„The hobbit” (filmul)- Recenzie

Nu știu câți fani „Lord of the rings” și J. R. R. Tolkien sunt pe aici, dar sper... că sunt, dacă aveți de gând să citiți un adevărat filolog și o poveste de succes mondial.

În sfârșit, după o săptămână de luptat pe locuri și rezervări, ieri am reușit să văd și ultima parte din „The hobbit: The battle of the five armies” și vreau să vă spun că nu am fost dezamăgit deloc. Ba chiar, mi-a întrecut aștepările, iar efectul 3D a potențiat acțiunea și emoțiile trăite (de groază, uneori) cu 100%.

După ce am fost uimit de trilogia „Lord of the rings”, după romanul lui Tolkien, transpusă pe marile ecrane de Peter Jackson  pe care aș revedea-o de inșpe mii de ori, de fiecare dată, film ce a revoluționat cinematografia în materie de efecte speciale și a adus genul fantasy în preferințele publicului larg, „Lord of the Rings: The return of the king” (partea a III-a) este primul film din acest gen care a fost distins cu premiul Oscar. 

„The Hobbit: An unexpected Journey” face o întoarcere spectaculoasă în lumea fantastică din Pământul de Mijloc și construiește un pod de legătură cu trilogia Lord of The Rings, de o amploare mai mică, din cauza materialului sursă, dar de o intensitate extraordinară. Merită tot timpul.”

Acțiunea a fost foarte bine plasată și dezvoltată, deși, pe ici, pe colo, s-ar fi putut lucra mai mult la tactica armatelor și la intrigile bătăliilor scornite de către orci, elfi, gnomi și oamenii de rând. Oricum, filmul surprinde foarte mult prin efectele speciale, fazele de maximă încordare și... frumusețea (p)oricelor ălora.

Ca de fiecare dată, filmul și surprinde. N-am vă să spun prin ce, vă voi spune doar că acum se dezvăluiesc sentimente nutrite în sufletele unor personaje, pe care, mai mult sau mai puțin, le anticipai încă din partea a II-a (și, na, deja am dat un mic indiciu). 

Și mai energic, și mai frumos, și mai înfiorător și... surprinzător. În partea a treia se traseză, în definitiv, destinele tuturor, aproape, însă unele personaje rămân ca „în ceață”, nu se mai spune nimic despre ele, drept care ne putem gândi că și-au pus armele deoparte, au tras pe ei niște haine ceva mai lejere și și-au pus un șezlong undeva în Hawaii, la umbra unui palmier. Acesta ar fi unul din punctele mai slabe ale filmului, într-o mare de puncte forte.

Cred că, mereu, voi fi în tabăra elfilor. Îmi place enorm de mult simetria acestora, perfecțiunea lor atât în înfățișare cât și în luptă (care, în patea a treia, ia amploare) și faptul că, mereu, sunt într-o conexiune cu natura (însuși Thranduil călărește un cerb fooooarte impresionant de mare). Astea ar fi câteva mici motive.

Legolas a fost, este și va fi personajul meu preferat. Mereu am fost de părere că regizorul vrea să-l pună într-o imagine cât mai pozitivă, de luptător perfect, care mânuiește arcul ca și cum s-ar fi născut cu el în mână și care luptă mereu pentru dreptate, țintind... la locul potrivit. 

Dacă ar fi fost să fi luptat alături de ei, cu siguranță aș fi luptat cu arcul.

„Având la dispoziție puține pagini scrise, în aproape 3 ore, "The Hobbit" pune foarte mult accent pe detalii și livrează o mulțime de scene în care tensiunea este menținută îndelung la cote maxime. Tresari în fața amenințării trolilor, îți acoperi ochii în fața abominabililor goblini, te cutremuri când îi zărești pe uriașii de piatră și te ferești de colții ascuțiți ai warg-ilor (lupi mari și fioroși conduși de orci). Moartea pândește la fiecare pas și forțe tot mai întunecate și mai periculoase își lasă așteptată. Nu vă lăsați înșelați de recenzii negative și de fani nemulțumiți, pentru că "The Hobbit" nu a fost lansat să concureze cu "Lord of the Rings", ci are energia lui proprie, pornește de la zero și construiește mai încet, dar sigur, un climax spectaculos.”

Mă gândesc că, fix în acest moment, m-aș ridica de pe scaun și aș merge la cinema. Dacă aș ști, evident, că sunt locuri disponibile. Dar NU sunt! Vă recomand să vă faceți o rezervare la Cinema City deoarece filmul trebuie neapărat văzut, iar efectele 3D sunt ge-ni-a-le.

Trailerul oficial al filmului

Cu mult drag,

Andrei

Căutând-o pe Alaska, de John Green - Recenzie

Tinerețea e drumul acela plin de muzică, voie bună, plimbări cu prietenii. Glume, zâmbete, lacrimi, emoții, sentimente legate și relații rupte. Pușculițele goale. E perioada în care amintiri se așează în rafturile goale și imense ale întâmplărilor. Momentul în care nimic nu ni se pare irealizabil, dar, cu toate acestea, câteodată ne ste frică să încercăm sau să mergem mai departe. Oriunde am merge, ne ducem poveștile cu noi și ne îngrijim de ele în așa fel încât să nu se distrugă, chiar dacă timpul trece nepăsător peste ele și, unele, sunt date uitării. Suntem suma amintirilor noastre, la care am luat, involuntar sau nu, parte.

Tocmai asta este și romanul lui John Green, „Căutând-o pe Alaska”. Povestea unui tânr, adolescent singuratic pasionat de cuvintele rostite de persoane celebre în ultimile lor clipe de viață, care pleacă a școala cu internat Culver Creek, în căutarea a ceea ce Rabelais numea „Marele Necunoscut”. Cum o fi acest mare necunoscut, nu are să afle decât alături de cei patru prieteni ai săi: Colonelul, Lara, Takumi și fata de care se îndrăgostește, dar se dovedește a fi o iubire imposibilă, Alaska Young.

Alături de aceștia, tânărul nostru erou, Miles Halter, își condimentează viața frumoasă de adolescent, plină de sticle goale, țigări fumate pe ascuns, ferite de „Vultur”, glume mai mult sau mai puțin proaste, proiecte, lecții de algebră avansată, cosinusuri, tangente, mioză, examene finale și note. Toate făcute pe furiș, pentru că fiecare risca exmatricularea din internat și, astfel, pierderea șansei de a se înscrie la o facultate bună. Astfel, acest Necunoscut se dovedește mai tulburător decât și-ar fi imaginat vreodată. Un Necunscut amuzant, imprevizibil, plin de ispite, format din lumini și umbre, ce stă sub semnul unui destin tragic, misterios și răscolitor.

Un trecut ce-și are repercursiuni fatale în prezent. Un suflet pierdut, neîntâlnit, imortalizat în vorbele lui Gabriel García Márquez: „Cum o să mai ies eu din labirintul ăsta?” Bună întrebare. Cum vom putea evada din acest labirint misterios și plin de drumuri ce se înfundă? Cum vom ști în ce direcție să o luăm pentru a ne găsi menirea? Care este scopul labirintului într-o lume, deja, atât de amăgitoare? Suntem pe drumul cel bun? Suntem?

De-a lungul romanului, am selectat și niște pasaje și cititate pe care vreau să le împărtășesc cu voi:

„(...) Numai că norocul e pentru fraieri.”

„- De ce fumezi atât de repede? (...)

- Voi fumați ca să vă bucurați de țigară. Eu fumez ca să mor.”

„- NU TRATA TRUPUL UNEI FEMEI CA PE UN OBIECT! a zbierat Alaska.”

„- Îți petreci toată viața captiv în labirint, gândindu-te la felul în care vei evada de-acolo într-o bună zi și cât de mișto o să fie și îți imaginezi că viitorul te face să mergi înainte, dar n-o faci niciodată. Te folosești de viitor pentru a scăpa de prezent.”

„- Labirintul nu e viață sau moarte. 

- Atunci, ce e?

- Suferință. Să faci rău și să ți se întâmple lucruri rele. (...) Întotdeauna există suferință. Temele petnru acasă sau malaria sau să ai un iubit care locuiește departe de tine când ai lângă tine un băiat chipeș. Suferința este universală. Este singurul lucru de care se îngrijorează budiștii, creștinii și musulmanii deopotrivă.”

„(...) Într-un final, am conchis că oamenii credeau într-o viață de apoi întrucât nu puteau îndura să nu creadă.”

„Toate lucrurile care se îmbină, se descompun.”

O carte cu adolescenți, despre adolescenți, cu întâmplări adolescentine, pentru adolescenți. Și nu numai! Le mulțumesc frumos celor de al Books Express pentru această carte, care poate fi comandată de AICI. Pe lângă sutele de cărți în alte limbi și în limba română. Îmbrățișări kilometrice!

Editura Trei

Traducere din limba engleză și note de Shauki Al-Gareeb

288 pagini

Câștigătorii de Crăciun

Salutare, dragi cititori,

A venit timpul să anunț câștigătorii ACESTUI concurs. Înainte de toate, vreau să vă mulțumesc pentru numărul mare de participanți, cu alte cuvinte, că vă mai dedicați din timpul dumneavoastră și lecturii. Am extras câștigătorii prin intermediul site-ului random.org, întrucât șansele de câștig au fost egale de la un concurent la altul. Dacă aș fi avut cărți cât pentru toți, credeți-mă, făceam o coadă la poștă...

În fine, să nu mai lungesc discuția:

Așadar, câștigătorii sunt, pentru că nu știu cât se observă de acolo:

Anca Ciorchina

laura serafincena (îmi cer mii de scuze, acum am observat că am greșit numele)

Marya Mary

Vreau să nu fiți dezamăgiți că nu ați câștigat, adevăratul câștig nu constă într-o carte, ci în bucuria de a citi, fie ea și o carte de bucate sau lista de cumpărături.

Pe de altă parte, felicitări celor trei câștigătoare. Vă rog frumos să mă contactați la adresa andrei.cioata17@yahoo.com și să-mi specificați, fiecare, adresa dumneavoastră, codul poștal și numele complet.

O seară cât mai minunată și toate bune, vă mulțumesc încă o dată,

Andrei

20 de ani în Siberia, de Anița Nandriș-Cudla - Recenzie

Mulțumiri din suflet celor de la Bookia!

Oare aș putea să fac o recenzie istoriei? Aș putea să surprind, întocmai, ce vrea această carte să spună? Vă spun, cu cea mai mare sinceritate: nu.

Cred că tocmai am citit cea mai superbă- și, dați-mi voie să vă spun că NU exagerez- și emoționantă carte de memorii pe care am citit-o vreodată, și nu numai. Încă nu pot să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie o asemenea carte, o asemenea poveste, o asemenea viață și o asemenea credință în lucrurie bune, în puterea unei mame, în cuvântul lui Dumnezeu și iubirea părintească. Mi-e imposibil.

Povestea uimitor de emoționantă și plină de sacrificiu și speranță a unei țărănci de 36 de ani, doar cu 3 clase, neumblată în lume, ce se trezește în miez de noapte (13 iunie 1941) smulsă din casa ei de către securitatea sovietică, cu trei copii mici lângă ea, despărțită de soț încă din primele ore de asalt și înghesuită într-un vagon de vite ticsit cu alte victime. Imaginați-vă în jur de 150 de oameni înghesuiți într-un singur vacon, toți șocați, disperați, răcnind în noapte după rude și ajutor, știind că, din acel moment, cu toții sunt mai aproape de moarte.

Acesta este punctul de plecare- punctul zero- al tragediei acestei familii bucoveniene. Cu toate acestea, care a fost reacția Aniței? Suflet înțelept, liniștit și cu frica lui Dumnezeu, primul gest a fost acela de ale asigura copiilor săi aerul necesar, trăgându-i cât mai aproape de fereastra vagonului. Al doilea gest a fost acela de a trimite un mesaj mamei sale bolnavă la pat, căzută victimă mâniei sovietice, biciută până când pielea i-a fost arsă, pentru a o mângâia cu vorbele: „mamă, nu purta grija noastră, Dumnezeu o are” și rugând „vecinii să aibă grijă de ea.” Mesajul a fost scris pe o batistă cu creion chimic (de asemenea, unele fotografii sunt reproduse în carte), a fost introdus în sticlă și aruncat pe geamul vagonului, Anița Nandriș-Cudla mizând, încă o dată, pe bunătatea omenească și pe puterea destinului ce stă sub forța lui Dumnezeu.

Acestea sunt primele semne care prevestesc echilibrul, puterea de sacrificiu și forța acestei femei. Dacă nivelul de cultură era diferit (după cum am spus, Anița nu avea decât trei clase primare) ei, bine, cel de civilizație, respect și bun simț- nu.

Nici nu vă pot spune câte sacrificii este această femeie să facă în timp ce trăiește, timp de 20 de ani, într-o lume crudă, barbară, unde apa murdară și fiartă lua denumirea de „ceai”, unde se mânca câte o porție de câteva sute de grame de pâine, unde nici nu se putea vorbi despre fructe, legume, belșug și bunăstare. O poveste incredibilă, ce depășește, cu mult, granițile normalului și ale confortului. 

„Cartea aceasta nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie așezată prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul dintre cele mai cumplite destine. Totuși e generoasă capacitatea noastră de a suporta grozăvia. Nu ascunzând faptele (dimpotrivă, descrierea e minuțios-concretă), ci tratându-le ca pe nefericiri ce trebuie suportate cu credință în Dumnezeu, rânduindu-le într-un fel în lume, la locul lor- loc de întuneric și nefericire, pe care, dacă nu-l poți ocoli, trebuie să-l străbați cu demnitate”, spune Monica Lovinescu (14 martie 1992) și nu pot decât să suțin aceste cuvinte pline de adevăr și înțelepciune.

Demnitate, curaj, cinste, iubire penru mamă și copii, sentimente mari și nobile. Toate acestea conturează portretul de eroină a femeii ce a înfruntat viața, neștiind „prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama.” (sunt primele cuuvinte ale textului ei). Și, într-adevăr, prin „câte poate trece”.

Dacă-mi permiteți, am selectat și niște citate:

„Au trecut vro 26 de ani de atunci și acuma sunt cu condeiu în mână să pun aceste cuvinte pe hârtie. Mi se urcă păru în sus și îmi mărg furnici prin tot trupu când îmi amintesc de momentele acelia.”

„(...) Orișce vârsta, de la copilărie până la bătrânețe, are a ei datorie. Așa că, atunci când ajungi la orișicare triaptă, îți pare că asta e cia mai frumoasă din toate, căci și mintea e după vârstă. Cum auzisem toba bătând (...), mergiam pe un ceas sau două dar nu eram cu inima veselă. Căci eu eram la joc, dar gândul îmi era acasă, că am lasat-o pe mama bolnavă în pat și poate ei în timpul ista îi trebuie ceva și eu nu-s lângă dânsa.”

Următoarele afirmații sunt făcute tocmai când Anița și familia ei erau ridicați de către soldați: „Așa tremurând am îmbrăcat copiii, m-am îmbrăcat și eu, pe urmă am început să o îmbrac pe mama. (...) Ei mă întriabă de ce o îmbrac eu și nu se îmbracă ea singură. Eu li-am spus că ea e bolnavă. (...) Pe urmă ei îmi spune mie: lasă, nu o mai îmbrăca, ea rămâne. (...) Adinioară mă zbuciumam ce am să fac cu ea la drum, că i-a fi sărmana ei tare greu, dar acum mi-i și mai greu în suflet și inimă cum să o las eu pe mama mea scumpă, bolnavă, fără nime lângă dânsa. (...) Eu m-am întors peste el,  am cuprins-o pe mama strâns și am sărutat-o cu lacrimi. Și iarăși m-a luat unu și m-a împins spre ușă și m-a scos până în tindă. Am eșit afară, și m-am uitat o dată pe feriastră, căci ardia lampa în casă, s-o mai văd pe scumpa mea mamă. Am zărit-o oliacă, cum plângia sărmana, rămasă singură, bolnavă, fără nime lângă dânsa. (...) Cred că cine are suflet de creștin și simț de copil pentru mamă mă va înțelege. Căci mama noastră ne-a crescut pe noi (...).”

„Țânțarii au început să ne mănânce. La început, ni-a părut șiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Așa erau de mulți țânțari, cum ai sta înaintea unui stup de albini când scot roiul în zbor. (...) Ne gândeam atunci ce o să fie mai departe cu noi.”

„Mă sculam demineața, împărțiam câte o fărmături de până la copii, îmi luam și mie o fărmătură în mână și toporu subsoară și mergiam la pădure. Mărgând pe drum, înghițiam acelia două guri de până. Dar după acelia două înghițituri de pâne, așa de tare ceria stomacu mâncare, că așa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit, nu mi s-ar astâmpăra foamia?”

„Așa cum au povestit ulterior câțiva oameni din Lunca, morții au fost aruncați în trei mari gropi comune, nu departe de Prut. Cei care se mai zbăteau în spasmele morții au fost omorâți cu lopețile. (...) Unii dintre morți zăceau îmbrățișati.”

Nu vă pot spune cât de multe emoții mi-a trezit această carte, pe care o așez la rand de „Cartea-mea-de-memorii-preferată” și nu numai. Le mulțumesc din suflet celor de la Bookia pentru posibilitatea de a o citi, a fost o onoare să pot cunoaște istoria unui asemenea suflet de om, și nu numai, pentru că povestea Aniței Nandriș-Cudla nu este povestea unei singure femei de la țară, ci este o întreagă istorie națională, o istorie a Bucovinei ce s-a scris cu pete de sânge și cu lacrimi. Cartea poate fi comandată de AICI, la un preț prea mic pentru o asemenea istorie.

Editura Humanitas

Ediție, prefață și postfață de Gheorghe Nandriș

264 de pagini (de asemenea, care prezintă și poze cu familia Aniței)

Concurs de fidelitate II

Salutare,

Deoarece vreau să atrag cât mai mulți cititori de partea blogului, am decis să deschid un nou concurs care sper să vă atragă.

Așadar, să vă spun cam în ce constă acest concurs. Voi, dacă doriți, veți comenta la postările din blog. La sfârșitul concursului, care se va termina pe 26 ianuarie, voi număra comentariile tuturor participanților, astfel încât, primii 2 cu cele mai multe comentarii vor avea șansa de a câștiga aceste cărți, astfel:

- cel care va avea comentariile cele mai multe postate, își va putea alege două din cele patru cărți și va primi, de asemenea, și un o micuță agendă (la alegere) și o brățară fosforescentă (tot la alegere- subțire sau groasă);
- după ce persoana aflată pe locul I își va alege cărțile, persoana de pe locul II va primi, în mod automat, cărțile rămase și ce-a mai rămas din premiu;
- dacă cei doi concurenți vor avea un număr egal de comentarii, premiat va fi cel care a postat primul comentariu pe blog.

Reguli:

• Veți putea posta doar 5 comentarii pe zi;
• Înregistrați-vă pe blog și lăsați-mi GFC-ul cu care urmăriți blogul;
• Comentarile trebuie să fie fraze elocvente și fix pe tema postării;
• Puteți recomenta la postările la care ați comentat deja;
• Să nu luați acest concurs drept ceva „fără rost”, deoarece, din comentariile voastre, vreau să îmi creez un feedback general asupra muncii mele (să nu se înțeleagă greșit rostul său);
• Like paginii Cărți Anticariat și CLB;
• Pentru a putea câștiga unul dintre premiile de mai sus, trebuie să postați minim 40 comentarii, oriunde vreți voi, la orice secțiune.

Cărțile sunt: „Casa Matrionei. Incident la Gara din Kocetovka” (recenzie AICI), „Fugarul” (recenzie AICI), „Chemarea nordului” (o carte din care se pot învăța multe lucruri legate de spiritul și sufletul omenesc), „Sfârșitul lumii în alb și negru” (o carte care abordeză o coardă destul de sensibilă a lumii, și care, de asemenea, necesită puțină inițiere și cultură în anumite domenii- masonerie, televiziune, cinematografie etc), 2 brățări fosforescente și 2 agende.

Dacă participați, vă rog să-mi lăsați comentariu în acestă postare cu „Particip”. Mulțumesc frumos, să aveți parte de un Crăciun fericit alături de persoanele dragi vouă!