplări din propria-i viață, ci și cele din jurul ei - schimbări politice și sociale din Franța, micile detalii care au modelat identitatea și cultura acestei țări.

„Între ceea ce nu este încă și ceea ce este, conștiința rămâne goală pentru o scurtă clipă.”

Textul are o profundă dimensiune colectivă (reiterată și prin modul în care autoarea folosește pronumele personal) pentru a-și relata experiențele. Astfel, devine o cronică a memoriei publice, nu doar a unei vieți individuale. De la primele iubiri sau bucuriile copilăriei, până la imagini privitoare la consumerismul în plină expansiune, apariția televizorului, modificările culturale din anii ’60 și ’70, întreaga carte este impregnată de un sentiment acut de melancolie, dar în același timp de conștientizarea faptului că este firesc ca lucrurile să se schimbe și ca timpul să fie ireversibil. Chiar dacă Annie Ernaux are un stil relativ simplu, acesta este de o eleganță, o precizie emoțională și intelectuală remarcabilă. Un stil clar, care curge, încărcat de semnificații și de profunzime. Ernaux are, cel puțin în această carte, un stil aproape jurnalistic, evitând excesul sentimental, dar totuși reușește să creeze o atmosferă de nostalgie, de reflecție profundă. Deși descrie momente foarte intime, uneori, o face într-o manieră aproape detașată, ca și cum ar privi totul din exterior, de la distanță (atât spațială, cât și temporală). Într-un fel, evenimentele și emoțiile sunt privite cu o înțelepciune retrospectivă, înțelepciunea cuiva care a trecut prin viață și a cunoscut schimbările acesteia, le-a acceptat.

„Forma cărții ei nu se poate ivi, așadar, decât dintr-o cufundare în imaginile propriei memorii pentru a detalia semnele specifice ale perioadei, anul, mai mult sau mai puțin sigur, în care sunt situate - pentru a le lega treptat de altele, străduindu-se să reasculte cuvintele oamenilor, comentariile despre evenimente și obiecte, extrase din masa discursurilor plutitoare, acea rumoare care transmite neobosit formulările continue a ceea ce suntem și trebuie să fim, gândim, credem, ne temem, sperăm. Va folosi ceea ce această lume a imprimat în ea și în contemporanii ei pentru a reconstitui un timp comun, cel care a curs de atâta timp în urmă până astăzi - prin regăsirea memoriei colective într-o memorie individuală, va putea fi redată dimensiunea trăită a Istoriei.”

Anii dă voce unei întregi generații, are o valoare istorică care nu poate fi contrazisă. Femeia care crește, iubește, este dezamăgită, care se bucură și râde, care îmbătrânește, reflectă asupra schimbărilor societății și, astfel, devine reprezentarea unei generații care a traversat decenii de transformări radicale, de reinventări. Annie Ernaux ne demonstrează că memoria individuală nu poate fi separată de memoria colectivă. Viața noastră personală nu poate fi înțeleasă pe deplin decât în contextul istoric, social și cultural în care am crescut. Fragilitatea timpului și a memoriei sunt evidente, cu atât mai mult ca parte a înaintării în vârstă. Există o melancolie profundă în cartea de față - eu, cel puțin, n-am putut să n-o simt: ca și cum viața este o succesiune de momente efemere pe care încercăm să le păstrăm în sufletul nostru, într-o formă sau alta, dar care, în cele din urmă, ajung să fie uitate. Atunci când le scrii, în schimb, este mult mai ușor să revii asupra lor - asupra ta - și să-ți analizezi, retrospectiv, viața și devenirea. Într-o lume în care totul este în continuă & rapidă schimbare, Ernaux caută să dea un sens trecutului, pentru a-și înțelege prezentul. Dar, în același timp, autoarea pare să accepte că o parte din viața noastră este destinată să fie uitată, să fie pierdută în haosul și dinamica incertă a timpului. Iubesc cum scrie Annie Ernaux și nu voi înceta, vreodată, să-i recomand cărțile absolut oricui!

Alte recenzii ale cărților scrise de Annie Ernaux apărute și pe blog:

 | Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei | Locul. Evenimentul |

Labirint, de Burhan Sönmez - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2021

Traducere: Adal Hanzade

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a și profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste și ziare, cu articole pe teme culturale și politice. A fost membru al Societății pentru Drepturile Omului (IHD) și fondator al Fundației pentru Cercetare Sociala, Cultura și Arta (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliției turce și s-a refugiat pentru o perioada mai lungă în Marea Britanie. În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazanoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate și inocenți, recompensat cu premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai prețioase distincții literare din Turcia). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, publicat în 2015 (apărut și la Editura Trei, 2024, în traducerea lui Leila Ünal), i-a adus Premiul EBRD pentru Literatură în 2018. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în același an. Cărțile sale au fost traduse în 36 de limbi. În prezent, Burhan Sönmez își împarte viața între Cambridge și Istanbul. La Editura Pandora M, în traducerea Veronicăi D. Niculescu, a mai apărut și romanul Piatră și umbră. 

ꡙ‍ ꡌ‍ ꡚ‍ MEMORIA FRAGMENTATĂ & CIOBURILE IDENTITĂȚII ꡙ‍ ꡌ‍ ꡚ‍

Un cântăreț de blues încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, însă se trezește în spital, fără a-și mai aminti de ce-a vrut să-și ia viața. Are doar amintiri disparate, fără legătură cu persoana lui și situate foarte vag în timp. Știe ca Imperiul Otoman s-a prăbușit și că ultimul sultan a murit, dar n-are idee când s-au întâmplat aceste lucruri. Mintea lui e asemenea unui labirint prin încrengăturile căruia rătăcește neajutorat în căutarea ieșirii. Înțesat cu mici povești borgesiene, romanul lui Burhan Sönmez își pune cititorii în fața unei întrebări profunde: ce este mai eliberator pentru individ sau societate – să-și cunoască trecutul sau să-l uite?

„Auziseră că la început a fost cuvântul, acum, din vocea anticarului aud și că la sfârșit va rămâne tot cuvântul. Viața înseamnă să înțelegi cuvântul. Și într-un sfârșit, când anticarul spune, mișcându-și buzele încet, că și moartea este de fapt alcătuită din cuvinte, tinerii își ridică capetele și îl privesc (...). Când aud că moartea este formată dintr-un cuvânt, ies pe ușă încetișor la fel cum am venit.”

Labirint, cartea semnată de Burhan Sönmez, este precum o călătorie splendidă prin cele mai confuze și neobișnuite colțuri ale sufletului uman, o radiografie profundă a identității, memoriei și sensului vieții. Am avut ocazia de a-l întâlni pe Burhan Sönmez în cadrul serilor organizate la festivalul FILIT - și am descoperit un om de o inteligență aparte și de o profunzime extraordinară. Cu un stil meditativ & introspectiv, Burhan Sönmez ne introduce în lumea confuză & fragilă a unui bărbat care și-a pierdut trecutul, dar doar pentru a-și reconsidera prezentul. Romanul este mai puțin o poveste în sens clasic și mai mult o călătorie spre interior, o odisee a unei minți rătăcite în „propriul labirint”. Amnezia reprezintă punctul de plecare - Boratin (ce nume frumos, nu?), un cântăreț de blues din Istanbul, supraviețuiește încercării de a se sinucide după ce se aruncă de pe Podul Bosfor. În urma acestui gest - deja de o disperare supremă - se trezește într-un pat de spital, fără a-și aminti prea multe despre viața sa anterioară. Pierderea memoriei devine „motorul” explorării subtile a identității și sensului existenței. Amnezia lui Boratin este expresia unui gol existențial profund - în loc să încerce să-și recupereze amintirile, identitatea trecută, Boratin pare mai degrabă dornic să trăiască fără trecut, să se reconstruiască pe sine într-o lume nouă, aparent necunoscută, care i se deschide în fața ochilor cu atât de multe posibilități...

„În vis nu există trecut. Omul trăiește doar acel moment în vis, nu cunoaște trecutul. Așa sunt eu.”

„Acțiunea romanului” este precum un drum în cerc, în jurul unui punct central, un joc de oglinzi, mai mult decât a avea un fir epic specific, linear. Nu există o evoluție clasică a evenimentelor, ci o serie de întâlniri și, ulterior, reflecții ale acestora, în urma cărora Boratin fie devine mai confuz, fie începe încetul cu încetul să îți redescopere identitatea. Pe măsură ce Boratin descoperă orașul Istanbul, totul se transformă într-un dialog introspectiv continuu, unde fiecare pas pe străzile înguste și dinamice îl face să se adâncească și mai mult în propria-i minte. Acesta își petrece zilele încercând să redescopere lumea din jurul său, ca un nou-născut, vorbind cu prietenii și cunoscuții care îi povestesc despre viața pe care a avut-o înainte de respectivul eveniment. Totuși, parcă fiecare conversație și fiecare întâmplare îl adâncesc și mai mult în hăul întunecat al amneziei și uitării - ca și cum viața sa anterioară nu i-ar fi aparținut vreodată; așadar, cum să se întoarcă înapoi la ce a fost?! De altfel, se creează o atmosferă clară de ambiguitate și incertitudine, o atmosferă care reflectă întocmai starea mentală a personajului. Amnezia nu este tratată drept o problemă care are nevoie de rezolvare, ci drept o oportunitate cu ajutorul căreia Boratin poate descoperi în sfârșit cine este cu adevărat & care este sensul său. În loc să fie obsedat de trecut, Boratin se întreabă ce înseamnă să trăiești fără amintiri și dacă identitatea & individul sunt, într-adevăr, definite de acestea.

„Caut un cuvânt în care să cred. Pe morți îi cred vii și poate că pe mulți vii îi cred morți. Mintea mea este un cimitir în care viii și morții dorm îmbrățișați. Mirosul de carne putredă se amestecă cu parfumurile îmbătătoare. Cine vorbește, cine se vaită, cine se va trezi mâine dimineață și va merge la serviciu? Atunci când un telefon va suna, cine se va întinde și va lua receptorul, va vorbi, va fi curios?”

Boratin este un personaj izolat, singur, oarecum tragic. Prin amnezia sa, Burhan Sönmez ridică întrebări existențiale profunde - ce suntem fără trecutul nostru, cum ne definesc amintirile pe care le purtăm cu noi identitatea, am putea trăi - pur și simplu, în prezent - fără povara trecutului? Răspunsurile sunt la latitudinea cititorului. Mesajul pe care îl transmite, de asemenea, este că viața seamănă perfect cu un labirint - este plină de căi înșelătoare, de drumuri aparent primitoare, dar care se dovedesc a fi fără sfârșit. De ziduri care se ridică în momentele cele mai puțin așteptate. Burhan Sönmez sugerează că, uneori, încercarea de a înțelege trecutul sau de a ne găsi un sens specific în viață poate fi o capcană. Poate că răspunsul nu presupune întotdeauna să ne înțelegem trecutul sau să înțelegem rațional evenimentele prin care trecem - ci presupune faptul că viața, în esență, este și va fi o enigmă pe care nu o vom putea vreodată desluși în totalitate. Un alt substrat al cărții este cel al traumei - deși nu este întocmai clar de ce Boratin a încercat să-și pună capăt zilelor, gestul său și pierderea memoriei indică, în cele din urmă, o suferință adânc înrădăcinată în sufletul său. 

„A treia mare invenție a omenirii este poate o singură întrebare. Învață acea întrebare acasă ori la școală, iar apoi toată viața încearcă să o uite. O atingere caldă, o sorbitură umedă. Ce este după moarte? întreabă ei. Atunci când omul moare, se termină tot ori începe o nouă viață? A treia mare invenție este o întrebare ca aceasta. Nimeni nu-i cunoaște răspunsul. Sunt cei care găsesc un răspuns și cred în el, dar una e să crezi, alta e să știi. Ce mi se va întâmpla după moarte? Diferența dintre mine și porumbel se află la această graniță. Porumbelul știe ceea ce există, el trăiește la această graniță. Eu însă mă gândesc la ceea ce nu există, încercând să trec de granița aceasta.”

În acest punct, amnezia devine un mecanism de coping, o formă de a scăpa de trauma nenumită, o alegere inconștientă de a scăpa de durerea care l-a împins spre un astfel de gest. În amnezie, Boratin se simte protejat, se simte în siguranță, dar în același timp aceasta este reprezentată și sub forma unei închisori - în propria-i minte întunecată, goală. Labirint este un roman profund poetic, introspectiv, emoționant și plin de imagini revelatoare. Fiecare frază este atent construită, abundă de emoție și adaugă poveștii noi straturi de semnificație. Stilul lui Burhan Sönmez este unul liric, aproape muzical, și dă romanului valențele unei povești cu tâlc, din care ai ce învăța. Boratin, pierzându-și amintirile și identitatea, este forțat să se confrunte cu posibilitatea de a trăi fără răspunsuri clare, fără coordonate în această viață dinamică, haotică. Totuși, în același timp este pus față în față cu posibilitatea de a se reinventa, de a fi un altul. În loc să devină și mai confuz, mai speriat, Boratin, dimpotrivă, acceptă faptul că acesta ar putea reprezenta un nou start, un nou început - unul al unei vieți poate mai frumoase, lipsite de traume, de durere și lacrimi. Mi-a plăcut extraordinar de mult această carte și, de altfel, eu chiar consider că Burhan Sönmez este un candidat cu șanse mari pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Las această mențiune aici drept dovadă a faptului că, într-o zi, va fi laureat al acestui premiu!