Furia, de Alex Michaelides - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariței: 2024

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Alex Michaelides s-a născut și a crescut în Cipru. Are o diplomă de master în literatură engleză de la Trinity College, Universitatea din Cambridge, și o alta în scenaristică de la American Film Institute din Los Angeles. Primul lui roman, Pacienta tăcută (The Silent Patient, 2019), a debutat pe primul loc în lista de bestsellere din New York Times și s-a vândut în peste 6,5 milioane de exemplare în toată lumea. A fost publicat într-un număr-record de 52 de țări. Cea de-a doua carte, Fecioarele (The Maidens, 2021), a fost, de asemenea, bestseller New York Times. Furia (The Fury, 2024) este cel mai recent roman al său.

🧿 CÂND TRE' SĂ MAI SCOȚI O CARTE & NU ȘTII DE UNDE 🧿

Aceasta este povestea unei crime. Sau poate că asta nu-i cu totul adevărat. În miezul ei e o poveste de dragoste, nu-i așa? Lana Farrar este o vedetă de cinema retrasă din activitate și una dintre femeile faimoase din lume. În fiecare an își invită prietenii apropiați să fugă de vremea urâtă englezească și să petreacă Paștele pe insula ei idilică din Grecia. Vă spun asta deoarece ați putea crede că știți despre ce e vorba. Probabil ați citit în ziarele de scandal – povestea a făcut senzație, dacă vă aduceți aminte. Avea toate ingredientele necesare: o celebritate, o insulă privată la care vântul nemilos împiedică accesul... și o crimă. Ne-am trezit izolați acolo peste noapte. Vechile noastre relații de prietenie ascundeau ură și o dorință fierbinte de răzbunare. Ceea ce-a urmat a fost un joc de-a șoarecele și pisica – o bătălie a inteligențelor plină de răsturnări de situație, cu un punct culminant zguduitor. Noaptea s-a sfârșit în violență și moarte. Cine sunt eu? Numele meu este Elliot Chase, și vă voi spune o poveste cum n-ați mai auzit niciodată.

„Nikos nici nu-și mai amintea ultima dată când fusese atins. Ca să nu mai vorbim de sărutat.

Stătuse singur prea mult timp. Uneori se întreba dacă nu cumva e pe cale să înnebunească. Cei din cârciumă ziceau că vântul te scoate din minți. Însă nu era vântul.

Era singurătatea.”

Primul meu contact cu foarte popularul Michaelides - (aproape) toată lumea a citit Pacienta tăcută, așa-i? Și, de fapt, nu doar că a citit, dar a și adorat acel roman. Eu, unul, încă n-am pus mâna pe el. Dar, vorbind din perspectiva celor care au citit și prima carte a autorului, și care și-au propus să le citească și pe celelalte (și chiar au făcut-o), s-a lăsat înțeles un singur lucru: primul a fost genial, restul au fost basic & meh. Ce am crezut eu? Că dacă n-am citit Pacienta tăcută - deși urmează să o fac cât de curând -, s-ar putea ca volumul de față să nu mă dezamăgească chiar așa de tare, pentru că nu am niciun grad de comparație în ceea ce-l privește pe Michaelides. Se pare că n-a fost așa - oricât de mult aș fi vrut să-mi placă, volumul de față mi s-a părut un rateu total, de-o banalitate ieșită din comun și, colac peste pupăză, m-a enervat la culme. Motivele? Variate! Chiar nu mi-a plăcut deloc, dar d-e-l-o-c, și i-am dat 2 steluțe doar pentru că a mers destul de rapid, nu m-a solicitat, însă am vrut neapărat să-l termin cât mai rapid pentru a nu prelungi agonia & chinul. În esență, volumul ăsta mi-a lăsat impresia că autorul pur și simplu a fost obligat, contractual, să mai scoată o volum, și probabil n-avea inspirația necesară pentru a scrie un altul, așa că a adunat niște schițe și încercări de roman de când era mai tânăr și, mna, le-a trimis editurii. Pentru că, sincer, nu cred că am citit vreun thriller (wanna be) mai lacunos și plictisitor decât acesta.

„După cum știi însă, vrăjile nu durează veșnic. Într-o bună zi, vraja se stinge, farmecul se sfârșește; iluzia încetează.

Și nu mai rămâne absolut nimic.”

Nici n-am să vorbesc despre acțiunea cărții & ce anume se întâmplă în ea, fiindcă n-are niciun sens. Înainte de toate, nu se-ntâmplă multe. De fapt, se-ntâmplă multe, PREA MULTE, și asta nu mi-a lăsat decât impresia că Alex Michaelides doar a vrut să lungească volumul ăsta cât mai mult, probabil pentru că în contract se stipula și un număr minim de pagini. În fine. În ceea ce privește acțiunea, a lăsat de dorit. Personajele? Pur și simplu deloc convingătoare, cu dialoguri de-a dreptul lipsite de naturalețe, seci, vagi, fără vreun sens. Descrierea lor? Am trecut-o cu vederea, fiindcă pur și simplu nu mi-a păsat. În al doilea rând, vorbim despre lucrul care m-a enervat cel mai tare la volumul de față: adresarea directă a naratorului/personajului, la o adică cu „tu”, persoana a doua singular. Din dorința - cel mai probabil - ca acest roman să se transforme într-o destăinuire, într-un dialog ca de la prieten la prieten, autorul a apelat la acest artificiu. Rezultatul? În cazul meu nu a reușit decât să mă îndepărteze și mai mult de personaje & acțiune & eventualele emoții vrute a fi transmise. Dap! M-a îndepărtat și mai mult de esența (inexistentă) a cărții, și efectiv mă lua pe spate atunci când personajul mi se adresa cu „tu” („tu știi”, „tu crezi” și altele). Chiar n-am mai pățit asta până acum, dar „rețeta” aceasta chiar nu funcționează în cazul meu.

„Asta e povestea mea, pe scurt. Povestea unui plan splendid, bine-intenționat, care s-a încheiat în moarte. Ceea ce este o metaforă bună a vieții, nu?

Mă rog, a vieții mele, oricum.”

Mai departe, avem toate clișeele posibile într-un thriller - și nu doar că le avem, dar multe dintre ele sunt pur și simplu duse la o extremă nepotrivită. Aici, practic, mă refer la sfârșitul cărții - da, domnule Michaelides, am înțeles că mizezi pe „senzațional”, pe „șocant”, dar... Nu prea ți-a ieșit de data aceasta. Nope. Nu m-ai convins deloc de ce ai vrut să mă convingi, dar m-ai convins de faptul că pur și simplu ți-ai dorit să termini cartea aceasta cât mai rapid (te chinuia și pe tine, probabil). M-a chinuit și pe mine, te-a chinuit și pe tine - dar, ia uite, până la urmă tot am citit-o și tu tot ți-ai luat banii. Cine a câștigat până la urmă este evident... Oricum, chiar dacă am citit Furia și nu mi-a plăcut d-e-l-o-c, tot parcă sunt destul de intrigat de celelalte cărți. Am pus mâna și pe Pacienta tăcută, când a avut autorul lansare la București, și urmează să ajungă și la mine în perioada următoare. Sunt tare curios cum este volumul de debut al autorului - pentru că, așa cum am menționat deja, cam toată lumea care l-a citit mi-a spus că, într-adevăr, este net superior față de tot ce-a scris ulterior Michaelides. Asta-mi amintește de Markus Zusak care, cel mai probabil, a simțit o presiune enormă după ce a publicat Hoțul de cărți - după cum și el a menționat, cărțile pe care le-a scris ulterior nu se ridică la înălțimea volumului de debut.

„Dar mă tem că nu-i decât ficțiune.

Viața reală s-a dovedit a fi cu totul altfel.”

În orice caz, tind să cred că genul thriller devine din ce în ce mai „răsuflat”, să spun așa - de fapt, nu neapărat genul, pe cât cărțile de acest gen care continuă să apară. Cel puțin din punctul meu de vedere, uneori am impresia că le-am citit cam pe toate și puține mă mai conving, mă mai surprind. Nu mă mai încântă senzaționalul (deseori relevat la sfârșit), nu mă mai încântă întorsăturile alea de situație de-a dreptul neașteptate (decât atunci când CHIAR se potrivesc contextului și nu sunt puse doar ca să... șocheze). Vreau să citesc thrillere bune, thrillere care aduc ceva nou, aduc ceva diferit - și nu doar variațiuni pe aceeași temă dată, lucruri nu noi, ci doar într-o formă (aparent) nouă. Ingredientele cărții de față sunt aceleași care au fost folosite și refolosite de o mulțime de alți autori pe care i-am citit. Însă, dacă și scriitura este banală, pe alocuri chiar ridicolă, atunci chiar nu-i cazul să pot aprecia cartea respectivă. Așadar, primul meu contact cu Alex Michaelides a fost un dezastru total, și nu știu dacă să mai am speranțe... Totuși, aș acum am menționat deja, voi citi și romanul de debut al autorului. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!