Acționează și gândește ca James Bond, de Stéphane Garnier - Recenzie

Editura: NICULESCU

Colecția: Dezvoltare personală

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2021

Traducere: Carmen Ionescu

Consilierul meu pentru dezvoltare personală este Bond, James Bond! Care sunt secretele ce îl fac pe James Bond să fie irezistibil și, în același timp, charismatic și spiritual? Ce ne poate învăța agentul preferat al Majestății Sale pentru a ne fi de folos în viața de zi cu zi? Nu este James Bond cel mai tare consilier pe care ni-l putem imagina? Deveniți Agentul 007 al vieții voastre! Convingător, șarmant, flegmatic și cu un dezvoltat simț al umorului, James Bond este un personaj iconic care nu se demodează niciodată. Cel mai celebru spion al planetei are atâtea lucruri să ne învețe din felul lui de a fi, de a acționa și de a gândi! Deopotrivă charismatic și sensibil, James Bond este orice altceva, mai puțin un tip nemilos și fără suflet. Rămâne mereu fidel principiilor și valorilor în care crede. Seducător și loial, își păstrează autocontrolul în orice împrejurare... ceea ce nu-l împiedică să se și dezlănțuie câteodată! Dați-i voie lui James Bond să vă inspire în fiecare zi în relațiile profesionale, de prietenie și de familie pe care le aveți, și lăsați-vă ghidat de el. Este un consilier extrem de eficient!

🕶️DEVENIȚI AGENTUL 007 AL VIEȚII VOASTRE. SAU NU PREA...🕶️

Nu mă atrag în mod special cărțile de dezvoltare personală. Mi se par adesea pline de repetiții, de „rețete” universale care nu se potrivesc tuturor, și uneori au un ton ușor condescendent, de parcă tu ești cel care nu se descurcă în viață, iar autorul a venit de pe un nor de succes să te învețe cum să devii om. Dar m-a atras titlul. James Bond. Cine nu vrea, măcar pentru câteva clipe, să fie ca el? Elegant, sigur pe sine, inteligent, cu replicile potrivite mereu pregătite. Așa că, atunci când am pus mâna pe carte, mi-am zis: „hai să văd ce-i cu ea, poate e altfel”. Nu e foarte lungă, și totuși, am citit-o mai greu decât mă așteptam. Nu pentru că ar fi complexă sau pentru că ar conține idei profunde care m-au făcut să mă opresc la fiecare paragraf. Ci pentru că sunt momente în care cartea se duce pe lângă subiect. Uneori pare că autorul vrea să spună ceva, dar nu reușește să ducă ideea până la capăt. Alteori dă citate din filmele cu James Bond care nu au prea multă legătură cu ceea ce urmează în text. Ba mai mult, câteva dintre acele citate par puse doar ca să dea impresia că e vorba despre Bond, când de fapt e o listă de sfaturi generice, cum găsești în orice carte de acest gen.

„Poveștile noastre de prietenie sunt la fel de importante ca și cele de dragoste și cer aceeași grijă ca să nu se ofilească.

Fidelitatea este la fel de importantă și în dragoste, și în prietenie. Ea este indicatorul încrederii și garantează longevitatea legăturii care se creează.

Dacă îți tratezi prietenii, în unele momente, cu superficialitate, cu aroganță, îți asumi riscul de a tăia această legătură, această coardă care a durat mult să se împletească.”

Totuși, nu pot să zic că n-am găsit absolut nimic interesant. Sunt idei și fraze care mi-au plăcut. Unul dintre aspectele pozitive e că autorul încearcă să scoată în evidență unele trăsături pe care le admirăm la Bond – autocontrolul, încrederea, disciplina, capacitatea de a păstra o imagine echilibrată în fața celorlalți – și le explică într-un mod accesibil. Nu toate sunt aplicabile în viața reală, adică nu o să mergi prin oraș în costum, cu o privire impenetrabilă și o replică tăioasă pentru fiecare moment, dar sunt acolo niște idei despre postură, despre cum te prezinți, cum comunici, care mi s-au părut utile. Partea care m-a deranjat cel mai tare e că uneori simți că tot ce citești e doar o caracterizare făcută personajului James Bond, mai degrabă decât o adevărată carte de dezvoltare personală. Autorul preia niște comportamente ale lui Bond – unele discutabile, chiar – și le transformă în calități pe care ar trebui să le admirăm și să le copiem. De exemplu, ideea de a nu arăta emoții, de a părea întotdeauna stăpân pe situație, poate părea cool în filme, dar în viața reală poate deveni o mască, un fel de fugă de vulnerabilitate. Nu toți avem ceasuri Omega și Aston Martin-uri cu scaune ejectabile, și nici nu trăim viața la limită, între misiuni secrete și femei misterioase.

„Să ai grijă de tine, să cultivi puțină eleganță în viața ta nu poate, în final, decât să întărească încrederea în noi, ca și imaginea pe care o proiectăm celor pe care îi întâlnim zilnic. Fiecare să își aleagă modul în care să fie elegant, ca și stilul.”

Sunt și momente în care cartea pare să ridice prea mult în slăvi acest model masculin „clasic”, genul bărbatului care nu plânge, nu ezită, nu cere ajutor. Mi se pare ușor periculos mesajul ăsta, mai ales pentru băieți tineri, care abia își caută locul și identitatea. Adică, da, să ai încredere în tine e important, dar să pretinzi că nu simți nimic nu e o soluție. Aici simt că autorul mai alunecă în clișee și nu face diferența între ficțiune și realitate. Sunt câteva pagini în care tonul devine mai relaxat, mai uman, mai sincer. În ele se simte că autorul înțelege că Bond e un personaj de film, nu un model de viață perfect. Dar nu rămâne mult în zona aceea. Se întoarce destul de repede la comparații și la un ton ușor artificial, de parcă încearcă prea tare să vândă ideea că „și tu poți fi Bond dacă urmezi acești pași”. Realitatea e că, oricât ne-am îmbrăca, coafa sau comporta ca el, viața noastră nu o să semene cu a lui. Și nici nu trebuie.

„Forță, curaj, dar mai ales încredere. Dacă tot ne forțăm să ne plecăm capul, în cele din urmă vom deveni cocoșați.”

Mi-au plăcut câteva sugestii practice. Genul de sfaturi legate de cum să te comporți într-o situație socială, cum să-ți controlezi corpul în momente tensionate sau cum să-ți construiești un anumit tip de încredere în sine. Nu sunt idei revoluționare, dar sunt bine prezentate și ușor de reținut. Aș reveni la unele dintre ele, poate chiar să le notez undeva. Dar dacă ar fi să trag linie, nu pot spune că m-a ajutat cu adevărat cartea. N-a fost timp pierdut complet, dar nici ceva care să-mi rămână în minte pe termen lung. Pentru cineva pasionat de filmele cu James Bond, e o lectură simpatică, dar doar atât. Nu are profunzime, nu aduce o perspectivă nouă și uneori se simte ca o colecție de gânduri scrise la cald, nu o construcție solidă. Din punctul meu de vedere, are idei bune, dar cam puține și cam împrăștiate. Aș fi vrut să simt că învăț ceva clar, că se leagă lucrurile între ele, dar de cele mai multe ori doar citeam și treceam mai departe, fără să rămână mare lucru în mintea mea. All in one, Acționează și gândește ca James Bond a fost, cel puțin pentru mine, o lectură de doar două steluțe!

Întinde mâna, Tiberiu, de Horia Sibișteanu - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: n’autor

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Horea Sibișteanu s-a născut pe 6 ianuarie 1987 la Bacău. A absolvit Facultatea de Construcții și Instalații a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi“ din Iași în 2010 și un master de Inginerie Seismică la Universitatea Waseda din Tokio în 2013. A participat la Creative Writing Sundays, sesiuni de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, i-au apărut texte în publicațiile Subcapitol, Revista de Povestiri, Ateneu, Iocan, Steaua, Echinox, Vitraliu, în volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016) și în antologia Plastic în carne, coordonată de Adrian Schiop (Triumf Amiria, 2022). De asemenea, a fost bursier al programului „Prima Carte“, inițiat de Fundația Friends for Friends. A debutat în anul 2004 cu volumul de proză scurtă A șaptea viață (Editura Psihelp), iar cel de-al doilea volum de povestiri al său, Fetiș, a fost publicat în colecția n’autor a Editurii Nemira în mai 2019.

🧩CUM ÎȚI RECOMPUI IDENTITATEA?🧩

Întinde mâna, Tiberiu e o carte care se împarte permanent la doi: Tibi, cum îi spune familia, sau „grasu’“, apelativul folosit de băieții din cartierul de provincie, și Tiberiu, cum și-ar dori să fie reținut copywriterul din capitală. Unul și același om, (sur)prins între copilărie și maturitate, între traume și împliniri, între relații și despărțiri, între 1990 și 2020, între personaje, între sexualități și așteptări, între frici, între nevoia de acceptare a propriilor identități și cea de afecțiune și validare, între moarte și viață. Între povești, la urma urmei. Care te așteaptă să ți le apropii.

„(...) Mâine avea să vină cu o piatră din batistă, să le spună copiilor cum a primit-o de la un astronaut rus care fusese pe Lună. Nu mai era găina trupei.”

Întinde mâna, Tiberiu e genul de carte care, deși nu urmează o poveste clară, cu început, mijloc și final, te prinde tocmai prin felul în care se simte reală. Nu simți că citești o ficțiune, ci mai degrabă că intri în viața cuiva, printr-o ușă lăsată întredeschisă. Ca și cum ai răsfoi jurnalul cuiva care n-a intenționat niciodată să-l publice, dar care, odată citit, te face să vezi altfel niște lucruri. Cartea e construită din fragmente. Unele sunt mai vechi, altele mai recente, unele sunt despre copilărie, altele despre viața de adult. Tiberiu, personajul principal, e prezent în toate, dar nu tot timpul în prim-plan. Sunt povești care vorbesc despre oameni din jurul lui – rude, prieteni, vecini, oameni din orașul natal sau din București. Și cumva, chiar dacă nu-l vezi mereu în centru, fiecare întâmplare spune ceva despre el. Se simte că identitatea lui nu e doar ceva ce a fost construit în el, ci și ceva ce s-a modelat în raport cu ceilalți.

„Vara a trecut, a început școala și la puțin timp Maria a apărut din nou cu găleata de gunoi după ea. Nu era nici tunsă, nici în scaun cu rotile. Voia să afle ce s-a mai întâmplat pe la bloc. Nu au discutat niciodată despre ziua aia și nici el n-a mai râs.”

Mi-a plăcut mult cum cartea pendulează între trecut și prezent. Nu o face ca să fie artistică sau ca să complice lucrurile, ci pentru că așa funcționează memoria. Uneori, Tiberiu e un copil poreclit Grasu', care fură fructe din copaci, se ia la întrecere cu gașca, observă lumea adulților fără să o înțeleagă complet. Alteori e un adult confuz, prins între joburi, relații complicate și încercări de a-și da seama cine e și ce vrea. Nu simți un „salt” între vârste, ci mai degrabă o alunecare lentă, naturală, cum se întâmplă de fapt în viață. Amintirile nu vin ordonat, ci pe bucăți, când și cum vor ele. Fiecare text din volum funcționează ca o mică poveste de sine stătătoare. Le poți citi în orice ordine și tot înțelegi ce se întâmplă. Dar citite împreună, ele construiesc ceva mult mai complex. Nu e o simplă colecție de întâmplări, ci mai degrabă un portret. Un portret care se conturează încet, din detalii. Din lucruri aparent banale: o femeie care spală bani cu furtunul, o tanti care spune povești despre oameni dispăruți, un vecin cu priviri ciudate. Nu toate prozele sunt spectaculoase prin acțiune, dar toate transmit ceva. Fie o emoție, fie o teamă, fie o frântură de traumă.

„(...) Redacția mă anunță că renunță la ediția print. Îmi dau un cod cu care să mă loghez pe site-ul lor. Strâng scrisoarea în pumni. Stomacul mi se strânge. E ultima dată când verific cutia poștală.”

Ce m-a făcut să citesc în continuare fără să simt cum trece timpul a fost stilul direct. Fără pretenții. Scriitura e clară, naturală, cu dialoguri autentice, cu observații simple, dar foarte bine punctate. Nu sunt artificii inutile și totuși, de multe ori, câteva fraze sunt de ajuns ca să te atingă. Sunt și momente de umor, dar e genul acela amar, care vine dintr-o înțelegere profundă a absurdului. Nu te face să râzi cu poftă, ci mai degrabă să zâmbești cu un nod în gât. O parte importantă a volumului e legată de sexualitate și de identitate. Fără să o spună direct sau să o transforme într-o temă principală, cartea vorbește despre ce înseamnă să te simți diferit. Să ai dorințe despre care nu poți vorbi, relații care nu se încadrează în normele acceptate, întrebări la care nu găsești răspunsuri nici măcar în tine. E o vulnerabilitate foarte sinceră în felul în care Tiberiu navighează toate astea. Nu e niciodată sigur pe el, nu are certitudini și nu face alegeri dramatice. Mai degrabă bâjbâie prin lume, așa cum fac mulți oameni, doar că el are curajul să arate asta.

„– Tu nu te iubești pe tine, cum să mă iubești pe mine?”

Am simțit că, dincolo de orice temă „mare”, cartea e despre acceptare. Despre cum te vezi tu în raport cu ceilalți, despre cât de mult lași din tine să se vadă și ce alegi să ascunzi. Despre copilării ciudate, relații bizare, abuzuri ascunse și neînțelese, dar și despre dragul pentru detaliile mărunte, despre o cafea băută într-o dimineață sau despre o conversație pe jumătate ratată. Mi-a plăcut că nu s-a simțit nimic forțat. Tiberiu nu încearcă să pară mai puternic decât este, dar nici nu e victimă. E om. Cu bune, cu greșeli, cu încercări de a se pune cap la cap. Întinde mâna, Tiberiu e o carte care se citește repede, dar se simte mult timp după. Nu e zgomotoasă, dar nici nu ai cum s-o ignori. E personală, sinceră și exact cât trebuie de dureroasă. M-a făcut să mă gândesc la trecut, la cât de mult contează ce trăim când suntem mici și la cum purtăm totul cu noi, chiar dacă încercăm să uităm. Și, cel mai important, mi-a dat senzația că nu sunt singur cu întrebările mele. Că mai sunt oameni care nu știu mereu cine sunt, dar care continuă să caute. Ca Tiberiu. Ca mine. Ca noi toți, probabil.

Lapon afurisit!, de Kathrine Nedrejord - Recenzie

Editura: Casa Cărții de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2024

Traducere: Cristina Ioana Ardelean, Vlad-Andrei Avram, Mihai Cătălin Bușu, Iulia-Andreea Cartaleanu, Aurelia Irina Cămărășan, Gabriela Cheaptanaru, Diana Ciot-Monda, Iulia Florescu, Antonia Lemeny, Andreea Mihețiu, Tudor Pop, Andreea Sîn, Augusta Șolomon și Georgiana Teșu

Kathrine Nedrejord (n. 1987) este o scriitoare și dramaturgă norvegiană de origine sami, născută în Kjøllefjord, Finnmark. Din 2011 locuiește la Paris. A debutat în anul 2010 cu romanul Tranzit (Transitt), iar de-a lungul timpului a scris atât piese de teatru și literatură pentru adulți, cât și cărți pentru copii și adolescenți precum Cine sunt eu când dispari? (Hvem er jeg når du blir borte?, 2016), Dă-mi drumul (Slepp meg, 2018), Ce ascunde Sara (Det Sara skjuler, 2019) și Totul pentru turmă – Eallu mu váimmus (Alt for flokken – Eallu mu váimmus, 2024). Dintre romanele destinate publicului adult, Transformarea (Forvandlinga, 2018) a câștigat Premiul Havmann în 2019, iar continuarea sa, Criminal și pedeapsă (Forbryter og straff, 2022), a fost nominalizată la Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic în 2023. Piesa Pământ ars (Brent jord) a fost nominalizată la Premiul Ibsen în 2016. Între 2018 și 2020, Nedrejord a lucrat ca dramaturg al Teatrului Național din Oslo, fiind prima femeie și persoană de origine sami care a ocupat această poziție. Opera scriitoarei se remarcă prin tratarea unor subiecte inconfortabile, deseori ținute sub tăcere, precum problemele identitare, istoriile, traumele individuale și colective pricinuite de „politica de norvegianizare” la care a fost supusă comunitatea indigenă sami de-a lungul timpului.

🦌 IMPORTANȚA CUNOAȘTERII LIMBII & CULTURII PROPRII 🦌

Tot ce este străin și diferit sperie. Mai ales când ești copil și ești forțat să pleci de acasă, din locul în care totul are sens – oamenii vorbesc limba ta, îți cunosc numele, îți înțeleg viața – și ajungi într-un loc unde nimic nu ți se mai potrivește. Așa începe Lapon afurisit! și, sincer, povestea asta m-a dat peste cap. Cartea ne spune povestea lui Sammol. Un băiat sami, undeva prin anii 1950, care e trimis la internat împotriva voinței lui. Nu pentru că a făcut ceva greșit, ci pentru că așa trebuia. „Altfel vine poliția”, îi zice tatăl lui. De parcă cineva ar avea de ales. Dintr-o dată, viața lui simplă, cu renii, cu cățelușa lui, cu părinții și cu limba pe care o știe din leagăn, e înlocuită cu o realitate rece, unde totul e interzis, unde trebuie să îți lași în urmă nu doar casa, ci și cine ești. Îi schimbă și numele. Acum nu mai e Sammol. E Samuel. Pentru ei, probabil părea o simplă corectură. Dar pentru el, era începutul sfârșitului. E greu de descris ce simți când vezi că un copil își pierde pas cu pas tot ce îl definește. Limba lui devine interzisă. Când vorbește în limba sami la școală, e pedepsit. Nici măcar în somn nu are voie să viseze în limba lui. Și cum poți învăța ceva când profesorii te privesc cu dispreț și colegii te consideră inferior doar pentru că ești altfel? Nu înțelege limba, nu știe să țină un creion în mână. E ca și cum ar fi aterizat pe altă planetă.

„Dar de această dată nu mă rușinez. Nu mă îmbujorez. Îmi spun: este ultima dată. De mâine dimineață nu voi mai fi aici. Atunci nu vor mai putea să mă certe. Atunci nu vor mai râde de mine. Atunci voi fi liber precum turba de reni. Atunci voi alerga cu Seibbo.”

Când reușește să vorbească cu mama lui la telefon, după mult timp, își dă seama că nu mai găsește cuvintele. Pur și simplu nu mai știe cum să spună ce simte. Și momentul ăla, în care limba maternă începe să dispară, e sfâșietor. Pentru că nu era vorba doar despre limba pe care o vorbea – era vorba despre legătura lui cu casa, cu oamenii lui, cu cine a fost el înainte să fie forțat să devină „Samuel”. Cartea nu e doar sumbră. Are și momente în care Sammol încearcă să facă haz de necaz. Îl simți când face observații sarcastice despre norvegieni sau despre faptul că ei au doar câteva cuvinte pentru „zăpadă”, pe când în limba sami sunt zeci. Glumele astea nu sunt pentru a râde cu poftă, ci mai degrabă pentru a simți cum, în ciuda tuturor greutăților, băiatul ăsta are o minte ageră și un spirit pe care nu îl pot înfrânge cu totul. Dar chiar și așa, rămâne un copil singur, într-un sistem care vrea să-l șteargă.

„Dacă trebuie să plângi, o faci când toate luminile sunt stinse în dormitor. Abia atunci lacrimile pot curge pe obraji. Atunci poți visa că ai un prieten bun. Și că știi toate cuvintele din toate limbile! Sau că nu ai fost cel mai nepriceput la toate lucrările de control.”

În jurul lui, ceilalți copii din internat fie devin complici, fie victime. Nu toți sunt răi, dar frica și nevoia de a fi acceptați îi fac să tacă. Într-un fel, mi se pare și mai dureros când vezi că unii copii, care poate vin și ei din locuri sărace sau marginalizate, ajung să repete cruzimea celor care îi controlează. Doar ca să nu fie următorii pe listă. Ce mi-a rămas în cap după cartea asta e cât de ușor poate un sistem să îți smulgă rădăcinile. Nu e vorba doar de educație sau de învățat limba oficială. E vorba de o politică clară de asimilare, dusă cu forța, cu umilință și violență psihologică. Cartea nu reiterează scene exagerate, nu e melodramatică, dar fix asta o face mai dureroasă. Faptul că totul pare atât de „obișnuit”, atât de rece și procedural, parcă o face și mai reală. Și e important să reamintim că asta nu e doar ficțiune. Astfel de lucruri chiar s-au întâmplat.

„– Școala nu prea era de mine, răspund. Eu sunt mai degrabă... ăă, un spirit liber.”

Întrebarea care mi-a rămas în cap e: ce se întâmplă când te întorci acasă, după ce ai fost obligat să-ți abandonezi limba, cultura și numele? Mai e acasă același loc? Mai ești tu același om? Sammol nu ne oferă un răspuns clar, dar nici nu trebuie. Simți în fiecare pagină că a pierdut ceva ce nu mai poate recupera pe deplin. Și asta te lovește mult mai tare decât orice scenă dramatică. Lapon afurisit! nu e o carte ușoară. Dar nici nu trebuie să fie. Este o importantă & relevantă poveste despre identitate, despre pierdere, despre nedreptate sistemică. Și, în același timp, e o mărturie despre rezistență, chiar și atunci când totul pare pierdut. Mă bucur că am citit-o, chiar dacă a fost incomodă. Cred că tocmai pentru că e dureroasă, e și necesară. Pentru că poveștile ca a lui Sammol trebuie să fie spuse. Altfel, riscăm să le uităm. Sau, și mai rău, să credem că n-au existat niciodată. Să le repetăm... Am avut ocazia să o întâlnesc pe autoare la FILIT, în 2024, și tare mă bucur că am luat autograf pe această carte.

Invitație la moarte, de Ande Pliego - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2025

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Când nu citește sau scrie, Ande Pliego poate fi găsită de obicei cochetând cu pictura, plănuindu-și următoarea călătorie sau făcând mereu drumuri la bibliotecă. S-a născut în Florida, a crescut în Franța și și-a lăsat urmele pașilor peste tot pe planetă. Este stabilită în Pacific Northwest, împreună cu soțul său, artizan, și băiețelul lor. Invitație la moarte (You Are Fatally Invited) este primul ei roman (tradus la noi în 2025, de către Dana-Ligia Ilin). Pe autoare o puteți găsi pe rețelele sociale de Instagram (@andepliegowrites) și X (@andepliegowrite).

✉️ PROBABIL NIMENI N-AR FI RĂSPUNS INVITAȚIEI DACĂ AR FI ȘTIUT PREȚUL PE CARE ULTERIOR ÎL VOR FI PLĂTIT ✉️

Șase autori de thrillere, toți maeștri ai înșelăciunii, ai pistelor false și ai haosului, sunt invitați într-o tabără de creație exclusivistă, la un conac izolat pe o insulă. Gazda lor este J.R. Alastor, celebrul, dar și enigmaticul scriitor pe care nimeni nu-l cunoaște. Pentru a-l reprezenta și a pune în practică planurile sale de vacanță pentru oaspeți, a angajat-o ca asistentă pe Mila, ea însăși o scriitoare aspirantă cândva. Alastor și Mila au pregătit o săptămână de jocuri și dezlegări de enigme bazate pe teme literare din cărțile celor șase scriitori invitați – acoperirea perfectă pentru ca Mila să pună la cale o crimă pe cont propriu. Dar când un oaspete e găsit mort – și aceasta nu e crima pe care o plănuise –, Mila se trezește prinsă într-o cu totul altă poveste. În timp ce o furtună izolează insula, iar numărul cadavrelor crește, Mila trebuie să fie mai deșteaptă decât un criminal care cunoaște toate trucurile ca la carte.

„Nu, n-o să am parte niciodată de catharsis. Dar o să mă mulțumesc cu răzbunarea.”

O „retragere literară” pe o insulă izolată, un grup de autori de thriller care ascund mai multe secrete decât vor să recunoască, un joc periculos în care cineva moare – și apoi încă cineva. Invitație la moarte sună ca un cocktail perfect pentru un mister de tip „cine-a-făcut-asta”, dar pentru mine, experiența a fost mai degrabă un carusel cu momente în care mă țineam bine de bare și altele în care voiam doar să cobor. Ideea de bază m-a atras instant. O insulă privată, un autor celebru care își ascunde identitatea (J.R. Alastor), un grup select de scriitori invitați să participe la un retreat exclusivist, și o organizatoare – Mila del Ángel – care are ea însăși un plan sinistru. Practic, era imposibil să nu fiu curios. Toată atmosfera era promițătoare: izolați de lume de o furtună, fără semnal, fără acces la ajutor din afară, toți cei prezenți par să fie prizonieri într-un joc cu reguli care se schimbă din mers.

„Pentru că, deși îi spusesem soției mele o parte din adevăr, adesea un fapt retușat peste măsură funcționează ca o minciună.”

Primele pagini m-au prins. Cartea începe într-un stil alert, cu o atmosferă tensionată, aproape cinematografică. Insula e descrisă suficient de clar cât să simți că ești acolo – pe un domeniu impunător, rece, unde orice colț poate ascunde o capcană. Mila, personajul principal, e genul de femeie care pare calmă și organizată, dar în mintea căreia se întâmplă mult mai multe lucruri decât lasă să se vadă. Când aflăm că are un plan de răzbunare bine pus la punct, cartea începe să semene cu un puzzle mare, în care nu e clar dacă piesele chiar se potrivesc. Totuși, pe măsură ce povestea avansează, am început să mă pierd în detalii. Cartea are multe personaje și, sincer, nu pot spune că vreunul dintre ele mi-a devenit cu adevărat simpatic. Sunt toți autori de thrillere, deci obișnuiți să manipuleze, să ascundă, să joace „la dublu”. Asta sună bine în teorie, dar în practică, i-a făcut greu de urmărit și, mai ales, greu de diferențiat. Am tot revenit la paginile anterioare ca să-mi aduc aminte cine e cine. Lipsa unui personaj central puternic sau măcar atașabil, în afară de Mila, a fost un minus maaaaare pentru mine.

„N-aveam nevoie decât să ne țin pe toți în viață până mâine. Puteam să fac asta (...). Să te trag pe sfoară pe tine, așa cum m-ai tras tu pe sfoară.”

Structura cărții e bazată pe multiple puncte de vedere, iar asta, deși deseori funcționează armonios, de data asta mi s-a părut că a complicat destul de tare firul narativ. Uneori, povestirea pare fragmentată. Sunt momente în care nu știam exact în ce parte a jocului mă aflu sau dacă ceea ce se întâmplă e parte din scenariul planificat de Mila și Alastor, sau un element real, scăpat de sub control. Ceea ce, pe de o parte, e interesant – simți paranoia crescând – dar pe de altă parte, creează o confuzie care nu e mereu bine gestionată. Un lucru pe care trebuie să-l apreciez totuși e modul în care Ande Pliego se joacă cu „rețeta clasică” a genului thriller. E evident că are o înclinație aparte – face glume despre clișeele din thrillere, le include intenționat, și uneori chiar le subminează. Asta mi-a plăcut mult, mai ales în contextul unui roman în care toți participanții sunt scriitori ai acestui gen. E ca și cum ai pune mai mulți magicieni într-o cameră și le-ai spune să ghicească cine dintre ei a făcut trucul. Ironic, dar și spectaculos.

„Și poate că pentru asta meritam orice avea să vină.”

Suspansul se construiește lent. Poate prea lent. Pentru mine, cartea a devenit cu adevărat captivantă abia după ce am parcurs mai bine de jumătate din ea. Până atunci, sunt multe conversații, aluzii, scene de joc și planificări care se simt mai mult ca preludiu decât ca acțiune propriu-zisă. Sunt indicii presărate peste tot, unele bine plasate, altele care duc nicăieri. E genul de carte în care trebuie să fii atent la tot, pentru că multe mici detalii se întorc mai târziu sub formă de revelații. Când vine vorba de plot twisturi – da, sunt. Unele destul de bune, altele previzibile, și câteva care m-au făcut să dau ochii peste cap. Finalul mi s-a părut decent, cu o dezvăluire solidă și o concluzie care încheie bine cercul început în primele capitole. Totuși, mi-ar fi plăcut ca explicațiile să fie un pic mai clare, mai logice. Sunt unele detalii care rămân ambigue sau greu de crezut chiar și în logica internă a cărții. Per total, Invitație la moarte e o lectură care cere răbdare. Dacă ești fan al genului mystery și îți plac jocurile alea care-ți pun cât de cât mintea la contribuție, insulele izolate (ceee clișeu!) și thrillerele care întorc totul pe dos (până în punctul ăla în care rămâi chiar rece...), s-ar putea să-ți placă. Dar trebuie să fii pregătit pentru un ritm lent, personaje dificil de urmărit și o structură narativă complicată. Nu e o carte care să placă tuturor, dar are un concept interesant și un stil care promite. Eu nu pot spune că m-a cucerit complet, dar cu siguranță nu m-a lăsat indiferent. E genul de carte care, chiar dacă te încurcă, pe alocuri te plictisește, te face să vrei să ajungi la capăt doar ca să înțelegi cum se termină „jocul”!

Furioșii (Furioșii, #1), de David Moody - Recenzie

Editura: Leda

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2011

Traducere: Cristia Ghidoveanu

David Moody (născut în 1970) este un autor de thrillere, pasionat de tema sfârșitul lumii. A debutat în 2001, publicându-și online prima sa carte (Autumn), ecranizată apoi în 2009. Tot online a publicat inițial și romanul Furioșii (2006), pentru care Moody a reușit să obțină, pe cont propriu, un contract de ecranizare cu renumiții Guillermo del Toro și Mark Johnson (producătorul Cronicilor din Narnia). De asemenea, are numeroase alte cărți publicate. Din păcate, la noi a apărut doar acest volum, traducerea celorlalte cărți, șase la număr, nemaifiind continuată. Cel mai probabil, n-a fost îndeajuns de bine primită de către publicul cititor.

🩸ÎNTÂI ATACĂ ȘI LASĂ ÎNTREBĂRILE PENTRU MAI TÂRZIU🩸

Situația NU este sub control! În tradiția lui H.G. Wells și Richard Matheson, Furioșii este povestea unui om într-o lume devenită nebună - o lume infestată de frică, violentă și furie. Păstrați-vă calmul! Un oraș din Anglia este lovit subit de o avalanșă de atacuri sângeroase. Botezați de mass-media „Furioșii”, autorii lor ucid cu sânge-rece pe oricine le iese în cale. Stați la adăpost! Atacurile sunt brutale și nemiloase: în câteva secunde, oameni perfect normali nu se mai pot controla și devin niște criminali turbați. Cum aparent nu există nici o legătură între ei și cum numărul lor crește văzând cu ochii, oricine poate deveni victimă, sau Furios. Așteptați noi instrucțiuni! Toată lumea e îngrozită. Nimeni nu mai îndrăznește să iasă din casă, să meargă la serviciu, să vorbească. Dar, deși nouă directivă este „Întâi atacă și lăsă întrebările pentru mai târziu!”, s-ar putea ca această poveste să aibă un răspuns extrem de surprinzător... 

„Nu avusese de-ales. Trebuia s-o omoare pe Shona. Nu simțea nici un pic de vină sau de remușcare pentru ceea ce făcuse, doar ușurare.”

Furioșii m-a prins rapid și m-a iritat în același timp. Mi-a plăcut ideea de la care pornește cartea, dar felul în care se desfășoară povestea m-a făcut să oscilez constant între curiozitate și frustrare. Nu știu dacă m-a atras mai mult pentru că e un thriller psihologic care alunecă subtil spre horror, sau pentru că mi-a dat impresia că totul ar putea fi posibil într-o zi normală, în viața unui om complet banal. Ceea ce e și cazul lui Danny, personajul principal. Danny e genul de om de care ai auzit o mie de ori, dar nu ai reținut niciodată cine e: job ratat, șef care îl calcă pe nervi, colegi obosiți, trafic infernal, familie haotică, copii care țipă în fundal și o soție care pare la capătul răbdării de mai mult timp decât ar trebui. Totul e foarte apăsător și cenușiu în viața lui, și la început am avut o oarecare empatie pentru el. Nu pentru că e vreun erou sau pentru că suferă în tăcere, ci pentru că pare prins într-un cerc din care nici măcar nu mai încearcă să iasă. Ce e interesant, și de fapt motivul pentru care am continuat să citesc, e felul în care lumea începe să se destrame fără nicio explicație. Nu e o invazie de zombie, nu e un virus clasic, nu e o conspirație militară. Sunt oameni normali care, dintr-o dată, o iau razna și ucid pe cineva apropiat. Fără motiv. 

„Dar mă deranjează mai ales ceea ce nu se spune. Mi-e teamă numai că nimeni nu pare să aibă habar ce se petrece.”

Fără preaviz. Și fără nicio remușcare. Li se spune „Furioșii”. Inițial, pare un fenomen izolat, dar în scurt timp devine clar că e ceva care scapă de sub control. David Moody reușește să descrie partea aceasta a „escaladării fricii” foarte bine. M-am simțit chiar neliniștit în unele momente, pentru că nu știam dacă următorul atac va veni de la un străin sau chiar de la cineva din familie. Și în lumea în care trăim, unde anxietatea socială e deja destul de mare, ideea că cineva apropiat poate deveni brusc dușmanul tău mortal e greu de digerat. Are ceva foarte uman tocmai prin lipsa oricărei justificări clare. Totuși, trebuie să spun că prima jumătate a cărții se mișcă foarte încet. Am avut momente în care voiam să sar peste pagini, pentru că Danny se plânge prea mult, dar nu face nimic. E un personaj pasiv, iar asta m-a deranjat. Se victimizează, dar nu pare că vrea cu adevărat să schimbe ceva. Repetă mereu aceleași gânduri, aceleași frustrări, aceleași discuții fără sens cu familia. Devine obositor la un moment dat, asta-i evident.

„(...) Mi-e frică. Mi-e frică pentru că ceea ce-am văzut întâmplându-li-se altora pare dintr-odată mult mai aproape.”

Când încep să apară mai des perspectivele „Furioșilor”, cartea devine cu adevărat interesantă. Sunt câteva interludii scurte, între capitolele din perspectiva protagonistului, în care autorul prezintă fapte ale „Furioșilor”. Ele mi-au atras atenția cel mai mult. Arată o claritate rece, o siguranță extrem de violentă care contrastează puternic cu paranoia și confuzia oamenilor „normali”. Aici Moody chiar reușește să transmită o senzație de inevitabil, de prăbușire lentă și în același timp explozivă. Finalul a fost, pentru mine, una dintre cele mai bune părți. E intens, brutal și are o întorsătură pe care nu o anticipasem chiar în forma în care a venit. Nu o să dau spoilere, dar tot ce pot zice e că finalul te face să te întrebi dacă n-ai citit, de fapt, povestea „celorlalți”, și nu a victimelor. Cartea nu îți oferă toate răspunsurile. Nu explică ce sunt „Furioșii”, de ce apare această „transformare” sau dacă există vreo soluție. Asta poate fi frustrant pentru unii cititori, dar mie mi-a plăcut ambiguitatea, tocmai pentru că e realistă într-un mod ciudat. Viața reală nu explică toate lucrurile, așa-i? Și, oricum, este vorba despre o serie (celelalte volume n-au fost traduse la noi).

„Schimbarea s-a răspândit în toată lumea cu o viteză incredibilă. Nici un colț al planetei n-a rămas neatins. Trebuie să vă aduceți aminte că nu noi suntem învinșii. Ei n-au decât avantajul că sunt mai mulți. Noi am lucrat la toate nivelurile și avem experți în toate profesiile. Și toate capacitățile posibile. Avem tot ce ne trebuie ca să luptăm împotriva lor și să-i distrugem.”

Ca stil de scriere, Moody abordează un stil foarte simplist, aproape sec pe alocuri. Nu se folosește de descrieri lungi, nu filosofează prea mult. E direct, ca un jurnal scris de cineva care nu are timp să stea pe gânduri. Asta poate fi un minus dacă îți plac cărțile cu mai multă profunzime psihologică sau dezvoltare narativă. Dar în cazul ăsta, cred că stilul funcționează. Nu pot spune că e o carte pe care aș recomanda-o oricui. Dacă nu ai răbdare cu personaje frustrante și vrei acțiune de la început, probabil că te va enerva. Dacă, în schimb, te interesează cum poate escalada violența într-o societate aparent stabilă și cum se transformă o persoană obișnuită într-un participant activ la haos, atunci aș spune că Furioșii reușește să-și îndeplinească misiunea. Pentru mine, a fost o lectură care m-a provocat, dar m-a și plictisit tare pe alocuri. M-a făcut să mă simt inconfortabil, dar și curios. Nu e genul de carte pe care o uiți ușor. Poate nu e perfect scrisă, dar ideea din spate e suficient de puternică încât să te bântuie puțin și după ce ai terminat-o. Și uneori, asta e mai important decât o narațiune fără cusur. Îmi pare rău că seria n-a fost continuată, chiar eram curios în ce direcție se vor îndrepta toate.