Terapeutul, de B.A. Paris - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2023

Traducere: Monica Vlad

B.A. Paris este autoarea bestsellerurilor În spatele ușilor închise (Editura Trei, în anul 2017, traducere de către Lidia Grădinaru), The Breakdown, Bring Me Back și The Dilemma. După ce a locuit mulți ani în Franța, acum s-a mutat împreună cu soțul ei în Marea Britanie. A lucrat în domeniul finanțelor, a fost profesoară și are cinci fiice. La Editura Trei a mai apărut și Dublura (în anul 2021, traducere de către Alexandra Fusoi), un thriller scris de B.A. Paris împreună cu Sophie Hannah, Clare Mackintosh și Holly Brown.

„Oh, Doamne. Mă aplec, lăsându-mi capul greu în mâini. I-am plimbat pe oameni prin casă, i-am dus la etaj. Ce or fi crezut oare? Cei care fuseseră dornici să vadă dormitorul... era din cauză că acolo avusese loc o crimă?”

Autoarea de bestselleruri New York Times B.A. Paris revine în inima suspansului psihologic captivant cu Terapeutul - o poveste intensă despre o casă care ascunde un secret șocant. Când Alice și Leo se mută într-o casă proaspăt renovată din proiectul rezidențial Cercul, o comunitate închisă cu locuințe exclusiviste, consideră că și-au împlinit visul. Însă aparențele pot fi înșelătoare… Pe măsură ce începe să-și cunoască vecinii, Alice descoperă un secret devastator despre noua ei casă și începe să se simtă foarte legată de Nina, terapeuta care a locuit acolo înainte. Alice devine obsedată să afle ce se petrecuse în casă cu doi ani în urmă. Însă nimeni nu vrea să vorbească despre asta. Vecinii ei au secrete, lucrurile nu sunt perfecte cum par… iar viața ei atârnă de un fir de păr.

„- Mă tem că nu-i nicio greșeală, domnișoară Dawson. Nina Maxwell a trăit aici.

Face o pauză.

- Și tot aici a și murit.”

Înainte să mă apuc de această recenzie, am confundat-o pe B.A. Paris cu altă autoare de thrillere apărută la prietenii de la Editura Trei, și anume Shari Lapena. De aici confuzia maximă: mi-a plăcut mult de tot acest thriller, dar cărțile scrise de Shari Lapena (crezând că această autoare este, de fapt, autoarea cărților scrise de Lapena) nu mi-au plăcut deloc, de nicio culoare. Și mă întrebam - de unde diferența asta așa de mare între romane și stilul de scriere. În fine, s-a rezolvat treaba! Terapeutul e chiar un thriller foarte, foarte bun, deși mi-a fost imposibil să nu găsesc „reminescențe” ale veșnicelor teme abordate de autorii de thriller. Dar nu contează, că execuția fost bună, m-a ținut prins și m-a făcut să citesc această carte aproape cap-coadă, cu mici pauze de câteva ore pentru (alte) tabieturi zilnice. Da, un roman pe care chiar îl recomand cu încredere, deoarece îți dă o doză zdravănă de suspans și întorsături de situație. Chiar te-ntrebi cum stă treaba, care-i de fapt faza și ce urmează să mai iasă la iveală... Și, credeți-mă, sunt muuuulte care trebuie să iasă la iveală în această carte.

„Dar nu mai am pe cine să întreb. Bărbatul misterios a dispărut la fel de ușor cum a și apărut.”

Mi-a plăcut mult și ideea aceasta de „cartier rezidențial” (Cercul, așa se numește cel din carte), în care fiecare dintre locuitori pare să ascundă ceva. Tipic, aș spune, dar foarte înșelător totul... La un moment dat, chiar am ajuns să-mi dau cu părerea cum că fiecare joacă un anumit rol în poveste - și, de altfel, chiar așa este -, dar am ajuns și la concluzia că cei care chiar par foarte implicați în situație sunt, de fapt, cei care chiar n-au nicio treabă cu ce s-a întâmplat de fapt. Veșnica problemă: vorbești ca să te afli în treabă! Alice resimte cel mai mult totul, pentru că povestea crimei nu doar că i-a fost ascunsă, dar începe să o obsedeze în mod patologic... Se simte parcă obligată să-i descopere cotloanele întunecate. Deși există (sau a existat, până într-un punct) un așa-zis vinovat. Deși cazul este închis. Încetul cu încetul, lucruri noi începe să iasă la iveală, și toată aparenta pace se destramă în momentul în care la o petrecere pe care Alice o pune la cale își face apariția un detectiv particular angajat să descopere, de fapt, ce s-a întâmplat cu Nina... Cu terapeuta noastră! Pe măsură ce înaintezi în lectură, ies la iveală tot mai multe secrete - ca orice alt secret, mai bine ar fi rămas secret - care dau peste cap totul... Bilă albă pentru B.A. Paris, pentru că mie, unul, tare îmi place când secretele NU rămân secrete!

„Închid ușa în urma ei, reflectând la ce mi-a spus, mai convinsă decât oricând că asasinarea Ninei nu e un lucru atât de simplu cum i-ar plăcea lui Eve să cred. Cineva ascunde ceva.

Dar cine?”

Confuzia totală venea din faptul că stilul de scriere între Lapena și Paris este foarte diferit. Și mai venea și din faptul că, în general, se abordează cam aceleași „probleme” - viața de cuplu, relațiile interumane. Dar la B.A. Paris am resimțit și o oarecare doză de emoție în scris, de sensibilitate. Chiar dacă mulți ar crede că astfel de lucruri n-ar fi neapărat de introdus într-un thriller, pentru mine rețeta de succes implică și acest ingredient: emoția! Îmi place când personajele îmi transmit ceva, când mă angajează alături de ele nu doar din punct de vedere al acțiunii, făcându-mă curios de ce mai are să urmeze, ci și din punct de vedere emoțional. Pot să zic că mi-a părut rău pentru Alice care s-a regăsit în anumite circumstanțe și care a fost nevoită să facă niște alegeri... mai puțin benefice pentru ea! Dar mi-a părut și mai rău în momentul în care... Nu, n-am să zic în care moment, că stric totul! M-am atașat de ea, într-o măsură, și mă bucur că până la urmă totul s-a rezolvat și a ieșit la iveală și că a putut să ducă o viață, în sfârșit, liniștită. Evident, la sfârșit ne-așteaptă punctul culminant, și recunosc că mi-a plăcut mult direcția în care au luat-o lucrurile; și mai mult mă bucură că nu m-am așteptat nici măcar o clipă la asta!

„- Mulțumesc, Alice. Și, ține minte, dacă ai nevoie de ceva, sunt alături.

Mă străbate un fior involuntar. Ar fi trebuit să fie o replică liniștitoare. Dar, într-un fel, a sunat ca o amenințare.”

În cele din urmă, Terapeutul chiar a fost un thriller bun. M-a surprins plăcut, m-a ținut captiv și nici nu știu cum am dat pagină după pagină după pagină, pentru ca apoi să ajung la sfârșit și să mă bucur de acest „deznodământ” bizar. Dacă sunteți fani thriller, și ați început să fiți puțin mai selectivi în privința alegerii titlurilor (eu chiar încerc să fac asta, pentru că prea am dat în ultima perioadă de „pseudothrillere” care nu m-au încântat deloc și care n-au făcut altceva decât fie cronofage), cred că ar trebui să luați în considerare și acest roman. Te prinde, chiar te prinde și merge foarte rapid. I-am dat 4 steluțe și cred că le merită cu vârf și îndesat. Am mai citit și celelalte două cărți scrise de B.A. Paris (era să scriu „Shari Lapena”), și cred că aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Bine, una dintre celelalte două a fost scrisă în colaborare cu alte inșpe mii de autoare, deci nu cred că e tocmai relevantă pentru a-i descoperi „vocea narativă”. Dar, dacă ajungi s-o analizezi puțin, îți dai seama care capitol e scris de această autoare! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui B.A. Paris, Terapeutul, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Alte recenzii ale cărților scrise de B.A. Paris, apărute și pe blog:

 | În spatele ușilor închise | Dublura |

Acolo unde sângele îngheață, de Giles Kristian - Recenzie (Crime Club)

Editura: NICULESCU

Colecția: NICULESCU Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2023

Traducere: Timea Kovacs 

Erik Amdahl și fiica lui, Sofia, s-au aventurat la schi pe ghețarii norvegieni. Pentru Erik, este șansa de a scăpa de demonii care îl bântuie, după ce sora Sofiei a murit într-un accident. Pentru Sofia, este dovada de care are nevoie că tatălui ei îi pasă. Departe de casă, în sălbăticia acoperită de zăpadă, un accident îi trimite în căutarea ajutorului. În apropiere se află casa unui cuplu de bătrâni – membri ai indigenilor sami din Norvegia – pe care îi mai întâlniseră. Erik crede că Sofia este acum în siguranță. Nu se putea înșela mai mult. Pentru că el și Sofia nu sunt singurii vizitatori ai bătrânului cuplu în acea noapte. În curând, el și fiica lui vor alerga pentru a-și salva viața. Urmează o luptă disperată – a omului împotriva omului, a omului împotriva naturii – o luptă pentru supraviețuire, prin viscol și nămeți. O poveste despre rezistență și despre voința de a supraviețui.

„Lopata se înfige. Zăpada zboară.

În liniște, mintea îi bate nebunește, ca o pasăre prinsă într-o cameră, care se aruncă pe geam.”

De unde să-ncepem? Nici nu știu. Aș avea atât de multe de spus despre acest roman, dar atât de puține vor fi de bine... Și asta pentru că, dincolo de toate, n-am rezonat deloc cu modul de execuție. Trebuie să menționez că intriga acestei cărți mi s-a părut fabuloasă, adică motiv pentru care s-a întâmplat totul. Însă, până să ajung în acel punct - ultimele capitole - am simțit că mă lupt puțin cu morile de vânt, pentru că prea puțin am reușit să fiu angajat în acțiune, prea puțin a reușit autorul să mă vrăjească cu ale sale personaje - Erik, tatăl, și Sofia, fiica sa -, care mi s-au părut a fi, pe alocuri, mult prea puerile și mult prea inadecvate din punct de vedere logic, date fiind situațiile... prin care au trecut. Nu știu de ce, dar nu am putut să mă apropii de ele, și poate se datorează acelor dialoguri care mi s-a părut că „nu făceau deloc casă bună” cu situația pe viață și pe moarte în care se aflau, sau poate din cauza faptului că, pe alocuri, au părut lipsite de emoții (aș putea da vina pe vocea narativă, parcă mult prea rece, cel puțin după gusturile mele). Una peste alta, Acolo unde sângele îngheață este un roman cu un punct de plecare foarte bun, cu o idee destul de interesantă, dar cu o execuție care - subiectiv vorbind - lasă de dorit!

„(...) Și-a împins schiul drept înainte și apoi pe cel stâng. Își simțea corpul greu, la fel și mintea, dar se mișca din nou, iar schiurile sale scrijeleau zăpada. Încheieturile sale forțau bețele în jos cu fiecare pas. Vântul gemea în noapte, ca un suflet chinuit, prins într-un plan întunecat și îngrozitor între viață și moarte.”

Nu știu la ce mă așteptam în momentul în care am început cartea, dar voiam să fie ceva mult, mult mai intens. Să simt acea teroare pe care personajele ar fi trebuit să o resimtă. Să simt că-mi bate inima la fiecare pagină, cu fiecare căzătură, cu fiecare grad Celsius care tot scade și scade și scade... Dar ceva m-a ținut departe de tot: departe de acțiune, departe de personaje, departe de gândurile și emoțiile lor. Bun, am înțeles, ne aflăm într-o cursă contracronometru și nu este loc de pioșenii și de dulcegării, treburile necesită a fi făcute rațional, gândite la rece (la propriu). Dar... Nu! Nu-mi place genul acesta de execuție. Recunosc, romanul acesta a reușit destul de bine să mă introducă în atmosfera munților, să mă facă să resimt frigul, întunericul, haosul & teama. Dar doar dintr-o perspectivă proprie, nu însușită datorită a ceea ce simțeau personajele. Repet, parcă prea seci mi s-au părut, și parcă aveau potențialul de a fi mult mai intens și bine exploatate (ce urât din partea mea să zic așa ceva!). Abia conturate, parcă erau pe un plan secundar... Sau, în cele din urmă, impresia aceasta mi-a lăsat-o Giles Kristian; și nu am putut să trec cu vederea acest lucru, pentru că la o carte mă interesează totul: de la personaje, până la execuția în sine și modul în care autorul își dezvăluie „intenția”!

„Dormi, îi dorea el. Fiecare minut pe care îl poți. Visează acasă. La mama ta. La sora ta. Visează la vremuri fericite când eram cu toții împreună.”

În această carte, „intenția” a fost cea care a contat, zic eu. Motivul pentru care cei doi erau fugăriți, pentru care trebuiau reduși la tăcere. Mi-a părut destul de rău pentru cuplul de bătrâni pe care Erik și Sofia i-au întâlnit - și cred că este singurul moment din carte în care am simțit puseul unei emoții. În rest, nici n-aș putea spune că a fost ca un film de acțiune (cam asta ar presupune o cursă contracronometru, zic eu), plasat undeva în întunericul munților, cu zăpadă cât vezi cu ochii. Nu știu, n-am fost cu cortul la munte și nu-mi pot da cu părerea, dar și dacă aș fi fost, tind să cred că nu prea ar fi stat treburile așa. Simt că acest roman ar fi putut avea mai mult potențial, ar fi putut fi mai bine executat. Nota autorului - da, am citit-o și pe aia - mi s-a părut destul de relevantă pentru a înțelege mult mai bine cadrul poveștii și, în esență, punctul ei de plecare. Vorbim despre instinctul de supraviețuire, despre un tată care va face tot ce-i stă în putință pentru a-și salva fiica și, în același timp, despre un tată bântuit de demonii trecutului, care caută un colac de salvare... Salvând-o pe Sofia, Erik Amdahl ajunge, de fapt, să se salveze pe sine? Se prea poate... 

„- Tati, spune ea, ridicându-i rucsacul în ambele mâini și cărându-l până la el. Fața ei părea să se strângă în sine, iar mușchii mici din obraji i se contractau în mici noduri. Vom muri?”

Nu știu ce aș mai putea spune, așadar mă voi opri aici. Cred că acest roman devine mult mai interesant, în cele din urmă, după ce citești nota autorului de la sfârșit. Explicând anumite circumstanțe, parcă ajungi să vezi altfel cartea... Asta dacă pui preț în special pe „justificarea” aceea cu care mulți autori de thriller ajung să facă mici gafe. În schimb, pentru mine este vorba mai mult despre un cumul, și cel mai mult ajunge să conteze, dincolo de altele, modul de execuție. Scriitura în ține. Dacă mă atinge sau nu. Dacă mă emoționează sau nu. Dacă mă mișcă sau nu. Cred că scriitura este cea care dă tonul întregii povești, care definește dinamica și creează (sau distruge) așteptări chiar de la prima pagină. Da, încă de la prima pagină am simțit că ceva este puțin cam șubred și scârțâie - dar, repet, acesta este punctul meu de vedere și faptul că în fiecare lectură ajung să mă raportez la un „etalon”. Iar etalonul la care mă raportez are valorile standardizate destul de la înălțime. Nu-i o carte rea... Dar ar fi putut fi cu mult mai bună!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Giles Kristian, Acolo unde sângele îngheață, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Secretul din pădure, de Kate Alice Marshall - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2023

Traducere: Alina Marc Ciulacu

Kate Alice Marshall este autoarea romanelor pentru adolescenți I am Still Alive, Rules for Vanishing și Our Last Echoes, precum și a seriei pentru copii Secrets of Eden Eld. Secretul din pădure (2023, Editura Storia Books, traducere de către Alina Marc Ciulacu) este debutul ei în literatura pentru adulți. Locuiește lângă Seattle, împreună cu soțul ei și cei doi copii ai lor. Are doi câini, Vonnegut și Octavia, îi plac jocurile de societate și are grijă de o grădină de legume în care domnește haosul. 

„Au spus povestea iar și iar, până când au crezut că le aparține.

Noi am încercat să uităm. Noi nu am spus povestea.

Nu pe cea adevărată.

Niciodată.”

Naomi Shaw obișnuia să creadă în magie și să-și petreacă vara cutreierând prin pădure, împreună cu cele mai bune prietene ale ei, Cassidy și Olivia. Și-au imaginat o lume plină de ritualuri și minuni. Și au creat Jocul Zeiței. Totul s-a sfârșit brusc după ce Naomi a fost atacată și înjunghiată de șaptesprezece ori. În mod miraculos, ea a supraviețuit și l-a identificat pe bărbatul care o rănise, iar mărturia fetelor a dus la prinderea unui criminal în serie, căutat pentru uciderea a șase femei. Însă cele trei prietene au mințit și au păstrat un secret pentru care merită să ucizi. După douăzeci și doi de ani, Olivia vrea să-l dezvăluie, iar Naomi își propune să afle ce s-a întâmplat de fapt în pădure… indiferent de cât de periculos ar fi adevărul.

„Odată ce îți pătrunde frica în trup, frica aia - gândul că cineva te vrea mort - nu te mai părăsește niciodată cu totul.”

Nu mi-a plăcut deloc, dar absolut del.. Stai, ce tot spun? Probabil o minciună, dar asta mi se trage de la faptul că romanul lui Kate Alice Marshall, Secretul din pădure, este plin de minciuni. Totul se concretizează în special în ultimele aproximativ o sută de pagini ale cărții, când lucrurile o iau de-a dreptul razna și ai parte de întorsături de situație peste întorsături de situație peste întorsături de situație... Sincer, cred că partea de sfârșit - revelațiile & adevărurile - este cea care m-a dat rău de tot pe spate și m-a făcut să-i dau acestei cărți (aproape) 5 steluțe, dar m-am răzgândit fiindcă am numeroase grade de comparație (superlative) și nu mi s-ar fi părut corect. De altfel, un roman foarte, foarte bun, care m-a ținut acolo și pe care nu am mai putut să-l las din mână din moment ce l-am început: l-am citit în doar 2 reprize full și m-a tensionat și m-a bulversat și m-a „confuzat” rău de tot. Dar, în esență, a fost o carte pe care am considerat-o chiar o surpriză literară - mi-a plăcut mult mai mult decât (nu) m-aș fi așteptat. De la stilul de scriere al autoarei, până la ceea ce s-a întâmplat de fapt și personajele bine construite și proiectate într-o lume nebună, Marshall chiar a dat lovitura cu această carte.

„Nu-mi aminteam nimic din timpul scurs între momentul în care am fost atacată și cel în care am ajuns la spital, ci doar de el - de fața lui aplecată deasupra mea, de lumina și umbrele care-i traversau chipul în timp ce fugea. Și, mai ales, îmi aminteam de senzația pe care mi-o dădeau brațele lui. De forța lor.”

Ce mi-a plăcut tare mult a fost și faptul că autoarea apelează la trucul acesta cu mitologia, jocul pueril al fetelor și... repercursiunile anumitor lucruri, poate chiar ale unor circumstanțe nedorite. Evident, avem parte și de acea „amnezie” frecvent tipică romanelor thriller (proiectată în Naomi, care nu prea știe ce s-a întâmplat de fapt și ale cărei amintiri sunt mai degrabă încețoșate, decât clare). Dar, cumulate și în sinergie, toate elementele fundamentează o intrigă foarte bine conturată, care își întinde rădăcinile de-a lungul întregii cărți. Cicatrici fizice, cicatrici emoționale, secrete îngropate, minciuni și jocuri „copilărești” care se transformă în adevărate pericole. Acum, adulte, cele trei femei - încă fete, din moment ce nu au făcut pace cu trecutul? - află că cel care (se presupune că) a atacat-o în „pădurea secretelor” pe Naomi - Alan Michael Stahl -, condamnat, a murit în cele din urmă de cancer. Această informație pare să reprezinte întocmai „motorul” numeroaselor evenimente care vor fi urmat în cele peste 400 de pagini ale cărții. Evenimente neașteptate, care scot la iveală secrete ciudate, motive mai mult sau mai puțin plauzibile. Recunosc, dat fiind că-s mare fan al thrillerelor, mi-a fost ușor să speculez anumite lucruri, care chiar s-au adeverit, însă... Ultimele pagini, my God, alea sunt tot ce trebuie și merită celelalte aproximativ 300 de pagini (care, de altfel, nu-s plictisitoare, ci te țin acolo)!

„- Ascultă, știu că nu dai interviuri și înțeleg de ce. Când te-am văzut aici, am sperat că, vorbind față în față, te-aș putea fermeca. E limpede că m-am înșelat. Dar chiar am nevoie de asta. Tu și prietenele tale sunteți inima întregii povești. Sunteți acea parte care nu se referă la a găsi delectare în săvârșirea răului. Dacă niciuna dintre voi nu vorbește, povestea o să fie numai despre Stahl. Victimele dispar. Și nu vreau asta.”

Dincolo de evenimentele tragice, mi-au plăcut mult personajele - Naomi, Cassidy și Olivia (Liv, că mereu uitam cine-i doamna menționată cu acest alint). O femeie privilegiată, una care a crescut cu un tată neglijent, prietenii mai mult sau mai puțin reale, puternice, care merită, răni emoționale, dramă și multă durere - asupra tuturor acestora planează o proză bine construită, o proză chiar atentă și dozată corespunzător (fără prea multe descrieri inutile, fără prea multă emoție, însă fără a compromite existența ei, fără prea multe metafore și altele de acest gen). Romanul este „povestit” din perspectiva lui Naomi, însăși victima a ceea ce s-a întâmplat în pădure, însăși victima secretelor și minciunilor. Pe alocuri mai apar personaje secundare, un tip care pune întrebări (cam prea) nelalocul lor, în special. Avem și flashback-uri (cum puteau lipsi?!), avem răsturnări de situație și multă dinamică, multă nebunie. Repetând, ultimele pagini sunt „cele mai bune”, după părerea mea, că totul parcă se derulează pe repede înainte și merită așteptarea! Îmi place tare mult când nu te aștepți deloc la final, și m-am cam obișnuit să-mi impun, din startul lecturării unei cărți (thriller, evident), ca finalul să mă dea pe spate. Nu toate cărțile reușesc, dar și atunci când o fac, o fac într-un mare stil!

„Am încuviințat din cap. În orbitele căscate ale ochilor cineva pusese flori. Crini. Și erau proaspeți.

Trecutul nu mai era trecut. Zăcea întins în fața noastră, aveam din nou 11 ani și încă ne jucam.”

Un roman plin de suspans, cu o atmosferă pe care aproape o simți. Bine scris, chiar mi-a plăcut asta, fiindcă de obicei observ o tendință ca autorii de thrillere să pună accent mai mult pe intrigă și pe sfârșit, pe acțiune și pe desfășurarea ei, decât pe cum este scris, efectiv, romanul respectiv. Secretul din pădure a avut o armonie între toate, iar asta m-a bucurat tare. Suspansul a fost bine creat și se potențează pe măsură ce înaintezi în lectură. Este prima carte scrisă de Marshall pe care o citesc, dar chiar sper să se mai traducă și alte volume. Nu aș spune că e neapărat un roman „întunecat”, dar îmi imaginam, într-adevăr, circumstanțele în care s-au petrecut evenimentele din pădure, și parcă mă încercau așa niște mici fiori. Una peste alta, chiar vă recomand cu mare căldură această carte, și chiar dacă ați citit și tot citit thrillere de-a lungul timpului - da, am citit thrillere cu mult mai bune, dar tind să cred că Marshall chiar își merită un loc acolo printre autorii de thriller care sunt „ceva mai mult” decât marea de așa-ziși autori de thriller care tot încearcă și încearcă. Am exemple multe, credeți-mă, din această categorie! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kate Alice Marshall, Secretul din pădure, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni! 

La cuțite, de Zoje Stage - Recenzie (Crime Club)

Editura: Corint

Colecția: Leda Bazaar

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2023

Traducere: Liviu Szőke

Zoje Stage este realizatoare de film și scriitoare. Romanul ei de debut, Dinți de lapte (2021, traducere de către Alexandru Szöllö), publicat în România de Leda Bazaar, a fost bestseller USA Today și a înregistrat vânzări record la nivel internațional. Volumul a fost nominalizat la prestigiosul Bram Stoker Award și a fost desemnat una dintre cele mai bune cărți ale anului de către Forbes Magazine, Library Journal, PopSugar, Barnes & Noble, Bloody Disgusting și BookBub. Următorul ei roman, Wonderland, a fost descris de Booklist drept „un al doilea roman deopotrivă uimitor și impecabil coregrafiat”. După apariția celei de-a treia cărți, Gateway, Stage a fost declarată de The New York Times drept „o scriitoare cu un dar pentru proza lirică și înspăimântătoare”. Când nu scrie, Zoje citește, urmărește documentare sau poate fi găsită în ministudioul de acasă, dansând step. Locuiește în Pittsburgh, alături de pisicile ei. 

„Acum lucrurile stăteau altfel. Grace era altă persoană (sau măcar spera să fie), și o încânta faptul că își putea răsfăța un pic mama. Să-i redea frumusețea, senzația de-a fi ea însăși. Să asculte, ca un terapeut, dacă asta-și dorea Jackie.

Grace se repezi pe scări în jos, dornică să facă ce se pricepea cel mai bine.”

Grace nu este tocmai încântată când mama ei, Jackie, rămasă de curând văduvă, o roagă să o lase să se mute cu ea. Nu au avut niciodată o relație grozavă, iar lui Grace îi place să aibă spațiul ei și doar al ei, mai ales acum, că este blocată în casă în timpul unei pandemii. La o adică însă, are nevoie de ajutor cu ipoteca, după ce și-a pierdut locul de muncă. Poate că mutarea va fi o șansă pentru cele două, mama și fiică, să lege o legătură sufletească – sau, cel puțin, să își dea o mână de ajutor una alteia. Dar să trăiești cu mama implică anumite provocări. Intențiile bune devin rele la scurt timp după ce Jackie se mută. Vechile răni încep să supureze, în vreme ce altele noi se deschid. Grace are coșmaruri legate de sora ei geamănă cu dizabilități, care a murit când erau copii. La rândul său, Jackie descoperă că Grace escrochează oamenii online, un „hobby” pe care mama îl consideră de neiertat. Când Jackie își acuză fiica de ceva cumplit, Grace o vede ca pe un act de răzbunare și ajunge să sufere de un soi de nebunie combinată cu insomnia. Pe măsură ce zidurile se strâng, fantomele trecutului lui Grace se ciocnesc de o amenințare nouă, dar familiară: propria mamă.

„Fuseseră mințiți cu toții. Poate că nu începuse ca o minciună - poate că începuse ca o dorință zadarnică. Atât de ușor era să transformi intențiile bune ale celor care dețin puterea într-un rahat absolut!”

Bizar. Bizar. Bizar. Al doilea contact cu Zoje Stage poate fi descris în mod asemănător cu primul contact pe care l-am avut - citind Dinți de lapte (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) -, adică foarte bizar și ciudat și plin de stări aiurea. Inițial, i-am dat 4 steluțe, dar apoi mi-am dat seama că 4 steluțe am dat și primei cărți, care mi-a plăcut semnificativ mai mult. Așa că am trecut-o la lecturile de 3 steluțe, și cred că-i OK așa, fiindcă, în sfârșit, nu mi-a plăcut atât de mult, nu cum mi-a plăcut prima carte. Având grad de comparație, implicit am fost nevoit să dau doar 3 steluțe acestei cărți (și totuși, o spun de parcă 3 steluțe ar fi puțin), și m-am gândit bine la asta - până la urmă, am ajuns la concluzia că 3 este o binemeritată cifră. Pentru că, într-o oarecare măsură, acest roman m-a plictisit teribil, dar în aceeași măsură a fost o carte pe care n-am putut s-o las din mână: nu știu dacă faptul că am citit-o rapid se datorează modului în care Stage scrie sau, pur și simplu, faptului că am vrut să scap cât mai rapid de ea. Cred că este o sinergie între acestea două - oricum, a fost o lectură care chiar a mers rapid, deși m-a scos din sărite Stage cu fooooarte multe descrieri inutile, irelevante pentru acțiune, și cu nevoia aceasta de a descrie orice mișcare pe care personajele o fac.

„În nenumărate privințe, exista o demarcație între Înainte ca mama ei să plece și După - iar viața ei devenise plăcută după acel După.

Iar acum mama ei se întorcea.”

Povestea, în sine, a avut un punct de plecare interesant, dar n-am putut să trec peste faptul că unele chestii chiar mi s-au părut de-a dreptul exagerate - reacții frecvent mult prea puerile pentru vârsta personajelor, dialoguri cringe și deloc convingătoare, presărate la un moment dat cu chestii și mai bizare, și să nu mai zic de faptul că Grace chiar nu mi-a plăcut deloc. Maică-sa, la o adică, a avut și ea un comportament destul de irațional - citeam și mă gândeam nope-cineva-chiar-nu-ar-face-așa, dar apoi mi-am dat seama că nici în Dinți de lapte n-au fost tocmai lucruri credibile, dar m-au ținut prins în acțiune și mi-au stârnit niște stări. În schimb, mi s-a părut că acest roman a mers a bătut prea mult pasul pe loc, când ar fi putut să fie mult mai dinamic, mult mai plin de acțiune. Cadrul restrâns, care la un moment dat creează un sentiment de claustrofobie, să zicem că a mai reușit să potențeze atmosfera aceasta de „neașteptat”, dar, pe parcurs, lucrurile s-au domolit până în punctul în care am ajuns să mă întreb dacă asta-i tot. Flashback-urile din trecut au fost partea care mi-a plăcut cel mai mult, care m-a mai antrenat în poveste și, în stilul lui Stage, au reușit să-mi creeze stările alea pe care le-am resimțit și când am citit primul roman apărut la editură. În rest - plictiseală majoră și cam atât.

„Surâse cu răutate pe sub mască, închipuindu-și ce sfat ar fi dat LuckyJamison: Îți face bine să ieși din propria zonă de confort - așa ajungi să afli cine ești în realitate.”

Nu știu despre ce sunt celelalte romane ale autoarei, dar am observat tendința asta de a pune accent mai ales pe relații de familie - mame, tați, surori -, ducând-o la o extremă destul de ciudată și chiar bolnavă, într-o mare măsură. E ceva nou, chiar e, dar nu știu dacă a reușit să-și atingă întocmai scopul în volumul de față. Într-o altă măsură, am regăsit în Grace și o oarecare proiecție a autoarei - poate chiar valorile de viață, poate chiar stilul de viață -, dar nu înțeleg de ce a trebuit să lungească atât de mult povestea, plus că niciodată nu mi-au plăcut cărțile care „încep cu sfârșitul” - știam, de la bun început, încotro s-au îndreptat toate lucrurile, iar cartea își propune să ne prezinte „motivele” (și alea foarte vagi, după părerea mea) pentru care s-a ajuns în acel punct. Încetul cu încetul, nu spun că Stage nu reușește să scoată la iveală „angrenajul” din spatele celor întâmplate, dar, pe bune, chiar nu a reușit să mă convingă. Nu îmi place când justificarea nu este convingătoare, când mi se pare pusă doar așa, ca să fie, și ți se trânește o suită de evenimente care, cel puțin pentru mine, nu reușesc să justifice situația. Dar, în fine, ajungi la concluzia că personajele lui Stage sunt departe de a fi personaje-normale.

„Încuie ușa de la intrare, aruncând un ochi pe geamul minuscul să se asigure că Jackie nu coboară chiar atunci dintr-un taxi. Liber! Programarea mamei ei era la 14.30, însă toate cabinetele medicale își amânau pacienții. Chiar dacă Jackie era deja în drum spre casă, Grace ar fi beneficiat de cel puțin câteva minute singură. Iar acum era prima oportunitate să-și vâre puțin nasul unde nu-i fierbea oala.”

Nu știu ce aș mai putea să vă spun despre carte, pentru că, cel puțin pentru mine, este mult mai slabă decât Dinți de lapte. Totuși, ar merita să o citiți pentru a descoperi încă o serie de personaje ciudate, care au un comportament bizar, dar care sunt departe de a fi credibile. În orice caz, ficțiunea îți permite absolut orice, nu-i așa? Ah, că era să uit, recunosc că-mi place stilul în care Stage scrie (dar nu descrierile inutile și fără sens), faptul că reușește să pătrundă foarte bine în mintea (bolnavă) a personajelor sale și, oarecum, să scoată la iveală lucruri care îl ajută pe cititor să le înțeleagă mult mai bine. De fapt, nici nu știi dacă pe bune vrei să înțelegi aceste personaje - nu prea ai cum. Poate doar să-ți imaginezi, în conformitatea gândurilor și pornirilor lor, încotro se va îndrepta întreaga acțiune. Una peste alta, cred că 3 steluțe sunt îndeajuns de multe pentru a considera această carte o lectură relativ OK, dar care, dacă ar fi reușit să fie mai convingătoare, mai dinamică și tensionată, cu siguranță ar fi fost mult mai bună. La cuțite a fost roman plin de nebunie și, într-adevăr, înfiorător pe alocuri!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Zoje Stage, La cuțite, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Zoje Stage, apărute și pe blog:

 | Dinți de lapte |