Secretul pacientei, de Lorett Anne White - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela-Magdalena Dumitru

Loreth Anne White este autoare de thrillere și de cărți de suspans și mister ajunse pe listele de bestsellere de pe Amazon și din Washington Post, printre ele numărându-se In the Dark, In the Deep, Beneath Devil’s Bridge, Secretul pacientei (The Patient’s Secret), The Maid’s Diary și The Unquiet Bones. Are peste trei milioane de cărți vândute în toată lumea, a fost de trei ori finalistă a Premiului RITA pentru ficțiune literară, câștigătoare a Premiului Daphne du Maurier, finalistă a Premiului Arthur Ellis și i s-au decernat diferite alte premii ale industriei literare. Fostă jurnalistă care a lucrat atât în Africa de Sud, cât și în Canada, acum consideră Canada căminul ei. Locuiește în zona Pacificului de Nord-Vest, împărțindu-și timpul între Victoria, pe Insula Vancouver, stațiunea de schi Whistler din Munții Coastei și o cabană rustică de pe malul unui lac din districtul regional Cariboo. Când nu scrie și nu născocește intrigi literare, o veți găsi pe lac, la ocean sau pe traseele turistice, împreună cu câinele ei, încercând – și nereușind – să evite urșii. Pentru mai multe informații despre cărțile sale, vizitați site -ul www.lorethannewhite.com.

🩸VIAȚA EI PERFECTĂ NU MAI ESTE UN REFUGIU ÎN CARE SĂ SE SIMTĂ ÎN SIGURANȚĂ. CÂND CADAVRUL PLIN DE RĂNI AL UNEI FEMEI IEȘITE LA ALERGAT ESTE GĂSIT LA BAZA STÂNCILOR DE PE COASTA DE LA MARGINEA UNUI ORĂȘEL IDILIC, VECINII IDEALI NU MAI PAR DINTR-ODATĂ CHIAR ATÂT DE IDEALI 🩸

Lily Bradley este o psihoterapeută respectată, căsătorită cu un profesor universitar renumit. Soții locuiesc cu cei doi copii ai lor într-o casă de vis din Story Cove, o comunitate strâns unită. Lily duce o viață perfect ordonată, sau cel puțin așa pare. Ca terapeută, știe tot ce ascund oamenii în adâncul sufletului lor. Inclusiv ea însăși. Într -o zi, senzuala și nonconformista Arwen Harper își face apariția în orășel într-un microbuz Volkswagen vopsit în stil hippy, împreună cu fiul ei de șaisprezece ani. Peste noapte, secretele comunității din Story Cove nu mai sunt în siguranță. Deoarece Arwen Harper ar putea să-și cunoască noii vecini mai bine decât se cunosc ei înșiși. Acum cineva a murit, și se pare că e vorba de o crimă. Brutală și cu motivații personale. Intră în scenă Rue Duval, o detectivă perspicace și experimentată. Sarcina ei este să demaște secrete, dar Rue se pricepe de minune să le și păstreze. Pe măsură ce viețile celor trei femei se împletesc inevitabil, un lucru devine limpede: când se pune problema supraviețuirii, oamenii obișnuiți pot săvârși cele mai cumplite lucruri.

„Acesta este parțial motivul pentru care a devenit psiholog - înțelege dintr-o experiență personală, intimă, ce efecte debilitante poate avea trauma pe termen lung asupra unui copil și cum îl pot modela pe un adolescent sau chiar adult incidentele traumatizante. Scopul ei în viață este să-i ajute pe ceilalți să facă față problemelor mintale, să demonstreze că efectul unui eveniment oribil din trecut nu este iremediabil. Scopul ei zilnic, săptămânal, lunar, anual este să arate, din nou și din nou, că un om poate alege să-și schimbe povestea, să rescrie tiparul istoric. Că o persoană nu trebuie să se lase definită de trecut. Sau de factorul genetic. Că oamenii se pot schimba.

Este vocația ei. Țelul ei. Oricine are nevoie de un țel în viață.”

Oh, da, ăsta numesc eu thriller bun! Un thriller pe care n-am mai putut să-l las din mână, efectiv, după ce am citit primul capitol. Ideea e că totul a mers din aproape în aproape în așa fel încât să nu pot renunța la lectură, pentru că prea curios eram de ce mai urmează & ce mai urmează. Pe lângă asta, a avut și capitole foarte fain dozate, cu mister, dar și cu lucruri privitoare la viețile personajelor care nu făceau decât să îmi stârnească și mai mult interesul. Dap, chiar a fost o lectură thriller reușită - după multe nereușite anterioare -, ceea ce parcă, într-un fel, mi-a mai dat speranța că încă mai există autori de cărți thriller care știu cum să scrie și știu cum să ofere ceva „nou”. Secretul pacientei chiar a fost un thriller pe care îl recomand cu cea mai mare încredere oricui - chiar și celor care deja cochetează de ani buni cu acest gen și, în sfârșit, au impresia că le-au citit cam-pe-toate și au citit cam-despre-toate. Mă regăsesc în această situație, dar uite că, cu acest volum, Lorett Anne White chiar a reușit să mă surprindă și să mă facă să vreau să mai citesc și alte cărți scrise de ea (sper din suflet să se mai traducă).

„Neîncrederea, suspiciunea înfloresc între ei ca o prezență groasă și tangibilă și schimbătoare și crescândă, iar Lily știe că viața lor nu va mai fi nicicând la fel. Ziua în care Arwen Harper a intrat în oraș cu Volkswagenul ei albastru, pictat cu imenși fulgi albi de zăpadă, împreună cu fiul ei adolescent pe post de mână dreaptă, a fost ziua în care totul s-a schimbat. A fost începutul sfârșitului.”

Mie-mi place cam orice gen de thriller, dar întotdeauna mi-au plăcut și mai mult acele cărți care mizează pe comunități și spații restrânse. Nu știu, mi se pare că astfel se creează mult mai bine sentimentul acela de claustrofobie, o stare așa de ușoară angoasă, sufocare. De asemenea, atunci când vorbim de comunități restrânse, implicit vorbim și despre un număr oarecum limitat de personaje. Ceea ce înseamnă că, deseori, „vinovatul” se află printre acestea. Cu toate acestea, o clipă nu mi-a trecut prin cap cum stă, de fapt, treaba. Iar plot twist-urile pe care Lorett Anne White le-a introdus (fiindcă, oh, da, avem mult mai multe) chiar m-au dat peste cap și m-au făcut, în cele din urmă, să-mi spun că ăsta chiar a fost un thriller bun, un thriller care am meritat tot timpul meu. Nu m-a plictisit nici măcar o secundă și, după ce am postat la story pe Instagram că citesc această carte, mai multe persoane mi-au spus că, într-adevăr, chiar e un thriller bun. De asemenea, mă bucur că au fost persoane care chiar mi-au spus că așteptau să vadă ce părere am, pentru că auziseră păreri împărțite privitoare la această carte. Le-am spus că mi-a plăcut și, cum de obicei au încredere în gusturile mele, și-au cumpărat numaidecât cartea!

„Pentru că amândouă știm, nu-i așa, Lily, că, deși mintea blochează trauma, corpul nu uită niciodată. Corpul păstrează amintiri disfuncționale. Se manifestă în comportamente autodistructive, ca dependența de sex (...). Ca abuzul de substanțe, comportamentul psihotic. După un moment de șovăială adaugă: Și încercările de a-ți lua viața.”

Nu voi vorbi despre acțiune, pentru că nu-i de interes - puteți afla despre ce este această carte citind descrierea de pe a patra coperta! În schimb, am să vă spun că, după părerea mea, descrierea nu aduce prea mulți lauri cărții - romanul are muuult, mult mai multe de oferit. Tensiune? Bifat. Dramatism? Bifat. Întorsături de situație? Bifat. Personaje chiar faine? Bifat. Acțiune & dinamism? Bifate. După părerea mea, cartea asta chiar a avut tot ce-i trebuie pentru a fi un thriller de succes. Și nu o spun doar eu, ci și rating-ul chiar mare (mai ales pentru o carte thriller!) de pe Goodreads. Nu am verificat să văd ce rating au și celelalte cărți ale autoarei, dar nici nu vreau s-o fac. De fapt, abia acum am văzut ce rating mare are această carte, când am intrat să verific câte steluțe i-am dat (bănuiam că 5, dar eram puțin în dubii deoarece rareori se-ntâmplă să dau 5 steluțe unei cărți thriller). Deci, dacă i-am dat 5, asta chiar înseamnă că mi-a plăcut - ceea ce, de altfel, este și adevărat. V-o recomand cu cea mai mare încredere, deoarece sunt sigur că o să vă surprindă (are chestia aia de „Wow!” pe care o căutăm mulți cititori de thriller) și, de asemenea, o să vă țină acolo pe întreg parcursul lecturii.

„Măcar pentru a fugi de ea însăși, de lucrurile pe care le știe despre propria căsnicie și care o înspăimântă. 

Și poate c-o să i le arate.” 

Mă voi opri aici, pentru că n-aș mai putea spune și altele (nu că aș fi spus prea multe relevante). Mă bucur mult că mi-a plăcut, în primul rând petnru că am avut de-a rateuri cu cărți thriller & mistery în ultimele luni de am zis că am să zic „pas!” o perioadă acestui gen de cărți. Dar, uite, surpriza a apărut când mă așteptam cel mai puțin - și ce surpriză plăcută! E bizar că, în aceeași zi în care m-am apucat, o prietenă chiar m-a întrebat dacă am citit Secretul pacientei. Instant i-am răspuns că „nu, nu încă, dar tocmai ce m-am apucat de ea, am să revin cu păreri imediat ce o termin”. Nu mare i-a fost mirarea când, câteva ore mai târziu, i-am spus că „(...) neapărat tre' să citești cartea asta”! Așadar, chiar este o carte pe care, zic eu, neapărat trebuie să o citiți, și mai ales dacă în general vă plac cărțile thriller. Eu am recomandat-o și o s-o continui s-o recomand tuturor care îmi cer recomandări de cărți thriller, pentru că, după părerea mea, este o carte care își merită toate laudele! Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Oaspetele misterios, de Nita Prose - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela Serea

Molly Gray este cu adevărat unică. Grație predilecției pentru curățenie și etichetă, a avansat în carieră, până la respectatul post de cameristă-șefă la elegantul hotel de cinci stele Regency Grand. Dar când nici că putea să-i meargă mai bine, lumea ei este bulversată de un eveniment tragic: J.D. Grimthorpe, renumit autor de romane polițiste, cade mort în ceainăria hotelului. Când detectiva Stark, vechea inamică a lui Molly, începe să investigheze moartea neașteptată a autorului, devine numaidecât limpede că a fost vorba despre o crimă. Sunt mulți suspecți, iar întrebarea de pe buzele tuturor este: „Cine l-a ucis pe J.D. Grimthorpe?” Să fi fost Lily, noua cameristă în formare? Sau Serena, secretara personală a scriitorului? Ar putea domnul Preston, îndrăgitul și stimatul portar al hotelului, să ascundă un secret teribil? Și să fie, oare, Molly chiar atât de inocentă pe cât pare? Pe măsură ce moartea celebrului autor amenință să întineze reputația ireproșabilă a hotelului, Molly știe că doar ea deține cheia rezolvării cazului. Dar acea cheie e adânc îngropată în trecutul ei, căci, pe vremuri, l-a cunoscut pe Grimthorpe. Iar acum Molly trebuie să dezlege cât mai rapid cu putință misterul, căci știe prea bine că secretele nu rămân îngropate pentru totdeauna.

💡UN ROMAN DESTUL DE INTELIGENT; DAR NU ÎNDEAJUNS DE INTELIGENT PENTRU A REUȘI SĂ MĂ SURPRINDĂ💡

Dacă e să mă gândesc la Oaspetele misterios - primul meu contact cu Nita Prose, fiindcă nu am citit și celălalt volum tradus, deși a fost foarte în vogă -, pot spune că a fost o experiență destul de plăcută. Nu memorabilă, nu nemaivăzută, dar plăcută. I-aș fi dat patru steluțe, să fiu sincer, asta dacă nu m-aș fi prins destul de rapid de anumite lucruri. Iar când un mistery s-a dovedit a fi previzibil, tind să scad foarte mult din rating. În cazul de față, am scăzut o steluță. Și am mai scăzut o steluță pentru că, ei bine, nu prea mi-a plăcut stilul de scriere, și am avut în vedere alte thrillere pe care le-am citit și cărora le-am dat tot patru steluțe, deși mi-au plăcut mai mult. Așadar, ar fi fost destul de nepotrivit ca și acesteia să-i dau tot la fel de multe - dar, all in one, chiar a fost o experiență plăcută, a fost o carte care m-a ținut acolo și chiar m-a antrenat în lectură. Iar în ultima vreme chiar am avut de-a face cu cărțile mistery & thriller nu prea plăcute, care m-au făcut să-mi pierd tot mai mult speranța în faptul că voi mai citi ceva autentic, ceva care să mă facă să exclam „Wow!” din acest gen literar. Mi se pare că am ajuns în punctul în care le-am citit cap pe toate, și restul nu sunt decât variațiuni (dintre cele mai nereușite) pe teme deja cunoscute...

„- Criminal, spune Angela în timp ce mă fixează cu ochi sumbri, ieșiți din orbite.

- Bunica mea obișnuia să spună: «Nu sări la concluzii, ca să nu te împiedici și să cazi», punctez eu.

- Bunica mea obișnuia să spună: «Cască bine ochii», răspunde Angela. Așa că eu, una, asta fac.”

Cartea lui Nita Prose a avut un punct de plecare chiar fain, și mi-a plăcut foarte mult cadrul în care s-a desfășurat acțiunea. Molly a fost o dulce, așa sarcastică și ironică și inteligentă și înțeleaptă cum e, mi-a plăcut mult saltul în trecut, când era alături de bunica ei, și cum a ajuns ea ce este în momentul de față. Evident, m-am gândit că inserarea părții acesteia „din trecut” depășește interesele de a consolida caracterul actual al lui Molly, poate chiar de-al justifica, dat fiind faptul că aceasta a avut foarte multe de învățat de la bunica ei. Bun. În acest punct, oarecum începeam să mă gândesc mult mai mult la „ideea de bază”, chipurile ce s-a întâmplat și de ce. Am cobit, într-adevăr, un anumit aspect, deși cel poate principal - și anume moartea lui Grimthorpe, respectiv vinovatul - nu am reușit să-l cobesc. Bănuiam la un moment dat, dar mi-am zis că mai bine o las pe Nita Prose să mă surprindă, ceea ce de fapt a și reușit să facă. Mi-a plăcut mult munca asta detectivistă care a avut loc în carte, implicit faptul că Molly, sincer, a făcut cea mai mare parte din treabă (după cum era și de așteptat, de altfel).

„- E o chestiune care ține de lustruire, spun eu. Cu cele mai multe lucruri, în special cu capodoperele, este vorba despre eliminarea petelor pentru a dezvălui strălucirea.”

Mi-a plăcut mult și că a fost o lectură destul de rapidă, că s-a citit ușor și nu m-a solicitat. N-am avut parte de (prea multe) scene inutile și descrieri care poate nu-și aveau rostul, astfel încât dinamismul să nu fie șubrezit cu detalii inutile. Da, partea asta mi-a plăcut, fiindcă în general cam asta aș căuta la un thriller sau mistery. Mi-au plăcut și câteva dintre personajele secundare, iar dialogurile au fost pe alocuri chiar amuzante, cu o tentă de ironie pe care n-am putut să nu o apreciez. Ce nu mi-a plăcut, în schimb, a fost faptul că pe alocuri mi s-au părut ușor grăbite lucrurile, că anumite lucruri „din trecut” mi s-au părut a fi ușor trase de păr, forțate, și faptul că a lipsit oarecum dimensiunea profundă a cărții (da, eu caut și asta într-un thriller, fiindcă am citit multe thrillere care, deși în esență sunt despre crime și restul, chiar reușesc să fie foarte emoționante și dramatice). Dar, așa cum am mai spus, nu s-a dovedit a fi o carte (chiar) rea, ba chiar mi-a plăcut în cea mai mare parte. A mers rapid, a fost o lectură lejeră, o lectură dintr-aia „pocorn thriller”, cum spunea cineva, care chiar te-ar putea scoate dintr-un reading slump, cum ar spune unii. 

„Credeam că așa ceva se întâmplă doar în filme, genul clasic alb-negru la care eu și Buni obișnuiam să ne uităm împreună în serile de film din apartamentul nostru, ghemuite una lângă alta pe canapeaua ponosită. Dar acum știu că se poate întâmpla și în realitate, că o frântură din trecutul tău poate să revină ca într-un montaj cinematografic, că viața îți poate fulgera prin fața ochilor, amintindu-ți de ce ai trăit și de tot ce te-a adus în momentul prezent, de tot ce te-a făcut ceea ce ești.”

Aș recomanda-o cu încredere, însă doar persoanelor care abia descoperă genul thriller. Dacă sunteți fani ai acestui gen și aveți deja la activ câteva zeci de titluri (poate chiar sute, ceea ce este și cazul meu), atunci s-ar putea să nu vă surprindă cu mare lucru (da, chiar și după nenumărate cărți thriller citite, eu încă sunt în căutarea componentei aceea care să dea totul peste cap într-o carte de genul). Totuși, ar fi o lectură OK chiar și pentru cei care cochetează cu acest gen - pentru că merge rapid, pentru că are personaje chiar faine și, după cum am spus, totul evoluează foarte fain în această carte. Mă bucur mult că în sfârșit am reuști să citesc și eu ceva scris de Nita Prose și că, în esență, Oaspetele misterios chiar s-a dovedit a fi o lectură cât de cât OK. Nu neapărat memorabilă, pentru că am citit muuulte alte thrillere sau cărți mistery mult mai bune. Dar a fost o lectură care nu m-a solicitat, alături de care mi-am petrecut câteva ore și care, deși a scârțâit pe alocuri, eu zic c-a mers și a meritat tot timpul investit. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Sfârșitul poveștii, de A.J. Finn - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 592

Anul apariției: 2024

Traducere: Dana-Ligia Ilin

A.J. Finn a scris pentru numeroase publicaţii, printre care Los Angeles Times, Washington Post şi Times Literary Supplement. Romanul lui de debut, Femeia de la fereastră (The Woman in the Window, 2018, apărut și la Editura Litera, 2021), a fost publicat în peste patruzeci de ţări din întreaga lume şi ecranizat în regia lui Joe Wright, cu Amy Adams, Julianne Moore şi Gary Oldman în rolurile principale. Sfârşitul poveştii (End of Story, 2024) este cel de-al doilea roman al său. Născut în New York, Finn a locuit în Anglia timp de zece ani înainte să se întoarcă în oraşul natal.

🪶 CÂND TE OBLIGĂ CONTRACTUL SĂ SCOȚI CÂT MAI RAPID ÎNCĂ O CARTE SAU CHIAR N-AI AVUT INSPIRAȚIE DA AVEAI DE PLĂTIT FACTURI 🪶

Aşa îi scrie Sebastian Trapp, renumit autor de romane poliţiste, lui Nicky Hunter, veche parteneră de corespondenţă şi expertă în ficţiunea detectivistică. Trapp o invită pe Nicky la vila lui extravagantă din San Francisco, rugând-o să-i scrie povestea vieţii. Aici, tânăra face cunoştinţă cu superba Diana, a doua soţie a scriitorului, şi cu fiica lui mereu protectoare, Madeleine. Sebastian Trapp este el însuşi un mister. Şi, probabil, un criminal. Cu douăzeci de ani în urmă, prima lui soţie şi fiul său adolescent au dispărut, iar cazul n-a fost rezolvat niciodată. Iar când un cadavru apare în heleşteul cu peşti koi din grădina vilei, toţi îşi dau seama că trecutul n-a dispărut, ci doar aşteaptă.

Bun, se prea poate ca cealaltă carte a autorului să fie ceva - dar, My God, ce-a vrut autorul să spună în această carte? I-am dat două steluțe, dar ar fi meritat doar una... Una singură! A doua a fost pentru mine, fiindcă am avut răbdarea necesară & nervii necesari pentru a duce la bun (rău!) sfârșit această carte. Un thriller oribil, lipsit de esență, sec, un thriller atât de banal și atât de enervant încât, sincer să fiu, deși a avut un plot twist interesant, pur și simplu am trecut peste el, fiindcă mă plictisise mult prea mult. Îndeajuns de mult încât să nu-mi fi dorit decât s-o termin odată cu această carte, și s-o las deoparte. Mda, am mania aceasta de a nu putea abandona cărți, chiar dacă știu că n-o să-mi placă. Însă, la această carte primele 100 de pagini chiar au fost OK, m-am gândit că, na, suntem în punctul ăla în care se consolidează figura personajelor, se pun bazele a ceea ce urmează șamd. Însă, undeva pe la 150, mi-am dat seama că așa are s-o țină autorul de-a lungul întregii cărți... Și nu c-ar fi prea scurtă, că are aproape 600 de pagini! 600 de pagini de plictiseală pură și, sincer, de o scriitură de-a dreptul deplorabilă.

Înainte de toate, eu am citit multe thrillere la viața mea. Îndeajuns de multe încât să am grade de comparație, să pot să îmi setez așteptări și să știu ce-mi place și ce nu-mi place. Îndeajuns de multe încât să pot spune, fără nicio urmă de nesiguranță, fără niciun dubiu, că romanul de față a fost pur și simplu un rateu - și nu cred că doar pentru mine, dat fiind că are un rating infim pe Goodreads. Nici nu știu de ce să mă leg, în primă instanță. Nu voi vorbi despre acțiune, pentru că puteți foarte ușor afla despre ce este această carte doar citind descrierea de pe a patra copertă. Totuși, citind descrierea, se prea poate să te gândești „hmmm, ce interesant”. Da, chiar pare interesantă, nu-i așa? O rețetă destul de nice. Dar, dacă ajungem la partea de execuție - cam aici e buba buboasă & infectată. Dialogurile sunt groaznice, în viața vieților mele n-aș putea crede vreodată că „oamenii reali” vorbesc așa. Modul în care totul este prezentat este pur și simplu out of the context - adică îmi spui tu mie că au avut vreun rost toate comparațiile alea atât de nenaturale & artificiale în vreun fel sau altul? Nici măcar nu au avut o adecvare logică. Nu voi da exemple, deși volumul de față abundă de ele.

De asemenea, mi s-a părut că A.J. Finn s-a vrut puțin cam prea pretențios în Sfârșitul poveștii. Iarăși, ne putem lega de scris - nu înțeleg de unde toată nevoia asta de a încerca să pari chiar academic pe alocuri, până în punctul în care ajungi să enervezi cititorul? Serios, chiar am simțit că mă enervez, și n-am mai pățit asta până acum (cel puțin nu în timp ce citeam o carte). Legându-ne cât de cât și de acțiune (foarte greoaie și foarte, foarte, foarte, foarte lentă), pot spune că a lipsit cu brio componenta tensiunii - care pentru mine ar trebui să primeze într-un thriller (bun). Mi s-a părut totul mult prea lent, lent de tot, și să nu mai zic cât de greoi am simțit că avansează lucrurile, acțiunea, cronologia. Multe chestii de umplutură, multe fragmente și întâmplări care n-au avut nicio finalitate în ceea ce privește direcția în care s-au dus toate. Explicații, dialoguri, hai să bem un ceai, hai să mai cităm din nu-știu-cine, haide să-ți mai povestesc cu ce m-am încălțat vara trecută și cum m-au bătut pantofii fiindcă a fost prima dată când îi purtam. Mai lasă-mă... De ce au fost necesare 600 de pagini pentru așa ceva? I s-a impus vreo limită de cuvinte? A mai băgat ca să crească prețul de vânzare al cărții? Habar n-am!

Acum, pentru că simt că ar trebui să fac și această mențiune, eu cred că al doilea roman semnat de A.J. Finn este mai mult pentru „începătorii” din genul thriller. Pentru cei care nu prea au mai citit cărți de acest gen până acum, dar care vor încetul cu încetul să-l descopere. Da, poate dacă aș privi această carte prin ochii unei persoane care nu a mai citit (sau a citit foarte puțin) cărți thriller până acum, s-ar putea să-mi placă ceva mai mult. Dar nu pot face asta, așadar voi fi subiectiv cu desăvârșire, și mă voi raporta implicit la experiența mea cu cărți & autori thriller. Prin urmare, nu greșesc când spun că această carte chiar nu mi-a plăcut, pentru că, într-adevăr, chiar nu mi-a plăcut. D-e-l-o-c! Nu pot găsi absolut niciun aspect pozitiv - în afară de faptul că fontul este destul de mare, dar asta nu se datorează lui A.J. Finn, ci editurii care a ales acest format. În fine, cam asta a fost experiența mea cu această carte, din păcate una deloc neplăcută - dar, sincer nici nu aveam așteptări. Deloc. Dar, chiar și fără așteptări, tot nu mi-a plăcut, pentru că m-a enervat, m-a chinuit și tot ce pot găsi bun... Este faptul că s-a terminat. Pe de altă parte, parcă aș vrea să-ncerc și volumul de debut al autorului... Rămâne de văzut! Lecturi faine să aveți!

Tăcerea vine prima, de Ioana Maria Stăncescu - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Autori români

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2024

Ioana Maria Stăncescu s-­a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021.

Tăcerea vine prima vorbește despre trauma unei familii contemporane şi despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei. Când tăcerea se instalează într-o familie, toate comportamentele sunt creatoare de traume. Singura soluție pare să fie depășirea fricii și deschiderea rănilor.

💜 TĂCERILE CARE VORBESC CÂND NU MAI SUNT & NICI N-AU FOST CUVINTE 💜

N-au trecut mai mult de 2 ore de când am terminat Tăcerea vine prima, primul meu contact cu autoarea Ioana Stăncescu. Știu că nu voi scrie o recenzie, pentru că nici nu vreau să fac asta, cel puțin nu în sensul (chiar, oare care-i sensul până la urmă?) tipic. Pentru că nu pot. Efectiv nu pot. Nu pot să vorbesc cum poate ar trebui despre o astfel de carte. Voi umple câteva paragrafe doar din dorința de a încerca să vă conving că, într-adevăr, merită să aveți această carte în vedere. Merită să o citiți și să o iubiți și să o lăsați să vă mângâie și să vă ridice, să vă îmbrățișeze și să vă țină cald. Cald la suflet! O lectură pe care am resimțit-o până în adâncul sufletului și pe care, de la început până la sfârșit, pur și simplu am iubit-o. Nu știu de ce, înainte să o încep, mă reținea ceva - nu știu ce -, însă după primele rânduri mi-am dat seama că voi avea parte de o adevărată experiență literară. Și că Ioana Maria Stăncescu scrie splendid, scrie cu suflet și pentru suflet, scrie cu emoție și pastelat, și-n același timp dă dovadă de o sinceritate de-a dreptul debordantă. Am iubit fiecare pagină din această carte și, sincer să fiu, parcă aș fi vrut să nu se mai termine. Mi-a dat curaj să cred în autorii români și în faptul că, într-adevăr, și ei pot scrie bine!

„Vocea mamei se infiltrează peste tot, umple crăpăturile din mintea mea, ajunge acolo unde nimic altceva nu are loc. O aud tot timpul. După ce mama nu va mai fi, vocea ei va rămâne la mine, iar eu voi începe să vorbesc cu ea, așteptând să crească Flavia, să dispar eu și să i-o dau ei. În iarna în care a murit (...), bunica Victoria i-a lăsat vocea mamei mele. E felul nostru, al femeilor, de a trăi veșnic. Bărbații își lasă numele.”

Am avut ocazia să o întâlnesc pe Ioana Maria Stăncescu la FILIT, unde a avut un eveniment în cadrul căreia și-a prezentat primul volum, Tot ce i-am promis tatălui meu. Îl am și pe acela, chiar cu autograf, și abia aștept să ajung și la el. Însă nu-l voi începe imediat (deși, imediat ce am terminat Tăcerea vine prima, am avut tendința de a face acest lucru), pentru că vreau să-mi pot oferi ocazia de a mai citi cărți atât de bune - cel puțin de la autori români - și în viitor. Sper ca între timp să mai publice, pentru că Ioana Maria Stăncescu chiar are o voce literară aparte. În această carte o avem pe Dora, o mamă singură care își crește fiica și, în același timp, care duce lupte interioare (sau poate prea mult spus „lupte”) - relația cu mama ei, relația cu propria-i fiica, relația cu Toma (bărbatul care este prezent în carte pur și simplu dintr-o absență) cu care vorbește doar în online. În fine, multe altele, și n-am să vorbesc neapărat despre acțiunea cărții, pentru că nici nu are un fir epic & cronologic specific (eu, unul, am putut observa o oarecare cronologie doar în dinamica Dora-Toma). Totuși, pentru mine nu despre asta a fost vorba, în cele din urmă, ci despre cu totul altceva.

„(...) îmi vreau vorbele înapoi, vreau să le adun sunet cu sunet, să le fac cocoloș, să mi le vâr pe gât, să le înghit ca pe pastilele alea care erau să mă omoare, să mă hrănesc cu ele, deși sunt rele la gust, dar sunt ale noastre, le știu, ni le tot aruncăm de la unii la alții la noi, în familie, în familia asta de culegători, de betegi, de muți și de fricoși. În familia asta în care, dacă doare, iei paracetamol și trece.”

A fost vorba despre cum & despre ce scrie Ioana Maria Stăncescu. A fost vorba despre nenumăratele pagini ale căror colțuri le-am îndoit, deoarece acolo am găsit citate și fragmente care mi-au mișcat sufletul. Care au stârnit ceva în mine și m-au făcut să simt. Cuvinte înșirate negru pe alb (gălbui?!), care au reușit să-mi stârnească emoții & trăiri dintre cele mai frumoase, dintre cele mai reale și sincere. Dintre cele mai viscerale & profunde. Simt că sunt „impresionist” scriind această „recenzie”, și că scriu fără a spune nimic relevant, dar nu prea-mi pasă. Dacă reușesc să conving măcar o persoană să citească această carte - și, totuși, se pare că deja am convins destul de multe persoane s-o facă -, atunci eu sunt mulțumit. Și nu este vorba decât despre faptul că știu că această carte nu are cum să nu-ți placă, și iubesc să împărtășesc cu alți cititori cărți care mie, unul, mi-au plăcut. Iar această carte nu doar că mi-a plăcut, dar, cel puțin până în momentul de față, a fost cea mai frumoasă surpriză literară a anului 2024. O carte sinceră, o carte scrisă atât de frumos, atât de cald și duios, și totuși încă atât de dur și incisiv pe alocuri. Nu știu, cred că această carte chiar este o adevărată comoară și este de o profunzime formidabilă!

„Mama nu spune nimic. Prin geamul deschis, odată cu întunericul și țânțarii, în cameră dă buzna o muzică grecească și miros de canalizare. Mama tace. Parc-ar fi tata. Când mă gândesc la părinții mei, tăcerea vine prima. Doar că tăceau diferit, fiecare în felul lui. Mama scotea sunete în loc de cuvinte - zdrăngănea oale și capace, fâșâia câte un ziar să curețe legumele pe el, troncănea prin cămară, pleoscăia cu mâinile prin apa cu detergent, hârșâia cu peria de sârmă arsura de pe fundul cratițelor, clămpănea cu papucii pe scara blocului -, tata tăcea, pur și simplu, mic și nevăzut între pernele de pe canapea.”

Ei, probabil am să mă opresc aici. Repet, simt că am scris multe, dar spus puține, și nu-mi mai rămâne decât să vă spun că probabil Tăcerea vine prima este cartea despre care nu poți vorbi, ci pe care doar trebuie să o citești și atât. Trebuie să o citești ca să o simți, ca să o lași să te-îmbrățișeze și să-ți mângâie, pe alocuri zgârie sufletul. Sunt tare bucuros că am citit-o și că am ajuns la ea, pentru că a fost o lectură cu adevărat specială - poate una dintre cele mai speciale pe care le-am avut în ultimul an. Și, că uitasem să menționez, a fost o carte care m-a făcut să plâng. Dap! Uitasem, chiar, cum este să plângi atunci când citești. De asemenea, nu prea știu de ce am făcut-o - poate pentru că m-am regăsit în anumite lucruri? Poate pentru că a fost destul de ușor să „extrapolez” ceea ce a scris Ioana Maria Stăncescu - și despre ce a scris - asupra propriei vieți? Asupra vieții mamei mele? Bunicii mele? Poate pentru că totul a fost atât de frumos scris, atât de profund și sincer, încât am simțit că această carte are o componentă autoficțională? Nu știu. Cert este, în schimb, că am dat peste o nouă autoare care s-ar putea să devină, de ce nu, una dintre preferatele mele. Mai vedem... Însă începutul a fost unul cu adevărat promițător!

Furia, de Alex Michaelides - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariței: 2024

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Alex Michaelides s-a născut și a crescut în Cipru. Are o diplomă de master în literatură engleză de la Trinity College, Universitatea din Cambridge, și o alta în scenaristică de la American Film Institute din Los Angeles. Primul lui roman, Pacienta tăcută (The Silent Patient, 2019), a debutat pe primul loc în lista de bestsellere din New York Times și s-a vândut în peste 6,5 milioane de exemplare în toată lumea. A fost publicat într-un număr-record de 52 de țări. Cea de-a doua carte, Fecioarele (The Maidens, 2021), a fost, de asemenea, bestseller New York Times. Furia (The Fury, 2024) este cel mai recent roman al său.

🧿 CÂND TRE' SĂ MAI SCOȚI O CARTE & NU ȘTII DE UNDE 🧿

Aceasta este povestea unei crime. Sau poate că asta nu-i cu totul adevărat. În miezul ei e o poveste de dragoste, nu-i așa? Lana Farrar este o vedetă de cinema retrasă din activitate și una dintre femeile faimoase din lume. În fiecare an își invită prietenii apropiați să fugă de vremea urâtă englezească și să petreacă Paștele pe insula ei idilică din Grecia. Vă spun asta deoarece ați putea crede că știți despre ce e vorba. Probabil ați citit în ziarele de scandal – povestea a făcut senzație, dacă vă aduceți aminte. Avea toate ingredientele necesare: o celebritate, o insulă privată la care vântul nemilos împiedică accesul... și o crimă. Ne-am trezit izolați acolo peste noapte. Vechile noastre relații de prietenie ascundeau ură și o dorință fierbinte de răzbunare. Ceea ce-a urmat a fost un joc de-a șoarecele și pisica – o bătălie a inteligențelor plină de răsturnări de situație, cu un punct culminant zguduitor. Noaptea s-a sfârșit în violență și moarte. Cine sunt eu? Numele meu este Elliot Chase, și vă voi spune o poveste cum n-ați mai auzit niciodată.

„Nikos nici nu-și mai amintea ultima dată când fusese atins. Ca să nu mai vorbim de sărutat.

Stătuse singur prea mult timp. Uneori se întreba dacă nu cumva e pe cale să înnebunească. Cei din cârciumă ziceau că vântul te scoate din minți. Însă nu era vântul.

Era singurătatea.”

Primul meu contact cu foarte popularul Michaelides - (aproape) toată lumea a citit Pacienta tăcută, așa-i? Și, de fapt, nu doar că a citit, dar a și adorat acel roman. Eu, unul, încă n-am pus mâna pe el. Dar, vorbind din perspectiva celor care au citit și prima carte a autorului, și care și-au propus să le citească și pe celelalte (și chiar au făcut-o), s-a lăsat înțeles un singur lucru: primul a fost genial, restul au fost basic & meh. Ce am crezut eu? Că dacă n-am citit Pacienta tăcută - deși urmează să o fac cât de curând -, s-ar putea ca volumul de față să nu mă dezamăgească chiar așa de tare, pentru că nu am niciun grad de comparație în ceea ce-l privește pe Michaelides. Se pare că n-a fost așa - oricât de mult aș fi vrut să-mi placă, volumul de față mi s-a părut un rateu total, de-o banalitate ieșită din comun și, colac peste pupăză, m-a enervat la culme. Motivele? Variate! Chiar nu mi-a plăcut deloc, dar d-e-l-o-c, și i-am dat 2 steluțe doar pentru că a mers destul de rapid, nu m-a solicitat, însă am vrut neapărat să-l termin cât mai rapid pentru a nu prelungi agonia & chinul. În esență, volumul ăsta mi-a lăsat impresia că autorul pur și simplu a fost obligat, contractual, să mai scoată o volum, și probabil n-avea inspirația necesară pentru a scrie un altul, așa că a adunat niște schițe și încercări de roman de când era mai tânăr și, mna, le-a trimis editurii. Pentru că, sincer, nu cred că am citit vreun thriller (wanna be) mai lacunos și plictisitor decât acesta.

„După cum știi însă, vrăjile nu durează veșnic. Într-o bună zi, vraja se stinge, farmecul se sfârșește; iluzia încetează.

Și nu mai rămâne absolut nimic.”

Nici n-am să vorbesc despre acțiunea cărții & ce anume se întâmplă în ea, fiindcă n-are niciun sens. Înainte de toate, nu se-ntâmplă multe. De fapt, se-ntâmplă multe, PREA MULTE, și asta nu mi-a lăsat decât impresia că Alex Michaelides doar a vrut să lungească volumul ăsta cât mai mult, probabil pentru că în contract se stipula și un număr minim de pagini. În fine. În ceea ce privește acțiunea, a lăsat de dorit. Personajele? Pur și simplu deloc convingătoare, cu dialoguri de-a dreptul lipsite de naturalețe, seci, vagi, fără vreun sens. Descrierea lor? Am trecut-o cu vederea, fiindcă pur și simplu nu mi-a păsat. În al doilea rând, vorbim despre lucrul care m-a enervat cel mai tare la volumul de față: adresarea directă a naratorului/personajului, la o adică cu „tu”, persoana a doua singular. Din dorința - cel mai probabil - ca acest roman să se transforme într-o destăinuire, într-un dialog ca de la prieten la prieten, autorul a apelat la acest artificiu. Rezultatul? În cazul meu nu a reușit decât să mă îndepărteze și mai mult de personaje & acțiune & eventualele emoții vrute a fi transmise. Dap! M-a îndepărtat și mai mult de esența (inexistentă) a cărții, și efectiv mă lua pe spate atunci când personajul mi se adresa cu „tu” („tu știi”, „tu crezi” și altele). Chiar n-am mai pățit asta până acum, dar „rețeta” aceasta chiar nu funcționează în cazul meu.

„Asta e povestea mea, pe scurt. Povestea unui plan splendid, bine-intenționat, care s-a încheiat în moarte. Ceea ce este o metaforă bună a vieții, nu?

Mă rog, a vieții mele, oricum.”

Mai departe, avem toate clișeele posibile într-un thriller - și nu doar că le avem, dar multe dintre ele sunt pur și simplu duse la o extremă nepotrivită. Aici, practic, mă refer la sfârșitul cărții - da, domnule Michaelides, am înțeles că mizezi pe „senzațional”, pe „șocant”, dar... Nu prea ți-a ieșit de data aceasta. Nope. Nu m-ai convins deloc de ce ai vrut să mă convingi, dar m-ai convins de faptul că pur și simplu ți-ai dorit să termini cartea aceasta cât mai rapid (te chinuia și pe tine, probabil). M-a chinuit și pe mine, te-a chinuit și pe tine - dar, ia uite, până la urmă tot am citit-o și tu tot ți-ai luat banii. Cine a câștigat până la urmă este evident... Oricum, chiar dacă am citit Furia și nu mi-a plăcut d-e-l-o-c, tot parcă sunt destul de intrigat de celelalte cărți. Am pus mâna și pe Pacienta tăcută, când a avut autorul lansare la București, și urmează să ajungă și la mine în perioada următoare. Sunt tare curios cum este volumul de debut al autorului - pentru că, așa cum am menționat deja, cam toată lumea care l-a citit mi-a spus că, într-adevăr, este net superior față de tot ce-a scris ulterior Michaelides. Asta-mi amintește de Markus Zusak care, cel mai probabil, a simțit o presiune enormă după ce a publicat Hoțul de cărți - după cum și el a menționat, cărțile pe care le-a scris ulterior nu se ridică la înălțimea volumului de debut.

„Dar mă tem că nu-i decât ficțiune.

Viața reală s-a dovedit a fi cu totul altfel.”

În orice caz, tind să cred că genul thriller devine din ce în ce mai „răsuflat”, să spun așa - de fapt, nu neapărat genul, pe cât cărțile de acest gen care continuă să apară. Cel puțin din punctul meu de vedere, uneori am impresia că le-am citit cam pe toate și puține mă mai conving, mă mai surprind. Nu mă mai încântă senzaționalul (deseori relevat la sfârșit), nu mă mai încântă întorsăturile alea de situație de-a dreptul neașteptate (decât atunci când CHIAR se potrivesc contextului și nu sunt puse doar ca să... șocheze). Vreau să citesc thrillere bune, thrillere care aduc ceva nou, aduc ceva diferit - și nu doar variațiuni pe aceeași temă dată, lucruri nu noi, ci doar într-o formă (aparent) nouă. Ingredientele cărții de față sunt aceleași care au fost folosite și refolosite de o mulțime de alți autori pe care i-am citit. Însă, dacă și scriitura este banală, pe alocuri chiar ridicolă, atunci chiar nu-i cazul să pot aprecia cartea respectivă. Așadar, primul meu contact cu Alex Michaelides a fost un dezastru total, și nu știu dacă să mai am speranțe... Totuși, aș acum am menționat deja, voi citi și romanul de debut al autorului. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!