Probabil, sentimentul de a fi îndrăgostit este unul dintre cele mai frumoase. Să simțim mii de fluturi în stomac, să visăm cu ochii deschiși, să sperăm, să râdem, să fim fericiți, să ne mutăm atenția de la cotidian spre cineva care să ne umple zâmbetul și inima de fericire. Nu cred că odată ce anii trec acest sentiment se estompează, ajungând să tânjim mai puțin după aceste senzații. La orice vârstă, inevitabil, ne dorim să (re)trăim aceste lucruri, aceste memorii. Ne face să ne simțim din nou plini de viață, pe undeva invincibili, să credem că viața chiar a meritat trăită din plin, fără niciun regret. Savurăm fiecare clipă, credem că, din acel moment, totul are sens și, deși știm că veșnicia nu durează o veșnicie, ne place să credem că, măcar de data asta, nu va fi ceva relativ și nici trecător, ci va dura și dincolo de timp.
Cu dragostea suntem învățați încă de mici, suntem educați spre a o înțelege. Acest aspect îl surprind basemele cu care am crescut ale lui Creangă, Ispirescu, Mihai Eminescu, Frații Grimm. Întâlnirea dintre cei doi protagoniști ai basmului, înfățișând forțele binelui și luptând pentru dreptate, aventurile prin care aceștia trec împreună doar pentru a-și împlini destinul ilustrează exact acest proces al îndrăgostirii. Poveștile nu ne spun, totuși, ce se întâmplă după aceea, ci proiectează destinul într-un cadru al fericirii: „... și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.” Așa să fie? Nu de fiecare dată este așa, știm prea bine că unele povești din lumea noastră, cea limitată, nu au un final fericit. Poate multe dintre poveștile noastre de dragoste eșuează tocmai din această cauză, pentru că ne proiectăm dorințele, așteptările și tipurile conform cărților pe care le citim și filmelor pe care le vedem.
Ajungem să avem așteptări mult prea mari de la celălalt. Ne dorim ca totul să fie ca în primele zile, ca fluturii să nu-și ia zborul și să rămână acolo, mișunând la nesfârșit, ea să fie femeie, amantă, mama, prietenă și orice altceva; el să fie mereu bărbatul dispus să asculte, să se intereseze și să empatizeze, și în unele cazuri să renunțe la ieșirile cu prietenii. Riscăm să nu fim nici măcar o clipă conștienți de faptul că toate idile acestea le-am preluat, pe nerăsuflate, din toate filmele și cărțile pe care le-am trăit. Când, într-un final, fluturii dispar, pentru că deși îmi pare rău să vă dezamăgesc, aceștia dispar, riscăm să rămânem goi în fața celuilalt, fără prea multe cuvinte de adăugat. Și, cel mai dramatic lucru, este că nu știm care este motivul și, astfel, nu reușim să ne salvăm.
Pentru ca dragostea să se transforme în iubire, este nevoie de multă răbdare, atenție și tandrețe. În fiecare zi, dacă se poate. Există numeroase moduri în care îi poți arăta persoanei de care vrei să-i fii alături că-i duci dorul. Trebuie doar să fii inspirat(ă). Este bine să te placi tu pe tine însuți mai întâi pentru a putea fi plăcut de persoana de lângă tine- și nu numai. Făcând toate acestea, ne dăm seama că, în fiecare zi, construim acel ”fericiți până la adânci bătrâneți.” De la dragoste la iubire este cale lungă, dar este un drum făcut pentru doi. Și dacă reușim să le facem pe toate astea, mai rămân multe alte lucruri de îndeplinit, cum ar fi încercarea de a înceta să vânăm, în fiecare zi, fericirea.
Privesc în juru-mi și am sentimentul că suntem mult prea mult preocupați de ideea de a fi fericiți. Într-adevăr, trebuie să fim fericiți, dar dacă stăm și ne analizăm în profunzime vom înțelege că nu prea știm ce vrem să spunem cu asta, că nu prea înțelegem că tocmai din acest motiv de a fi fericiți, suntem permanent nemulțumiți. Şi dacă reuşeşti să le faci pe toate acestea, mai rămân multe alte lucruri de făcut, cum ar fi încercarea de a te opri din vânătoarea zilnică a fericirii. Privesc în jur şi am sentimentul că suntem mult prea mult preocupaţi de ideea de a fi fericiţi. "Trebuie să fiu fericit" a devenit o idee puternic implantată în creierul nostru. Dacă zăbovim şi ne analizăm un pic mai în profunzime, realizăm că nu prea ştim ce vrem să spunem cu asta, că nu prea înţelegem de ce suntem permanent nemulţumiţi, ce demoni interiori ne îndeamnă să-l facem pe celălalt responsabil pentru nefericirea noastră. Ironia stă în faptul că nu ne dăm seama când suntem cu adevărat fericiţi, că poate acum trăim unele dintre cele mai frumoase momente ale vieţii noastre şi că acestea sunt momente de graţie pe care le vom recunoaşte ca atare abia când va fi prea târziu.
Şi cred că, din nou, lăsăm pe alţii să definească pentru noi ce înseamnă fericirea. Trăim într-o lume grăbită şi ne dorim ca totul să se întâmple acum. Nu suntem dispuşi la eforturi prea mari, nu avem timp de investit, nu ne place să ne asumăm riscuri. Alegem calea cea mai uşoară, relaţia cea mai facilă şi apoi descoperim cu surprindere că ne-am păcălit şi că fericirea nu vine la comandă. Ne minţim că există reţete care se pot aplica pentru a fi fericiţi pentru că, nu-i aşa, e mult mai comod să încerci să aplici reţete decât să-ţi cauţi singur răspunsurile. Şi după un timp, în care am evitat să privim în interiorul nostru şi să ne analizam propriile alegeri, ne simţim înşelaţi şi trădaţi de viaţă.
De parcă ar fi vina ei, nu a noastra. Dar aici intervine orgoliul și în fața unui om orgolios, chiar și moartea își are partea ei de teamă.
