marți, 21 iulie 2020

O viață fără sfârșit, de Frédéric Beigbeder - Recenzie


Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Anul apariției: 2019
Număr de pagini: 312
Traducere: Doru Mareș

Frédéric Beigbeder s-a născut la Neuilly-sur-Seine, Franța. În 2003, a primit premiul Interallié pentru Windows on the World, iar în 2009, Premiul Renaudot pentru Un roman francez. Două dintre romanele sale au fost ecranizate: 99 francs, în regia lui Jan Kounen (2007), și Dragostea durează trei ani, pentru care a semnat el însuși regia (2012). De același autor, la Grupul Editorial Trei, au apărut: 29, 99 RON, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr țicnit, Shitter’s Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!..., Oona & Salinger și Dragostea durează trei ani.

Personajul principal, Frédéric Beigbeder, este gazda unui chemical-show pe YouTube, unde își droghează la întâmplare invitații și le comentează reacțiile. Totul în direct, bineînțeles. Plictisit de emisiunea lui și confruntat cu bolile părinților care necesită spitalizare, vedeta YouTube se hotărăște că el nu va muri sau că măcar va reuși să-și amâne moartea niște zeci de ani. Prin urmare, va porni împreună cu fiica lui, o puștoaică de zece ani, într-o călătorie anchetă jurnalistică, prin toate centrele importante ale lumii în care geneticieni geniali se întrec să ne mențină tineri și... nemuritori.

Mie-mi place mult de tot cum scrie Beigbeder, l-am mai citit, una dintre cărțile care mi-au rămas în suflet este Oona & Salinger, o poveste de dragoste foarte emoționantă. Chiar dacă O viață fără sfârșit este în alt registru literar, nicidecum o poveste de dragoste, stilul autorului s-a făcut remarcat și aici, iar romanul nu numai că mi-a plăcut, prin subiectul interesant tratat, dar am simțit că-mi pune sub ochi o lume extrem de fascinantă a științei, a cercetării medicale, a geneticii - sincer, cred că mi-a plăcut mai mult și datorită faptului că mă interesează acest domeniu de activitate, iar romanul acesta a reușit să-mi contureze, și mai bine, universul științific al cercetării genetice. Ei, bine, s-ar putea ca alții să nu-l aprecieze la fel, asta e clar, asta dacă ești genul de cititor căruia nu-i plac detaliile de ordin științific, biologic, fizologic, celular; eu, unul, am pornit în această lectură având deja ceva cunoștințe, deci nu m-au plictisit detaliile despre telomeri, cromozomi, manipulare genetică și alte chestii de acest gen. Dar, dincolo de asta, romanul nu este doar o pledoarie a universului științific, chiar este un roman despre viață și despre disperarea, inutilă, a omului, de a lupta împotriva acestui sentiment de neputință care te coplesește odată cu trecerea anilor, știind direcția în care, în cele din urmă, are să ducă și să ajungă totul.

Pe scurt, n-are rost să vă spun cum, ce, când, unde, de ce, cum așa se întâmplă toate în roman, pentru că ideea este să-l citiți - dacă sunteți interesați -, nicidecum să-mi fie citită recenzia în maniera unui rezumat de-al romanului. Nu. Am să vă spun cum am simțit eu lectura și de ce mi-a plăcut, pentru că, după cum ați văzut, i-am dat patru steluțe, și-mi amintesc că l-am citit acum vreo câteva luni, cred undeva chiar anul trecut, prin noiembrie, și-mi amintesc și-acum că l-am recomandat colegilor mei și altor prieteni. Chiar e o lectură pe care o simți, te încarcă spiritual și cultural, să zic așa, fiindcă autorul reușește să îmbine, într-o manieră foarte frumoasă și subtilă, aceste două lumini - rațiunea și sentimentul (nu știu dacă se exclud cele două, dar de asemenea nici nu cred că se completează, reciproc, unul pe celălalt). Beigbeder, în căutarea sa, în căutarea „nemuririi și tinereții veșnice”, pornește confuz și plin de întrebări - este, oare, posibil, ca în cele din urmă să nu mai îmbătrânim și să nu ne desăvârșim viața prin moarte? Well, la asta caută și numeroși cercetători să răspundă, încercând să dezlege agel nod gordian, într-o încălceală de întrebări fără răspunsuri și încercări pline de eșec. Sau, de fapt, cine știe?, se întâmplă atât de multe în jurul nostru, toate acestea fără să ne dăm seama.

Ideea în sine este că, de-a lungul romanului, Beigbeder nu numai că reușește să primească niște răspunsuri (înțelese, așa, în măsura pregătirii sale), dar chiar ajunge să-și dea seama de unele chestii, de unele aspecte privitoare la această viață - și, în cele din urmă, oare chiar avem nevoie de o tinerețe veșnică? De o viață nesfârșită, infinită, fără de moarte? Nu e totul, deja, în ordinea firească, naturală, cuvenită? Motive, evident, să trăiești veșnic există. Cine nu vrea să fie tânăr pe vecie, să se bucure de tot ceea ce această vârstă ți-o oferă? Ei, bine, poate răspunsurile nu sunt neașteptate, sunt viabile, da, cu toții vrem să fim tineri pentru totdeauna, ca-n melodiile redundante în care auzi, des, forever young - și e totuși chiar așa? E foarte interesant, de asemenea, cum Beigbeder are niște motive, prezentate într-o manieră chiar amuzantă, privitoare la „de ce să fii tânăr” vs. „de ce să fii bătrân”, „de ce să ai o viață veșnică” vs. „de ce să poți muri”. Mi s-au părut delicioase, sincer, aceste remarci pe care le-a făcut. 

De asta-mi place Frédéric Beigbeder, e un autor natural, are o oralitate foarte bine conturată, nu plictisește prin scriitura ta, se citește rapid, fără prea multe bătăi de cap - nu că lectura ar fi una simplă, lipsită de substrat, ci pentru că reușește să ofere exact atât cât trebuie, nici prea multă știință, pentru cititorii care nu-s de domeniu, fără să exacerbeze această latură, dar nici prea puțină, încât chiar să nu reușești să te integrezi în atmosfera romanului. Până la urmă, O viață fără sfârșit chiar a fost un roman pe placul meu, l-am citit cu o atenție specială pentru că, după cum v-am spus, chiar a prezentat un subiect deosebit, pentru mine, subiectul tratat. M-am bucurat și de personaje, m-am bucurat și de acțiune și de locurile prin care m-a purtat, de-a lungul romanului, de informațiile pe care mi le-am fixat, de scriitura naturală și, pe alocuri, chiar profundă. Îl consider un roman care merită citit, fiindcă-ți pune întrebări, ba chiar îți dă și niște răspunsuri - și, acestea, nu într-o formă academică, pe care o înțelegi greu, ci chiar pe înțelesul tuturor.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și le mulțumesc enorm de mult pentru exemplarul acesta. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul  lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Dacă ați citit vreo carte semnată de Frédéric Beigbeder, mi-ar face mare plăcere să știu părerea voastră. Ce alte cărți îmi recomandați? Lecturi super să aveți, alături de o zi liniștită!

luni, 20 iulie 2020

Lila, de Marilynne Robinson - Recenzie


„Rugăciunea seamănă întocmai cu durerea. Cu rușinea. Cu regretul.”

Editura: Litera
Colecția: Clasici Litera
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2018
Traducere: Alina Bilciurescu

Lila, fără adăpost şi singură, după ani de cutreierat ţinuturile rurale din America devastată de Marea Criză, intră într-o biserică dintr-un orăşel din Iowa pentru a se feri de ploaie. Prin această alegere va aprinde o poveste de dragoste şi o controversă care-i vor schimba viaţa: în scurt timp devine soţia unui pastor, John Ames, şi începe o nouă existenţă cu o dimensiune spirituală care-i fusese necunoscută până atunci. Neglijată de cea care-o adusese pe lume, Lila a fost salvată de Doll, o tânără vagaboandă care i-a oferit o copilărie plină de lipsuri. Şi-au clădit o viaţă împreună, trăind de azi pe mâine, şi, în ciuda micilor incidente şi a clipelor de disperare, existenţa lor a fost presărată cu momente de bucurie şi iubire. Ajunsă în Galaad, Lila se străduieşte să reconcilieze experienţa greutăţilor şi a familiei improvizate cu viziunea creştină a soţului ei, care, în mod paradoxal, îi judecă pe cei pe care ea îi iubeşte. Marilynne Robinson, una dintre cele mai iubite şi mai apreciate autoare ale Americii, se întoarce în oraşul Galaad pentru a relata povestea de neuitat a unei copilării trăite la marginea societăţii, în frică, veneraţie şi uimire.

„- Ești singura persoană din lumea asta care-mi doresc să șadă aici, lângă mine. Nu e ceva ce cred, e ceva ce știu cu certitudine. Presupun că asta nu clarifică nimic.”

Lila, sau romanul care m-a chinuit, să spun așa, două luni întregi, romanul de care am tras până și cu urechile, până să-l termin. Nu neapărat că n-aș fi avut eu timpul util pentru a i-l fi acordat, însă mi s-a părut atât de greu de citit, atât de greu de accesat, toate acestea până să mă prindă, undeva la ultimele 120 de pagini. Până atunci, n-am simțit decât că citesc ceva ce nu mă atrage, nu e pe placul meu, aveam impresia că citesc și totuși nu reușesc să prind firul acțiunii, nu reușesc să mă simt atras de personaje sau de orice altceva se întâmplă în romanul lui Robinson, un roman pe care am vrut să-l citesc nu numai pentru că mi-a plăcut coperta, dar uimitoarea exegeză are numai cuvinte extrem, extrem de mari pentru el, pentru scriitura lui marilynne Robinson - și asta m-a îndemnat, să zic așa, să fiu martor la acțiunea acestui roman. Mă gândesc, în cealaltă măsură, că poate chiar nu am acordat, până la urmă, o atenție prea sporită romanului, întrucât citeam câteva pagini, apoi îl lăsam, având alte priorități în perioada în care l-am citit. Totuși, am văzut și alte păreri la alți cititori, alte persoane care n-au reușit să citească romanul în totalitate, mi-au spus că poate îi vor da, mai târziu, o altă șansă. Și, terminând, în final, de citit romanul lui Robinson, cred că am realizat faptul că, într-adevăr, e un roman care necesită o atenție sporită, e un roman nu prea accesibil, să spun așa, un roman care face apel la multă răbdare din partea cititorului

„(...) Numele ei era doar năluca unui nume. Iar ea era năluca unei femei, cu mâini, dar fără chip, căci niciodată nu-și dădea voie să-l vadă. Avea părerea unei vieți, pentru că era singură-cuc în această viață. Casa în care trăia era tot o nălucă: avea pereți, acoperiș și ușă, însă nu împiedicau nimic să intre și nu împiedicau nimic să iasă.”

Ce-i drept, am răbdare, obișnuiesc să stau mult pe o anumită pagină care mi se pare mai interesantă și relevantă. Dar mi-a fost totuși atât de greu să reușesc să mă acomodez cu personajele, cu ideea lor, cu emoțiile lor - nu știu, anumite acțiuni de-ale lor mi s-au părut hazardate, ca de exemplu o întâmplare în care Lila, personajul eponim din roman, nici bine nu se întâlnește cu cineva, că deja se și căsătoresc. Așa se făcea înainte? Habar n-am, dar asta mi-a stârnit niște confuzii, că nici nu mi-a mai păsat dacă așa se întâmpla. M-am gândit, la o adică, că prea mic a fost interesul autoarei pentru această situație, e irelevant că doi vor să se căsătorească la nici câteva zile după ce (abia puțin) s-au cunoscut. Dar tind să cred că a vrut să pună accent pe ideile acestea, conturând și mai bine caracterele personajelor - Lila, o fată nu prea învățată, nu prea „coaptă”, care trece printr-o viață plină de hazard, nu cunoaște prea bine psihologia umană, dar e încercată de întrebări și chiar emoții noi pentru ea, Lila, fata care a fost părăsită de părinți și găsită de către Doll (de altfel, cred că personajul meu preferat, deși apare doar secvențial în roman, lăsând totuși o urmă adâncă în sufletul și în psihologia Lilei), crescând astfel cu o mulțime de lipsuri care i-au marcat dezvoltarea și creșterea. În fine, aici sunt de urmărit mult mai multe aspecte care ar (putea) stârni interesul cititorului. Dincolo de toate acestea, la acest roman mi-a plăcut mult introspecția, sensiblitatea cu care au fost tratate anumite idei, emoția care pulsa dincolo de unele replici ale personajelor, dincolo de unele trăiri ale acestora. 

„Sunt lucruri de care oamenii au nevoie și lucruri de care nu au nevoie. S-ar putea ca asta să nu fie adevărat. Poate că n-au nevoie de existență. Dacă ai înlătura asta, toate celelalte ar dispărea odată cu ea. Așadar, dacă n-ai nevoie să exiști, n-ai niciun motiv să te gândești la alte lucruri de care nu ai nevoie ca și cum n-ar conta. N-ai nevoie de cineva să stea alături de tine. Nu ai, dar ai, Dacă înlături orice plăcere... dar nu ai cum, fiindcă simți plăcere și când iei o sorbitură de apă.”

Chiar aș fi vrut să-i dau un rating mai mare, nu doar trei steluțe, dar eu doar de atât am reușit să simt lectura. Poate e și vina mea, la o adică, poate n-am fost destul de răbdător și destul de deschis pentru a accepta povestea în această formă, dar nici scriitura lui Robinson n-a fost una tocmai plăcută mie. Na, la o adică este un clasic, ar fi trebuit să mă aștept la așa ceva, și-o fi și motivul că în ultimii ani nu cred că am mai citit vreun clasic, și-mi asum asta, dar am în plan, în viitorul apropiat, să mă îndrept și spre această „tagmă literară”. Mai am o carte de-a autoarei, Acasă, apărută tot la Editura Litera, și parcă mi-e așa frică, oarecum, să mă apuc de ea. Evident, nu mă pot pronunța prea bine în legătură cu Marilynne Robinson, în legătură cu stilul ei, nu pot spune deja că, vezi, nu-mi place prea mult, dat fiind faptul că am citit doar această carte. Și-mi aduc aminte de anumite cărți pe care pur și simplu le-am citit la timpul potrivit, și-atunci m-au răstălmăcit și atins tare, dar apoi, după ce am reluat anumite fragmente, chiar mă întrebam, oare de ce mi-a plăcut așa mult atunci? E evident faptul că intensitatea unei lecturi este în conformitate și în concordanță și raportată la anumite stări pe care le avem, situații în care ne regăsim. Ei, bine, am să-mi caut o scuză și-am să-mi spun că n-am citit această carte la acel timp potrivit despre care vorbesc - deși, după cum am spus și la început, ultimele 120 de pagini mi-au plăcut extrem, extrem de mult. O fi fost oare Robinson de vină, făcând ca ultima sută de pagini să fie mai intensă? Eram eu oare prea entuziasmat că în sfârșit termin romanul? Posibil. Amândouă opțiunile sunt posibile.

„- Eu mă împăcasem cu afurisita asta de singurătate. Mă așteptam s-o duc așa până la sfârșitul vieții. Apoi te-am văzut pe tine în dimineața aceea. Ți-am văzut chipul.”

În concluzie, vă recoman romanul lui Marilynne Robinson, Lila, doar dacă sunteți adepți ai stilului clasic, îl citiți cu predilecție și vă place acțiunea mai lentă, mai complexă, să spun așa, și de asemenea aveți răbdarea necesară. Eu sunt sigur că voi citi și cartea cealaltă, Acasă, chiar vreau să văd de ce, până la urmă, Robinson se bucură de o exegeză atât de bună și de niște critici atât de pozitive. Pe mine, unul, m-a lăsat puțin rece lectura, dar personajele chiar au fost interesante, lăsându-mă cu niște întrebări la care, de-a lungul romanului, am vrut să-mi răspund. Și, în cele din urmă, am considerat-o o altă carte pe care am citit-o și care și-a făcut loc, câtuși de puțin, în sufletul meu. Chiar sunt curios de părerea voastră în legătură cu Marilynne Robinson - ați citit vreo carte de la ea? Și, dacă da, cum ați simțit-o, cum vi s-a părut? S-aveți parte de lecturi cu mult spor și, mai ales, pe placul vostru!

„Motivele pentru care se întâmplă lucrurile rămân în continuare ascunse, însă sunt ascunse în taina lui Dumnezeu. (...) Viitorul ne găsește întotdeauna schimbați. (...) Durerea e cât se poate de reală, iar pierderea o simțim de netrecut. Viața pe pământ e grea, e solemnă și e minunată. Experiența noastră este fragmentară, și părțile însumate nu constituie întregul. Nici măcar nu aparțin de aceeași ecuație. Uneori ne vine greu să credem că suntem fărâme ale aceluiași tot.”

duminică, 19 iulie 2020

Inspecție, de Josh Malerman - Recenzie


Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Anul apariției: 2020
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 464
Traducere: Liviu Szöke

„Lumea reală era o continuă irosire de potențial.”

Băieții sunt educați la o școală pentru genii, fetele, la alta. Și niciunii nu au aflat de existența celorlalți... până acum. Inventivul autor al romanului Bird Box: Orbește te invită într-o lume înșelătoare, plină de secrete și minciuni. J este elev la o școală ascunsă în adâncul pădurii, departe de restul lumii. Asemenea colegilor săi, băiatul crede că enigmaticul fondator al instituției îi este tată, iar colegii îi sunt frați. Elevii de aici sunt educați să devină adevărați copii-minune în domeniul artelor, al științelor și al sportului, iar viața lor la școală este tot ce știu... și li se îngăduie să știe. Însă J bănuiește faptul că undeva, afară, dincolo de pini, se afl ă altceva, așa că începe să-și pună întrebări. Care este adevăratul scop al acestui loc? De ce elevii nu-l pot părăsi niciodată? Și ce enigme ascunde tatăl lor? Între timp, în cealaltă parte a pădurii, într-o instituție asemănătoare celei în care învață J, o fată pe nume K își pune exact aceleași întrebări. J nu a văzut niciodată o fată, iar K nu a văzut niciodată un băiat. Pe măsură ce J și K încep să cerceteze secretele ciudatelor lor școli, soarta îi face să se descopere unul pe altul. În Inspecție, talentatul autor Josh Malerman creează un sinistru și, deopotrivă, poetic imn al egalității între genuri, care-i va face pe cititori să-și pună întrebări până la ultima pagină.

„- Notați totul! Fiecare cuvânt. Exprimați-vă cele mai stranii gânduri! Nimic nu-l va face mai fericit pe T.A.T.A. decât să i se arate o mulțime de jurnale albastre, dând pe dinafară de grijile și ambițiile voastre, de secretele pe care le păstrați pentru voi înșivă. Așa că vă spun asta în final: să nu lăsați nimic ascuns! Pentru că intelectele voastre au crescut, iar odată cu ele a crescut și spațiul în care puteți ascunde ceva. Față de mine. Față de T.A.T.A. Și care dintre voi ar face una ca asta? Care dintre voi ar ascunde ceva ce știe că T.A.T.A. prețuiește mai mult decât orice?”

Vă spun doar că știam, știam de la bun început cât de multe are să îmi placă romanul lui Josh Malerman, pentru că am citit descrierea și mi-am dat seama că este, cu adevărat, ceva senzațional. Dincolo de subiectul original, după părerea mea, am avut în vedere și faptul că Bird Box: Orbește a fost o carte care a dat cu mine de pământ, dacă pot spune asta, prin intensitatea pe care a avut-o, iarăși, prin autenticitatea poveștii și tot ceea ce sumează respectivul roman. Îmi asum când spun Josh Malerman este puțin nebun, are o nebunie creatoare efervescentă, originală - dovadă este cartea de față care m-a prins de la prima pagină, m-a prins strâns, strâns, strâns și-am vrut s-o citesc cât mai încet, și nu pentru c-ar fi fost o carte grea, ci pentru că mi-a plăcut atât de mult povestea, atmosfera, mi-au plăcut atât de mult personajele încât n-am vrut să mă despart prea repede de ele. Inspecție a fost acea carte care mi-a dat un avânt după ce am terminat-o, am vrut să citesc și mai mult, deoarece aproape uitasem cât de multe povești fascinante poți descoperi citind. Spun asta după experiența mea tulburătoare cu Lila, de Marilynne Robinson, pe care am citit-o în vreo două luni - și-aproape, după ce am terminat-o, mi-a fost și frică să mă apuc de alt roman - dacă urma să am parte de aceeași experiență? Ei, bine, Inspecție a fost alegerea potrivită și-am adorat-o la nebunie.

„- (...) nu creștem aici lucrurile potrivite spre a fi crescute. Noi creștem cele mai luminate, cele mai netulburate minți din istoria omenirii.”

Nu am să vă spun prea multe despre ideea romanului, subiect, ce se-ntâmplă, fiindcă găsiți toate acestea chiar și-n descrierea cărții. Dar am să vă spun de ce mi-a plăcut atât de mult, dându-i cinci steluțe pe Goodreads, deși eu nu-s tocmai un fan al genului - totuși, Doamne, cât de mult a putut să-mi placă, și cât de alert și de plin de mister a fost totul. Mi-a plăcut, înainte de toate celelalte, atmosfera romanului. Misterul acesta debordant, confuzia creată prin atitudinea personajelor, prin reacțiile acestora, felul în care Malerman a reușit să contureze acestă lume distopică în care băieții și fetele sunt crescuți în locuri diferite, fără ca ei să știe de existența celuilalt sex, toate acestea m-au făcut să-mi pun întrebări încă de la începutul romanului. Și-apoi, de la o anumit pagină, am simțit cum curiozitatea a omului, iubirea, toate acestea par a fi armele cu care personajele se luptă, sub un dicton călăuzitor, spre a se rupe din lanțurile pe care T.A.T.A și M.A.M.A le-au legat în jurul minților lor, spre a (re)aduce totul în ordinea firească a lucrurilor. 

„(...) pământul se transformare într-o pustietate absolută, într-o întindere aparent nesfârșită, odinioară plină de distrageri, acum complet golită de... femei.”

Dintr-un anumit punct al acțiunii, trebuie să vă spun că romanul devine extrem, dar extrem de intens. Uneori citeam și-mi spuneam, ok, acum e cazul să mă opresc puțin, să iau o gură de aer și să las lucrurile să se așeze. Aveam impresia că trebuie să pun o mică pauză din tot ceea ce se întâmplă, pentru a lăsa însăși personajele să ia o gură proaspătă de aer. Nu știam ce urmează să se întâmple, nu bănuiam, deoarece Josh Malerman are așa un talent de a fi intempestiv, de a crea situații neașteptate, toate acestea într-o atmosferă, după cum am spus, extrem de alertă. E greu să nu fii prins de tot ceea ce se întâmplă, să nu te lași sedus de lumea pe care autorul reușește s-o creioneze cu atâta originalitate. Mi-au plăcut mult unghiurile de abordare a poveștii - de la ideea în sine că, în calea unei minți agile, în calea unei minți de geniu, de multe ori stă povara iubirii, stă ideea că singularitatea, lipsa unui partener de viață, este exact ceea ce trebuie pentru a te axa spre desăvârșirea propriului potențial, până la felul în care a reușit să trateze, cu puseuri de realitate, condiția scriitorului în societate. Evident, toate integrate în lumea distopică creată în romanul Inspecție.

„Și încă și mai ciudat: Ar trebui să se simtă atât de ușurat că îl simte, adevărul, în aceeași încăpere cu el? Între zidurile Turnului... ar trebui ca adevărul să se simtă atât de rar?”

Sincer, citind cartea n-am putut să mă stăpânesc din a mă gândi, mamă, ce film bun ar ieși. Și sper ca Josh Malerman să nu se lase așteptat, sau, în fine, vreun regizor să-i cumpere drepturile de ecranizare cât de repede, pentru că sunt sigur, absolut sigur că ar ieși un film extrem de bun, un thriller excepțional. Da, poate folosesc cuvinte mari, dar eu am simțit romanul, mi-a plăcut încă de la început, și chiar am avut așteptări mari, mai ales după ce am citit și romanul său tradus anterior, iar așteptările nu numai că mi-au fost atinse, au fost chiar depășite. Personajele, acțiunea alertă, atmosfera, culoarea locală, ideea romanului, totul au făcut din Inspecție o lectură pe care o consider una dintre cele mai bune de anul acesta - e așa ciudat, de fapt, cum în luna iulie am citit trei dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Dar o spun fără vreun anumit dubiu, romanul lui Josh Malerman chiar a fost ceva ce m-a surprins și, de asemenea, ceva ce mi-a plăcut maxim. 

„- Te-ai întrebat vreodată cum ai luat naștere?
- Nu! a răspuns. Am venit din Pepinieră. Din Copacii Vii.
- Ai văzut vreunul vreodată? Ai văzut vreodată vreun băiat crescând într-un Copac Viu?
- Nu!”

Concluzionez prin a spune că a fost un roman care m-a răvășit. M-a înspăimântat, m-a făcut să mă întreb dacă așa ceva ar putea fi, vreodată viabil. Aievea. Într-o lume atât de imensă, atât de nemărginită, în care se întâmplă atât de multe lucruri pe care nu știm și pe care rațiunea noastră, poate, n-ar putea să le accepte, există un univers al posibilităților. Iar lumea creată de Josh Malerman este una a fricii, este o lume a misterului, în care moartea este ceva de secundă, însă curajul, dorința de a evolua, fac din Băieții Alfabet și din Fetele Literă niște adevărați eroi, călăuziți de dorința de a evada dintr-o lume atât de nefastă lor. Chiar mi-a plăcut, repet, ideea pe care a avut-o autorul și pe care, atât de delicat, subtil, a abordat-o. Abia aștept să citesc și altă carte semnată de el. 

sâmbătă, 18 iulie 2020

Unde pădurea întâlnește stelele, de Glendy Vanderah - Recenzie

Editura: Trei 
Colecția: Fiction Connection 
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2020
Număr de pagini: 400
Traducere: Ioana Nuțulescu

Înainte să înceapă să scrie, Glendy Vanderah a lucrat ca ornitolog specializat în protejarea speciilor de păsări pe cale de dispariție din statul american Illinois și ca redactor la o revistă științifică. Născută în Chicago, acum locuiește într-o zonă rurală din Florida, împreună cu soțul ei (ornitolog), cei trei copii și cât de multe păsări, fluturi și flori reușește să atragă în micul refugiu pentru viața sălbatică pe care l-au creat. Unde pădurea întâlnește stelele este romanul ei de debut, apărut anul acesta la Editura Trei.

După ce și-a pierdut mama, dar a câștigat propria luptă cu cancerul, Joanna Teale își reia proiectul de cercetare pentru licență și studiază păsările din zona rurală a statului Illinois. Rutina ei solitară este dată peste cap când îi apare în prag o fetiță misterioasă, plină de vânătăi și desculță. Fetița spune că o cheamă Ursa și vine dintr-o galaxie îndepărtată ca să găsească pe Pamânt, cinci miracole. Jo o lasă să stea cu ea și încearcă să rezolve misterul cu ajutorul vecinului ei, Gabe. Dar, pe măsură ce trece timpul, are tot mai multe întrebari. Deși între cei trei se formează o legătură incredibil de puternică, știu cu toții că în curând trebuie să ia niște decizii complicate.

„- Nu mă pot întoarce acasă încă. Trebuie să rămân pe Pământ până văd cinci miracole. Face parte din educația noastră când ajungem la o anumită vârstă... cam ca la voi la școală.”

Ei, bine, văd că e roman de debut, ceea ce înseamnă că se anunță o carieră de succes pentru Glendy Vanderah. De ce? Pentru că acest roman, Unde pădurea întâlnește stelele, nu numai că e scris într-o manieră impecabilă, dar este unul extrem, extrem de profund, neașteptat, să zic așa, întrucât credeam că voi avea parte doar de o lectură care să mă țină prins - dar, pe lângă asta, am avut parte și de o lecție de viață valoroasă, emoționantă, care m-a mișcat de-a lungul lecturii. M-au atras, la început, coperta și titlul, nu prea știam multe despre poveste (după cum mă știți, nu obișnuiesc, de multe ori, nici măcar să citesc descrierea pe scurt a romanului, deoarece îmi place să fiu surprins), însă am simțit o ciudată atracție spre a citi acest roman, am simțit că „e timpul său”, și așa am făcut, iar asta mi-a confirmat încă o dată că pur și simplu anumite cărți „te cheamă”, și-atunci e momentul oportun să le citești. Iar romanul lui Glendy Vanderah a fost exact ce am avut nevoie să citesc. Mi-a dat curaj. M-a ridicat. M-a făcut să mă emoționez și să trăiesc, în totalitat, surprins în lumea romanului ei. Un roman bun, realmente bun.

„- Nu am nicio casă pe Pământ. Am venit de-acolo, spuse arătând spre cer.
- De unde?
- Din Ursa Mare.
- Constelația?
Fata dădu aprobator din cap.
- Vin din Galaxia Vârtelniței. Este aproape de coada ursoaicei mari.”

O copilă parcă venită din stele, din constelații, din adâncul infinit al universului - asta este Ursa, sau, cel puțin, asta susține ea că este. Într-o lume a rațiunii, ai firescului, în care suntem destul de egoiști să credem că, în acest Univers infinit al posiblităților, suntem singuri, Jo, o studentă doctorandă, pasionată de ornitologie, plecată la cabana profesorului ei coordonator, o întâlnește pe Ursa în cele mai bizare circumstanțe - ea crede că Ursa a plecat de acasă, din motive evidente, fiind plină de vânătăi, murdară, cu hainele rupte și vechi, și-ncearcă să afle cât mai multe despre misterioasa Ursa, fata stelelor. Nu, nu reușește să scoată prea multe de la ea, aceasta susținând în continuare faptul că ea este o fată a stelelor, trimisă pe Pământ pentru a învăța cum iubesc oamenii, pentru a vedea cinci minuni, după care promite să se întoarcă. Este bizar totuși, deoarece Ursa are o inteligență extrem de profundă, știe mult mai multe despre literatură, oameni, despre această lume decât majoritatea copiilor de vârsta ei. Și, în cele din urmă, este ceva bizar la această Ursa, pare că ascunde ceva inaccesibil și greu de pătruns. Pentru mine, Ursa a reprezentat o adevărată întrebare, dar, pe parcursul lecturii, m-am lăsat purtat de inteligența ei ascuțită și de relația frumoasă pe care a avut-o cu Jo.

„ - (...) Noi, cei de pe Hetrayeh, emanăm sclipiri invizibile, cam ca niște quarcuri - numai că diferite - și provocăm lucruri bune în jurul nostru când întâlnim pământeni care ne plac.”

Altceva care mi-a plăcut la Unde pădurea întâlnește stelele a fost faptul că personajele sunt foarte, foarte frumos conturate, au ceva special, nu știu, niște replici atât reale, atât de frumos de urmărit, iar cartea aceasta are foarte mult dialog, și mereu mi-am spus că e greu să scrii dialoguri, să știi cum să reliefezi anumite trăsături ale personajelor nu numindu-le, ci făcându-le subînțelese, iar dialogurile lui Glendy Vanderah sunt naturale, cum să vă spun, sunt ușor de urmărit și firești; spun asta pentru că deseori mi s-a întâmplat să citesc cărți în care dialogurile mă făceau să mă simt incomod, mi se părea că sunt prea forțate, prea trase de păr, să zic așa. Dar aici chiar am fost prins de dialogurile personajelor, m-au ajutat mult să-mi conturez o părere despre fiecare și să am acces, mult mai ușor, la emoțiile lor. Și, bineînțeles, dialogurile au făcut ca acest roman să fie și mult mai ușor de citit. 
„Copila își pierduse curajul? Sau poate că nu intenționase nicio clipă să spună nimic. Oricum ar fi fost, Jo îi înțelegea problema. Ursa Mare era o ficțiune, numai o formă de pui de urs în stele. Fata trăia ca o constelație paralelă. Ca un copil care colorează obsesiv în interiorul liniilor, trebuie să-și măsoare fiecare pas, altfel s-ar fi putut trezi în universul terifiant din spatele formei pe care o desenase pentru a se proteja.”
În cele din urmă, romanul de față este o poveste despre iubire, o poveste despre cum oamenii ajung să fie conectați dacă au un interes comun, dacă luptă pentru același scop. O poveste despre cum oamenii pot depăși bariere (chiar proprii) pentru a se desăvârși în ceea ce îl întregește și ridică și îl face frumos pe un om: iubirea. Glendy Vanderah construiește o lume fragilă, dar nu se sfiește să trateze anumite subiecte precum violența, boala, moartea, adulterul - face din toate acestea o lectură într-adevăr profundă și viabilă, nu un fantasy clasic, așa cum m-am gândit că voi citi. Cartea este o adevărată dramă domestică, în care sunt incluse accente de thriller, dar un roman profund, iar Glendy Vanderah ne oferă o lecție despre viață, parcă ne spune că Universul acesta infinit poate fi al nostru dacă știm cum să privim spre stele, spre culmile munților, spre propria noastră persoană interioară, spre a descoperi iubirea, pacea, liniștea. Iar relațiile dintre oameni sunt ceea ce ne ajută să depășim anumite situații, sunt ceea ce ne ajută să luptăm cu anumiți demoni din interiorul nostru și să ne spunem, gata, de-acum înainte voi fi omul de care am nevoie. 

Cred că în primă instanță am crezut că nu o să-mi plac romanul atât de mult. Nu știu, am avut în vedere faptul că m-am cam îndepărtat, în ultima vreme, de acest gen de lectură, de acest tip de roman - dar, sincer să vă spun, cartea lui Glendy nu a făcut decât să mă apropie iarăși, să-mi dau seama cât de frumos este să citești o asemenea carte și s-o simți la o asemenea intensitate, s-o trăiești și să te bucuri de tot ceea ce, într-un mod atât de frumos, îți oferă: o lecție de viață, o poveste despre oameni care luptă pentru ceea ce iubesc și fac totul, nobil, pentru a ajunge la ceea ce-și doresc cu adevărat. Într-adevăr, Unde pădurea întâlnește stelele este locul în care vrei uneori să fii, un loc al sufletelor frumoase, al poveștilor despre desăvârșire și creație, despre oameni frumoși cu sufletele, deși încercate de soartă, vindecate la sfârșitul poveștii, încât te gândești că, uneori, trebuie să treci prin întuneric pentru a te bucura și mai mult de lumina de care, după, vei fi avut parte. Cu siguranță îmi va rămâne mult, mult timp în suflet. Și-l recomand cu mare drag tuturor celor care vor să aibă parte de o lectură frumoasă, de o lectură emoționantă și profundă, care te vindecă sufletește și-ți dă, așa, curaj și pace.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și le mulțumesc enorm de mult pentru exemplarul acesta. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Dacă ați citit cartea Unde pădurea întâlnește stelele, mi-ar face mare plăcere să aud părerea voastră. Pe mine m-a atins enorm! Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și, de asemenea, cât mai pe placul vostru.

vineri, 17 iulie 2020

Ultima aniversare, de Liane Moriarty - Recenzie


Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 480
Anul apariției: 2019
Traducere (și note): Ruxandra Ana 

Liane Moriarty (născută în anul 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract pentru o carte: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-şi va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney, a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci, a mai scris șase romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste șapte milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți şi Când vina ne desparte.

Un copil abandonat. Două surori care ascund un secret teribil. O singură șansă de a rescrie trecutul. După ce Sophie Honeywell refuză cererea în căsătorie a lui Thomas Gordon, se trezește moștenitoarea mătușii Connie de pe insula Scribbly Gum — faimoasă pentru Misterul Fetiţei Munro, care atrage anual mii de turişti. Sophie se mută pe insulă și intră într-o familie neconvențională în care fiecare pare să aibă câte un secret: Grace, o mamă tânără şi frumoasă, plănuieşte să evadeze din viaţa ei aparent perfectă, Margie, o casnică demodată, care face un pact cu un necunoscut, și visătoarea mătușă Rose care se întreabă dacă nu e timpul să ia singură decizii. Când lucrurile se complică, Sophie își dă seama că uneori stă în puterea ta să construiești un final fericit pentru povestea pe care o trăiești.

„Viața pe insulă vine la pachet cu obligații față de afacerea familiei, iar în această după-amiază Grace e responsabilă cu turul casei lui Alice și Jack. Mătușa Connie insistase mereu ca tururile să fie făcute de cineva care are o legătură personală cu Misterul Fetiței Munro, Bunica Enigma era chiar copilul, Mătușa Margie și Laura, mama lui Grace, erau fetele ei, iar Grace și verii ei, Veronika și Thomas, erau nepoții.” (am vrut să dau acest fragment pentru a vă fixa, la rândul vostru, gradele de rudenie dintre personaje - și, la rândul meu, l-am evidențiat pentru a reliefa cât mai mult legătura strânsă, de altfel misterioasă, dintre personajele romanului)

Nici nu știu cum aș putea începe această recenzie. Cred că, pentru început, voi spune doar că am o ciudă maximă pe acele persoane care nu au citit nimic de la Liane Moriarty, deoarece încă mai au ce citi de la ea, dacă mă înțelegeți. Eu am citit tot, toate cele cinci cărți traduse la Editura Trei; am început cu Secretul soțului (care, dacă nu mă îndoiesc, este prima carte tradusă la ei), și de-atunci am tot așteptat să apară și alte cărți. Până acum, le-am citit pe toate, și dacă ar fi să le ierarhizez, din motive subiective, nu prea cred că aș putea, întrucât fiecare mi-a plăcut mult, la timpul său, și-mi amintesc și-acum că, citind cred că o carte de Moriarty pe an, în cele din urmă am pus-o pe lista celor mai bune cărți citite în anul respectiv. Așadar, să le clasez puțin, cred c-ar fi așa, funcție de care mi-a plăcut cel mai mult: Ultima aniversare, Marile minciuni nevinovate, Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte și Secretul soțului. Este vagă această clasare, sincer, deoarece fiecare carte mi-a plăcut extrem de mult. Cred, mai mult, că le-am pus funcție de cât de mult a trecut de când le-am citit, și totuși știu faptul că Marile minciuni nevinovate chiar mi-a plăcut mult, mult de tot, deși am citit-o acum ceva timp. N-am văzut serialul, deoarece sunt sigur că romanul mi-a transmis mult, mult mai multe, așa că nu vreau să „stric” toată această magie. Poate am să-l văd cândva, dar nu e o prioritate, pentru mine, în momentul de față.

Așa, să trec la Ultima aniversare. Am citit pe nerăsuflate acest roman, bineînțeles, cum am făcut cu orice carte scrisă de Liane Moriarty. Repet, după cum am spus-o de nenumărate ori, Liane Moriarty este una dintre autoarele mele preferate de la Editura Trei, alături de Dicker și S.J. Watson (în această ordine), deoarece pur și simplu sunt înnebunit după modul în care scrie și după modul în care reușește să trateze anumite situații și circumstanțe și realități ale societății în care trăim. Nu știu, pentru mine, Moriarty este o autoare curajoasă, o autoare extrem de inteligentă, cu un simț debordant al psihologiei; sincer, nu știu cum reușește, dar cărțile ei mereu mă intrigă, mă fac să am tot felul de stări și emoții, mă trec prin o groază alarmantă de trăiri. Cred, fără să fiu absurd, că este una dintre autoarele cele mai bune ale acestui gen de scriere - pe care, de altfel, nici nu știu cum să-l încadrez: Moriarty are o ficțiune „adevărată”, are o realitate în tot ceea ce scrie, deși, bineînțeles, situațiile personajelor nu sunt tocmai firești, să spun așa, dar are un anumit stil autentic de a-și crea personajele și de a le da viață, de a le integra în realitatea societății noastre, nu știu dacă mă înțelegeți - te face să crezi că acești oameni, aceste personaje pe care ea le poartă în ficțiunea scrierii sale, ar putea, foarte ușor, să-ți fie vecinii din bloc, vecinii de pe scară, prietenii tăi, rudele tale, orice om cu care ai contat și totuși nu știi ce se întâmplă în mintea și sufletul său. Fiindcă le înzestrează cu un mister anume, cu o psihologie extrem de profundă. Of, simt că doar mă manifest impresionist scriind această recenzie, dar pur și simplu nu pot vorbi altfel - am citit aceste 480 de pagini într-o zi și câteva ore, și-mi amintesc că citeam și pur și simplu mă opream din citit pentru că simțeam că nu mai pot, efectiv, să am parte de atât de multă tensiune. 

„(...) Îți spun doar să fii cu ochii în patru.”

Legat de roman, puțin de ideea sa, pot spune că, așa cum s-a întâmplat când am citit o carte de-ale ei, m-a dat peste cap de tot. Nu am reușit să speculez nimic viabil, deși am avut mereu impresia că bănuielile mele sunt corecte - nu, nici gând. Este o poveste tare încâlcită, o poveste în care destinele personajelor sunt atât de legate unul de celălalt, încât chiar e nevoie de o atenție foarte mare pentru a reuși să-ți dai seama în ce direcție au să meargă toate. E plin de mister, te intrigă, te face să fii alert și să vrei să descoperi „deznodământul” cât mai repede. De-a lungul lecturii, îți pui întrebări și tot încerci să-ți răspunzi la ele - dar, parcurgând paginile în ideea de a descoperi aceste răspunsuri, de fapt, în cele din urmă, ajungi să-ți pui și mai multe întrebări. Iar asta este o bilă albă pentru Moriarty, din punctul meu de vedere, deoarece ador acele cărți care fac apel la spiritul tău „justițiar”, analitic, păi, domle, oare ce vrea să zică, oare ce are să mai spună, oare de ce s-a întâmplat asta și când s-a întâmplat asta și, pentru Dumnezeu, oare ce mai urmează să se întâmple? Efectiv, a fost un carusel al stărilor, al emoțiilor, citeam și mă opream și-mi făceam așa, în capul meu, o imagine, gândindu-mă, mamă, ce film super ar ieși după romanul acesta, și-mi imaginam tot felul de actor interpretând rolurile personajelor lui Moriarty. Și știu, cu siguranță, că este un roman demn de a avea o ecranizare, pentru că este atât de complex și totuși atât de bine scris, fără lipsuri, fără lacune, întrucât îmi dau seama că, atunci când se-apucă de scris un alt roman, Moriarty cu siguranță nu se aventurează hazardat în scrierea sa, ci are un background informat și susținut. Și, of, nu știu când va mai fi tradus un alt roman de-al ei, dar sper din suflet să nu se oprească din scris! 

„(...) Fiecare căsnici, fiecare familie, are misterele ei.”

Mereu mi-au plăcut personajele lui Moriarty, deci am să vă spun câte ceva, în câteva rânduri, despre fiecare. Și-am să-ncep cu Sophie, deoarece, tind să cred, Moriarty a vrut să-i acorde o atenție specială acesteia. Sophie este „o femeie în criza vârstei”, să spun așa, întrucât este singură și fără copii și totuși vrea copii și parcă nu-i vrea și se simte presată de toți cei din jurul ei (indirect) în a-și întemeia o familie și a se muta la casa sa. Ei, bine, pare-se că problema casei este rezolvată atunci când aceasta, în urma morții lui Connie, primește casa în care aceasta a locuit. Cam neașteptat, nu? Știu, am așteptat o groază până să găsesc justificarea acestui lucru. De-aici, Sophie începe să-și lege destinul de cel al tuturor locuitorilor insulei Scribbly Gum - și, vă dați seama, cum se poate ca bunica Connie, draga de ea, să lase casa unei necunoscute, și nu uneia dintre rudele ei apropiate? Ei, bine, e scandalos. Și nu rămâne așa, pentru că apare în scenă draga de Veronika, un personaj tare drag mie, prin incisivitatea ei și în aceași timp prin infantilitatea ei, prin felul în care vorbea și tot ce a vrut să facă pentru a contesta testamentul lui Connie și pentru a dezlega Misterul Fetiței Munro. Nu vreau să vă spun mai multe, dar e plăcut tare de tot să urmăriți evoluția și psihologia acestui personaj. Un alt personaj tare drag mi-a fost Grace, o mamă cu o căsnicie aparent perfectă, cu un soț care o iubește și un copil pe care.... Hmm, pe care îl iubește?! Discutabil. Aici mi-a plăcut mult ce a reușit Moriarty să abordeze, și-anume subiectul depresiei postnatale (depresia pe care o poate manifesta o femeie după ce naște un copil) - a făcut-o să pară atât de real, atât de adevărat, dar abordând totul cu sensibilitate și delicațe. Și personajele cele mai misterioase, care cu siguranță știu ceva în legătură cu Misterul Fetiței Munro, sunt Rose, Connie și Enigma (de fapt, Enigma fiind însăși Fetița Munro). Rose este sora lui Connie, ele două fiind cele care au găsit-o pe Enigma (Fetița Munro) și s-au hotărât s-o ia sub tutela lor, având grijă de ea - și totuși, este ceva tare ciudat la acest trio, ceva care ne este, încetul cu încetul, relevat de-a lungul romanului. Mi-am dat seama că trebuie să fii foarte, foarte atent atunci când citești, deoarece Moriarty are talentul de a insera niște scene-cheie, niște replici care-ți dau de gândit deși în aparență ar fi banale. Ei, bine, nu e așa, și-mi amintesc, plin de nervi (fazual spus), acele capitole în care aveau loc doar câteva schimburi de replici (foarte relevante, dar misterioase) privitoare la ceea ce s-a întâmplat în trecut - evident, aceste schimburi de replici nu erau însoțite de vreo apoziție privitoare la cine a spus replica respectivă, ci te lăsa așa, în gol, doar să bănuiești și să speculezi tu cine și de ce. Asta m-a lovit pur și simplu, mi-a plăcut extrem de mult artificiul la care a apelat Moriarty.

„Oare de unde vin gândurile astea perverse și surprinzător de răutăcioase? Nu sunt deloc potrivite pentru o proaspătă mămică. Mintea ei ar trebui să fie plină de cântece de leagăn și iepurași, nu de sânge și violuri. Grace rupe acea pagină din caietul de schițe și o mototolește până obține o minge rigidă.”

Și totuși, e ceva ciudat la toată această afacere cu Misterul Fetiței Munro. Cu tot ce au lăsat în urmă Jack și Alice, părinții Enigmei, cei care au dispărut într-un mod neașteptat lăsând-o în urmă pe aceasta, care a fost găsită de către surorile Rose și Connie. E ciudat, credeți-mă, cum au reușit să facă o afacere cu venituri substanțiale de pe urma acestui mister. Ciudat și șubred, aș spune, dar Moriarty cu siguranță are să vă explice mai bune, aducând tot acest suspans la un nivel extrem. Personajele sunt misterioase, fiecare ascunde ceva, fiecare este zbuciumat de ceva anume - asta mi-a plăcut de multe ori la romanele autoarei, faptul că nu se axează pe un singur subiect, pe o singură temă centrală, ci abordează mai multe unghiuri, mai multe idei, și-ncele din urmă ajungi să urmărești fiecare personaj, nu doar unul singur, cu un interes deosebit. Și ce m-a intrigat cel mai mult a fost faptul că adevărul avea să iasă la iveală, să fie spui, atunci când personajele împlineau patruzeci de ani, abia atunci, și stăteam și mă întrebam de ce, ce-au de spus, ce vor să scoată la iveală, și de ce la patruzeci de ani? Mi-am dat seama, atunci, că era ceva legat de această vârstă - ceva atât de neașteptat, atât de imprevizibil. Dar nu m-a mai surprins nimic din punctul în care mi-am dat seama că n-are rost să bănuiesc și să cred, mai bine mă las purtat de acțiune și am să văd, oricum, în ce direcție are să meargă totul. Și, Doamne, ce întorsătură au luat lucrurile, la sfârșit.

„- Poți să vorbești cu familia mea. Cu Rose și cu Enigma. Ba chiar cu mama și tata, spune Veronika. Cu toții ascund ceva. Știu sigur. Am știut mereu. Auzeam comentarii tot timpul. Odată, când ai meu se certau, l-am auzit pe tata spunând: Aș putea detona toată povestea asta cu Alice și Jack în orice moment, și mama a râs și a spus că pe ea nu ar deranja-o, că el ar trebui să îi țină piept mătușii Connie. I-am înfruntat când aveam paisprezece ani. Tot uit de asta, câteodată ani în șir, apoi îmi amintesc și mă enervez. E o minciună. Toată familia mea e implicată într-o minciună și eu nu știu adevărul.”

E clar, așadar, Ultima aniversare este una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. E plin de mister, de tot ce-i trebuie, pentru mine, pentru a-l încadra deja în topul cărților preferate citite în 2020. Știam că Moriarty nu mă va dezamăgi, am avut certitudinea asta și așa a fost - astfel, nu numai că nu m-a dezamăgit, dar m-a și surprins și mi-a potențat la maximum plăcerea de a-i citi romanul. Personajele mi s-au părut extrem de bine conturate, frumos construite, complexe, făcând apel la emoțiile mele. Iar, spre sfârșit, ultimul capitol a fost exact ce trebuie: Liane Moriarty nu lasă nimic „în aer”, ci definitivează destinele tuturor personajelor. Grija ei și chiar dragostea față de propriile-i creații cu siguranță sunt nemăsurate, dând atenție fiecăruia dintre ele. Am apreciat asta extrem de mult, deoarece de nenumărate ori am citit cărți care parcă se terminau prea deodată, când încă mai erau întrebări care necesitau răspunsuri, când încă mai era ceva de concluzionat. Dar Moriarty a așezat totul exact așa cum trebuie, iar asta mi-a plăcut peste măsură. Vă recomand cu mare drag romanul, și nu doar pe-aceasta, ci și altele semnate de către autoare. Pentru mine, după cum am mai spus, ea este într-adevăr o maestră a genului acesta de roman, știe foarte bine ce să ofere și, mai ales, cât și cum. De aceea abia aștept să apară (cât de curând, sper) și alt roman al autoarei pe care să-l iubesc la fel, și de ce nu, poate chiar mai mult.

„- Chiar crezi că putem scăpa basma curată?
- Dacă n-aș crede, n-aș mai propune să facem asta, nu-i așa?
- Am putea ajunge la închisoare. Asta-i a treia spaimă mare a mea. prima sunt păianjenii cu pânza-pâlnie, apoi nașterea unui copil și, după cum am spus, închisoarea.
- N-o să ajungem niciuna dintre noi la închisoare, fraiero. Într-o bună zi, o să fim niște băbuțe simpatice care, probabil, nici nu vor mai ști cum s-au întâmplat lucrurile.
- Nu prea cred că vom fi niște băbuțe simpatice!
- Mda, pare puțin probabil!”

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Dacă ați citit vreo carte scrisă de Liane Moriarty, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre autoare. Doar pe mine m-a prins atât de tare?! Lecturi frumoase să aveți și o zi cât mai liniștită!

joi, 16 iulie 2020

Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat, de Serge Marquis - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 280
Anul apariției: 2020
Traducere: Claudiu Constantinescu

„Serge Marquis, îți mulțumesc că îi faci pe cei care te citesc să se simtă mai vii!" – Alexandre Jardin, regizor, laureat al Premiului Femina 1988, pentru filmul Zebra

Medic specialist în sănătate mintală, dr. Serge Marquis acordă un interes deosebit stresului și epuizării profesionale și susține 150 de conferințe pe an în întreaga lume. A publicat două volume de dezvoltare personală care au intrat în topurile de vânzări din Quebec — Pensouillard le hamster. Petit traité de décroissance personelle și On est foutu, on pense trop! Comment se libérer de Pensouillard le hamster. Primul său roman, Egoman, a apărut în 2016.

Maryse este un neuropediatru eminent, o femeie frumoasă și inteligentă, teribil de narcisică și convinsă că are întotdeauna dreptate. Însă este și mama lui Charlot, care o fascinează și o exasperează în același timp. Charlot, un Mic Prinț dezarmant al adevărului, este cel care o pune în fața unor probleme filosofice. Care-i sensul vieții când ai parte de greutăți? Unde se ascunde iubirea când ai de făcut față intimidărilor, prostiei, spaimei de celălalt? Și ce este egoul, chestia aia de care pare să sufere toată lumea? Însuflețit de un curaj nebun și motivat de o umanitate extremă, Charlot o va învăța pe mama sa că, dacă renunță la certitudini și încetează să se mai considere buricul pământului, va putea, în sfârșit, să aibă parte de adevărata bucurie, cea a relaxării și a inteligenței emoționale. În plus, va învăța să se iubească.

„- Mamă, de unde vin eu?
- Din stele, dragul meu... Pământul e o bucată dintr-o stea. La fel și noi, tu și cu mine... Și noi suntem întru câtva bucăți de stea. (...)
- Vin din stele, vin din stele... (...) Și tot acolo o să mă duc, după aia.”

Am să-ncep prin a spune că am citit aceată carte foate, foarte rapid, deoarece m-a prins încă de la început și a avut un subiect care mi s-a părut chiar interesant; dar, mai ales, a primat felul în care a fost scrisă, cu atâta profunzime și emoție, cu o sensibilitate aparte - asta, de altfel, mi-a plăcut cel mai mult la cartea lui Serge Marquis. Și-apoi, abordarea acestui ego, ideea centrală a romanului Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat, felul în care Charlot, fiul lui Maryse, se aventurează, încă de mic, în a căuta cine este și ce este acest ego, acest super-erou rău care pare-se a exista în orice om și în orice minte și în orice suflet, ținându-ne cu gheare ascuțite din a vedea adevărul și din a fi, într-adevăr, fericiți și mulțumiți de noi înșine. Nu mi s-a părut o lectură clișeică, redundantă, plictisitoare, deoarece, pe lângă acestea, citind romanul lui Serge Marquis, „m-am întâlnit” cu personaje puternice, frumos construite, cu personaje profunde și pline de înțelepciune. Și un exemplu chiar foarte bun este însuși Charlot, care încă de la o vârstă fragedă se pare că este un mic înțelept, un aventurier în a descoperi adevărurile lumii și a-și pune întrebări sui generis, existențiale (acest aspect însă mi s-a părut puțin nenatural, să spun așa, dar nu m-a afectat; adică totuși de la o vârstă atât de fragedă să-ncepi să-ți pui întrebări de acest gen - evident, întrebări dictate de circumstanțele în care era pus atât la școală, cât și în familie, fiind un copil într-o familie monoparentală și crescând doar cu mama sa, Maryse, care se pare că era o femeie dominată de ego, mai mereu ocupată cu cercetările sale despre cancer, mai mereu plecată la spitalul în care lucrează). Dar am trecut acest aspect cu vederea și m-am bucurat, într-adevăr, de profunzimea acestui personaj, Charlot!

„- Astăzi nu se mai pregătește nimic. Oamenii vor ca totul să fie perfect cât ai bate din palme. E o lume a produselor congelate. Burțile noastre sunt pe cale să devină niște lăzi frigorifice și niște mașinării de tras bebeluși în vid. Pentru o folosire ulterioară, în zilele când vom vrea să arătăm că noi îl avem pe ce mai frumos, cel mai inteligent, cel mai drăgălaș. Sunt convinsă că unii copii au făcut cancer fiindcă au încercat să fie perfecți înainte de a învăța să meargă în picioare ori să vorbească. Tu știi ce costă cel mai mult în prezent? Tot ceea ce necesită pregătire, adică acele lucruri pentru care e nevoie de timp.”

Cartea nu este una prea grea, ci este ușor de citit, mai ales dacă doriți să pistonați și să primiți niște întrebări, să spun așa, privitoare la ideea de ego care îi stăpânește, chiar exacerbat, pe unii. Acest ego din care cresc și aroganța și sentimentul de superioritate și răutatea, chiar, și neliniștea și greutatea de a fi mulțumit cu tine însăți, ca persoană. Mie mi-a plăcut foarte mult ideea cărți, chiar și titlul mi se pare foarte, foarte relevant, coperta, de asemenea - la o adică, i-am dat, în cele din urmă, patru steluțe, care nu-s de ici-colo, pentru că a fost o lectură pe care am parcurs-o cu mult drag și care m-a emoționat destul de mult, mai ales datorită unor întâmplări pe care nu am să le descriu aici, deoarece nu are sens. Au fost și unele paragrafe extrem de introspective, niște răspunsuri pe care, cu siguranță, le-am integrat în psihologia mea, iar acest roman chiar m-a făcut să-mi pun întrebări destul de multe, să-ncerc să mă (re)cunosc mai bine în anumite situații și circumstanțe. Deși nu-s egocentrist, și niciodată nu mi-au plăcut persoanele arogante și egocentriste, acest roman chiar te face să-nțelegi, într-o mare măsură, în ce situații poți fi pus și regăsit, felul în care reacționezi, de fapt, și te face să fii, în cele din urmă, egocentrist. E foarte ușor să te-nclini într-o asemenea direcție, și-odată ce vei fi scăpat de ideea de „eu, eu, eu”, cu siguranță te vei simți mult mai liber, vei simți că ești capabil de mult, mult mai multe și că nu ai nimic de demonstrat nimănui.

„Într-o bună zi, o să înțelegi că gândurile oamenilor se asemănă cu zăpada asta. Când ele sunt impregnate numai de eu, eu, eu - ceea ce se întâmplă mai tot timpul -, îl ascund în dosul lor pe Buddha, pacea. Oamenii cred despre ei că sunt conținutul ideilor lor - cuvinte, imagini - și se atașează de ele. Se ceartă între ei ca să le apere și să le impună. Se poartă ca și cum ar încerca să împiedice topirea zăpezii primăvara. A deveni inteligent, draga mea, înseamnă a învăța să trăiești în permanență cu primăvara în minte. Asta se cheamă vigilență. Să înveți să deosebești gândurile pline de eu, eu, eu, de cele care nu-s.”

Charlot este un personaj de care mi-a plăcut foarte mult, și, într-adevăr, parcă mi-a amintit puțin de Micul prinț, a lui Antoine de Saint-Exupéry. Un copilaș profund, inteligent, cu un simț al rațiunii foarte bine conturat, un personaj chiar intrigant și surprinzător. Fiind pus în anumite situații, Charlot conștientizează, încetul cu încetul, cât de rea este lumea în care trăiește, cât de mult este preocupată de lucrurile materiale, de voracitate, de ideea de a acumula cât mai multe și de a fi cât mai sus-sus, deasupra altora, de a fi pe o scară cât mai înaltă a „ierarhizării sociale”, pentru că, nu?, asta te face să fii cineva, te face să fii auzit, te face să fii „mult-mai-bun-decât-alții”. Dar Charlot știe că toate acestea sunt deosebit de inutile, nule, dacă nu ești fericit, dacă nu știi să te bucuri de frumusețea naturii și de liniștea clipelor, dacă nu știi să iubești, să ajuți, să râzi și să te bucuri de reușita altora. Well, dacă e să mă întrebați, cred că ar trebui cu toții să-nvățăm toate acestea, dacă nu le știm deja, și-atunci lumea cu siguranță ar fi una cu mult mai bună, cu mult mai sănătoasă (din toate punctele de vedere).

"Am ales forma romanului pentru a aduce în scenă personaje și situații care să ilustreze multiplele fațete ale egoului. Așa s-au născut Charlot, Maryse, Marie-Lou, Georges și toți ceilalți. Sper să fim cât mai mulți cei care vom încerca să răspundem la întrebările lui Charlot, întrucât am sincera convingere că o mai bună înțelegere a mecanismelor egoului ar permite evitarea unei mari părți din suferința omenească." – Serge Marquis

Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat este un roman chiar liniștitor. Este un roman profund, după cum am mai spus, cu personaje sensibile și emoționante (să nu credeți că este abordat doar subiectul egoului, ci autorul urmărește mai multe planuri - ideea de iubire neîmpărtășită, ideea de a renunța la un statut pentru a te bucura într-adevăr de frumusețile simple a le vieții, ideea de hărțuire la școală etc), care trec prin situații care le fac să descopere adevărurile simple și profunde ale vieții, care le fac realizeze anumite aspecte, extrem de importante, care le pot aduce fericirea și pe care, din diferite motive, le-au evitat. Da, este o carte despre viață, despre sentimentele și emoțiile pe care, vrând sau nu, le trăim cu toții - și ori le acceptăm, ori le negăm. Este, cum să zic, un fel de carte de dezvoltare personală și nu prea. Doar că te lasă cu un bagaj frumos și sincer de lecții și de învățăminte, iar asta a făcut ca lectura acestui roman să fie cu atât mai importantă și mai bună. Eu v-o recomand cu mare drag dacă doriți să citiți ceva emoțional, ceva profund, din care cu siguranță veți avea ce învăța. Important este să fiți sincer în lectură, sinceri cu voi înșivă.

„Egoul se închide, inteligența observă. Egoul opune rezistență, inteligența ascultă. Egoul se apară, inteligența se oferă. Egoul invidiază, inteligența se bucură. Egoul vrea, inteligența dă. Egoul lovește, inteligența educă. Egoul se simte umilit, inteligența compătimește. Egoul urăște, inteligența iubește. Egoul dă cu pietre, inteligența oblojește rănile.”

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Dacă ați citit Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat, mi-ar face mare, mare plăcere să aud a voastră părere! Lecturi frumoase să aveți și o zi cât mai liniștită!

„Vom muri fiindcă n-am știut să trăim. Vom muri de amărăciune, de dispreț și de indiferență. (...) Vom muri de regrete și de remușcări. Vom muri pentru că am vrut prea multe sau pentru că am vrut prea tare. Vom muri pentru că n-am iubit destul, deși ne-am petrecut toată viața căutând iubirea. Pentru că am vrut mai degrabă să fim iubiți, decât să ne iubim noi înșine.”

miercuri, 15 iulie 2020

Sălbaticele, de Rory Power - Recenzie


Editura: Trei
Număr de pagini: 352
Rating: 3 din 5 steluțe
Anul apariției: 2020
Traducere: Mihaela Apetrei

Rory Power a crescut în New England, unde locuiește și acum și lucrează ca editor de ficțiune polițistă și consultant pentru adaptări TV. Are un doctorat în literatură de la Universitatea din East England și își amintește cu plăcere de perioada petrecută acolo, în parte pentru că a învățat-o mulțime de lucruri, dar, în principal, pentru că în campus găsea o grămadă de iepurași sălbatici. Sălbaticele, un bestseller New York Times, este primul ei roman, iar în iulie 2020 urmează să apară cel de al doilea, Burn Our Bodies Down.

A trecut un an și jumătate de carantină la Școala de fete Raxter, de când a apărut Toxul. Întâi au murit una după alta profesoarele. Trupurile elevelor s-au transformat în ceva ciudat și străin. Izolate de restul lumii și lăsate să se descurce singure pe insula pe care se află școala, fetele nu îndrăznesc să iasă dincolo de gard, unde Toxul a transformat pădurile în locuri sălbatice și periculoase. Când Byatt dispare, Hetty va face orice ca s-o găsească: va sfida carantina și va înfrunta ororile de dincolo de gardul școlii. Dar în lume află că povestea este mult mai complicată decât și-ar fi putut imagina.
„Nu de contaminare ne temem - am avut deja toate boala, oricare ar fi ea. Ci e vorba despre a vedea din nou descompunerea pe care o aduce. Despre a ști că într-o zi, curând, ni se va întâmpla și nouă. Despre a ști că tot ceea ce putem face este să sperăm că vom trece peste asta.”
OK, nu e nimic de ascuns prin faptul că am vrut să citesc acest roman datorită copertei, care e pur și simplu genială, chiar relevantă, aș putea spune, pentru conținutul romanului și, mai ales, pentru o anumită scenă. Am citit cartea rapid, cred că într-o zi și ceva, asta fiindcă n-a făcut apel prea mult mai psihologia mea, sau la spiritul meu de a sta și de a rumega anumite situații și întâmplări. De ce? Pentru că e, îmi asum când spun asta, o carte destul de simplă, în care primează acțiunea (și-aceasta, pe alocuri, cu sincope), ritmul alert, neașteptat, misterios. Și totuși, eu n-am văzut-o ca o carte care să mă dea pe spate, care să mă încânte la maximum, care să mă surpindă așa de mult pe cât, din păcate, mă așteptam; și ce m-a enervat, de altfel, cel mai tare, a fost faptul că are un potențial imens, însă autoarea cred că s-a grăbit puțin să termine romanul, cred că a omis niște aspecte pe care ar fi trebuit să le aibă mai mult în vedere atunci când a scris Sălbaticele. De altfel, ce m-a intrigat la fel de mult, a fost și faptul că are numeroase aprecieri critice, viabile, din partea unei „exegeze” selecte, critice pozitive care ridică acest roman deasupra multor alte romane. Acum, nu știu ce să spun, pentru mine n-a fost neapărat ce mă așteptam să fie, dar, după citirea romanului, pot trage concluzia că ar ieși un film chiar fain din el. Cu anumite modificări de scenariu și, poate, mai multă „pistonare” și atenție asupra anumitor situații.

„Am așteptat și am încercat să rămânem în viață - împreună în spatele gardului, în siguranță, departe de sălbăticia pădurii, departe de animalele tot mai flămânde și ciudate -, dar fetele continuau să cadă pe capete. Crizele care lăsau trupurile prea slăbite ca să mai poată respira, care lăsau răni ce nu se mai puteau vindeca sau, câteodată, o agresivitate ca o febră, care le întărâta pe fete una împotriva celeilalte.”

N-am să vă spun despre ce e vorba în roman, găsiți în descriere, în sinopsis, toate acestea, dar pe scurt este vorba de „ceva”, un „Tox”, o boală, un virus, cine știe, care face ca fetele din Raxter să se transforme în diferite chestii, să le-apară solzi, să le dispară anumite organe - cu cuvinte mai simple, să sufere mutații care parcă nu sunt chiar așa de la întâmplare - dar, sincer, vă las pe voi să descoperiți ideea acestei „transformări” (cred că acesta a fost unul dintre aspectele care m-au atras cel mai mult la roman, dincolo de ideea aceasta de „izolare”, de mister adâncit între granițele unei lumi pe care nu ai voie s-o părăsești). De altfel, în romanul lui Rory Power, Sălbaticele, moartea pare-se a fi ceva de o secundă, minciunile, secretele, toate acestea sunt parte integrantă și verosimilă a lumii în care trăiesc fetele din Raxter. Li se ascund multe lucruri, de fapt, ele își trăiesc viața de zi cu zi ca într-un film de aventuro-acțiune-groază, în care destinul pare-se a fi controlat de acest „Tox”, despre care cu toții știu, dar nimeni nu știe cu adevărat ce înseamnă. Știu doar că trebuie să respecte anumite reguli, anumite măsuri, în vederea evitării îmbolnăvirii. Și, totuși, revenind, parcă acțiunea romanului m-a lăsat puțin rece, nu m-am simțit atras de personaje, ideea în sine a fost tratată puțin cam sec, nu neapărat pe gustul meu, dar aici voi reveni mai târziu.
„(...) Dacă n-aș fi plecat din cameră în seara aia. Existau un milion de căi prin care să fie evitată venirea aici, dar niciuna dintre ele nu pare posibilă. Mereu am fost pe propriul meu drum. Așa s-a întâmplat întotdeauna până acum.”
Sincer, cartea mi-a adus, pe alocuri, aminte de un alt roman pe care l-am citit recent și mi-a plăcut enorm, Inspecție, despre care voi vorbi într-o altă recenzie. Cred că „buba” a fost faptul că am tins, pe parcursul lecturii, să le compar, să le asemăn puțin, și în cele din urmă să înclin balanța într-o anumită direcție. Well, greșeala mea, dar mi-o asum. Poate că aș fi apreciat mai mult acest roman dacă nu eram deja, să spun așa, „familiarizat” cu ideea de „hai-să-ascundem-adevărul”, dar totuși n-aș fi putut depăși sincopele romanului, anumite întrebări la care, nici la sfârșit, parcă n-am primit răspuns. La o adică, de fapt, romanul acesta chiar am impresia că s-a terminat prea deodată, prea, așa, „în aer”, încât chiar m-a făcut să mă gândesc dacă, oare, Rory Power se gândește să mai scrie un alt volum, să facă o serie, habar n-am, din Sălbaticele. Nu știu, dacă voi ați citit acest roman, chiar sunt curios de ce părere aveți. Pentru că, așa cum v-am spus, pe mine m-a dezamăgit puțin, deși, din câte vedeți, i-am dat trei steluțe din cinci (asta e mai mult de jumătate) - motivele sunt simple, clare: în primul rând, potențialul chiar fain al cărții, în detrimentul felului în care a fost tratată ideea, în al doilea rând, coperta superbă, chiar inspirată, care chiar m-a atras și m-a făcut să vreau să citesc acest roman (de asemenea, e o altă bilă albă faptul că e relevantă pentru roman, întrucât am avut de-a face, de nenumărate ori, cu cărți ale căror coperte n-aveau nicio tangență cu acțiunea romanului respectiv) și, în al treilea rând, faptul că nu obișnuiesc să dau două steluțe/ o steluță la cărți (decât dacă, într-adevăr, sunt foarte, foarte mediocre și nu fac apel deloc la psihologia și emoțiile mele - și, în cele din urmă, Sălbaticele a avut, pe ici-colo, câte o scenă, o replică, ceva care mi-a plăcut într-o măsură).
„Putrezește pe dinăuntru. Țesut îmbâcsit cu mâl, miros atât de acru și înțepător, încât îmi dau lacrimile.”
Așa, ziceam că nu e neapărat pe gustul meu roman. Ei bine, chiar stăteam și mă gândea, probabil m-am depărtat puțin eu de acest gen, nu știu, deoarece înainte îl citeam mai cu mult drag, mai cu mult patos, mai cu multă plăcere. Poate ar trebui să ies puțin din zona mea de confort, mi-am zis iarăși, și chiar cred că asta am să fac, întrucât am în vedere, spre a citi, anumite romane cu a căror gen nu sunt chiar familiarizat. Dar, spre exemplu, în momentul de față citesc Ultima aniversare, de Liane Moriarty, una dintre autoarele mele preferate dintotdeauna, și vreau să vă spun că pur-și-simplu-o-ador. Mi-a fost maxim de dor să citesc ceva de la Moriarty, iar cartea aceasta cred că a picat numai bine, după numeroase lecturi destul de grele pe care le-am abordat. Dar, revenind la Sălbaticele noastre, eu sunt sigur că alți cititori o vor fi apreciat mult mai mult după ce o vor citi - e o idee de perspectivă, de fapt, e un adevăr: depinde foarte mult de ceea ce obișnuiești, în general, să citești, de cărțile pe care le abordezi în vederea viitoarelor lecturi, de „experiența literară”, să spun așa, pe care o ai. Recunosc, îmi plac acest gen de cărți, în special datorită faptului că parcă-mi schimbă registrul și mă introduc în alte lumi, în alte atmosfere, și, de altfel, le găsesc mai ușor de citit decât alți autori care mi-s dragi. De aceea romanul lui Rory Power a venit, în cele din urmă, ca un respiro, ca o „altă gură de aer” de care poate chiar aveam nevoie, având în vedere că ultimele două romane citite înainte de a fi citit Sălbaticele au fost destul de greluțe, dacă pot spune așa.
„Este prea târziu. Un lăstar se încolăcește în jurul picioarelor ei, înspre șira spinării, iar altul în jurul brațelor, trăgând-o înapoi. Un țipăt, apoi un trosnet de oase. Umărul stâng îi sare, atârnând prost în încheietura lui.”
Chiar sunt curios de părerea voastră, deoarece știu că acest roman este destul de vizat de mulți cititori, atât din blogosferă, cât și de pe Bookstagram. Dacă ați citit romanul, aștept cu nerăbdare părerea voastră și felul în care ați simțit cartea lui Rory Power. Repetându-mă, eu am găsit-o ca fiind o lectură lejeră, nu una de care să-mi amintesc și pe care s-o fac ca fiind de referință, dar o lectură care m-a liniștit și mi-a dat de înțeles, totuși, c-ar trebui să mai abordez și alți autori, și alte genuri - să citesc, cum ar veni, tot ce-mi pică în mână, fără să mă gândesc că „deși sunt atâtea cărți, eu citesc ceva ce nu-mi place”. Nu. Dacă nu-i dau o șansă, cu siguranță nu voi reuși să evoluez, în cele din urmă, spre a citi și alte genuri care-s foarte posibile să-mi placă. Dar, momentan, rămân la cele trei steluțe meritate și cred că am să citesc și următorul roman al autoarei, doarece sunt sigur că prietenii de la Editura Trei îl vor traduce.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Abia aștept să am ocazia să le citesc. Și, legat de Sălbaticele, sunt curios tare de părerea voastră, după cum v-am spus, iar dacă ați citit-o, puteți lăsa aici un comentariu sau să-mi scrieți. Chiar am, la rândul meu, niște întrebări. Lecturi super și cu spor să aveți!

luni, 13 iulie 2020

O educație libertină, de Jean-Baptiste Del Amo - Recenzie


Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2011 
Număr de pagini: 350
Traducere: Alexandru Matei

„(...) Dacă te uiți de departe, cam tot aia e. Că triezi lemne, vinzi legume, cari apă, mi-e totuna. Nu toate-s același lucru, în fine, dar orice faci, tot la rahat ajungi: miroși rahat, câștigi rahat. O lume de rahat, tot spun chestia asta. N-are importanță, te-ai născut aici, aici o să crăpi. E vorba de timp. N-ai decât să aștepți și cele două capete o să se unească mai devreme sau mai târziu.”

Cu accente din Parfumul lui Süskind, romanul de debut al lui Jean-Baptiste Del Amo este o revelaţie literară şi olfactivă, în acelaşi timp: un roman pesimist, noir, excesiv, care va bântui nările cititorilor mult timp după ce vor fi închis cartea. Un titlu cu rezonanţe flaubertiene, cu trimiteri subtile la Sade şi la Proust, volumul lui Del Amo spune povestea lui Gaspard, fiul unui porcar ajuns în Oraşul Luminilor pentru a scăpa de mizeria şi deznădejdea de acasă. În fresca barocă şi haotică a Parisului prerevoluţionar, destinul lui Gaspard se intersectează cu cel al contelui Etienne de V., care îl introduce în cercurile înaltei burghezii franceze şi îi devine iubit.

În același fel, se gândea Gaspard, purtăm instrumentul morților noastre apropiate, ascuns la sân, așteptând undeva în liniște, cu o răbdare infinită.”

Jean-Baptiste Del Amo a debutat la Gallimard, la 26 de ani, cu romanul O educaţie libertină, distins în 2008 cu premiul Laurent-Bonelli şi în 2009 cu premiul Goncourt pentru roman de debut. Următoarea sa carte, intitulată Le sel, apare în 2010. A impresionat criticii prin bogăţia scriiturii şi prin descrierile sale care lasă să se întrevadă pasiunea pentru Pierre Choderlos de Laclos, Marcel Proust sau Gabrielle Wittkop. Del Amo iubeşte imaginile tari, în stilul lui Damien Hirst, şi mărturiseşte într-un interviu că vrea să scrie cărţi „dure, noir şi estetice”.

Cred că ar trebui să încep această recenzie prin a specifica faptul că nu e prima carte de la Del Amo pe care o citesc, am mai citit și Pornographia, tradusă tot la Editura Vellant, deci cam știam la ce să mă aștept. Dar dacă romanul anterior mi-a plăcut, pot spune că acesta pur și simplu m-a lovit din toate direcțiile; nu mă așteptam să fie atât de complex, atât de profund și de frumos scris, în stilul caracteristic al lui Jean-Baptiste Del Amo, cu personaje atât de frumos construite, adevărate, profunde, de o psihologie profundă și intensă. Chiar a fost o surpriză plăcută, extrem de plăcută; și, după cum v-am zis, nu mă așteptam să nu-mi placă, deoarece știam că acest autor se încadrează în acea categorie a autorilor care scriu pe gustul meu. Dar m-a surprins faptul că a fost scrisă totuși într-o manieră atât de reală, atât de subtilă și fără constrângeri literare. Ce-i drept, Jean-Baptiste are un stil anume, are o efervescență literară deosebită, un estetism dezvoltat, complex în detalii și atât de natural în redarea lor, încât n-ai cum să te plictisești citind atâtea descrieri ale orașului, ale oamenilor; până și o simplă apă face interesul a numeroase pagini, fiind descrisă ca un loc al suferinței, al morții, într-un Paris descris magistral, într-un Paris primitiv, sălbatic, murdar, jegos, transpirat, în care violul, tâlhăria, crima, moartea, boala se întâmplă la fiecare colț de stradă, într-o duhoare inumană, atipică, cu mirosuri grele și dezgustătoare, grețoase. De altfel, mi-am dat seama foarte rapid (încă din primul roman citit, Pornographia), că pentru Del Amo acest simț al olfacției face interesul cărților sale, este ca un mod sigur de a descoperi lumea, oamenii, locurile, de a descoperi emoțiile și trăirile, dând o forță colosală romanelor sale, această efervescență a mirosurilor de tot felul, este ca și cum ai descoperi personajele, atmosfera, locurile prin intermediul nasului, cu ajutorul său, iar acele mirosuri insuportabile nu sunt altceva decât descrieri firești ale oamenilor, ale străzilor, ale Parisului plin de boală, de transpirație, murdărie și sărăcie. Ador, pur și simplu, acest lirism al simțurilor pe care Jean-Baptiste Del Amo îl redă în scrierile sale. Și dacă sunteți pasionați de acest tip de lectură, cu siguranță cele două cărți ale autorului, Pornographia și O educație libertină vor fi pe placul vostru.

„Din acest tablou se înălță un miros nou, variantă a împuțiciunii estivale. La aceasta se adăugă mirosul degajat de pământ. O pestilență fără nume acoperi parfumul cel mai puternic cu putință. Străzile deveniră sediul unei vieți haotice, adaptate de urgență la schimbarea radicală a orașului. Oamenii au răzuit pereții ca să evite asaltul jerbelor pe care trăsurile le proiectau în toate direcțiile. Ca să traversezi, trebuia să fii mai precaut de două ori decât odinioară, să sari vioi peste flancuri, să prevezi fiecare mișcare bruscă, instabilitatea solului care șerpuia pe sub picioare și țintea să azvârle trupurile sub copitele cailor.”

Să-ncep pe scurt să redau povestea, în doar câteva fraze, O educație libertină este povestea lui Gaspard, fiul sărac al unui porcar care pleacă din satul său natal, Quimper, și merge în Paris pentru a scăpa de mizeria de acolo, de trecutul său (care, în timpul romanului, ne este adus „în fața ochilor” prin intermediul a numeroase flashback-uri despre Quimper, asociate cu anumite culori - chestia asta mi s-a părut extrem de interesantă, iar folosirea culorilor este foarte relevantă, despre familia sa, mama și tatăl său), și pentru a căuta o viață mai bună și mai curată. Totuși, în acel oraș prerevoluționar, în care se întâmplă atâtea atrocități, atâtea crime și violuri, iar moartea pare a fi ceva ce ține de o simplă secundă, întâmplându-se peste tot, destinul eroului nostru Gaspard se intersectează cu cel al lui Etienne de V. (pe lângă faptul că acesta cunoaște și alte persoane care-l ajută în „creșterea” sa), însă Etienne de V. este cel care îl introduce în societatea burgheză contemporană, cel care îi deschide noi drumuri și îi oferă noi posibilități, cel care poate să-l facă să-și depășească acea condiție rușinoasă de porcar, de muncitor de clasă inferioară, de necalificat, făcându-l iubit și adulat de către cei „de pe treptele superioare”. Mi-a plăcut mult să urmăresc acest aspect, anume modul în care Gaspard ajunge să ia imaginea lui Etienne de V. drept un ideal al frumuseții, al vieții, al bogăției, uitându-se pe sine și ajungând să facă numeroase compromisuri, să rupă prietenii, să-și nege propria identitate. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, la o adică, n-are rost și cu siguranță voi fi stricat plăcerea lecturii dacă vă spun ce și cum și când și unde și de ce. Dar, în mare, O educație libertină chiar este un fel de bildungsroman, un roman în care, Gaspard, la sfârșitul drumului său parcurs, nu mai este cel care era la început, ci e schimbat de tot ceea ce i s-a întâmplat, e schimbat de către toți oamenii pe care i-a cunoscut, toate emoțiile care l-au încercat. Și, la sfârșit, putem trage concluziile „evoluției” sau „regresului” care, în acele momente, îi definesc viața.

„Bătrânul puțea. Degaja un miros de fecale, discret, dar stăruitor, o duhoare înțepătoare și acidă. Rahatul îi umfla pantalonii, îl obliga să înainteze cu pași împiedicați. Gaspard își dăsu seama că tot căcatul ăsta i se scurgea pe coapse într-o crustă călduță și-i umplea cutele din piele, apoi îi păta țesătura pantalonilor de pânză, îi murdărea sexul și vintrele, îl irita și-i făcea să sângereze epiderma zbârcită.”

Personaje puternice. Asta am simțit citind romanul. Dacă în Pornographia accentul era mai mult pus pe ideea atmosferei, pe jocul simțurilor, pe efervescența stilistică, aproape lirică, în acest roman, pe lângă toate acestea, am regăsit și personaje cu caractere puternice, personaje rotunde, complexe, atât de bine create, personaje pline de idei, dar totuși vorace, personaje dominate de o anumită trăsătură de caracter, alcăuite din lumini și umbre, care fac din lectură o adevărată plăcere. Mie-mi plac acele cărți care au personaje puternice, care atrag prin simțămintele lor, care sunt greu de pătruns, nu prea accesibile, și care se relevă cititorului într-un mod care lasă loc de interpretări, misterios, aș spune. Și-aici, înainte de toate, îi pot încadra pe Etienne de V. și pe Gaspard, iar apoi pe Emma, un alt personaj care, pentru mine, a însemnat un interes enorm. Bine, lectura poate fi și una mai simplă, să spunem așa, dacă nu ești genul de cititor căruia îi place să cerceteze, să dea atenție psihologiei personajelor, să încerce să își justifice, din punctul lui de vedere, anumite alegeri pe care acestea le fac. Mie îmi place să fac asta și din acest motiv spun că acest roman are personaje puternice - nu puține au fost momentele în care m-am oprit din lectură doar pentru a încerca să-mi explic anumite circumstanțe și emoții pe care personajele lui Jean-Baptiste Del Amo le-au avut. Dar asta ține de mine, la o adică. Vreau doar să subliniez faptul că O educație libertină nu este un roman superficial, ci unul extrem, extrem de profund.

„Moartea căprioarei îi aminti cât de mult i se insinuase Quimper în carne. Acest pământ pe care Gaspard îl renegase nu înceta să-l locuiască, să-i compună ființa. Parisul nu îl schimbase deloc, nicio umilință nu-i putea ascunde acest adevăr care se înălța despotic și-și cerea drepturile.”

Eu am citit acest roman în două zile, în două reprize - jumătate într-o zi, jumătate în cealaltă zi. Și, drept să vă spun, n-a fost ușor, dat fiind faptul că acest roman nu are dialoguri scrise cu cratimă, înșiruite în modul firesc al unui dialog, replicile personajelor sunt scrise una după alta, pe același, folosindu-se ghilimele și cratimă. Iar asta face ca cel spațiu „gol” dat de dialog să fie lipsă; cu alte cuvinte, fragmentele sunt „înghesuite”, nu este o lectură care decurge lin. Unii ar putea găsi acest lucru deranjant, chiar greoi, dar eu pur și simplu m-am lăsat sedus de atmosfera pe care o creează autorul, de plăcerea pe care o aveam citind replicile personajelor, de plăcerea pe care o aveam descoperindu-le psihologia și emoțiile. N-a mai contat felul în care e scris romanul, felul în care se fragmentează acțiunea, ci totul a fost exact ce trebuie și cum trebuie. Dar, dincolo de toate, revin și vă spun faptul că, pentru mine, Jean-Baptiste Del Amo este un autor energic, este un autor efervescent, complex, un autor care nu se sinchisește atunci când vine vorba de a scrie despre jeg, murdărie, despre mirosuri insuportabile, sex, violuri, homosexualitate, despre primitivul ființei, despre sufletele dominate de ură, despre pofte carnale și altele de acest gen care ar putea fi considerate tabu. Este un autor chiar al extremelor, și-mi asum când spun asta, deoarece stilul său de a scrie nu se compară cu al niciunui alt autor pe care l-am citit. Sincer v-o spun. Dacă stau și mă gândesc, chiar nu-l pot asemui, câtuși de puțin, cu al unui alt autor. E un stil dur, e o carte pentru „oameni mari”, să spun așa, o carte pentru persoane care au o oarecare experiență literară, care știu să vadă dincolo de cuvinte, dincolo de situații, dincolo de sufletele. Mi-a plăcut, mi-a plăcut tare de tot acest roman, și-abia aștept să mai citesc ceva de la autor, deoarece am văzut că mai are o carte, Animalia, apărută în 2016. 

„Oamenii nu mai erau decât ființele pe care-și baza el parvenirea, pentru că toți păreau să joace acelați joc: să urce, să se cațere, să strivească, să omoare, să ia, să pună mâna și să stăpânească. (...) Oamenii nu sunt decât scândurile unei scări, trebuie să pui piciorul pe fiecare dintre ele ca să te ridici, își spuse Gaspard. (...) Uite pe cineva are ar putea fi o scândură bună. O treaptă perfectă. Poți pune piciorul pe așa ceva. Ăsta, însă, nu valorează mare lucru, nu prea ține.

În rest, ce să vă mai spun? Că mi-a plăcut romanul, asta e clar, dat fiind și faptul că i-am dat cinci steluțe din cinci. Dar, bineînțeles, asta nu înseamnă că s-ar putea să vă placă și vouă. După cum am mai spus de nenumărate ori, eu am un anumit gen de lectură pe care îl abordez mai des, am o anumită zonă literară de confort - pe care, ce-i drept, o accesez mult mai bine decât dacă aș citi alt gen de cărți, cum ar fi SF (never tho) sau fantasy. Nu știu, pentru mine, într-o carte, omul, psihologia fac, sentimentele sale, emoțiile sale, felul în care reacționează la anumite situații „umane”, acestea fac subiectul de interes, fac o lectură să fie cât mai plăcută. Faptul că pot învăța despre sufletul și trăirile sale, și, astfel, mă pot înțelege mai bine pe mine, nu-i așa? Poate și eu am fost pus în acea situație și n-am avut experiența de a (re)acționa așa cum trebuie. Sau, cine știe, poate voi fi pus în acea situație, iar atunci voi ști, în cele din urmă, cum să acționez în direcția potrivită! 

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, O educație libertină, de Jean-Baptiste Del Amo, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la preț redus, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!