Jurnalul primei mele morți, de Ioana Duda - Recenzie

Editura: Herg Benet

Număr de pagini: 208

Rating: 4 din 5 steluțe

Colecția: Radical din 7

Ați simțit vreodată că trăiți o carte? Că o trăiți, zău, pe bune, pagină cu pagină, cuvânt cu cuvânt, respirație cu respirație? Bă, Ioana, nu știu cum să-ți zic, nu știu cum s-o fac, dar ai talent, nu glumă! Ai talent în a povesti cu și despre viață, te pricepi în a alege cuvintele, în a le sugruma în emoții și în trăiri, habar n-am cum s-o spun, tu nu faci literatură, tu nu faci frumos și metaforă, dar pur și simplu ucizi prin adevăr, prin veridicitate, iar tocmai asta este misiunea unui scriitor, părerea mea, a unui scriitor adevărat: să te facă să realizezi și să simți, să te facă să te ridici din pat, să te privești în oglindă și să-ți spui: trebuie să învăț să trăiesc, doar așa voi fi conștient de inevitabilul morții. Și nu mă înțelegeți greșit când spun că Ioana Duda nu se pierde în metafore, nu, pentru ea metafora nu este unghiul de vedere al prozei, nu este incidența sub care ea scrie, Ioana Duda ar fi mai mult din partea aceea cu „estetica urâtului”, să-i spun așa, deși e prea deplasat: da, Ioana Duda are uneori un limbaj vulgar, unii l-ar crede nepotrivit, dar credeți-mă că o să vi se pară ceva pur și simplu normal, nu știu, acest „jurnal” are menirea să te exorcizeze, să te curețe de toți dracii și să te liniștească; nu, să nu aveți impresia că vă va răspunde la întrebări - sau, de fapt, poate o va face. Dar veți desena răspunsuri pe geamurile aburinde ale vieții, neștiind că, în cele din urmă, vă puneți mai multe întrebări.

Am rămas cu multe lucruri după ce am citit acest volum, multe lucruri pe care le-am conturat în viața mea și cărora le-am oferit o formă anume. Să fac o recenzie? Imposibil, dragilor. Cum poți să faci recenzia unui jurnal? Nu, nicidecum unui jurnal ca acesta. Acest jurnal care te ridică, dă cu tine de toți pereții sufletului tău, îți șoptește tandru la ureche, țipă, plânge și râde, urăște, iubește, moare și învie, acestui jurnal care te arde visceral și care, încetul cu încetul, te salvează și te distruge. Jurnalul primei mele morți este o combinație de lumini și umbre și, așa cum lumina face parte din întuneric, viața face parte din moarte, or, schimbând registrul, moartea face parte din viață. Cum zicea și Stănescu, „viața este o scurtă absență între două inexistențe”, am putea spune că, în cele din urmă, doar având conștiința morții putem fi siguri că trăim cu adevărat. „În fața suferinței și a morții suntem singuri. De abia atunci suntem cu adevărat singuri.” (Jurnalul primei mele morți) Fraților, eu nu știu cum percepeți voi singurătatea, dar eu, uneori, o iubesc. Îmi place să fiu eu cu mine, să mă dedublez și să mă prostesc, să mă fac de râs, să devin asocial, pudic, cu cele mai ciudate și nepotrivite gânduri. Îmi place să-mi scot măștile, să le curăț și să fiu eu, să mă exclud din întreaga societate. Să nu fim egoiști, toți purtăm măști, nu vrem să fim văzuți, poate, în adevărata noastră natură, or pentru a nu părea nu știu cum, ori pentru a nu fi vulnerabili, arătăm uneori o oarecare nepăsare, poate puțină nesimțire. Viața te învață lucruri pe care nu ai fi crezut că le poți învăța vreodată.

Aș putea da citate din întreg volumul de față, la fiecare pagină am găsit ceva care să-mi placă. Am zis, dacă-mi luam un marker în mână, cu siguranță aș fi sfârșit prin a desena pagină cu pagină acest volum. Dar apoi am știut că-l voi recomanda prietenilor mei, iar ei îl vor recomanda mai departe prietenilor lor. Nu, ar fi nedrept și o dovadă clară de egoism să păstrezi acest Jurnal doar pentru tine, nu, nu, eu deja l-am plimbat pe unde am putut. Abia aștept să citesc și celelalte cărți ale Ioanei, se vede că talentul ei este irefutabil, a scos deja al treilea volum, Maria Magdalena, tot la Herg Benet. Păi, ce pot să-i spun decât să scrie în continuare, să ne rupă sufletele și să ne dea knock-out, fix la sentiment, fix profunzimea fiecăruia dintre noi. Ioana, te urăsc pentru talentul pe care-l ai, dar, după cum știi tu mai bine, ura face parte din iubire. Continuă să scrii, să scrii și să simți. Așa, întotdeauna vom fi eterni și de neînvins!

O viață mai bună, de Anna Gavalda - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Actual

Număr de pagini: 248

Rating: 2 din 5 steluțe

Traducere din limba franceză: Ada Tănasă

Anna Gavalda s-a născut la 9 decembrie 1970, în Boulogne-Billancourt. Mărturisește că își petrece în fiecare dimineață câte trei ore scriind „pentru adulții care trebuie treziți din somn”. În 1998 a câștigat trei premii întâi la mari concursuri de proză. Un an mai târziu i-a apărut volumul de povestiri Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva (Polirom, 2006), vândut în Franța în sute de mii de exemplare, tradus în treizeci și șase de limbi și distins cu Le Grand Prix RTL-Lire 2000. De asemenea, alte cărți ale autoarei au fost traduse la Editura Polirom, care îi păstrează un loc special în palmaresul ei.

 

Dacă Anna Gavalda m-a uimit, să spun așa, prin romanul Billie, primul roman scris de autoarea franțuzoaică pe care l-am citit, și care mi-a plăcut extrem de mult, căzând într-o perioadă în care simțeam nevoia să citesc așa ceva, ei bine, după O viață mai bună, de la aceeași autoare, am un mesaj de transmis: pe când O carte mai bună? Efectiv, subiectiv, părerea mea, opinia mea, acest volum m-a dezamăgit complet, pur și simplu îmi venea să îl arunc pe fereastră, mi s-a părut o pierdere de timp, și, vai, de ce nu am crezut-o pe doamna din Librarium când mi-a spus, cu o sinceritate atât de convingătoare, că „acest roman m-a dezamăgit, nu ți-l recomand, dar până la urmă este doar părerea mea”? Anna Gavalda nu știu ce a vrut să demonstreze scriindu-l, dar am avut impresia că totul este mult prea repezit, trântit la nimereală, așa, deodată, pam, pam, pam, haide să termin romanul și să-l public cât mai repede. Oricum, în cele din urmă, chiar dacă nu mi-a plăcut romanul, am eu un fix să am toate cărțile pe care le citesc, de aceea mi l-am și cumpărat. Vreau toate cărțile Annei Gavalda, și, să sperăm, pe viitor poate o să scoată altele mai bune. 

Nu am citit Împreună, nici O iubeam, nici Cea care alină (încă mă sperie dimensiunile lor, dar știu că Anna Gavalda are un stil ușor, care nu obosește și, rareori, plictisește - le am pe toate, mai puțin cel din urmă roman), dar o să le ofer o șansă cât de curând. În fine, vorbeam de O viață mai bună, dar nu pot vorbi despre acest roman pentru că sigurul lucru bun pe care l-aș putea spune ar fi faptul că mi-a plăcut coperta extrem de mult, și anumite scene din carte (dar foooooarte, foarte puține) cu care mă obișnuisem și în Billie, și vorbesc de acele scene jucăușe, puerile, în care autoarea, prin ceea ce spune - și modul în care o face - nu are cum să nu îți schițeze un zâmbet pe buze. De asta mă atrage mult Anna Gavalda, și sper că nu am tras eu concluzii pripite și prea devreme, dat fiind faptul că am citit abia două romane de la această autoare. Cu siguranță o să mă conving cât de curând care este de fapt toată filosofeala scriiturii ei. 

Cred că punctul forte al Annei Gavalda îl reprezintă modul în care aceasta descrie cotidianul, monotonia vieții de zi cu zi, felul în care reușește să cuprindă totul în doar câteva fraze. Da, am observat asta încă de când am citit primul ei roman, dar, repet, părerea mea, în acest roman nu i-a reușit mai deloc. Nu știu, pe mine unul nu a reușit să mă emoționeze, să mă atingă, să mă facă să trăiesc povestea celor doi protagoniști, ea și el, am rămas rece, nepăsător aproape, stăteam în afara poveștii și o priveam ca o piesă de teatru în care deloc, dar deloc, nu mă regăsesc. Și, na, normal că nu mi-a plăcut romanul, dar chiar nu-mi pare rău că l-am citit, la o adică e OK să ai lecturi bune și lecturi proaste, din fiecare - mai mult sau mai puțin, înveți câte ceva, nu? 

„Mă numesc Mathilde Salmon. Am douăzeci și patru de ani. Oficial, sunt încă studentă, învăț istoria artei (frumoasă invenție), dar în viața reală lucrez pentru cumnatul meu. Cel bogat, cel frumos, cel cool. Cel care-și scarpină întruna vârful nasului și nu poartă niciodată cravată. Conduce o mare agenție de creație digitală care se ocupă de design, branding și dezvoltare web (traduc: dacă ai nișe prafuri și vrei să le vinzi pe net, el o să-ți facă un magazin online drăguț și un parcurs cu săgeți până la pagina de plată) și m-a corupt anul trecut. El avea nevoie de mercenari, eu - de bani de buzunar...” (un fragment din romanul O viață mai bună)

În cele din urmă, eu sunt de părere că fiecare înțelege și apreciază un roman în funcție de starea pe care o are, de experiența literară, de palmaresul autorilor pe care i-a citit. Dacă eu am văzut acest roman unul nu prea bun, nu înseamnă că voi, ceilalți, îl veți vedea la fel. De aceea, atunci când citesc o recenzie, încerc să nu mă las prea tare influențat de ea; vreau să mă conving eu însumi de importanța sau inutilitatea unui anume roman! Să aveți lecturi frumoase și o zi superbă, călduroasă!

Magazinul de sinucideri, de Jean Teulé - Recenzie

Editura: Allfa

Colecția: Strada Ficțiunii

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 120

Traducere din limba franceză: Magda Răduță

Într-un viitor îndepărtat, în Cartierul Religiilor Uitate, singura speranță de a evada din apocalipticul cotidian este excentricul Magazin de Sinucideri al familiei Tuvache. Aici se găsesc toate cele necesare unei sinucideri stilate, personalizate, teatrale, care să-i facă cinste sinucigașului: șerpi otrăvitori, măști hidoase, pentru cardiaci, costume de harachiri, cocktail-ul letal al zilei, sărutul morții, cam orice ți-ar putea tuna prin cap într-o formă viabil, să-i spun așa, mortală.

Toți membrii familiei - care poartă numele unor sinucigași celebri - împărtășesc aceeași părere, și anume că viața e o mare deziluzie și ar trebui curmată cât mai rapid cu putință. Toți, în afară de mezinul Alan, care este de un optimism incurabil. Treptat, sumbrul Magazin de Sinucideri tinde să se transforme într-un colțișor vesel și luminos. Iar comerțul cu lipsă de speranță, comerțul cu moarte și, la o adică, fazual spus, „comerțul cu salvare”, tinde, încetul cu încetul, să se ducă de râpă.

Am așteptat să citesc acest roman cam de când am auzit prima dată de el, însă abia acum am reușit. Sincer, nu am avut așteptări mari, deoarece știam că voi citi ceva drăguț, ceva amuzant, care într-adevăr ar trebui citit de oricine. Nu știu dacă acest roman trebuie înțeles, pe cât trebuie simțit de fiecare în parte - ideea este că te poți regăsi în el, sau nu. În unele momente, simțeam că fac parte din lumea romanului, îl înțelegeam pe fiecare personaj în parte, iar mai tare rezonam cu Alan, mezinul, cel zâmbăreț, care spune mulțumesc, „la revedere” și nu „adio” (aici am râs foarte tare la scena în care mama lui îi spune că, de fapt, clienții care pleacă de la magazinul lor nu se mai întorc niciodată - în mod ideal - de aceea nu se cade să li se adreseze cu „la revedere”, ci cu „adio”, pentru că sunt plecați pentru totdeauna). Cred că scopul acestui roman a fost, dincolo de alegoria indusă, de imaginea concretă care, de fapt, exprimă ceva abstract, să amuze, nu știu, eu am apreciat acest roman pentru că m-a făcut să râd, chiar mi-a adus zâmbetul pe buze, iar pentru mine asta a contat cel mai mult.

Da, volumul Magazinul de Sinucideri este și o satiră destul de reușită, vreau să spun, e foarte interesant cum Teulé reușește să scobească în sufletul omului și să-i descopere, poate, cele mai adânci gânduri. Simțul său critic, simțul său de observator este de apreciat, ba chiar de invidiat, și parcă totuși mă simt vinovat că m-am lăsat cuprins de un umor negru. Haha! Teulé are așa un talent de a-și capta cititorul prin felul în care scrie și nu plictisește. De fapt, stăteam și mă gândeam, mă, în 120 de pagini să vorbească omul ăsta despre același lucru, adică despre cum să se sinucidă niște oameni, bună ziua, salutare, vreau stricnină, na stricnină, adio, moarte plăcută, să nu vă mai văd pe aici?! Da, chiar sunt fooooarte amuzante opțiunile pe care autorul le oferă personajelor, opțiuni de a se sinucide, dar știu că fiecare, până la urmă, ascunde un substrat, iar aici m-am gândit mult la death kiss, o să vedeți voi, dacă citiți romanul, care e faza. Aici, Teulé a vorbit și despre iubire, și despre prietenie, și despre familie, și despre vise și orice înseamnă, de fapt, omul: sentimente.

Nu știu dacă aș mai putea vorbi despre ceva, nu pot acoperi prea mult - fiindcă nici nu vreau - deoarece romanul este destul de micuț; o sută douăzeci de pagini în care autorul Jean Teulé satirizează cu talent o societate posibilă, dintr-un viitor îndepărtat. ”Jean Teulé scrie într-o formulă originală, absolut inspirată, făcând revernțe atât Familiei Addams, cât și lui Baudelaire. Satirizează cu simpatie pesimismul, spleen-ul urban, nihilismul, depresia atât de în vogă. Rezultatul este, probabil, cel mai comic roman despre sinucidere scris vreodată”, este vocea editorului, o voce corectă și la subiect. Într-adevăr, n-ai fi crezut vreodată că un roman despre sinucidere te-ar putea amuza. Dar, uite, în literatură totul e posibil.

Știu că este și un filmuleț tare drăguț după acest volum, am să mă uit la el zilele următoare. Le mulțumesc enoooorm celor de la Grupul Editorial All pentru acest volum, vi-l recomand cu mare drag și, dacă l-ați citit, aștept părerile voastre! O zi minunată să aveți, călduroasă și plină de lecturi!

Appassionata, de Ana Cioclov - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 136

Prozele scurte din acest volum au în comun căutarea febrilă a iubirii în care se lasă purtate personajele Anei Cioclov. Mai au în comun o anume știinţă a locurilor în care în mod natural pasiunile se dezlănţuie cu mai multă forţă, în care referinţele culturale și un anume glamour sunt inseparabile de bulevardele largi și impunătoare ale New Yorkului sau de arterele Parisului istoric, precum Avenue George V. Ambientul, eclerajul, atmosfera, vitrinele, personajele par a fi recuperate din niște ecranizări mai vechi și mai romantice. Bărbaţii sunt eleganţi, femeile sunt visătoare și și unii, și alţii își petrec nopţile ca și cum ar fi ultimele. Cititorii trebuie doar să se lase purtaţi de vuietul intern al scriiturii tot așa cum, dacă ar fi într-o sală de concert, s-ar lăsa înrobiţi de crescendoul acordurilor Boléroului lui Maurice Ravel.

Ana Cioclov este o artistă complexă. Trăiește la New York, pictează în studioul său din Florida, are un atelier de design vestimentar la Timișoara. Din continua mișcare între polii manifestării multiplului său talent culege experienţe impresionante. Este atrasă de destinele oamenilor singuri și triști, care rătăcesc ca fluturii de noapte. O haină de blană, o rochie de mătase, un costum impecabil croit, o bijuterie, o pălărie exotică sunt indiciile care o îndeamnă să-și imagineze că femeile și bărbaţii care le poartă sunt într-o deznădăjduită căutare a romantismului, a senzualităţii și a împlinirii. În aceste detalii constă forţa ei literară. Ana Cioclov şi-a făcut studiile la Universitatea din Timişoara, Facultatea de Arte Frumoase, Secţia de pictură şi artă grafică. Şi-a început cariera ca designer vestimentar şi a realizat costume pentru Opera din Timişoara.
În 1991 a fondat compania „Ana Cioclov“, specializată în produse unicat destinate femeilor, mai precis creaţii vestimentare, bijuterii şi accesorii, toate fiind lucrate manual.
În paralel cu activitatea de designer vestimentar, Ana Cioclov a pictat în ulei şi acuarelă, lucrările sale putând fi admirate în nenumărate expoziţii din ţară şi din străinătate (Ungaria, SUA, Germania).

Citind acest volum, mi-am dat seama de un lucru: artistul rămâne artist până în adâncimea sufletului său. Din câte am citit, Ana Cioclov nu doar scrie, ci și pictează, fiind absolventă a Institutului de Arte Plastice din Timișoara, secția pictură. Cetățean american și român, face naveta între New York, atelierul său de pictură din Naples, Florida, și atelierul de design din Timișoara. Cărțile autoarei sunt inspirate de aceste locuri, „aici se nasc povestiri și personaje care vor rămâne să trăiască alături de mine. Împreună străbatem oceanul, privim strălucirea și tristețea marilor orașe cu bulevardele lor colorate, iar eu mă risipesc alături de ele în peregrinările și viața plină de inspirație pe care o duc.” Ana Cioclov scrie despre artă, despre frumusețea aceasta superioară a lumii. Vă pot spune că am citit Appassionata într-o singură zi, de fapt, în maximum o oră jumătate, fiindcă atmosfera de basm, de poezie, atmosfera poematizată a volumului pur și simplu nu mi-a permis să las cartea jos din mână. M-a prins în magia ei muzicală, mi-a încântat urechile cu metafore excepționale, plasticizante, cu o efervescență lirică aproape filosofică, aș putea spune. Ana Cioclov știe ceea ce scrie și o face cu o măiestrie cosmică, pentru că îi iese deosebit de bine!

 

Artistul își îndreaptă penița spre a contura ceea ce are lumea aceasta mai magic și special: frumusețea care se ascunde în lucruri mărunte; el, artistul, încearcă să ghicească culoarea vieții, să o măiestreze cu talentul său, să o desfășoare în toate planurile de cunoaștere - așa, poate doar așa va fi ajuns să-și desăvârșească a sa creație. Pe mine m-au lovit, drept să vă spun, metaforele: pur și simplu citeam și mă hrăneam cu frumusețea cuvintelor alese, cu potrivirea lor spațială, atât de ordonată, de parcă ai fi spus că este firesc, de fapt, să scrii într-un mod atât de minunat. Și nu sunt singurul de această părere, să știți. De fapt, mă gândeam, dacă vă plac descrierile frumoase (dar, vreau să spun, NU plictisitoare), cu siguranță veți adora volumul de față. Ceea ce scrie Ana Cioclov aici, în Appassionata, nu este despre ceva anume. Nu. Ci este despre frumusețea vieții mascată în grijile noastre zilnice, în graba noastră de vânt și de deșertăciune. Când am intrat pe Goodreads, m-am întristat foarte tare văzând numărul mic de cititori, iar atunci m-am gândit: ce nedreptate să ascundem artiștii talentați și să promovăm alte lucruri, alte non-valori (o spun fără să jignesc pe cineva), când scriitori de preț stau ascunși după creațiile lor care strigă spre atenție - sau, dimpotrivă, care stau și așteaptă. Nu strigă după atenție, ci merită atenția noastră. Ana Cioclov chiar merită atenția cititorilor, merită creditul lor. Eu, unul, mă declar un nou fan ala aceste doamne, pentru că rezonez efectiv complet cu scriitura ei atât de plastică, atât de metaforică și colorată - este exact ceea ce caut eu; fiindcă, de fapt, este pe stilul meu.

 

Este clar, acest volum chiar merită citit. Fiindcă debordează de frumos, de emoție, de sentiment și trăire aproape extraviscerală, mascată în drumurile care șerpuiesc în inima orașului, în vorbele oamenilor care-și pierd timpul aflându-se în gloata omenirii, dar care speră, speră, țintesc către ceva, în cafelele aburinde la marginea tarabelor cu flori, în stele care spun povești cerului. Doamne, nu pot să vă spun cât de frumos scrie Ana Cioclov, vă spun, chiar, cu propriul preț, o pot numi printre autoarele mele preferate, alături de Alice Munro, Ioana Nicolaie, Ileana Vulpescu, Ana Blandiana și ar mai fi câteva autoare, dar pe-acestea mi le aduc aminte acum. Vă spun, chiar nu am mai citit de ceva vreme ceva atât de frumos din punct de vedere expresiv. Ana Cioclov își alege cuvintele cu o măiestrie aparte, și, de fapt, știți ce e mai ciudat? Că, citind Bulevardul viselor, pare că face acest lucru cu o lejeritate extremă. Ca și cum s-ar pune să scrie și cuvintele i-ar izvorî din suflet. Totuși, de unde știu eu că nu se întâmplă așa? Artistul e, în cele din urmă, artist. Frumosul este unghiul său e vedere, este puterea sub care scrie.

Le mulțumesc nespus, dar nespus celor de la Curtea Veche pentru romanul acesta pur și simplu uimitor, genial, atât de efervescent, poemic. Îl puteți cumpăra de pe site-ul lor, de AICI. Credeți-mă, este un volum pe care, după ce îl veți fi terminat, îl veți așeza în dreptul inimii! :) Lecturi frumoase să aveți, dragi cititori!

 

Sărăcuțul lui Dumnezeu, de Nikos Kazantzakis - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Traducere din neogreacă: Ion Diaconescu

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 402

Sărăcuțul lui Dumnezeu (O phtochoulis tou Theou) apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc, scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său Jurnal de călătorie.

Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.

Mi-am spus, dacă voi citi Sărăcuțul lui Dumnezeu, atunci am să iau și mai în serios gândul de a citi Zorba Grecul, de la același autor. Sincer, nu știu de ce am vrut să citesc acest roman, poate pur și simplu pentru că am vrut să descopăr ce ascunde, poate pentru că, atunci când a apărut, era o agitație destul de mare în legătură cu el - deși, spre exemplu, eu nici până acum nu am citit vreo carte de Murakami, deși cam toți îmi recomandă măcar un roman de la el. În fine. Am citit acest roman destul de greu, drept să vă spun, și nu am putut, de-a lungul lui, să nu mă gândesc, chiar și fugitiv, la romanul lui Vodolazkin, Laur, unul dintre cele mai bune romane citite în 2015. Dacă ar fi să le compar, cred că l-aș plasa pe Evgheni Vodolazkin înaintea lui Nikos Kazantzakis, asta pentru simplul fapt că proza lui Vodolazkin m-a atras mai mult, mi s-a părut mai curgândă, mai liniștită, să spun așa, pe gând Kazantzakis mi-a dat impresia unei oarecare ezitări, deseori anumite aspecte ale scrierii lui obosindu-mă, chiar dacă îmi plăceau. Am eu un fix, îmi place mult proza care nu rămâne rigidă, rece, ba chiar cea care devine personală, într-o măsură infimă, intimă.

Nu are rost să vă vorbesc despre roman, este de prisos, da, abordează într-o măsură tema religiei, dar dincolo de asta sunt multe alte aspecte care sunt tratate foarte frumos. Proza lui Kazantzakis este plină de viață, însuflețind personajele, dându-le suflul lor propriu, pătrunzând în tema propriu-zisă a romanului său, și anume redescoperirea sufletului omenesc, a virtuților și păcatelor sale, a tot ce înseamnă acesta în suprema și eterna sa existență. Un roman adânc, profund, emoționant, „o poartă deschisă către misterul și minunea vieții” (San Francisco Chronicle), care îți dă de gândit, de meditat, te face să trăiești alături de el și prin el. Personajele lui Kazantzakis sunt personaje adevărate, care trăiesc prin credință și se salvează prin adevăr; este sunt oamenii în genere, capabili de sacrificiu și de ascensiune - prin durere, prin patimi și prin lacrimi.

Un aspect pe care l-am adorat în Sărăcuțul lui Dumnezeu a fost prezența imaginilor realistico-magice. Pur și simplu am adoraaaaat modul în care Kazantzakis a reușit să creioneze niște aspecte atât de minunate, atât de adevărate, încât la un moment dat chiar îmi era greu să-mi dau seama care e diferența între real și imaginar, totul îmbinându-se într-un mod atât de armonios, atât de echilibrat și simetric. Acest lucru m-ar fi făcut să-i fi dat romanului patru steluțe, însă m-am rezumat la trei din cauza celor două aspecte prezentate: lectura greoaie, la un moment dat, cât și ușoara rigiditate a scriiturii. Știu că acest roman merita mai multe, dar știu și că încă nu sunt acel cititor avizat a-l fi lecturat. De asemenea, știu că pe viitor o să-l recitesc și, cu siguranță, atunci îl voi înțelege altfel. Există lecturi care necesită o a doua lectură, o a treia, precum și filme pe care nu le poți viziona o singură dată! 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! O zi frumoasă și plină de lecturi frumoase!