marți, 24 februarie 2015

Ecouri din trecut, de Diana Gabaldon


Cei de la Editura Litera au planuri mari pentru primăvara această. Dovadă fiind noile cărți apărute, precum și romanul proaspăt „Ecouri din trecut”, scris de către Diana Gabaldon. 

Seria narativă Outlander reprezintă un bestseller internațional scris cu multă pasiune de către romanciera americancă Diana Gabaldon. Editura Litera a publicat cel de-al șaptelea volum al seriei, „Ecouri din trecut”. Romanul este o carte despre călători în timp, despre oameni care și-au dorit să schimbe istoria, despre caractere puternice care au luptat pentru convingerile sau pentru iubirile lor. Un roman care rămâne în mintea cititorului.

Claire Randall este călătoare în timp. Ajunsă cu peste două sute de ani în urmă, ea se îndrăgosteşte de rebelul James Fraser, sufletul ei pereche, şi decide să rămână cu acesta în vremurile lui, în secolul al XVIII-lea. În urma unor evenimente care îi pun viaţa în pericol, fiica lor, Brianna, alege să trăiască în relativa siguranţă a secolului XX, la o veche fermă a strămoşilor ei din Scoţia, împreună cu Roger, soţul ei, şi cei doi copii. Dar întâmplările petrecute cu două secole în urmă prind viaţă prin intermediul scrisorilor lui Claire. Fragilele file scot la iveală dragostea ei pentru Jamie Fraser, omul mult încercat în luptă, călătoria lor din Carolina de Nord pe mare, unde întâlnesc piraţi şi iau parte la lupte navale. Căutând să afle cât mai multe despre Claire, Brianna şi Roger descoperă şi lucruri despre ei înşişi, deoarece destinul familiei din munţii Scoţiei pendulează între viaţă şi moarte în Războiul de Independenţă al Statelor Unite ale Americii.  

Grupul Editorial Corint lansează campania „Femei Celebre”



Grupul Editorial Corint aniversează femeile celebre cu o reducere de 30% la toate cărțile despre personalitățile lor. Titluri precum „Harem”, „Hurrem, marea iubire a lui Suleyman Magnificul”, „Sisi” de Jean Des Cars, „Ecaterina cea Mare și „Sissi” a lui Ángeles Caso sunt câteva dintre titlurile ce pot fi achiziționate. Mai multe detalii găsiți pe pagina de Facebook și pe site-ul lor.

duminică, 22 februarie 2015

The Maze Runner (film) - Recenzie


Aseară, după o zi destul de grea, dar plină de surprize, m-am gândit să mă uit la un film. Știam că mă voi uita la „Captiv în labirint”, pentru că am tot auzit că „e bun” și „merită văzut”! Și chiar eram interesat. 

Am dat ”Play”, am adăugat subtitrarea, m-am pus lângă motan, m-am învelit și, timp de o oră și ceva, aproape două, cât ține filmul, am trăit fiecare secundă. Pe cuvântul meu. Cred că e printre cele mai bune filme văzute în ultima vreme, nu exagerez. Dacă ar fi să fac o comparație între filmele de genul fantasy, cu eroul ales și alte chestii, gen „Divergent”, „Hunger Games”, cred că l-aș clasa lângă „Hunger Games”, dacă nu chiar mai sus. Ce-i drept, când s-a terminat, am rămas mască. Sfârșitul este destul de „nu-trebuia-să-se-termine-aici”. Abia aștept partea următoare!

Thomas, eroul acestui film, „alesul”, se trezește, confuz, într-un lift care urcă și îl poartă într-un loc ciudat. Când liftul (dacă îi pot spune așa) se oprește și ușile se deschid, ajunge în mijlocul unei colonii de băieți, de toate vârstele, care îl întâmpină pe aceasta în Luminiș - un loc ciudat, am crede că în mijlocul naturii, înconjurat de ziduri uriașe din beton. Thomas, buimac, nu știe ce se întâmplă cu el, nu își mai amintește niciun detaliu al vieții sale de înainte de a ajunge în acel loc ciudat. De altfel, nimeni dintre cei de față nu-și mai amintește. Ei știu doar că, în fiecare dimineață se deschid ușile care dau în Labirint, o încăpere malefică, cu sute de cămăruțe și curbe, zeci de înfundături și „dead-enduri”.


Trăind printre acei oameni, Thomas află că fiecare locuitor al Luminișului îndeplinește o sarcină importantă, dar printre cele mai importante se numără cea de Alergător. Alergătorii Labirintului se luptă cu timpul, încercând să acopere o suprafața cât mai mare a sa, descoperindu-i toate cotloanele, înfundăturile, până la sfârșitul zilei când aceste se închide, iar pe coridoarele Labirintului încep să dea târcoale ucigătorii Grievers, niște chestii foarte ciudate, biomecanice, care poartă la ele câte un cod ce se va dovedi indispensabil dacă cei ce trăiesc în Luminiș doresc să se întoarcă acasă. Chiar şi ca nou-venit, Thomas are o senzaţie neliniştitoare de familiaritate cu Luminişul şi cu Labirintul. Ceva zăvorât în amintirile lui ar putea fi cheia care să rezolve misterele Labirintului şi poate chiar pe ale lumii de dincolo de acesta. Veți fi surprinși, credeți-mă!

Un film foarte interesant, drept care nu voi dezvălui mai multe, pentru că ar însemna să stric tot farmecul. Înțelegiți voi!

Povestea își păstrează suspansul până la capăt. Parcă este la el acasă, provocând spectatorilor dese spasme și priviri înfrigrate. În sine, ideea labirintului este foarte interesantă, oferă o idee originală și bine individualizată, având în vedere actorii care, deși pe ici pe colo o dau în bară cu un limbaj lemnos, sunt demni și expresivi.  

Durată: 113 minute
Gen: Mister-Thriller-SF
Regia: Wss Ball
Cu: Ki Hong Lee, Dylan O'Brien, Blake Cooper ș.a.

Fata cu picioare de sticlă, de Ali Shaw - Recenzie


Trecem prin viață și, inevitabil, ne îndrăgostim. Ne îndrăgostim de pământul pe care trăim, de cărțile pe care le citim, de zilele ploioase și cele de vară, de filmele preferate, de oamenii cu care vorbim și de idealurile pe care le avem. De zâmbetele persoanelor dragi și ciripitul călduros al unei vrăbiuțe. Asta este iubirea, chiar dacă ea nu se vede. Iubirea se simte, chiar dacă nu consider iubirea un sentiment, ci o stare, un mod de a trăi și de a supraviețui. Nu cred să se fi scris vreo carte savantă despre dragoste, în sensul vreunei argumentări ex cathedra; așadar, vreun document critic despre cât-de-frumoasă-este-viața-atunci-când-iubești. Fără dragoste rămânem niște existențe incomplete, lumânărești, holograme ce poartă imaginea ființei noastre neîmplinite.
Ali Shaw s-a născut în 1982 și a crescut într-un orășel din Dorset. A urmat cursuri de literatură engleză și creative writing la Lancaster University și apoi a fost bibliotecar la Oxford Bodleian Libray. În prezent, el lucrează la al doilea roman al său. 
Romanul acesta, „Fata cu picioare de sticlă” este un roman hibrid, un melanj de mituri nord-europene, realism psihologic și fantasy, într-o oarecare măsură, și a fost foarte bine primit atât de public, cât și de critică. În toamna anului 2010 a obținut premiul Desmond Elliot, după ce a fost nominalizat pe listele multor premii britanice prestigioase: Costa First Novel Award, Guardian First Book Award, Dylan Thomas Prize, William L. Crawford Fantasy Award. 
În arhipeleagul St. Hauda's Land se petrec lucruri neobișnuite. Ceața dezintegrează orizontul în straturi nemișcate de aer, stânci amenințătoare îți întorc privirea, în mlaștini nesfârșite zboară vite cu aripi de fluture, o creatură transformă totul în alb dintr-o singură privire, meduzele se refugiază în golfuri pentru a muri. Romanul scriitorului Ali Shaw, o fabulă magică despre destin și (in)capacitatea de a-l depăși - depinde de perspectivă - este o combinație emoționantă de mituri nord-europene, realism psihologic și dur, aducător de tristețe - un debut promițător al scriitorului britanic.
Romanul lui Ali Shaw surprinde o poveste de dragoste dintre două persoane, le-am catalogat eu, magice și superioare: Midas Crook, un singuratic, iubitor al liniștii și al naturii, pasionat de fotografie, căutând, într-o încercare de a atinge superiorul, raza perfectă de lumină și Ida Maclaird care, din cauza unei boli necruțătoare și extrem de rar întâlnită, se transformă, treptat, într-o statuie din sticlă. În timp ce Ida acceptă cu resemnare metamofroza în sticlă, Midas, la rândul lui, trece printr-o metamorfoză la fel de dureroasă: aceea de a deveni om. Astfel, putem spune că cei doi trăiesc într-o „coincidentia oppositorum”, într-o atracție a contrariilor, a personalităților diferite. În urma desăvârșirii acestei iubiri, care nu cunoaște planul erotic decât într-o singură secvență a cărții - de o intensitate uluitor de magică - cei doi au să se rupă de teluric, spiritele lor transcendând spațiul limitat al acestei lumi. Nu am simțit niciodată că, citind cartea, trăiesc o poveste de dragoste dintre două persoane. Din contră, i-am simțit pe cei doi protagoniști drept niște elemente ale naturii, cum sunt pământul și rădăcinile unei flori, soarele și ziua, noaptea și stele, luna. Ca și cum existența lor ar fi fost imposibilă dacă ei nu s-ar fi găsit, dacă nu s-ar fi cunoscut - lucru ce se întâmplă destul de greu, din cauza lui Midas, tipul inadaptatului social, pe ici pe colo fricos și greu de abordat.
Datorită stilului său, Ali Shaw reușește să convingă cititorul că viața nu înseamnă doar iubire fizică, cu puseuri ale celei spirituale, și că scrisul nu ce sonstituie numai într-un „sensus litteralis”, ci și într-un „sensus moralis”, plăcerile vieții fiind superficiale, caracterizate de instinctualitatea ființei și de primitivismul erotic. În momente cheie ale acțiunii, scriitorul britanic adaugă elemente fantastice, pentru a reliefa faptul că această lume, în toată fizica ei, nu este întreagă, ci există un univers al posibilităților, viață ad infinitum. Între lucrurile pe care le vedem și cele de care ne temem există, întotdeauna, o contradicție care înclină spre partea în care credem mai mult. Sau, ei bine, de care ne temem mai mult.
După cum v-am obișnuit, am extras din volum niște citate care mi-au atras, în mod special, atenția:
„Amintrile nu erau decât fotografii tipărite pe sinapse.”
 „Degetele ei erau din sticlă pură. O sticlă netedă, transparentă, lucitoare. Semicercuri lucitoare de lumină îi mărgineau fiecare unghie și fiecare cută dintre încheieturile fiecărui deget. Văzute prin degetele ei, punctele argintii de pe pătură se reflectau în vapori metalici. Talpa era și ea din sticlă, dar mai întunecată, și își pierdea din transparență treptat, până când, în apropierea călcâiului, i se îmbina cu pielea: opacă și rozalie ca oricare alta. Și totuși... Cei câțiva centrimetri de tranziție îl uimeau și mai mult decât degetele de sticlă solidă. Oasele se conturau de-abia vizibile înăuntrul tălpii, după care deveneau albe precum crinii și clare în apropierea gleznei nealterate, fiind învelite în ligamente roșii translucide, ce se unduiau în straturi din ce în ce mai dense. În interiorul tălpii, firișioarele de sânge erau blocate, atârnând ca niște vârtejuri de vopsea în blocuri de marmură. Iar în sticlă erau anumite locuri în care pietrificarea nu se desăvârșise: câte o aluniță punctată parcă cu creionul sau câte un fir de păr blond și fin.
Dormea în continuare.
Degetele lui își făcură ușor drum înspre butoanele apartului de fotografiat.”
„- Sticla se răspândește. Mi-e teamă. Acum o lună erau afectate doar vârfurile degetelor.”
 „- Ai sperat vreodată? Te-ai agățat de speranțele tale indiferent de împrejurări? Până când tot ce făceai devenea ridicol?
„(...) Metatarsienele Idei, care înainte rau pe jumătate vizibile, dispăruseră acum în corpurile limpezi de cristal ale picioarelor ei. Firicele de sânge se conturau în jurul gleznelor ei ca bumbacul uzat. Călcâiul, care era înainte piele, devenise un bulgăre greu înăuntrul căruia se întrezăreau pete albe neclare. (...) Venele ufmlate pulsau la capătul tibiei și al gambei, de parcă sângele de aici fugea știind ce avea să-l aștepte. (...) Își dădu seama că picioarele ei lipsite de viață nu mai făceau parte din ea.”
„Începea să se stingă, să paralizeze, capacitățile fizice îi erau îngrădite. Slavă Domnului că făcuse toate acele lucruri la vremea lor.”
„Buzele ei se pliară pe ale lui. Îi numără dinții cu limba. Genele ei picurară lacrimi pe obrajii lui. Încleștarea mâinilor ei se domoli. Buzele ei erau ca un cheag ce se coagula. Își lipi capul de al lui. Cristalinul ochilor ei se gelifică.”
În ceea ce privește exegeții, se afirmă următoarele privitoare la roman și la stilul scriitorului Ali Shaw:
„Fantastică... Doar o inimă de gheață ar rămâne rece”- New York Book Times Review
„Fiecare personaj din acest roman tânkește după o dragoste care pare imposibilă.”- Washington Post
„Ali Shaw are un dar incredibil de a povesti și o mare pasiune pentru cuvinte. Descrierile sale sunt poetice și originale...”- The Washington Times

„O poveste despre dragostea însăși: despre puterea, despre limitele și consecințele ei...”- The Boston Globe
Un roman profund, despre capacitatea omului de a-și găsi iubirea, dar de a nu și-o putea împlini - de unde și drama existențială. O poveste magică despre destin și resemnare. Mulțumesc frumos celor de la Editura Litera pentru posibilitatea de a-l citi, puteți comanda cartea de AICI, cu o reducere de 60% (de la 49,90 RON la 19,90 RON). De asemenea, pe site-ul lor găsiți numeroase cărți la reduceri de nerefuzat, nu pierdeți ocazia.
336 pagini
Traducere din limba engleză de Smaranda Câmpeanu

sâmbătă, 21 februarie 2015

Vino în lumea lui Cuckoo Clarke




Bun venit în lumea lui Clarke. Lui Cuckoo Clarke! Da, v-ați dat seama, unul dintre personajele ei preferate este domnul James Bond.

Bun venit în lumea lui Cuckoo Clarke.
Unde zilele sunt zile și nopțile sunt... zile!
Unde nu plouă, ci doar nu e cald și nu se mănâncă înghețată.
Unde notele mici la matematică nu înseamnă note mici la matematică, ci doar note.
Unde nu trebuie să fii nefericit ca să fii nefericit, ci trebuie doar să nu zâmbești.
Unde prietenia înseamnă prietenie, iar a te abate de la a fi prieten nu se acceptă.
Lumea în care, dacă știi cât de mult să prețuiești un lucru, va fi a ta.
Și în care, dacă dormi prea mult... se întâmplă lucruri neașteptate.

Cuckoo Clarke

Luni, 17 ianuarie 2014

 Azi este ziua mea. Adică, a fost. Am împlinit frumoasa vârstă de paisprezece ani. Cât de frumoasă o fi, nu știu, dar îmi place acest număr multiplu de șapte și divizibil cu doi și șapte. Și paișe. Mai încolo nu știu, atât am învățat la școală. Nu pot spune că urăsc matematica, dar mereu mă pierd printre acele numere care mă chinuie și nu-mi dau pace. Nu dau vina pe Soarele frumos de afară și pe gândul că, după ce scap de tortură, am să ies cu rolele și să mă plimb cu Mike, colegul dintr-a șaptea. Nu, nu. În fine, am început de la ziua mea. A fost frumos, mai ales că am primit cadouri. Mama mi-a cumpărat, entuziasmată, sestul de pictură pe care mi l-am dorit de când l-am văzut- abia aștept să-mi desenez pereții cu caractere din animațiile mele preferate și cu formule la matematică. Ha-ha-ha, n-am să fac asta! Tata mi-a cumpărat o pereche de role, de parcă juliturile de pe genunchi și coate nu erau deajuns. Mătușa Katherine, cu care mă înțeleg cel mai bine dintre toate mătușile mele, pentru că mama are două surori iar tata cinci (HELLO, bunica, îți propun un hobby!), mi-a spus că mă va duce, la vara, în Grecia ca să vizităm Turnul Eiffel. Încă sunt sceptică în ceea ce privește acest cadou. Oricum, m-am mulțumit să-mi dăruiască brățara cu scoici pe care cred că am văzut-o purtând-o odată. Vărul meu, Denis, care este la facultatea de tehno-nu-mai-știu-ce mi-a dat un stilou foarte interesant. Cu care să-mi semneze doamna de matematică notele, presupun. Hmm!
Oricum, cadoul ce mai interesant l-am primit de la fratele meu, George. Mi-a dăruit această agendă pe care scriu acum. Mi-a spus că e un „jurnal”. Nu oi fi eu o fată prea stilată, dar ce-i ăla un jurnal? Nu-s chestiile alea de la televizor la care se uită mamaie când merg la ea, de fiecare dată comentând, cu bărbia în poală „Uite, Dumnezeule, ce s-a mai întâmplat!”? Îmi place mult că e cartonat și e roz. E pentru fetițe. Dar eu nu mai sunt o fetiță, sunt foarte mare și responsabilă. Ieri am avut tendința de a-mi face curat în cameră.
Am sfârșit adormind pe mormanul de haine.
Mi-a spus să scriu în el când simt nevoia și să am grijă de el, pentru că îmi va ști toate secretele. Cum să-mi știe toate secretele? Eu nu am secrete.
Oh, aud pașii mamei pe scări.
Trebuie să ascund jurnalul!

Marți, 18 ianuarie 2014

Cine a mai inventat și chimia? N-am nevoie de toate astea, serios. Mă doare capul încă de când am ajuns acasă. Nu știu ce ioni, ce sarcini negative, repartiția electronilor pe margini. Sau straturi? Nici nu mai știu. Cică apa se mai numește și „haș-doi-o”. Ce e asta? Cum să se numească apa haș-doi-o? Adică, cum ar fi să mă duc la mama și să-i spun „Vezi că azi m-am spălat pe față cu haș-doi-o!”, „Vezi că afară plouă cu haș-doi-o!”, „Să nu uiți să pui haș-doi-o în vaza cu flori”. Haș-doi-o, haș-doi-o, haș-doi-o. Zău, într-o zi am să înnebunesc. Cred că deja încep.
În fine, am aritmetica mâine și iar ne ascultă. Trebuie să mă retrag, altfel mă aleg eu cu acel doi din „haș-doi-o”.



Miercuri, 19 ianuarie 2014

Și iată că m-am ales!

Joi, 20 ianuarie 2014

De astăzi îți voi spune Gluck! Salut, Gluck. Eu sunt Cuckoo Clarke și presimt că vom fi prieteni fooooarte buni. Am paisprezece ani și trei zile, deci sunt fată mare. Am ochii căprui, părul căzut peste umeri, deși îmi place să mi-l prind într-o coadă, dar mama zice că fetele ca mine, cu părul frumos, trebuie să-și etaleze podoaba capilară. O ascult, ce să-i fac!? Nu sunt prea înaltă, dar ai mei zic că voi mai crește. Oricum, ajung la raftul de sus al dulapului dacă-mi pun sub picioare băncuța pe care stă tati atunci când citește ziarul. Îmi place ciocolata cu alune, îmi place iaurtul cu bucăți de frute și ador mâncarea gătită la cuptor. Vreau să cred că mănânc sănătos. Îmi place să dansez și să ascult muzică în căști, dar doar când sunt acasă. Mama spune că nu trebuie să ascult muzică pe stradă, pentru că s-ar putea întâmpla lucruri grave. Are dreptate, nici nu știi cum ți-ai putea pierde căștile! Îmi place să-mi fac prieteni, drept care am fost mulți prieteni. Cei mai buni prieteni ai mei sunt Iris, Alexandru, Mădălina și Gabriela, din clasă cu mine, iar din clasa vecină mă înțeleg foarte bine cu Dan și Andrada. Dan este prietenul cel mai bun al Andradei, dar nu prea cred eu că există prietenie foarte bună între un băiat și o fată. Nu-i așa, Gluck? Mike e băiatul pe care-l plac. Dar să nu afle mama, pentru că a zis să mă concentrez la școală și să iau note mari. Mda, sigur! E prietenul cel mai bun al lui Alexandru, care e în clasa a șaptea C, la următorul etaj. Ne vedem de fiecare dată când schimbăm clasele, pentru că el învață în laboratul de biologie, unde ne petrecem noi orele. E așa drăguț, Gluck! E blonduț și are ochii albaștri, iar șuvițele îi cad frumos pe obrazul stâng. Îmi place mult cum se îmbracă și obrăjorii lui sunt foarte ridicați, iar când zâmbește are niște gropițe de îți vine să le mănânci. Nu, nu, glumesc, sunt fată cuminte și nu mă caracterizează asemenea lucruri. 
Iar o aud pe mama.
„Haș-doi-o”, cică.

Vineri, 21 ianuarie 2014

Părinții mi-au spus astăzi că mă iubesc. Ce drăguț!
A fost cel mai potrivit prilej să le arăt carnetul cu nota de la matematică.

Sâmbătă, 22 ianuarie 2014

Neața, Gluck! Ce „neața”, că e ora treișpe. Off, aseară am adormit așa de târziu. Nu am putut să adorm, cred că ți s-a întâmplat și ție. Ah, stai, ești doar o agendă care doarme toată ziua. Ai auzit, Gluck? Dormi în papuci, asta faci. Leneșule! Eu trebuie să fac tot. Ce soartă crudă, să cazi în mâna cuiva care are să te lase în fundul unui dulap pentru întreaga ta existență? Of, of, vor jurnalele sunteți așa expuse destinului. 
În fine. Week-endul viitor de gând să-l invit pe Mike în oraș, în parcul de lângă ștrand. Mi-a spus Mădălina că a vorbit cu Gabi să-i zică lui Alexandru să-i transmită lui Mike că eu, Cuckoo Clarke, ciudata fată din clasa a șaptea, vreau să învăț să merg pe bicicletă. Iar Mike se pricepe foarte bine, cred că ar fi dispus să mă învețe. Crezi că voi reuși să-l fac să mă placă, Gluck?
Gluuuuck? Gluuuuuuuuuuuuuck?
Of, ești tare bătut în cap!

Duminică, 23 ianuarie 2014



Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o!
Haș-doi-o! 

Luni, 24 ianuarie 2014

Cică, frate, auzi, „haș-doi-o” e, de fapt, un „H”, de la „hidrochen”, alături de un „2” care habar nu am ce simbolizează. Și, de parcă nu ar fi de ajuns, mai și un „O”, de la „oxigen”.
Rezumând: hidrochen-2-oxigen.
Fir-ar să fie, am trăit (într-)o minciună.

Miercuri, 26 ianuarie 2014

Gluck, salut! Scuze, ieri am uitat să scriu. Ce-i drept, am fost ocupată toată ziua. Ca să-mi  compensez nota de la matematică, mama m-a pus să fac curat în cameră. Cred și eu, Gluck, era și cazul ca cineva să ia atitudine pe aici. Cred că descoperit un maldăr de pizza pietrificate, plus că nu vrei să știi ce am descoperit sub pat. Nu vrei să știi. Bine că te țin la loc sigur, în cutia de pantofi a mamei. Pe care o țin sub pat. Sub celălalt pat. Oh, cred că am uitat să fac curat acolo. Prea târziu acum. Mi-e somn!
Mult succes până mâine.   

Joi, 27 ianuarie 2014

Ce-i drept, îmi place biologia! Mi se pare super interesantă, iar în clasa a șaptea afli, ei bine, și lucruri interesante privitoare la... Eh... Știi tu... Chestii! Privitoare la oase, la mușchi, la dinți, gură, degete, păr, față. Chestii dintr-astea. Ei, Gluck, nu știi tu! Nu știi. Corpul uman mi se pare fascinant. Fascinant!

Vineri, 28 ianuarie 2014



Mike, Mike! Am ceva să îți spun. Încă de când te-am văzut prin școală mi-a plăcut de tine. Da, de tine! Simt că și tu mă placi. Mă placi, nu, nu, nu? Hai, zi că da, te rog. Normal că mă placi. Pentru că vreau. Mi-a spus mami că dacă îmi doresc ceva cu adevărat, cu siguranță are să se împlinească. 
Iar eu îmi doresc cu adevărat.
Deci se va împlini.
Logic, nu?
Logic.
Scuze, Gluck, m-am pierdut cu firea. Îmi repetam discursul de mâine.
Am emoții!

E normal să am emoții?
Nu am mai avut emoții decât atunci când mi-a ridicat caietul pe care l-am scăpat (tot din cauza lui, bineînțeles).
Nu trebuie să am emoții, trebuie să am încredere în mine. Tot mami mi-a predat lecția asta. 
Trebuie să am încredere în mine.
Salutări, Gluck, să îmi ții pumnii... Sau, paginile, în fine. Înțelegi tu.

Sâmbătă, 29 ianuarie an necunoscut

GLUCK! Ce piersici s-a întâmplat? Azi l-am văzut, dar era mult mai mare. Zău, serios, nu-mi pot explica. Avea păr pe față, dar îi stătea surprinzător de bine, iar brațele îi deveniseră musculoase, iar trupul zvelt. Și era foarte înalt. Cred că abia îi ajungeam la stern (ți-am zis că-mi place biologia). Deci, vai, părul i s-a întunecat, devenind un fel de șaten spre blond. De cum l-am văzut, am zbughit-o spre casă. Inițial, am crezut că nu e el, dar i-am recunoscut bicicleta și tremuratul din voce, atunci când a strigat confuz către mine. Când am ajuns acasă, ai mei erau de negăsit. I-am căutat peste tot, de obicei îi găseam la vecini discutând despre chestii politice (a se citi „neinteresante”), dar nici acolo nu erau. Am încercat s-o sun pe Iris, care a rămas tare surprinsă când m-a auzit.
„- Cuckoo... Tu ești? Hei, scumpo, nu ne-am mai auzit de când am termiant liceul. Ce mai faci, cum mai ești? Tot cu fotografia ai rămas?”
Fotografie, liceu, terminat? Ce s-a întâmplat?
Apoi l-am sunat pe Alexandru. De fapt, am încercat să-l sun, dar vocea robotică mă anunța că „numărul abonat nu poate fi contactat”.
Nu aud pași jos la parter, dovadă că părinții mei încă nu s-au întors. Uf, mă simt foarte ciudat.
Ce mă sfătuiești să fac, Gluck, ce mă sfătuiești să fac?
Gluck?
Gluck?
Acum chiar că nu mai știu ce să cred!


Am acceptat provocarea frumoasă a celor de la Corint Junior. Intră pe pagina lor și caută mai multe detalii, cu siguranță o să-ți placă. Detalii, de asemenea, și pe pagina celor de la Editura Leda, cărora le mulțumesc pentru frumoasele surprize.

Voi, dragi cititori, aveți idee ce se va întâmpla cu eroina noastră, Cuckoo Clarke? Hm, eu abia aștept să aflu!