Mar del Plata, de Claudio Fava - Recenzie

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Grey Spot

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2023

Traducere: Ingrid Beatrice Coman-Prodan

Claudio Fava (născut la 15 aprilie 1957 în Catania, Sicilia) este jurnalist, scenarist, scriitor și politician italian. Este coordonatorul Secretariatului Național al Partidului Sinistra Ecologia Libertà (SEL). Până în 2009, a fot deputat în Parlamentul European al Stângii Democrate (SD), parte a Grupului Socialist. A scris pentru diferite ziare și posturi de televiziune, acoperind probleme diverse, de la cele din zonele războiului și lupta de înăbușire a Costa Nostra din Sicilia, până la procesele dificile de pace din America de Sud. Locuiește în Italia. Romanul Mar del Plata fost publicat în Italia, în 2013.

✊ SOLIDARITATE. CURAJ. REZISTENȚĂ. PRIETENIE ✊

Bazat pe o poveste adevărată, romanul lui Claudio Fava definește prietenia, solidaritatea, sacrificiul și libertatea în Argentina asuprită de discreționarul Videla. Jucătorii echipei de rugby din Mar del Plata reprezintă poporul oricărui regim dictatorial. Fava aduce în prim-plan teme încă dezbătute în procese pentru crime împotriva umanității.

„- E-adevărat. Scrieți că scârboșeniile astea n-ar trebui să se-ntâmple în sport, puta madre! Argentina are nevoie de aer curat, mai ales acum, când vin Mondialele.”

Inspirat din fapte reale, Mar del Plata pur și simplu te zguduie, spunând o poveste emoționantă & tragică despre suferință, curaj, rezistență, solidaritate și prietenie. Fava, cu un stil concis și direct, vorbește despre trauma dictatorială din Argentina, plasându-ne în mijlocul unei echipe de tineri rugbiști care, fără să își dorească neapărat, devin simboluri ale curajului și rezistenței în fața opresiunii. Într-un mod profund uman, povestea redă conflictele din interiorul unei societăți rupte, fragmentate și dezbinate de puterea dictatorială. Totul începe când echipa de rugby din orașul argentinian Mar del Plata decide să își joace ultimul meci, în ciuda presiunilor și amenințărilor regimului dictatorial. Într-o țară în care teroarea, violența și crimele în numele statului erau ceva la ordinea zilei, acești tineri refuză să cedeze în fața fricii, să își dea deoparte valorile, deși știu că își asumă un risc uriaș și ar putea plăti cu propria viață. Romanul lui Claudio Fava ne pune față în față cu supremația & puterea demnității umane, iar actul de sfidare a regimului - prin simpla acceptare a unui ultim joc - devine, de fapt, un simbol profund al luptei pentru libertate. Puși să aleagă între a da dovadă de lașitate și onoare, urmându-și visurile, este clar ce vor alege cei din echipa Mar del Plata...

„Zece mii de persoane care mărșăluiau imobile, impertinente, un gest de sfidare care transformă tăcerea aceea într-o muzică, fiecare pas era un gând interzis, fiecare lovitură de picior era un ultim salut adus Argentinei care de-acum își măcelărea propriii fii în mijlocul străzilor, care ajunsese să mestece carne din propria carne, care se juca de-a viața și de-a moartea în numele absurd al patriei.”

Tinerii sportivi, plini de viață și visuri și speranțe, știu că își asumă un destin tragic. Tocmai acest lucru îi transformă, de fapt, într-un fel de „martiri”. Căpitanul echipei, în special, se remarcă printr-o forță interioară aparte, prin capacitatea de a-i inspira pe cei din jur, chiar și în fața unei morți iminente. Într-un fel, aceștia devin simbolul real al unei generații care și-a sacrificat tinerețea și visurile pe altarul unui regim dictatorial terifiant - fiecare dintre acești băieți devine o dovadă tragică, din păcate, a faptului că omul, în cele din urmă, întotdeauna are ceva de spus și de demonstrat. Ei nu sunt descriși drept eroi invulnerabili, ci drept oameni obișnuiți care, deși se regăsesc în situații limită, au curajul de a merge mai departe, de a se alinia visurilor pe care le au, în ciuda faptului că simt frică, în ciuda faptului că știu ce, cel mai probabil, urmează să se întâmple. Este un roman despre cum să-ți păstrezi demnitatea - chiar și atunci când toate „șansele” par să fie împotriva ta. Din păcate, duritatea realității este înfățișată în această carte - lupta pentru dreptate nu este întotdeauna încununată de succes, dar reminescențele sale se vor fi făcut resimțite mult, mult timp de-acum înainte. Întocmai acest curaj face ca povestea să devină atât de puternică și atât, atât de profundă.

„Pablo ieși la fereastră în maiou; văzu Buickul, văzu polițiștii (...). Se-ncălță și ieși în grabă. Maică-sa nici măcar nu-ncercă să-l oprească: îl văzu cățărându-se pe scări, apoi apărură ăia doi în impermeabile largi care urcau scările câte trei odată. Unul din ei avea în mână o pușcă scurtă ca o măturică. Femeia își duse o mâna la gură și-și mușcă degetul până la sânge. Se gândi ce proastă fusese că făcuse un singur copil.”

Eroii lui Claudio Fava poate nu sunt victorioși, dar devin memorabili prin refuzul de a ceda. Dictatura argentiniană, opresiunea sistemică a disidenței, toate acestea sunt reiterate prin destul celor din echipa Mar del Plata. Fava nu idealizează suferința, nu glorifică jertfa, ci ne arată în mod direct și fără vreun filtru modul în care dictaturile extremiste (pleonasm?) calcă în picioare viața și visurile oamenilor. Stilul lui Claudio Fava este laconic, dar extrem de puternic, relevant, pe alocuri profund și emoționant. De fapt, nici nu are nevoie să folosească metafore elaborate sau alte „artificii stilistice” pentru a transmite un mesaj de o profunzime aparte - fragilitatea umană pusă în contrast cu brutalitatea regimului politic contemporan cărții. Astfel, reușești să te conectezi mult mai intens cu personalele și să înțelegi dimensiunea umană, reală, a tragediei lor - o dimensiune care cu siguranță și-a găsit, din păcate, corespondenți și în lumea reală. Mar del Plata a fost o carte care, deși are dimensiuni reduse și se citește foarte rapid, pur și simplu m-a cutremurat, mi-a rupt sufletul și, la sfârșit, m-a regăsit cu lacrimi în ochi. O adevărată surpriză literară - iar totul a fost cu atât mai intens când am aflat că, de fapt, autorul s-a inspirat dintr-o poveste adevărată... Cât de tragic și nedrept!

„(...) era atârnat de un cârlig de măcelar în podul de la Capucha și din pântecul lui spintecat călăii lăsau să se scurgă pentru totdeauna sânge, pișat, viață; se uitau cam scârbiți la balta închisă la culoare care creștea sub corpul ăla muribund și între timp fumau și se gândeau că după asta avea să le revină sarcina să curețe; dacă ar fi fost după ei, l-ar fi aruncat dintr-un avion, l-ar fi răpus cu o lovitură de baionetă; ei bine, nu, Montero ținea neapărat, al dracului de mult ținea.”

Romanul lui Claudio Fava vorbește despre fragilitatea libertății și despre prețul pe care, într-un regim dictatorial, cei care o apără ajung să-l plătească. Într-o astfel de dinamică politică și socială, nimeni nu este cu adevărat în siguranță, iar cei care îndrăznesc chiar și într-o mică măsură să sfideze autoritatea, adesea plătesc cu viața. Uneori, de fapt, nici nu trebuie să iei parte la astfel de acte - este îndeajuns doar ca o persoană - care se găsește pe o anumită treaptă socială - să nu te placă. Însă, în mijlocul acestei suferințe omniprezente, romanul ne amintește cât de puternică este solidaritatea, prietenia, cât de frumos și curajos poate fi omul... Chiar dacă este o carte cu un final tragic, curajul tinerilor rugbiști continuă să rămână un exemplu pentru generațiile viitoare - o dovadă a faptului că, uneori, demnitatea poate fi chiar mai importantă decât supraviețuirea. După ce am terminat cartea, am rămas cu un gust amar - un sentiment de revoltă care, pe alocuri, se amesteca cu admirația. Curajul de a înfrunta cele mai cumplite circumstanțe, cu fruntea sus și păstrându-ți demnitatea și valoarea umană, nu are cum să nu te inspire! O recomand din tot sufletul absolut oricui care vrea să citească o carte memorabilă!

Trilogia gemenilor, de Ágota Kristóf - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2024

Traducere: Tristana Ir

Ágota Kristóf s-a născut la Csikvánd, în Ungaria, în 1935. La douăzeci și unu de ani a emigrat, împreună cu soțul și fiica ei de patru luni, în Elveția, lăsând în urmă umbra sovietică ce amenința Ungaria. A lucrat într-o fabrică, unde a învățat limba țării adoptive. Primul roman, Marele caiet (1986), a câștigat Grand Prix Littéraire Européen al asociației scriitorilor francofoni și a fost tradus în patruzeci de limbi. A mai scris piese de teatru și povestiri, dar și romanele Dovada (1988) și A treia minciună (1991; Prix du Livre Inter, 1992), care completează Trilogia gemenilor. Ágota Kristóf a murit în 2011.

• GRAND PRIX LITTÉRAIRE EUROPÉEN 1986 • PRIX DU LIVRE INTER 1992 • GOTTFRIED KELLER PREIS 2001 • EUROPEAN LITERARY AWARD 2008 •

Totul începe în Marele Oraș, în care viața e de-acum insuportabilă, din care o mamă e nevoită să fugă, lăsându-și apoi copiii alături de bunica lor, la țară, și căutând pentru ea o soartă mai bună. Neștiutoare de carte, răutăcioasă, aceasta din urmă le face viața amară celor doi copii, gemeni în aparență fără apărare. Numai că ei nu se dau bătuți și, sprijinindu-se unul pe altul, învață pe cont propriu legile vieții, ale cruzimii, ale unei existențe pe care o urmăresc cu creionul pe hârtie. Căci, abandonați într-o țară aflată în război, lipsiți de simț moral, ei încep să-și consemneze zilnic, în jurnal, faptele, întâmplările prin care trec, măruntele sau marile nesăbuințe care-i maturizează.

„Bărbați și femei dispar fără ca nimeni să știe de ce, iar familiile lor nu vor mai avea niciodată nicio veste de la ei. 

Frontiera e reconstruită. Acum e de netrecut.

Țara noastră este înconjurată de sârmă ghimpată; suntem total rupți de restul lumii.”

Trilogia gemenilor  este un roman fenomen, de o forță literară ieșită din comun, o operă cutremurătoare și profundă, o radiografie a naturii umane, a violenței, a războiului. Vorbim despre o trilogie în sensul în care cartea de față adună laolaltă cele trei volume - Marele caiet, Dovada și A treia minciună - și urmărește povestea a doi frați gemeni, Lucas Și Klaus, într-o lume marcată de război, de oroare și sărăcie, de foamete și moartea, de marginalizare și izolare... O lume a cruzimii. Totul începe când cei doi frați sunt duși la bunica lor în timpul războiului. Departe de a fi un refugiu sigur, în care cei doi ar putea crește simțind căldura unui cămin, viața lor la țară devine o continuă luptă pentru supraviețuire, pentru adaptare. Cu siguranță, cartea de față nu doar că va deveni una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta, ci va rămâne o carte etalon pentru mine - o carte pe care, de când am citit-o, am recomandat-o oricui, dar absolut oricui. Și vreau să vă spun că, la rândul lor, persoanele care au citit-o după ce le-am recomandat-o, au recomandat-o mai departe... Tot ce sper este ca romanul lui Ágota Kristóf să ajungă la cât mai multă lume. Pentru că este o carte pur și simplu monumentală, care îți rămâne în suflet mult, mult, mult timp după ce o vei fi terminat-o!

„- Mama ta unde e?

- A murit.

- Era prea bătrână și a murit?

- Nu. A murit din pricina războiului. A omorât-o un obuz, pe ea și pe bebelușul ei care era surioara mea.

- Unde sunt ele acum?

- Morții nu sunt nicăieri și sunt peste tot.

Copilul zice:

- Sunt sus în pod. Le-am văzut. Chestia aia mare din oase și chestia aia mică din oase.”

În Marele caiet, gemenii își notează viața într-un jurnal comun - niciodată nu știi cine anume, fiindcă mereu folosesc adresarea la plural, „noi” - descriind viața lor de zi cu zi. Violența, lipsa emoției, răceala, detașarea - toate sunt dovezi ale experiențelor brutale cu care au de-a face. Au de-a face cu sărăcia lucie, cu lipsa educației, iar în aceste condiții devin pur și simplu produse ale circumstanțelor în care cresc. Într-un fel, supraviețuirea depinde de adaptare, iar adaptarea în astfel de condiții de conduce la anihilarea sentimentelor, emoțiilor, trăirilor. Dovada, pe de altă parte, urmărește momentul în care Lucas fuge din satul bunicii, și îl lasă în urmă pe fratele său, Klaus. Acum, el trebuie să își găsească locul într-o societate disfuncțională, bolnavă, care încă trăiește ororile războiului. În A treia minciuni, probabil cea mai profundă & dureroasă parte a trilogiei, linia de demarcație dintre realitate și ficțiune devine tot mai neclară - cititorul este provocat să pună sub semnul întrebării cam tot ce a citit în celelalte două părți. Pentru mine, cea de-a treia parte a fost de o durere aproape palpabilă, iar la sfârșit n-am mai putut să îmi rețin lacrimile. Am plâns pentru Lucas și Klaus, am plâns pentru întreaga familie, pentru acea parte a istoriei... Am plâns pentru toți cei care au pierit și care s-au pierdut, pentru toți cei care s-au înstrăinat de adevărata lor identitate. Oh, Doamne, ce carte superbă!

„- Da. Există vieți care sunt mai triste decât cea mai tristă dintre cărți. 

Eu spun:

- Așa e. O carte, oricât de tristă ar fi, nu poate fi la fel de tristă ca o viață.”

Cei doi gemeni sunt strâns legați de tăcere și suferință, sunt prototipuri ale copilului inocent abandonat și nevoit să crească într-o lume lipsită de compasiune, de dreptate. În Marele caiet, cei doi învață să își îngroape orice urmă de slăbiciune sau empatie, orice emoție, exersând o disciplină strictă, autoimpusă. Supraviețuirea într-o astfel de lume presupune, într-un fel, să-ți pierzi umanitatea. Cei doi devin parcă „mașinării ale supraviețuirii”, construite doar pentru un astfel de scop - sunt capabili să comită sau să îndure acte teribile de violență, fără a-și exprima durerea în vreun fel. Sunt simboluri ale unei copilării distruse, reduse la o existență dură, lipsită de emoții - inocența este sacrificată pe altarul cruzimii și nevoii de adaptare. Pe măsură ce povestea avansează, cei doi frați ajung să fie separați - în acest punct, narațiunea devine ceva mai fluidă și mai complexă, iar identitățile celor doi fuzionează, pentru ca o pagină mai târziu să devină fragmentate, sfărâmate. Simbolic, Lucas și Klaus sunt reflecții ale aceleiași ființe, ale aceluiași suflet - își pierd delimitările clare și se transformă în enigme vii, iar într-un punct ajungi să te întrebi dacă, de fapt, Lucas & Klaus au fost vreodată reali, au fost vreodată entități separate.

„Privata e în fundul grădinii. Nu e niciodată hârtie. Ne ștergem cu cele mai mari frunze de la anumite plante.

Mirosim amestecat a bălegar, pește, iarbă, ciupercă, fum, lapte, brânză, nămol, pământ, sudoare, urină, mucegai.

Puțim ca Bunica.”

Trilogia gemenilor este un roman de o complexitate și de o profunzime marcantă. Klaus și Lucas sunt părți diferite ale aceleași identități fracturate, iar încercările lor de a se separa sau de a se regăsi oglindesc modul în care trauma poate avea un impact formidabil asupra identității. Identitatea este un construct fragil, dependent de context și de experiențe - în momente de maximă suferință, granițele identității devin fragile, se estompează. După ce am închis cartea, am rămas cu un gol în interior, cu un nod în gât și cu lacrimi în ochi. Nu avem parte de concluzii confortabile, nu avem parte de soluții. Nu. Ágota Kristóf, dimpotrivă, creează o lume în care nu există dreptate, nu există inocență, nu există bunătate. O lume pe care Dumnezeu pare că a uitat-o, a trecut-o cu vederea. O lume pe care pare că Dumnezeu însuși a blestemat-o. Vă spun, am avut nevoie de câteva zile pentru a mă aduna după ce am terminat cartea - în tot acest timp, nu am putut citi nimic altceva. M-a cutremurat, m-a mișcat până la lacrimi și mi-a dat de gândit. Iubesc când o carte reușește să facă asta cu mine - să mă facă să contemplez asupra propriei vieți, poate să-mi dau seama că, uneori, sunt privilegiat. V-o recomand cu cel mai mare drag, deoarece sunt sigur că o veți simți cel puțin la fel de intens cum am simțit-o și eu!

Fiica, de Anna Giurickovic Dato - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Eroscop

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2018

Traducere: Cerasela Barbone

Anna Giurickovic Dato s-a născut în 1989 în Catania. În 2012, una dintre povestirile ei a câștigat locul întâi la concursul literar „Io, Massenzio” din cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Roma. În 2013, Anna Giurickovic Dato a fost finalistă la Premiul Chiara Giovani. Fiica este romanul său de debut. Acesta a apărut și la Editura Trei, în colecția Eroscop, în traducerea din italiană a Ceraselei Barbone.

⭐ ROMAN NOMINALIZAT LA PREMIILE STREGA 2017 & BRANCATI 2018 ⭐

Fiica descrie relația ambiguă dintre o mamă și fiica ei, atunci când se luptă pentru favorurile sexuale ale aceluiași bărbat. Silvia l-a cunoscut pe Giorgio când avea doar șaisprezece ani. Ea era o adolescentă naivă, el avea deja o carieră solidă în diplomație. Un bărbat puternic, cu un secret teribil. Două decenii mai târziu, văduvă în urma morții misterioase a lui Giorgio, Silvia se îndrăgostește de Antonio. În timpul unui prânz, ea asistă șocată la încercarea Mariei, fiica sa adolescentă, de a-i seduce iubitul. Oare Maria este cu adevărat inocentă? De ce își dorește atât de mult să-l cucerească pe Antonio? Iar Silvia chiar nu avea habar de viața secretă a lui Giorgio? Răspunsurile apar în dansul erotic al Mariei, în exaltarea lui Antonio și în amintirile senzuale ale Silviei. Fiica pune la îndoială toate certitudinile noastre: victimele sunt în același timp călăi, iar inocenții sunt și vinovați.

„- (...) Gândește-te tu că trebuie să scrii un roman despre o ceartă în familie, de exemplu. Dacă ai așterne pe hârtie, cuvânt cu cuvânt, ce își spun cu adevărat, ei bine, absolut niciodată nu i-ai putea transmite cititorului sentimentul pe care tu însuți l-ai simțit când ai asistat la ceartă în realitate.

- Deci? E mai bine să nu scrii despre asta.

- Sau scrii altceva similar, care să accentueze părțile cele mai rele și cele mai bune, care să anuleze incoerențele personajelor și să le facă să semene mai mult cu ele însele.

- De aceea modifici realitatea?

- Nu, modific ficțiunea ca să semene mai mult cu realitatea. Realitatea și ficțiunea comunică prin diferite limbaje”

Ciuuuuudată carte. Prea ciudată pentru gusturile mele. Și, dincolo de a fi fost ciudată, nici nu mi-a plăcut cum a fost scrisă - nu de alta, dar chiar n-am o problemă cu acele cărți mai ciudate, mai ieșite din comun. N-am o problemă, cel puțin atât timp cât îs scrie bine. În schimb, cartea Annei Giurickovic Dato mi s-a părut destul de superficială - poate mi-ar fi plăcut să fie pe alocuri mai profundă, să sape mai adânc în relația dintre mamă și fiică, dintre Silvia și Maria. Nu îmi amintesc prea bine ce s-a întâmplat în carte, pentru că am citit-o acum ceva timp, dar îmi amintesc bine faptul că, la un moment dat, pur și simplu îmi doream să o termin și s-o las deoparte. Nu obișnuiesc să renunț la cărți odată ce le-am început, chiar dacă se dovedește, după doar câteva pagini, că nu e ce mă așteptam și nu este pe gustul meu. Oricum, am văzut că are și un rating foarte mic pe Goodreads - nu am avut o problemă, pentru că am mai pățit să citesc cărți cu rating foarte mic cărora eu, în cele din urmă, le-am dat 5 steluțe. Am crezut că așa va fi și în cazul de față, însă se pare că m-am înșelat amarnic.

„- Fiecare ființă umană caută un ritm în orice, rutina e un ritm, tradiția e un ritm. Necesitatea imperioasă a fiecărui om, chiar și a celui mai antic...

- Omul din Neanderthal!

-... de a da o regularitate lucrurilor, ca să aibă astfel o siguranță. Repetiția, ciclitatea, tam tam.”

Nu va fi o recenzie (să-i zicem așa) lungă sau prea relevantă, pentru că nu-mi amintesc foarte clar ce anume s-a petrecut în carte. Îmi amintesc că citeam și la un moment dat eram la modul „pe bune?”, adică nu neapărat pentru că mi s-ar fi părut șocant ceea ce citesc (îmi place să fiu șocat de lucruri pe care le citesc), ci pentru că, în continuare, aveam impresia că totul e așa de sec și de plictisitor și că nu se întâmplă mai nimic care să mă antreneze în lectură. Am rămas detașat de aceasta, de toate personajele și de toate întâmplările. Nici nu-mi pot aminti dacă romanul a avut vreun pic de profunzime. Mda, am înțeles că autoarea a încercat să exploreze acea limită întunecată a omului, cu toate dorințele și pornirile sale, cu toate valențele primitive și crude, dar nu mi se pare că i-a reușit - nu că aș fi făcut-o eu mai bine, dar pur și simplu n-a fost pentru mine. Nu mi s-a părut deloc dramatică relația dintre Silvia și Maria - ba, dimpotrivă, mi s-a părut chiar superficială, „analizată” doar la suprafață. Poate, nu știu, ar fi fost mult mai inspirat dacă Anna Giurickovic Dato le-ar fi confruntat față în față pe cele două nu neapărat mai des, ci mult mai serios, mult mai sincer.

„- Altfel, e un păcat: tu citești de-a valma, dar rămâi doar cu o primă, slabă, constantă și modestă semnificație în comparație cu ceea ce scriitorul (scriitorul e un geniu!) a scris și a gândit. Nu ți se pare că e un mare păcat?”

Într-un fel, am reușit să urmăresc ideea aceasta cu „trauma” care se perpetuează din generație în generație. Întâi Silvia, apoi Maria. Dar nu mi s-a părut că a reprezentat punctul central al cărții - când, în cele din urmă, cam acesta este „factorul” care o face pe Maria să devină așa cum este. În fine. Nu știu ce v-aș mai putea spune, așa că mă voi opri aici. Am dat destul de la nimereală peste această carte, n-a fost pe lista mea de lecturi, însă am găsit-o pe Vinted la un preț foarte, foarte mic, și-am zis să-i dau o șansă (de altfel, chiar mai auzisem de ea în trecut - nu neapărat recomandată de cineva, pe cât menționată, și încă de atunci mi-a atras atenția, mai ales după ce i-am citit și descrierea). Mă bucur că am citit-o, dar nu mă bucur că nu mi-a plăcut. I-am dat două steluțe pentru că am avut răbdarea de a o fi citit până la capăt - deci, o steluță este strict pentru mine. Sunt curios, voi ați citit Fiica, de Anna Giurickovic Dato? Dacă da, cum vi s-a părut? Mă gândesc că poate dacă aș fi recenzat-o imediat ce aș fi terminat-o, aș fi putut spune mai multe despre ea, deoarece mi-aș fi amintit mai multe. Totuși, faptul că în capul meu am doar o idee vagă privitoare la ce s-a întâmplat în carte, probabil deja spune multe despre aceasta! Lecturi faine să aveți!

Surorile, de Claire Douglas - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandru Macovescu

Claire Douglas a lucrat timp de cinsprezece ani ca jurnalistă, o perioadă în care a scris în reviste pentru femei și ziare naționale. Încă de la vârsta de șapte ani și-a dorit să devină autoare de romane. Și-a împlinit visul odată cu câștigarea Premiului Marie Claire pentru Roman de Debut, cu primul său roman, Surorile (The Sisters). I-au urmat Local Girl Missing, Last Seen Alive, Do not Disturb, Then She Vanishes, Just Like Other Girls, Cuplul de la nr. 9 (The Couple at No. 9) și Fetele dispărute (The Girls Who Disappeared). Claire Douglas locuiește în Nath, împreună cu soțul ei și cei doi copii.

☣ DESPRE PRIETENII TOXICE & SECRETE ÎNTUNECATE ☣

După un accident tragic, încă suferind după moartea surorii ei gemene, Abi încearcă să-și ia viața de la capăt mutându-se la Bath. Dar când îi întâlnește pe gemenii Bea și Ben, se lasă atrasă rapid în cercul lor privilegiat și în bună măsură neliniștitor. În timp ce Abi se străduiește să țină pasul cu exigențele capricioșilor săi prieteni, încep să se petreacă lucruri tot mai stranii: îi dispar scrisori prețioase, iar în cameră îi sunt lăsate mesaje de amenințare. O fi opera frumoasei și nestatornicei Bea? Sau Abi e cea care ar face orice ca să-i atragă atenția?

„- (...) Viețile noastre ar fi distruse. Ar trebui să ne mutăm din nou. Ne-am clădit o viață aici. Nu poți spune nimănui, insistă întunecându-se la față. Niciodată.”

Surorile a fost un thriller okay - nu impresionant, nu memorabil, nu neapărat cel mai bun, dar nici cel mai plictisitor. A fost okay, o lectură lejeră, destul de rapidă, antrenantă, pe alocuri seacă și plictisitoare, dar spun asta doar din perspectiva faptului că am citit nenumărate thrillere, așadar am etaloane & standarde când vine vorba de ce anume apreciez în materie de thriller și cum apreciez astfel de lecturi. Nu pot să zic că a fost o carte nasoală, pentru că n-a fost, dar i-au lipsit multe chestii care ar fi făcut-o mult mai bună - cum ar fi tensiunea, ritmul alert. În schimb, a avut personaje destul de interesante, oarecum pe alocuri enervante și deloc digerabile, copilăroase, imature. Însă, înțeleg, înainte de toate avem de-a face cu personaje destul de dezaxate și ciudate. De la Abi, până la Beatrice și Ben, cam toată lumea e puțin hegheș și plecată pe coclauri. Mi-ar fi plăcut, poate, dacă s-ar fi întâmplat mult mai multe și autoarea n-ar fi insistat cu întâmplări inutile, lungind cartea mai mult decât ar fi trebuit. All in one, la început am vrut să-i dau doar două steluțe, însă sfârșit mi-a plăcut și m-a surprins chiar mult - îndeajuns de mult încât, în fine, să mai adaug o steluță la rating.

„- Of, Abi, îmi spune, și îi simt disperarea din voce. Nu trebuie să mai cauți pe cineva care să te salveze. Doar tu o poți face.”

Avem povestea lui Abi, care se confruntă cu trauma pierderii surorii ei geamănă, o pierdere de care altfel se simte vinovată - un accident de mașină, ea aflându-se în momentul respectiv la volan. Mda, îmi pot imagina că te simți vinovat pentru un astfel de accident, îndeajuns de vinovat încât ulterior să fii diagnosticat cu PTSD. Așadar, Abi are o minte destul de fragilă și un psihic cam la pământ. Pare pierdută, dar la un moment dat o întâlnește pe Bea - sau Bea o întâlnește pe Abi -, care seamănă foarte mult, cel puțin din punct de vedere fizic, cu sora ei. Mai mult decât atât, însăși Bea are un frate geamăn, Ben. Destul de interesant și ofertant, nu? Se împrietenesc, tralalala, Abi se mută la ei și de-aici încep lucrurile mai ciudățele. Abi și Ben încep să devină mai mult decât prieteni, dar faza este că lui Bea nu prea-i convine lucrul acesta. De ce? Habar n-am, dar deja este un red flag. Una peste alta, se dovedește că Bea e puțin cam toxică, puțin cam bolnavă, are un simț al proprietății cam patologic și, în fine, nu-i convin multe, nu doar faptul că Abi și Ben încep să aibă o relație amoroasă. Pornirile ei patologice sunt destul de violente și.... în fine, se ajunge și la altele.

„- Nu-ți dai seama? mă tângui. Cineva vrea să mă distrugă. Îmi dau seama că par foarte paranoică.”

Cam asta-i toată ideea cărții, de fapt. Dinamica toxică dintre Abi și Beatrice, mai intervine uneori și Ben în ecuație. Încetul cu încetul, ne dăm seama că Bea și Ben ascund niște chestii și că interesul lor pentru Abi depășește mai mult decât cel al unei prietenii sau al unei relații amoroase. Claire Douglas tot continuă să pistoneze pe această relație, înfățișându-ne întâmplări ciudățele, ba certuri, ba scuze și așa mai departe. La un moment dat, ajunsesem în punctul în care pur și simplu nu-mi mai plăcea de nimeni din carte, și voiam doar să văd încotro vor merge toate. Partea bună este că lectura a mers chiar foarte rapid, am dat-o gata în două reprize de citit. Scrisul mare, stilul direct, pe alocuri puțin cam forțat și cam cu prea multe detalii (ah, de asemenea, n-am putut să înțeleg faptul că Abi menționează la un moment dat că nu prea le are cu accentele, dar mereu - întrucât capitolele sunt și la persoana I, din perspectiva ei - face aprecieri privitoare la accentele celorlalți - „vag accent scoțian” și altele). Nu-mi plac detaliile irelevante dintr-un thriller, fiindcă am impresia că știrbesc din tensiunea care s-ar fi putut altfel crea. 

„Cineva s-a tot jucat cu sănătatea mea mintală de când m-am mutat. Acum știu cine.

E mereu mâna celor tăcuți.”

Cam asta v-aș putea spune despre Surorile. Este primul meu contact cu Claire Douglas, deși, dacă îmi amintesc bine, mai am și altă carte semnată de aceasta în bibliotecă. Nu, nu o voi lua prea curând în mână, cel mai probabil o voi lua atunci când voi simți nevoia unei lecturi rapide, deloc solicitante - așa cum se cade să mai avem și din când în când. Nu-i un thriller pe care l-aș recomanda fanilor acestui gen, ci mai degrabă celor care nu prea au citit până acum thrillere. Îi lipsesc destul de multe pentru a-l face un thriller de menționat, memorabil și surprinzător - are cam câte ceva din toate, dar doar puseuri vagi, nicidecum îndeajuns de bine dezvoltate pentru a te convinge. Sfârșitul, așa cum am mai spus, este unul chiar fain, și chiar nu m-am așteptat ca lucrurile să meargă într-o astfel de direcție. De fapt, ultimele cincizeci de pagini, cam așa, reușesc să salveze cartea - sunt mult mai tensionate, mult mai alerte. Înțeleg, unii autori mizează mai mereu pe sfârșitul cărții, dar pentru mine deja chestia asta a devenit răsuflată. În schimb, vorbim despre romanul de debut al autoarei - cine știe, poate pe parcurs a reușit să își mai rafineze stilul și ideile. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Anii, de Annie Ernaux - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2023

Traducere: Mădălina Ghiu

Annie Ernaux (n. 1940) s­a născut în Normandia, unde și­-a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. A fost, până în anul 2000, profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu­și simultan o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Premiul Marguerite Yourcenar, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în prestigioasa serie Quarto a Editurii Gallimard timpul vieții sale. În colecția Anansi. World Fiction au apărut și romanele: Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, Tânărul. Fotojurnal și Locul. Evenimentul. 

⋆.˚🦋༘⋆ BIOGRAFIA COLECTIVĂ A TIMPULUI, SPAȚIULUI & OAMENILOR ⋆.˚🦋༘⋆

La publicarea din Franța, în 2008, Anii a fost primită cu surprindere. Deși Annie Ernaux era deja de decenii o scriitoare iubită și premiată, Anii a reprezentat, în mult feluri, un nou început: atât un volum de memorii al unei întregi generații, dar și povestea unor oameni ce-și relatează istoria unică. Poate de aceea naratoarea cărții evită pronumele „eu”, alegând să folosească „noi”. Anii este o rememorare a perioadei 1941-2006, realizată cu ajutorul senzațiilor trecute și prezente, al fotografiilor, cărților, cântecelor, radioului, televiziunii, reclamelor, știrilor, totul contrastând cu însemnările de jurnal adunate de-a lungul a șase decenii.

„(...) Și tocmai cu percepțiile și senzațiile trăite de adolescentă brunetă, cu ochelari, de paisprezece ani și jumătate, scrisul de aici poate redescoperi ceva strecurat din anii cinzeci, poate surprinde reflexia proiectată de istoria colectivă pe ecranul memoriei individuale.”

Am citit absolut tot scris de Annie Ernaux - ce a fost tradus la noi, în special. Știam de ea înainte de a fi câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2022, fiind familiarizat cu anumite fragmente. Așadar, m-a bucurat enorm anunțul câștigării premiului (știam că-l merită) și, mai mult decât atât, faptul că prietenii de la Editura Pandora M și-au îmbogățit extraordinarul portofoliu literar (și) cu această autoare. Volumul de față este o operă unică, pur și simplu splendidă, situată la granița dintre autobiografie și roman colectiv, o narațiune ce împletește memoria individuală cu istoria colectivă. Ernaux scrie o „autobiografie impersonală”, evitând convențiile clasice ale scrierilor de acest tip, iar viața ei devine nu neapărat o poveste personală, ci o oglindă a societății franceze de-a lungul deceniilor. Timpul capătă o formă aparte, iar fluxul amintirilor devine materie primă vie, fluidă, care captează esența și sublimul unei epoci întregi. Folosindu-se de obiecte, de întâmplări, de dialoguri, de evenimente personale sau mai puțin personale, Annie Ernaux a scris un jurnal ale cărui însemnări se întind de-a lungul a șase decenii. Un jurnal pe care l-am parcurs cu emoție, bucurându-mă atât de valoarea sa literară, cât și de valoarea sa de document istoric. Annie Ernaux scrie absolut splendid, iar scriitura ei te vrăjește, te învăluie într-o îmbrățișare caldă.

„În această vară a lui 1980, timpul tinereții ei îi apare ca un spațiu nelimitat, luminos, în care ea ocupă toate colțurile și pe care îl cuprinde cu privirea actuală fără a distinge nimic precis. Că această lume este în spatele ei o uimește. Pentru prima dată în acest an, a înțeles sensul cumplit al expresiei «nu am decât o viață».”

Cartea este o cronică a vieții autoarei - începând cu copilăria, în perioada de după cel de-al doilea război mondial (nu voi scrie denumirea cu litere mari, întrucât niciun război nu merită acest lucru), și până în perioada actuală. Însă, în loc să fie doar despre viața ei, Annie Ernaux transformă totul într-o frescă a întregii societăți franceze, un jurnal colectiv al generației autoarei, a timpurilor în care a crescut. Ernaux vorbește despre trecerea timpului, despre cum aceasta modelează percepțiile, amintirile și chiar cultura. Romanul este un colaj de scene, imagini și gânduri - de la momente intime, din viața personală a autoarei, la evenimente istorice, generale, care au marcat societatea respectivă. Fiecare an, fiecare moment - surprinse în fotografii trecătoare ale lumii în schimbare; amintirea nu este doar a unei femei, anii nu sunt doar ai acesteia, ci sunt ai unei întregi societăți. Citind-o, este ca și cum ai răsfoi un album foto - vast, incomplet. Annie Ernaux își amintește nu doar întâmplări din propria-i viață, ci și cele din jurul ei - schimbări politice și sociale din Franța, micile detalii care au modelat identitatea și cultura acestei țări.

„Între ceea ce nu este încă și ceea ce este, conștiința rămâne goală pentru o scurtă clipă.”

Textul are o profundă dimensiune colectivă (reiterată și prin modul în care autoarea folosește pronumele personal) pentru a-și relata experiențele. Astfel, devine o cronică a memoriei publice, nu doar a unei vieți individuale. De la primele iubiri sau bucuriile copilăriei, până la imagini privitoare la consumerismul în plină expansiune, apariția televizorului, modificările culturale din anii ’60 și ’70, întreaga carte este impregnată de un sentiment acut de melancolie, dar în același timp de conștientizarea faptului că este firesc ca lucrurile să se schimbe și ca timpul să fie ireversibil. Chiar dacă Annie Ernaux are un stil relativ simplu, acesta este de o eleganță, o precizie emoțională și intelectuală remarcabilă. Un stil clar, care curge, încărcat de semnificații și de profunzime. Ernaux are, cel puțin în această carte, un stil aproape jurnalistic, evitând excesul sentimental, dar totuși reușește să creeze o atmosferă de nostalgie, de reflecție profundă. Deși descrie momente foarte intime, uneori, o face într-o manieră aproape detașată, ca și cum ar privi totul din exterior, de la distanță (atât spațială, cât și temporală). Într-un fel, evenimentele și emoțiile sunt privite cu o înțelepciune retrospectivă, înțelepciunea cuiva care a trecut prin viață și a cunoscut schimbările acesteia, le-a acceptat.

„Forma cărții ei nu se poate ivi, așadar, decât dintr-o cufundare în imaginile propriei memorii pentru a detalia semnele specifice ale perioadei, anul, mai mult sau mai puțin sigur, în care sunt situate - pentru a le lega treptat de altele, străduindu-se să reasculte cuvintele oamenilor, comentariile despre evenimente și obiecte, extrase din masa discursurilor plutitoare, acea rumoare care transmite neobosit formulările continue a ceea ce suntem și trebuie să fim, gândim, credem, ne temem, sperăm. Va folosi ceea ce această lume a imprimat în ea și în contemporanii ei pentru a reconstitui un timp comun, cel care a curs de atâta timp în urmă până astăzi - prin regăsirea memoriei colective într-o memorie individuală, va putea fi redată dimensiunea trăită a Istoriei.”

Anii dă voce unei întregi generații, are o valoare istorică care nu poate fi contrazisă. Femeia care crește, iubește, este dezamăgită, care se bucură și râde, care îmbătrânește, reflectă asupra schimbărilor societății și, astfel, devine reprezentarea unei generații care a traversat decenii de transformări radicale, de reinventări. Annie Ernaux ne demonstrează că memoria individuală nu poate fi separată de memoria colectivă. Viața noastră personală nu poate fi înțeleasă pe deplin decât în contextul istoric, social și cultural în care am crescut. Fragilitatea timpului și a memoriei sunt evidente, cu atât mai mult ca parte a înaintării în vârstă. Există o melancolie profundă în cartea de față - eu, cel puțin, n-am putut să n-o simt: ca și cum viața este o succesiune de momente efemere pe care încercăm să le păstrăm în sufletul nostru, într-o formă sau alta, dar care, în cele din urmă, ajung să fie uitate. Atunci când le scrii, în schimb, este mult mai ușor să revii asupra lor - asupra ta - și să-ți analizezi, retrospectiv, viața și devenirea. Într-o lume în care totul este în continuă & rapidă schimbare, Ernaux caută să dea un sens trecutului, pentru a-și înțelege prezentul. Dar, în același timp, autoarea pare să accepte că o parte din viața noastră este destinată să fie uitată, să fie pierdută în haosul și dinamica incertă a timpului. Iubesc cum scrie Annie Ernaux și nu voi înceta, vreodată, să-i recomand cărțile absolut oricui!

Alte recenzii ale cărților scrise de Annie Ernaux apărute și pe blog:

 | Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei | Locul. Evenimentul |