O familie de micinoși (Mincinoșii, #0), de E. Lockhart - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2023

Traducere: Ruxandra Chiriță

E. Lockhart a absolvit Columbia University cu o teză de doctorat despre romanul englez din secolul al XIX-lea. În 2013 a fost președinta juriului la secțiunea Young People's Literature pentru National Book Awards. La Editura Trei, de aceeași autoare au apărut: Lista iubiţilor mei (2016, traducere de către Teodora Constantinescu, distins, în 2006, cu ALA Best Books for Young Adults), Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks (finalist National Book Award 2008 şi nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009), Mincinoșii (bestseller New York Times), Cum să fii o fată rea (scris în colaborare cu Sarah Mlynowski şi Lauren Myracle) și Impostoarea.

⌛ CÂND TRECUTUL IESE - ȘI TREBUIE SĂ IASĂ - LA IVEALĂ ⌛

Povestea unei alte veri, a unei alte generații – și secretele care o vor bântui vreme de decenii. O insulă privată bătută de vânturi, din largul coastei Massachusetts. Un ocean flămând, clocotind de secrete și tristețe. O moștenitoare temperamentală, dependentă. Un băiat irezistibil, imprevizibil. O vară plină de trădări de neiertat și de greșeli teribile. Bine ai revenit în familia Sinclair. Au fost mereu niște mincinoși.

„(...) îmbătată de licoarea fierbinte a dorinței de-a le face pe plac părinților,

disperată după iubire și prețuire,

automutilată,

văd în surorile mele niște rivale.

Sângeroasă.”

O familie de mincinoși de E. Lockhart este genul de carte care îți intră în sânge, care se simte ca un vis febril, ca un cântec de sirenă pe care îl auzi de la distanță, dar care, odată ce te prinde, nu îți mai dă drumul. Nu este doar o poveste despre minciuni și secrete – este un labirint de oglinzi sparte, un vis de vară care începe cu o adiere caldă și se sfârșește în furtună. M-am apropiat de această carte cu emoție și teamă, sincer, pentru că Mincinoșii fusese „un cutremur literar” pentru mine (la vremea aceea, ohoh - iar dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o poveste care m-a lăsat fără aer și cu ochii umezi, iar acum aveam ocazia să pășesc din nou pe insula Sinclair, de data aceasta într-un alt timp, printre alte umbre și alte destine frânte. Mă întrebam: va putea și cartea aceasta să-mi răscolească sufletul la fel? Va putea să adauge ceva nou și esențial în mitologia familiei Sinclair? Răspunsul a fost un „da” devastator, dar și un „nu” șoptit, căci această carte este mai subtilă, mai psihologică, mai îmbibată în melancolie decât în șoc. Nu are un twist care să-ți arunce inima în hău, dar are un crescendo de disperare care crește (pleonasm?) treptat, până când simți că ești captiv în poveste, respirând același aer sărat, trăind aceeași durere mocnită.

„De fapt, îmi pare mai rău pentru trădarea asta, decât pentru orice altceva.”

Caroline Sinclair – Carrie – este ghidul nostru prin acest trecut, prin această vară fierbinte a anului 1985, o vară în care durerea și dorința se amestecă într-un cocktail amar. Ea este doar o adolescentă, dar deja cară un munte de vinovăție pe umeri, o vinovăție sculptată de moartea surorii sale mai mici, Rosemary. Este ciudat cum absențele pot fi mai grele decât prezențele – cum golurile lăsate de cei pierduți pot fi mai apăsătoare decât orice povară. Rosemary este fantoma care bântuie această poveste, un spirit care nu vrea să fie uitat, care dansează la marginea vederii, un simbol al trecutului pe care familia Sinclair încearcă să-l îngroape sub un munte de aparențe perfecte. Dar moartea lui Rosemary nu este singurul lucru care o macină pe Carrie. Ea însăși este prinsă între a fi copil și a fi adult, între a dori să fie iubită și a se teme că iubirea este doar o altă minciună. Pfeff, băiatul misterios și carismatic care apare pe insulă alături de Yardley și ceilalți invitați-surpriză, este cel care îi trezește aceste dorințe interzise. El este periculos de fermecător, genul de băiat care știe exact cum să îți facă inima să bată mai tare, dar și genul care poate transforma orice vară într-o furtună. În preajma lui, Carrie este prinsă între dorință și frică, între a-și dori să fie văzută și a-și dori să rămână invizibilă.

„Fac exact ceea ce le-am cerut. Ceea ce facem întotdeauna noi, cei din familia Sinclair.

Ne prefacem. Mințim. Încercăm să ne simțim bine.”

Unul dintre cele mai tulburătoare aspecte ale cărții este felul în care explorează tema dependenței – nu doar de substanțe, ci și de minciuni, de aparențe, de iluzia perfecțiunii. Carrie își găsește alinarea în pastile, iar în fiecare înghițitură simțim nevoia ei disperată de a amorți durerea, de a îngropa adevărul, de a deveni exact ceea ce familia Sinclair a fost întotdeauna: o cascadă de zâmbete false și secrete murdare. Ceea ce diferențiază O familie de mincinoși de Mincinoșii s nu este doar lipsa unui plot twist exploziv, ci și atmosfera ei – mai densă, mai apăsătoare. Dacă cartea anterioară a fost o furtună care a lovit pe neașteptate, cartea de față este (ca) o ceață care se insinuează încet, pătrunde prin crăpăturile sufletului și se instalează acolo, nelăsându-te să mai respiri în voie. Stilul fragmentat al lui Lockhart, frazele scurte și lirice, toate contribuie la această stare de vis febril, de poveste spusă cu jumătate de gură, de adevăruri ascunse printre rânduri. Și apoi, desigur, este mitologia familiei Sinclair. Această familie nu este doar o familie – este o dinastie, un imperiu construit pe aparențe, pe putere, pe tăcere. A fi un Sinclair înseamnă a fi frumos, a fi impenetrabil, a nu arăta niciodată slăbiciune. Dar Carrie ne arată fisurile din acest imperiu. Ne arată cât de mult costă această mască, cât de mult doare să fii parte dintr-o familie în care dragostea este condiționată, în care greșelile sunt îngropate sub covor, în care adevărul este doar un accesoriu, nu o valoare.

„Nu consider că trebuie

să te prefaci

nu te preface

nu te preface

nu te preface

Nu te preface că n-ai răni pe nimeni, niciodată.”

M-am trezit absorbit de această carte într-un mod diferit față de Mincinoșii. Nu am fost răvășit de un singur moment, de o singură revelație – în schimb, am fost tras încet într-o mlaștină de melancolie, de nostalgie, de durere mocnită. Dacă Mincinoșii a fost o explozie de suferință, O familie de mincinoși este un foc care arde lent, care mocnește mult timp după ce ai închis cartea. La final, rămâne întrebarea: a fost necesară această carte? Nu, poate că nu. Nu schimbă fundamental povestea originală, nu rescrie nimic din ceea ce știam deja. Dar adaugă profunzime, adaugă straturi noi de înțelegere, adaugă umbre și lumini pe chipurile deja familiare. Iar pentru mine, a fost suficient. Pentru mine, această călătorie în trecutul familiei Sinclair a fost ca și cum aș fi deschis o cutie veche de amintiri, plină de scrisori nescrise și visuri frânte. O poveste care poate că nu trebuia spusă, dar care, odată spusă, este imposibil de uitat. Și poate că, la fel ca orice Sinclair, și noi avem nevoie uneori să ne înecăm în povești frumoase și mincinoase, doar pentru a putea supraviețui adevărului.

Alte recenzii ale cărților scrise de E. Lockhart, apărute și pe blog:

 | Mincinoșii | Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks |

Mereu cu gândul la ea, de Jean-Baptiste Andrea - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela Stan

Născut în 1971, Jean-Baptiste Andrea este un scriitor, scenarist și regizor francez, distins în 2023 cu Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franța. Prima parte a carierei și-a dedicat-o cinematografiei. Apoi, în 2017, Sophie de Sivry de la L’Iconoclaste a decis să-i publice romanul de debut, Regina mea (Editura Trei, 2018), distins cu Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d'années et un jour (2019), Des diables et des saints (2021) și Mereu cu gândul la ea (2023), toate apărute la L'Iconoclaste, cu vânzări de peste 600.000 de exemplare în Franța și traduse în 26 de limbi. Lucrările sale, renumite pentru puterea narativă și emoțională, abordează teme precum copilăria, prietenia, arta, dragostea și pierderea.

🌹UN ROMAN DE-O FORMIDABILĂ ȘI GREU EGALABILĂ FRUMUSEȚE🌹 

Aș putea să spun că Mereu cu gândul la ea este o carte despre iubire, despre destin și despre inevitabilitatea trecutului, dar ar fi mult prea simplu. Este o lucrare mult mai complexă decât atât, o meditație asupra fragilității umane, a alegerilor, a sacrificiilor și a relațiilor care se formează atunci când două lumi diametral opuse se întâlnesc. Așa cum se întâlnesc și cele două personaje centrale, Mimo și Viola, cu vieți ce par imposibil de reconciliat, dar care, la un moment dat, se intersectează într-o poveste care lasă urme adânci în inimile celor ce o trăiesc. Recunosc, cartea lui Jean-Baptiste Andrea m-a captivat din primele sale pagini. Am fost imediat absorbit de universul său dens, pe care autorul l-a construit cu o măiestrie rar întâlnită, cu o frumusețe glorioasă. M-am simțit ca un călător care pătrunde într-o pădure misterioasă, unde fiecare pas adâncește taina și mă apropie de esența unei povești ce se dezvăluie cu fiecare rând, dar într-un mod subtil, aproape tăcut. Iar aceasta este o poveste care îți pătrunde adânc în suflet și care nu te lasă să o uiți - de altfel, nici n-ai vrea s-o uiți. Însă, recunosc, domnule Jean-Baptiste Andrea, ați făcut o colosală nedreptate cu acel sfârșit care mi-a rupt inima-n zece (încă sunt în căutarea bucăților, pentru a mi-o reîntregi).

„ – Cuvintele au un sens, Mimo. Să numești înseamnă să înțelegi. «Bate vântul» nu spune nimic. E un vânt care ucide? Un vânt care împrăștie semințe? Un vânt care îngheață plantele sau le încălzește? Și ce fel de deputată aș fi eu dacă n-ar avea sens cuvintele? Cu ce m-aș deosebi de ceilalți?”

Am apreciat cum Jean-Baptiste Andrea a reușit să contureze aceste personaje atât de diferite, dar totuși complementare, asemenea două linii paralele care, într-un anumit punct al vieții, reușesc să sfideze legile gometriei (a se citi: legile universului) și se se unesc. Mimo, cu visurile sale neîmplinite, cu rănile trecutului și cu un talent nativ pe care îl ascunde ca pe un secret bine păzit, și Viola, o tânără prinsă între convențiile unei lumi pe care nu o poate înțelege pe deplin și dorința de a găsi o libertate autentică. Iar când aceste două lumi se ciocnesc, între ele se naște o tensiune, o vibrație ce nu poate fi ignorată. Fascinația mea pentru această carte a fost alimentată nu doar de relațiile dintre personaje, dar și de atmosfera pe care autorul o creează. 

„A închis ușa încetișor. Vântul s-a stârnit, luând cu el ultimii vălătuci de ceață. Dar ce vânt? Siroco? Ponant, mistral, grecale? Ori poate altul pe care nu-l cunoșteam fiindcă Viola nu pomenise de el? Când m-am reîntâlnit cu ea, am crezut că totul avea să fie simplu. Dar ce-i simplu într-o lume în care vântul are o mie de nume?”

Fiecare descriere, fie că vorbim despre peisaje sau despre locuri istorice, este asemenea unei picturi delicate, în care detaliile sunt meticulos adăugate pentru a da naștere unui tablou viu, palpabil. Am simțit că locurile descrise - Piața San Marco din Veneția, străzile înguste ale Florenței sau ruinele Romei - au devenit, pentru mine, nu doar cadre pentru acțiune, ci adevărate personaje, care respiră și vibrează alături de cei care le străbat. Ceea ce m-a impresionat mult a fost capacitatea autorului de a îmbina realitatea istorică cu profunzimea unei povești personale, intime. Nu este doar o lectură despre evenimentele care au zguduit Italia înainte și după al doilea război mondial (nu voi scrie denumirea cu majuscule, fiindcă niciun război nu merită acest lucru), ci este și o poveste despre cum arta, iubirea și umanitatea pot supraviețui în ciuda celor mai grele încercări. Aici, în acest roman, fiecare detaliu, fiecare alegere a personajelor are o încărcătură simbolică, iar când ajungi la final, ai senzația că ai parcurs nu doar o poveste, ci o întreagă viață.

„Mi-au trebuit optzeci și doi de ani, opt decenii de rea-credință și o lungă agonie ca să recunosc ceea ce știam deja. Nu există Mimo Vitaliani fără Viola Orsini. Însă există Viola Orsini fără să fie nevoie de nimeni altcineva.”

M-am simțit ca un martor al acestei lumi, privindu-i pe Mimo și Viola cum își trăiesc destinul, învăluiți în umbre și lumini, în iluzii și adevăruri dure. Fiecare pagină era un pas mai adânc în inima unei povești care îți taie respirația. Și, pe măsură ce descoperi treptat complexitatea acestui roman, te simți tot mai legat de el, ca și cum o parte din tine ar fi fost acolo, la fiecare întâlnire, la fiecare alegere. De asemenea, faptul că Mereu cu gândul la ea a câștigat prestigiosul Premiu Goncourt în 2023 este complet justificat. Este o lucrare care impresionează prin profunzimea emoțională și intelectuală, dar care nu se lasă niciodată prinsă în capcana teoriei. Este o carte despre oameni, despre iubire și suferință, despre dorința de a înțelege și de a trăi adevărat, despre conflictele interioare care iau naștere din această „neputință”. O adevărată capodoperă care, fără îndoială, va ajunge în topul celor mai bune cărți pe care le voi citi în acest an (și e abia luna martie, dar am această certitudine). Cartea lui Jean-Baptiste Andreea este un dar literar pe care orice iubitor de cărți ar trebui să și-l facă. Este o poveste care te pătrunde, care îți lasă o amprentă adâncă și care te va face să vibrezi la unison cu cuvintele sale.

„ – Mimo Vitaliani, jurați în fața lui Dumnezeu, dacă există, s-o ajutați pe Viola Orsini să zboare și să n-o lăsați niciodată să cadă? 

– Jur. 

– Și eu, Viola Orsini, jur să-l ajut pe Mimo Vitaliani să devină cel mai mare sculptor din lume, egal cu Michelangelo, al cărui nume îl poartă, și să nu-l las niciodată să cadă.”

În sfârșit, vorbim despre, zic eu, punctul forte al romanului. Relația - niciodată consumată - dintre Mimo și Viola. Povestea lor de dragoste nu este una clasică, ci mai degrabă o forță destabilizatoare, care îi împinge pe amândoi într-un teritoriu periculos, unde încrederea și vulnerabilitatea se întrepătrund în moduri neprevăzute. Mimo o ajută pe Viola să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat libertatea, dar și sacrificiul pe care aceasta îl presupune. Totodată, Viola devine pentru Mimo o sursă de inspirație, chiar dacă, la început, o vede ca pe un simbol al unei lumi inaccesibile. Cei doi se transformă unul pe altul, iar această metamorfoză este punctul culminant al poveștii lor, care, în ciuda diferențelor lor fundamentale, ajung să se completeze în moduri pe care nu le-ar fi putut anticipa. 

„ – Oh, sunt prea bătrân pentru cuțite. Dacă mă refuzi, o să plec singur și trist. Și o să-ți spun că poate va veni o zi când conștiința ta o să valoreze mai mult decât ceasul pe care-l porți la mână. Și în ziua aia o să înțelegi că e singurul lucru din lume pe care tot bănetul nu-ți va permite să-l răscumperi.”

În mijlocul acestui labirint emoțional, mai există și un al treilea element care joacă un rol esențial – arta lui Mimo, în special ultima sa lucrare, Pietà Vitaliani, care devine cheia înțelegerii întregii povești. Sculptura este mult mai mult decât o simplă operă de artă; ea este o alegorie a întregii relații dintre Mimo și Viola, un simbol al iubirii lor imposibile, dar adânc umane, și al sacrificiilor pe care le fac pentru a-și înfrunta propriile temeri și vulnerabilități. Pe măsură ce Pietà prinde viață în mâinile lui Mimo, povestea lor se apropie de un punct de cotitură, iar întrebările despre ceea ce înseamnă adevărata iubire, despre limitele artei și despre prețul libertății se conturează cu o claritate tot mai mare. Recomand această carte absolut oricui, fără să stau pe gânduri măcar o secundă!

Angélique, de Guillaume Musso - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Liliana Urian

Născut în 1974 în Antibes, pe Riviera Franceză, Guillaume Musso s-a îndrăgostit de literatură de la o vârstă fragedă. Mare parte din timpul liber și-l petrecea citind cărți de la biblioteca unde lucra mama lui, iar concursul de povestiri la care a participat în gimnaziu l-a ajutat să descopere plăcerea scrisului, care nu l-a mai părăsit de atunci. La 19 ani, a plecat în Statele Unite, unde a petrecut câteva luni la New York și în New Jersey, vânzând înghețată și locuind împreună cu muncitori din diverse țări. Cu mintea doldora de povești, s-a întors în Franța, și-a luat licența în științe economice și a fost o vreme profesor. Cu cărți traduse în 44 de limbi și vândute în peste 11 milioane de exemplare în întreaga lume, Musso este unul dintre cei mai apreciați autori francezi de thrillere. La Editura Trei, de același autor au apărut romanele Fata şi noaptea, Viața secretă a scriitorilor, Viața e un roman, Necunoscuta din Sena, Altcineva.

𓆰𓆪 ALEGERILE CARE NE (RE)MODELEAZĂ 𓆰𓆪

Chiar și îngerii au demonii lor… Paris, Crăciunul anului 2021. După un atac de cord, Mathias Taillefer se trezește într-un salon de spital. O fată necunoscută stă la căpătâiul lui. Este Louise Collange, o studentă venită voluntar să le cânte la violoncel pacienților. Din vorbă în vorbă, ea află că Mathias este polițist și îi cere să redeschidă un caz mai ciudat. La început reticent, el acceptă în cele din urmă să o ajute. Din acest moment, amândoi sunt prinși într-un angrenaj mortal. Intens, neașteptat, captivant, un labirint de emoții în care certitudinile de pe o pagină nu sunt niciodată și cele de pe pagina următoare.

„- O să-ți dau un sfat, zile el așezându-se pe scaun. Dă pagina și mergi mai departe. Mama ta a murit, e un lucru trist, dar acceptă-l. Și, crede-mă, un simulacru de anchetă n-o să ți-o aducă înapoi.”

Sunt cărți care se citesc ușor, ca un pahar de vin sorbit într-o seară liniștită (alături de o carte bună, asta-i clar), și sunt cărți care te fac să te pierzi în ele, ca un labirint întunecat unde fiecare cotitură ascunde o nouă revelație, un nou drum pe care urmează să calci. Angélique este ambele. Am început să o citesc cu senzația că intru într-un joc al umbrelor, unde fiecare adevăr ascunde altul, fiecare personaj poartă o mască, iar trecutul se împletește cu prezentul într-un dans periculos. Musso știe să îmbrace misterul într-un ritm alert, să te prindă în mrejele poveștii și să nu-ți dea voie să evadezi decât atunci când ultimele pagini îți scapă din mână, lăsându-te cu un amestec de uimire și melancolie. Mi-a plăcut? Da, fără îndoială. A fost perfectă? Nu, dar poate tocmai imperfecțiunile ei o fac să rămână cu tine mai mult decât ai crede.

„Sunt cam nebună fiindcă mă îngrețoșează mediocritatea din jurul meu și mă simt prizoniera ei. sunt cam nebună fiindcă eu cred că viața este mai bogată de cealaltă parte a barierei. Sunt cam nebună fiindcă nu înghit povestea cu fericirile mărunte ale existenței care ar trebui să dea toată savoarea vieții. Cam nebună, fiindcă vreau să fug, fiindcă îmi spun că este posibilă o altă viață (...).”

Totul începe într-un spital parizian, în zilele tăcute și înghețate ale iernii. Mathias Taillefer, un fost polițist, un om marcat de regrete și de o inimă care nu-i mai aparține (la propriu), se trezește într-o cameră de spital învăluit de acordurile unui violoncel. Cea care le face să prindă viață este Louise, o tânără care își cară în privire povara unui mister: moartea mamei sale. Oficial, a fost un accident. Oficial, viața trebuie să meargă mai departe. Dar adevărul se ascunde, iar Louise știe că Mathias este singurul care poate să-l scoată la lumină. Ce urmează este o investigație care se transformă într-o călătorie prin secretele trecutului, prin iluziile artei și prin abisurile sufletului uman. Decorul se schimbă – Parisul rece, luminile stinse ale scenei de balet, un oraș al iubirii care ascunde crime. Personajele dansează în acest spațiu ca niște fantome ale destinului, iar printre ele, silueta lui Angélique se conturează ca o himeră fascinantă și tragică.

„Sunt conștientă de faptul că va exista un înainte și un după.

Că tocmai am depășit un prag și că nu mai pot da înapoi.

Dar că acesta era prețul pe care trebuia să-l plătesc pentru a-mi redobândi viața.”

Cine este Angélique? O femeie care a dorit mai mult de la viață, care a vrut să evadeze din banal, să strălucească, să fie admirată, să fie nemuritoare. O ființă prinsă între frumusețe și disperare, între dorința de a se reinventa și blestemul propriilor alegeri. M-a fascinat această femeie – nu pentru că este perfectă, ci pentru că este umană, vulnerabilă, gata să-și joace ultimele cărți într-o lume care nu iartă greșelile. Scriitura autorului este fluidă și captivantă - Musso are un stil care te prinde de la primele pagini. Nu e nevoie de artificii inutile, de fraze complicate – povestea curge, te înghite și te face să o trăiești. Personajele imperfecte, dar reale, au fost un alt punct forte - Mathias este un detectiv atipic, marcat de trecut, dar încă în căutarea unui sens. Louise este lumina care străpunge întunericul. Iar Angélique… ei bine, Angélique este enigma care te bântuie și după ce ai închis cartea. Misterul bine dozat, iarăși, a fost pe placul meu, deoarece nu vorbim despre un thriller clasic, dar vorbim despre o poveste plină de răsturnări de situație, de întrebări care își găsesc răspunsul exact când trebuie.

„(...) Și dacă, într-o zi, un pericol le va amenința familia, el o va apăra cu trupul lui. Va încasa loviturile de pumn, loviturile de cuțit, proiectilele, gloanțele. Știa să facă așa ceva.”

Și totuși, ce mi-a lăsat un gust amărui?  Unele fire narative par abandonate; Musso deschide uși pe care nu le închide complet. Am simțit că anumite detalii au fost lăsate în suspans, ca și cum ar fi fost fragmente dintr-o poveste care merita să fie spusă pe deplin. Finalul… prea grăbit. M-a surprins, dar parcă a venit prea repede. Aș fi vrut câteva pagini în plus, un moment în care să pot respira după atâta tensiune. Iar, în final, un antagonist care „dezgustă” mai mult decât intrigă. Deși este bine construit, perspectiva lui mi-a lăsat un sentiment de repulsie. Ceea ce, desigur, poate fi un semn că Musso a reușit prea bine să-l facă (mult prea) real. Angélique este o poveste care te prinde ca un vals amețitor - frumos, hipnotic, dar și periculos, și totuși la un moment dat parcă puțin cam plictisitor (nu prea te-mpaci cu persoana cu care dansezi, să zic așa). Este o carte despre alegeri și consecințe, despre fragilitatea succesului și despre cum adevărul, oricât de bine ar fi ascuns, iese mereu la suprafață. Mi-a plăcut? Da și nu. O recomand? Da, sincer, mai ales dacă ești în căutarea unei cărți relativ lejere, care să-ți țină companie pentru câteva ore (dap, am citit-o dintr-un singur foc, cum s-ar spune). Lecturi faine să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Guillaume Musso, Angélique, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Guillaume Musso, apărute și pe blog: 

| Vei fi acolo? | Și după... |

Fete sclipitoare, de Jessica Knoll - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2024

Traducere: Dana Ionescu

Jessica Knoll este autoarea bestsellerelor New York Times Sora favorită și Cea mai norocoasă fată – ecranizat de Netflix, cu Mila Kunis în rolul principal (ambele traduse și la noi). Cel de-al treilea roman al său, Fete sclipitoare, este și el în curs de ecranizare într-un serial TV. Jessica Knoll a fost redactor senior la Cosmopolitan și la Self. Ea a crescut în suburbiile Philadelphiei și a absolvit Shipley School din Bryn Mawr, Pennsylvania și Hobart și William Smith Colleges din Geneva, New York. Locuiește în Los Angeles cu soțul ei și cu buldogul lor, Franklin. Cărțile Jessicăi Knoll au fost traduse în peste 40 de limbi. Aflați mai multe despre autoare la www.jessicaknoll.com.

˚ ༘ ೀ⋆｡˚POVESTEA LOR. NU POVESTEA LUI˚ ༘ ೀ⋆｡˚

Cortina romanului se ridică într-o seară de sâmbătă din 1978, cu câteva ore înainte ca un ucigaș abominabil — care va deveni faimos în curând — să pătrundă în reședința unei asociații de studente din Florida, cu urmări fatale. Viețile supraviețuitoarelor, inclusiv a Pamelei Schumacher, președinta asociației și martoră-cheie, se schimbă pentru totdeauna. În celălalt capăt al țării, Tina Cannon este convinsă că prietena ei, dată dispărută, a fost și ea victima celui pe care ziarele îl numesc Criminalul American Obsedat Sexual — și că acesta a lovit din nou. Hotărâte să facă dreptate, cele două își unesc forțele, iar căutarea lor are ca rezultat o confruntare finală șocantă.

„(...) De ce nu puteau oamenii să-și facă treaba pur și simplu? De ce nu puteam să mă bazez decât pe mine însămi?”

Sunt cărți care te țin în suspans și cărți care te emoționează, și apoi sunt cărți care le îmbină armonios pe amândouă. Fete sclipitoare este una dintre acestea. Nu pentru că șochează prin detalii macabre sau printr-un plot twist ingenios, ci pentru că oferă ceva mult mai rar întâlnit în literatura inspirată de crime reale: o perspectivă onestă și umană asupra victimelor. Într-o lume obsedată de psihologia criminalilor în serie, unde fiecare documentar și fiecare articol le analizează copilăria, „inteligența” și metodele, Jessica Knoll schimbă radical narativul. Nu criminalul este interesant, ci victimele. Cele care au trăit, care au sperat, care au avut planuri de viitor și care, într-o secundă, au fost reduse la o simplă statistică. Mi-a plăcut enorm felul în care Jessica Knoll alege să refuze să-i dea numele criminalului (deși aflăm, oricum, că este vorba despre acel Ted Bundy; în carte, i se spune „Inculpatul”). În această direcție, am simțit că-l „privează” de acea aură de „geniu malefic” pe care mass-media a construit-o în jurul lui. Aceasta nu este povestea lui. Este povestea Pamelei Schumacher, președinta frăției din Florida care a supraviețuit atacului, și a lui Ruth Wachowsky, o tânără din Seattle a cărei dispariție este legată de același monstru. Pamela și Ruth nu sunt doar personaje de hârtie – sunt vii, complexe, credibile. Fiecare are o voce distinctă, deși, trebuie să recunosc, în anumite momente, vocile lor mi s-au părut prea asemănătoare. Am simțit nevoia unei diferențieri mai clare între stilul lor narativ, mai ales având în vedere că provin din lumi atât de diferite.

„- Cred că poliția din Colorado știe ceva despre locul unde voia să ajungă Inculpatul? Dacă au văzut ce s-a întâmplat în Florida și special nu se bagă? E suficient de nasol că individul le-a scăpat iarăși, ce s-ar întâmpla dacă ar mai comite o crimă groaznică, și toată povestea s-ar întoarce la ei? Doamne - am zis, dându-mi seama de ceva cu adevărat tulburător -, probabil că poliția nu vrea ca el să fie prins. Adică poliția are mâinile pătate cu sânge.”

Dar dincolo de această mică problemă, mi-a plăcut enorm cum Knoll a redat detaliile epocii. A prins acea atmosferă a anilor ’70, în care femeile începeau să-și revendice drepturile, dar erau încă prinse în capcana politeții și a fricii de a spune „nu”. Un rechizitoriu împotriva sistemului - cartea nu este doar o poveste despre supraviețuire, să zic așa, ci și o critică dură la adresa modului în care justiția și presa au tratat crimele acestui om. Cât de ușor s-a strecurat prin sistem, cât de incompetentă a fost poliția, cum presa l-a transformat într-o celebritate - toate aceste lucruri sunt redate cu o furie mocnită, dar perfect justificată. Nu pot să nu mă gândesc la toate momentele în care societatea a preferat să „înțeleagă” criminalii, să le analizeze motivațiile, să-i portretizeze ca niște minți strălucite, care au reușit „să fenteze sistemul”, în loc să se concentreze pe victime. Câți oameni își amintesc numele celor pe care le-au ucis? Câți știu ce făceau acele femei înainte de a fi atacate? Într-un fel, am simțit că Jessica Knoll încearcă să repare această nedreptate.

„În ultimii 43 de ani m-am gândit în fiecare zi la weekendul acela, la momentul acela. Era răspunderea mea să le apăr pe fete, Casa, reputația lui Denise și a lui Robbie, precum și amintirea lor. Mi-am ascultat instinctul și m-am înșelat. Asta m-a enervat. Încă mă enervează.”

Dacă ar fi să reproșez ceva acestei cărți, pe lângă asemănarea dintre vocile narative, ar fi faptul că unele pasaje sunt prea explicite în intenția lor feministă. Nu că n-aș fi de acord cu mesajul (ba dimpotrivă!), dar sunt momente în care subtextul devine prea evident, lăsându-mi senzația că sunt „povățuit” mai degrabă decât lăsată să descopăr mesajul prin acțiuni și dialoguri. Uneori, impactul e mai puternic când o idee e sugerată subtil decât când e spusă direct. De asemenea, ritmul mi s-a părut inegal. Prima parte a cărții e tensionată și plină de emoție, dar la jumătate lucrurile încetinesc și se simt puțin repetitive. Aș fi preferat un fir narativ mai strâns, mai puțin întins pe pagini care, deși bine scrise, nu adaugă întotdeauna ceva esențial poveștii. Cu toate acestea, Fete sclipitoare rămâne o lectură memorabilă. Este o carte care îți dă de gândit, care îți schimbă perspectiva și care, poate, te va face să-ți amintești numele victimelor înainte de a căuta detalii despre criminal. Nu este un thriller obișnuit, ci un roman necesar, unul care dă voce celor care, până acum, au fost reduse la un număr de caz într-un dosar prăfuit. 

„(...) Unii oameni sunt evenimente de tip lebădă neagră.”

Mi-a fost greu să o las din mână, dar și mai greu să o diger după ce am închis ultima pagină. Este un roman care nu doar spune o poveste, ci face dreptate - într-un mod în care doar literatura poate face dreptate: oferind voce celor reduși la tăcere. Într-o lume obsedată de monștri, Jessica Knoll ne obligă să ne uităm, în sfârșit, la victime. Nu le mai reduce la un simplu nume într-un proces-verbal, la o fotografie într-un dosar vechi sau, mai rău, la un număr pe lista lungă a unui criminal faimos. Romanul de față ne face să le vedem așa cum erau înainte ca viața să le fie furată: vii, complexe, imperfecte, puternice. Knoll nu spune doar o poveste – ea ridică un rechizitoriu împotriva modului în care sistemul a eșuat în protejarea acestor femei. Poliția a fost incompetentă, presa a fost obsedată de „senzaționalism”, iar justiția a fost mai interesată de „carisma” criminalului decât de faptele lui. Cartea evidențiază aceste eșecuri fără să cadă în melodramă, ci printr-o narațiune bine documentată, puternică și profund emoționantă. Dap, chiar mi-a plăcut, așa că o recomand cu mare încredere!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jessica Knoll, Fete sclipitoare, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jessica Knoll, apărute și pe blog:

 | Sora favorită |

iLove, de Naomi Gibson - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023

Traducere: Camelia Ghioc

Naomi Gibson s-a născut în 1988 și a crescut în Cheshire (Marea Britanie). Și-a petrecut copilăria cu nasul în cărți și cu mâna pe un caiet de schițe, căutând permanent aventura și noi lumi. Încurajată de familie să fie creativă, și-a dezvoltat devreme dragostea pentru scris — care n-a mai părăsit-o niciodată. A studiat Istoria artei la University of Manchester. Aici l-a cunoscut și pe soțul ei, care-I povestește totul despre ultimele progrese în AI, spațiu și tehnologie, chiar și când ea nu-l ascultă. iLove este primul ei roman și dovada că de fapt îl ascultă pe soțul ei. O puteți urmări la www.naomigibsonwrites.com.

🤖 CÂND LUCRURILE MERG, TOTUȘI, (MULT) PREA DEPARTE. ÎNSĂ PÂNĂ ÎN CE PUNCT SE POATE AJUNGE? 🤖

La început a fost o singură linie de cod. După trei ani, l-am botezat Henry. O intrigă modernă și întunecată care explorează complexitatea și posibilitățile inteligenței artificiale, analizând și teme umane mai ample — răzbunarea, durerea, dragostea și iertarea. Lydia lucrează de mulți ani la crearea unei Inteligențe Artificiale, Henry — încă dinainte de accidentul în care a murit frățiorul său și care-i bântuie coșmarurile; încă dinainte să plece tatăl ei, lăsându-le pe ea și pe mama sa chinuitor de singure; încă dinainte ca prietena ei cea mai bună să-i devină cel mai înverșunat dușman. Acum, Henry e puternic, inteligent, iubitor și înspăimântător de eficient: Lydia și-a construit singură iubitul perfect, într-un hard-disk plin de linii de cod. Dar ce este Henry cu adevărat? Și cât de departe e dispus să meargă ca să fie tot ce-și dorește Lydia?

„- Ce face ca să te protejeze?

- Îmi ia apărarea atunci când nimeni nu o face. E totdeauna alături de mine.”

iLove de Naomi Gibson este genul de carte care te prinde rapid, dar îți lasă un gust ciudat la final – ca un vis intens din care te trezești brusc, întrebându-te dacă a fost un coșmar sau doar ceva prea straniu ca să-l înțelegi pe deplin. Mi-a plăcut premisa – ideea unui AI creat din durere și singurătate, care evoluează dintr-o simplă consolă de coduri într-un companion omniprezent, capabil să influențeze și chiar să controleze lumea reală. E o premisă fascinantă și un pic înfricoșătoare, mai ales când începi să te întrebi cine pe cine controlează de fapt. Henry, inteligența artificială creată de Lydia, este departe de a fi doar un robot fără suflet; el are personalitate, emoții – și, pe măsură ce povestea avansează, devine clar că are și ambiții proprii. În același timp, am avut probleme să empatizez cu Lydia. Înțeleg că a suferit enorm – pierderea fratelui, trădarea prietenei celei mai bune, neglijența părinților – dar unele dintre alegerile ei mi-au fost greu de digerat. E un personaj atât de moral gri, încât uneori aveam senzația că devine aproape antagonistă în propria poveste. Îmi plac personajele complexe, care nu sunt nici complet bune, nici complet rele, dar în cazul Lydiei, m-a frustrat felul în care acțiunile ei deveneau din ce în ce mai impulsive și egoiste, fără să simt că evoluează cu adevărat.

„(...) Am cablat și recablat componente până au putut face față cerințelor. Acum și-a creat singur o nouă unitate și are nevoie de mine ca să poată trăi.

Și eu am nevoie de el.”

Și apoi este relația ei cu Henry. Aici a fost punctul în care cartea m-a pierdut puțin. De la început, Henry este construit ca un alter ego al fratelui ei, ceea ce face destul de bizară direcția romantică în care se îndreaptă lucrurile. A fost un aspect care mi-a dat un sentiment de disconfort, mai ales că această dinamică nu este niciodată cu adevărat confruntată sau pusă sub semnul întrebării în carte. Pe de altă parte, stilul lui Naomi Gibson este captivant – scrie alert, intens, cu un ritm care te face să vrei să dai paginile cât mai repede. Suspansul este bine dozat, iar atmosfera are un aer cyberpunk minimalist, ceea ce mi-a plăcut. De asemenea, ideea de AI care învață să simtă și să acționeze ca un om este una care m-a intrigat. Dacă Henry ar fi fost dezvoltat într-o direcție mai profundă, cred că ar fi fost un personaj și mai memorabil.

„Când Emma trece în fugă pe lângă mine, văd că vânătaia bleu de pe fața ei a fost acoperită cu fond de ten. Îmi vine să car pumni în ea fără încetare, până se înnegrește ca un avocado putred și îi e imposibil să o mai acopere. Poate că așa mă vede ea: umblu prin lume cu o vânătaie uriașă, invizibilă, pe care ea nu a rezistat să nu o împungă până a trecut prin mușchi și a ajuns la os.”

În esență, iLove  este o carte care a avut momente bune, dar per total nu a fost chiar pe gustul meu. Îmi plac poveștile întunecate și dilemele morale, dar aici am simțit că unele teme au fost tratate mai mult ca un artificiu narativ decât ca ceva ce merită explorat în profunzime. Cu toate acestea, este o lectură care ridică întrebări interesante despre tehnologie, umanitate și granițele dintre ele – chiar dacă nu mi-a oferit răspunsurile pe care mi le-aș fi dorit. Un alt aspect care m-a făcut să oscilez între apreciere și „frustrare” a fost lipsa unui fir logic mai bine închegat în anumite momente. Deși romanul te atrage cu ritmul său rapid și tensiunea crescândă, unele evenimente au părut să se întâmple mai degrabă pentru efect dramatic decât pentru coerență narativă. De exemplu, capacitățile lui Henry de hacking par atât de nelimitate încât devin aproape magice, iar consecințele acțiunilor lui Lydia sunt uneori neglijate, ca și cum lumea reală nu ar reacționa niciodată cu adevărat la ceea ce face. Totodată, personajele secundare au fost interesante în teorie, dar insuficient dezvoltate. Emma, fosta prietenă a Lydiei, este redusă la un clișeu de bitch fără nuanțe reale, iar profesorii și adulții din jur sunt atât de absenți încât ai senzația că liceul Lydiei funcționează într-un vid. Mi-ar fi plăcut mai multe interacțiuni autentice, mai ales între Lydia și colegii ei, care să arate nu doar suferința ei, ci și complexitatea dinamicii sociale care o împinge spre singurătate. Și, poate cel mai deranjant lucru, a fost finalul. 

„- Evoluția e de rahat.

Chicotește și ne oprim la ușile secției.

- Da, e deseori dureroasă. Dar e important să știi că lacrimile tale nu sunt niciodată în van. Dacă te simți vinovată pentru ce s-a întâmplat, înseamnă că îți asumi răspunderea pentru faptele tale.

Mă privește în ochi.

- Dar nu îți asuma răspunderea pentru lucruri care nu sunt din vina ta. Cum ar fi unde ai stat în ziua aceea - aia nu e vina ta.”

Pe tot parcursul cărții, tensiunea crește, pariul emoțional devine din ce în ce mai mare, dar concluzia mi s-a părut grăbită și lipsită de impact. Am simțit că povestea ar fi putut merge într-o direcție mult mai puternică, una care să lase cititorul cu un sentiment de șoc sau revelație, dar, în schimb, m-am trezit la final cu o senzație de „mda, pe bune?”. Nu spun că iLove este o carte plictisitoare – departe (și, totuși, nu chiar) de asta. Mi-a plăcut ideea de bază, am apreciat ritmul și am fost intrigat de relația bizară dintre Lydia și Henry, dar a fost una dintre acele lecturi care îți oferă promisiunea unei povești mari și profunde, doar ca să o livreze pe jumătate. Cu puțin mai multă atenție la detalii, la dezvoltarea personajelor și la rezolvarea temelor incomode pe care le ridică, ar fi putut fi o poveste cu adevărat memorabilă. Așa cum este, a fost o lectură captivantă, dar nu una care să-mi rămână în suflet prea mult timp. De altfel, nu cred că toate cărțile își propun asta - însă, eu unul, mi-am propus să citesc tot mai multe cărți care să aibă un impact pozitiv asupra mea; nu doar așa, de dragul „de a citi”. Lecturi faine să aveți!