duminică, 11 iulie 2021

Noi, copiii din Bahnhof Zoo, de Christiane F. - Recenzie

Editura: Humanitas
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 360
Traducere: Alexandru Suter
Anul apariției: 2021
„(...) La un moment dat, el trebuie să fi ajuns la concluzia că mama și cu mine suntem cauza mizeriei și suferinței pe care le îndura acum.”
Christiane F. este un copil inteligent şi plin de personalitate care creşte într-un cartier nou construit din Berlinul de Vest. Detestă betonul din jur, suferă din cauza atmosferei tensionate din familie. Dar vrea să-şi trăiască viaţa din plin şi, cu timpul, se refugiază tot mai mult în mijlocul găştii. Cu cei de vârsta ei, Christiane se simte liberă. Se îndrăgosteşte de muzica lui David Bowie, încearcă haşiş şi LSD. La treisprezece ani, ia pentru prima dată heroină. La paisprezece ani, face deja trotuarul ca să aibă bani de droguri. Începe o viaţă nebună, într-o permanentă hăituială. Dar, deşi suferinţa cotropeşte prematur ingenuitatea copilărească, n-o poate risipi cu totul. Când a ajuns să depună mărturie la tribunal, Christiane F. a fost abordată de jurnalistul Horst Rieck, care s-a arătat interesat să afle mai multe despre ea. Timp de două luni, adolescenta şi-a spus, cu totală sinceritate, vibranta poveste de viaţă. La transcrierea înregistrărilor, Rieck şi colegul său, Kai Hermann, au înţeles să păstreze nealterată vocea Christianei, întregind perspectiva ei asupra evenimentelor cu relatările mamei şi ale altor persoane care i-au cunoscut pe tinerii „davişti“ din Berlinul anilor ’70. A ieşit o carte îndrăzneaţă, tristă, fascinantă, care respiră vitalitate prin toţi porii.
„Așa învățam, vrând-nevrând, că tot ce era permis era îngrozitor de plicticos, iar ce era interzis nu putea să nu-ți placă la nebunie.”
Știam că voi fi șocat de această carte, iar intuiția nu a dat greș (nici de data aceasta, din fericire): am citit una dintre cele mai dureroase cărți citite vreodată, una dintre cele mai reale, emoționante, izbitoare și copleșitoare lecturi pe care le-am avut până acum - și, credeți-mă, am citit destul de multe până acum, atât de ficțiune, cât și de memorialistică, (auto)biografii și eseistică. Și spun asta cu toată sinceritatea din lume, deoarece am citit această carte simțind un gol în stomac și realizând cât de prețioasă este, în cele din urmă, viața, dar cât de ușor poți să decazi și să te pierzi în lumea aceasta globalizată, plină de răutate, de oameni care ar face orice pentru bani, chiar și să livreze moartea prin substanțe ilegale, nocive, și mai ales unor copii care s-au pierdut, unul câte unul, într-o lume atât de întunecată, atât de neprimitoare și inadecvată. Noi, copiii din Bahnof Zoo, este o carte pe care nu o pot recomanda oricărei vârste, dar care, la un moment dat, ar trebui citită de absolut orice persoană, pentru că este o carte care te face să vezi lumea cu, efectiv, alți ochi. 
„Învățasem deja destul de multe despre muzica lor preferată. Și, pe lângă asta, începusem să mă familiarizez cu felul lor de a vorbi. Foloseau cuvinte pe care nu le auzisem până atunci. M-am străduit să prind toate expresiile astea noi. Era ceva mult mai important pentru mine decât să-mi îmbogățesc cunoștințele de limba engleză sau să învăț niște formule matematice în clasă.”
Christiane F. crește într-un mediu deloc propice dezvoltării sale emoționale, fiind victima violenței domestice - se pun astfel bazele unui viitor care, după cum vom vedea în carte, este cel al „puștilor cool”, întrucât vrea să intre în acele găști și să se învârtă în aceleași cercuri ca și „cei mari”, să asculte același tip de muzică și să se îmbrace ca ei. Încetul cu încetul, Christiane ajunge să adopte aceleași obiceiuri nesănătoase - fumatul, alcoolul, chiulitul de la școală și, în cele din urmă, la apogeul degradării și pierderii sale, Christiane ajunge să-și „bage în venă”, devenind în totalitate dependentă de substanțele de care, după cum ea spune, „este atât de ușor să renunți”. Nu, este total patologic și greșit, bineînțeles - ca ființe umane, ceva nou ne aduce un aflux de dopamină, pe care-l tot primim în urma unor „tabieturi” similare (ca în cazul lui Christiane, de la început - fumatul, alcoolul, LSD și alte droguri), dar, cu timpul, acestea devenind evenimente regulate, noutatea lor (deci, implicit, plăcerea lor), pălește, ceea ce se întâmplă și cu afluxul de dopamină: intervine plictiseala, deci ceva nou, altceva nou trebuie să-i ia locul - așa că Christiane ajunge, după cum am spus, să-și injecteze în venă (din acest moment, am simțit cum totul începe să devină din ce în ce mai greu de digerat, pentru mine, ca cititor). Dependența apare din cultivarea chimică a unei anumite dorințe. Astfel, sentimentul de dorință devine copleșitor, greu de suportat și de gestionat, ba chiar imposibil, devine complet detașat de faptul că obiceiul acestei dorințe este benefic pentru noi sau, dimpotrivă, ar putea chiar să ne ucidă. Poate multă lume ar putea-o judeca pe Christiane F., i-ar putea judeca alegerile, ar putea-o considera slabă, extrem de slabă, superficială, mânată doar de dorințe de plăcere, întrucât a avut atât de multe recidive, atât de multe încercări eșuate colosal de a se lăsa și de a renunța la droguri. Dar nu. Dependența nu este, nicidecum, semnul unui caracter slab, și cu atât mai mult al lipsei de voință. Dependența este absolut normală, explicabilă fiziologic și biochimic - aceasta apare când circuitele dorinței sunt aduse într-o stare patologică prin stimulare exacerbată, excesivă.
M-am întrebat de multe ori cum de nu am observat mai din timp ce se petrece cu Christiane. Răspunsul e simplu, dar nu am putut să îl accept decât după ce am stat de vorbă cu alți părinți, ai căror copii treceau și ei prin situații asemănătoare. Pur și simplu, am refuzat să cred că fiica mea este dependentă de droguri. M-am mințit până când n-am mai putut nega faptele.
Astfel, copleșită de dependență, Christiane ajunge să se piardă într-o lume în care o doză întodeauna o va cere pe cealalta, iar cealalta poate însemna, mereu, ultima. Din lipsă de bani, aceasta ajunge să se prostitueze, iar totul devine un cerc patologic: doză - nevoia de bani pentru altă doză - doză - nevoia de bani pentru altă doză și așa mai departe („Duceam aceeași viață de rahat: client, doză, client, doză”).  Pur și simplu, viața nu mai înseamnă altceva, ci se concentrează în jurul dorințelor de a-și „satisface” dependențele, și asta prin orice mijloace. Nu știu, recunosc că mi-a venit incredibil de greu să cred tot ce-am citit, întocmai pentru că parcă era mult prea real, atât de real încât voiam să neg că, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat, că a existat o perioadă în care, pur și simplu, copiii și adolescențeii mureau de supradoză, se închideau în toaletele publice, în condiții pur și simplu insalubre, și își injectau moarte în vene. Cartea mi-a relevat o perioadă a societății care, într-adevăr, a fost reală, care s-a întâmplat, dar pe care n-aș fi vrut, poate, s-o cunosc vreodată. Deoarece m-a lovit ca un tren de mare viteză, m-a făcut să realizez foarte mult lucruri, legate chiar de dependențele din ziua de astăzi și modul în care acestea ajung să pună stăpânire, atât de nemilos, pe viața cuiva, făcându-l să-și reconsidere toate idealurile, visurile și planurile de viitor. O dependență te poate aduce oricând în genunchi, făcându-te neputincios și, pur și simplu, irațional: viața nu ajunge să însemne decât nevoia de satisfacere a acesteia - consumul care îți aduce, pentru puțin timp, pacea interioară. Și cel mai mult m-a șocat cât de ușor poți să te lași păcălit, cât de ușor poți fi manipulat într-o astfel de lume, și cât de ușor și rapid, extrem de rapid, ajungi să te degradezi și să-ți pierzi toți pilonii de susținere ai propriei vieți. Pe cuvânt, aceasta este una dintre cele mai reale cărți citite vreodată, pentru că Christiane F. își spune povestea fără efervescențe stilistice, fără a o intermedia, o spune exact așa cum a fost, fără perdea și fără a ascunde ceva - iar în spatele tuturor cuvintelor sale, se poate simți o durere pur și simplu tulburătoare. 
„(...) Până la urmă, nu contează dacă îți umfli vena sau tragi pe nas, tot aia e. Numai că, dacă trăgeai pe nas și nu te înțepai, nu erai socotit un adevărat davist. Erai doar unul care se mai prostea din când în când.”
Chiar și atunci când, într-adevăr, începe să aibă certitudinea unei morți inevitabile prin supradozaj, Christiane F. pare să-și fi pierdut, de fapt, orice speranță de recuperare („În după-amiaza aceea, crezusem la un moment dat că se termină totul. [...] Corpul meu nu mai făcea față. Mă lăsa baltă. Știam asta de la alții, care erau acum morți. Și eu au căzut lați de câteva ori după ce s-au înțepat, până când, într-o zi, nu s-au mai sculat. Nu mai înțelegeam de ce îmi fusese atât de frică de moarte. De fapt, mă îngrozise ideea că o să mor singură. Dar daviștii mor singuri. De cele mai multe ori, într-un WC împuțit. Și eu chiar voiam să mor.”) și, în cele din urmă, chiar și dorința de a mai trăi și de a încerca să își redreseze drumul, nevrând să mai fie o povară pentru cei dragi ei, pentru familie și pentru sora sa deoarece, după cum afirmă, un dependent nu face altceva decât să aducă durere și teroare în viața celorlalți diferiți de el („Nici nu mai așteptam altceva. Nu mai știam de ce sunt pe lume. [...] Dar pentru ce să trăiască un davist? Numai ca să-i nenorocească pe alții? În după-amiaza aceea, m-am gândit că era datoria mea să mor, măcar de dragul mamei. Oricum, nu știam dacă-s vie sau moartă”). Atunci când îți pierzi chiar și voința de a mai trăi, nu mai găsești motivele necesare pentru a încerca să-ți revii, un proces de dezintoxicare, de a deveni clean devine cu atât mai greu de suportat și de gestionat. Pentru că, într-adevăr, nu este deloc ușor să renunți la dependențele care, cel puțin impropriu spus, te țin în viață și îți dau „motive ca să trăiești”. Sevrajul este incredibil de brutal, iar mulți nu reușesc să treacă prin așa ceva cu bine, neavând tăria necesară și, e fapt, având dependență prea puternic „încărnată”. Deci Christiane F. nu este deloc un om slab, ci, dimpotrivă, având în vedere și vârsta la care s-au întâmplat toate acestea, este într-adevăr, o copilă încercată de viață și atât de matură. 
„Aproape în fiecare zi spuneam că o să ne lăsăm, iar eu îi povesteam lui Detlef cât de ușor e să renunți.”
Oamenii care sunt dependenți știu că își fac rău. Că își distrug sănătatea, cariera, bunăstarea socială, că pierd familii și prietenii, însă deseori nu reușesc să vadă cât de dăunător și real este comportamentul lor adictiv. Adicția este, printre alte lucruri, un fel de formă radicală de egoism. Una dintre problemele tratării persoanelor dependente probabil este încercarea grea de le face să-și lărgească perspectiva, dincolo de interesul devorator și principal față de satisfacția propriei adicții, comportament care, în cele din urmă, ajunge să le definească identitatea și să le organizeze zilele („Duceam aceeași viață de rahat: client, doză, client, doză”). Nu știu ce-aș mai putea spune, sincer. Nu poți recenzia un volum de memorii, este greu s-o faci - dar această carte, sincer, poate fi citită și ca un roman, deoarece este plină de „aventuri” (să spun așa) extrem de șocante, tulburătoare dar memorabile, care te mișcă și, după cum am mai spus, te lovesc ca un tren de mare, mare viteză. După ce am terminat-o, am simțit nevoia să mă adun și să-mi fac ordine în gânduri dar, ca să fiu sincer, nici până acum n-am reușit. 
„Am priceput că nu pot deveni un alt om peste noapte. Ultimii ani lăsaseră urme adânci în corpul și în mintea mea. Ficatul meu paradit îmi amintea permanent că îmi bătusem joc de el. Și nici nu reușisem să mă acomodez așa, cu una, cu două, la viața pe care o duceam la mătușa mea. Îmi sărea țandăra din nimic. Tot timpul ieșeau scandaluri. Nu mai rezistam la stres, nu mai suportam nici un fel de agitație. Și, când picam în butoiul cu melancolie, mă gândeam că aș fi putut să ies foarte ușor din starea aia trăgându-mi o doză.”
Este una dintre cele mai puternice cărți citite vreodată; am vrut să mă apuc și de serial dar, pe cuvânt, chiar îmi este frică să o fac. Simt nevoia să mai las timp să treacă, să-mi mai revin și să mă adun, deoarece mă gândesc că, înainte de toate, dacă o carte m-a făcut să mă simt așa și mi-a stârnit atât de multe trăiri, atunci o imagine „clară”, „brută” (deși din perspectiva unui regizor), sunt sigur c-ar da, pur și simplu, cu mine de pământ. Deci, din aceste motive, cred că am să mai las timp să treacă, dar cu siguranță am să abordez și serialul. Culmea a fost că am citit această carte în timp ce mai citeam o carte, tot de non-ficțiune, legată de droguri și psihedelice, și parcă s-au împletit într-un anumit fel - mi-a fost mult mai ușor să înțeleg nevoia de droguri ale lui Christiane, să-i înțeleg dependența și mecanismele prin care aceasta „lucrează” și o controlează pe biata fată. Bineînțeles, asta n-a făcut cu nimic mai ușor de rumegat cartea. Repet, am simțit-o până în profunzimile sufletului, deoarece m-a mișcat teribil, teribil de tare. Le mulțumesc nespus prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, Noi, copiii din Bahnhof Zoo, de Christiane F., pe care o puteți găsi AICI. Să aveți lecturi așa cum vă doriți și pe placul vostru, alături de o zi liniștită și o săptămână ce urmează cât mai cu spor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu