luni, 27 februarie 2023

Titluri noi de la Editura RAO

 
Marele Secret. Dezastrul secretizat din Al Doilea Război Mondial, care a lansat lupta împotriva cancerului de Jennet Conant 

Câteodată, chiar și dintr‑o întâmplare funestă poate răsări o lumină pentru viitorul omenirii. Așa a fost și cazul îngrozitorului bombardament de la Bari, din 1943, în urma căruia s‑a putut ajunge la descoperirea chimioterapiei, în pofida oamenilor politici ai vremurilor. Acest drum lung, sinuos și plin de obstacole este reflectat în paginile cărții Marele secret, unde pasiunea, devotamentul și corectitudinea oamenilor de știință au făcut ca în lume să licărească speranța. Având la bază cercetări extrem de detaliate, Marele secret este o pagină de istorie scrisă remarcabil, ce relatează modul în care o tragedie cumplită a reprezentat impulsul creator pentru o valoroasă cucerire medicală. 


Ceasornicarul din Dachau de Carly Schabowski 

Ceasornicarul din Dachau este un roman despre regăsirea bunătății, loialității, prieteniei și dragostei în unul dintre cele mai îngrozitoare și crude locuri: un lagăr de concentrare nazist. Această poveste este sfâșietoare și greu de citit, în anumite momente, fără lacrimi în ochi. O lectură pasionantă încă de la prima pagină. Unele detalii sunt atât de îngrozitoare, încât impun o pauză de lectură, pentru reflecție și reculegere. Și totuși, tot ceea ce este descris în această poveste s-a întâmplat, din nefericire, în realitate. Cheia sunt personajele și caracterul lor. În ciuda momentelor dificile prin care trec, protagoniștii manifestă blândețe și compasiune. Modul în care percep realitatea doi prizonieri ai unui lagăr de concentrare și fiul unui torționar, dar mai ales faptul că, neașteptat, cei trei devin prieteni, este de fapt o pilduitoare lecție de toleranță. Moartea personajului principal cu doar câteva ore înainte de eliberare sporește caracterul tragic și provoacă o justificată revoltă.

duminică, 26 februarie 2023

Achiziția (Clubul Miles High, #2), de TL Swan - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaBazaar
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 538
Anul apariției: 2022
Traducere: Maria Adam

Psiholog într-o altă viață, TL Swan este acum cu adevărat dependentă de fiorul scrisului și nu mai concepe să trăiască fără a se dedica literaturii. Țelul ei este să aducă în fața cititorilor povești de dragoste pline de pasiune și neprevăzut. Adoră ciocolata, să bea cafea și să mănânce prăjituri. Locuiește la Sydney, împreună cu soțul ei, cei trei copii ai lor și o mulțime de animale de companie teribil de răsfățate. O memorabilă noapte de pasiune se încăpățânează să nu rămână doar o amintire în această poveste de dragoste deopotrivă captivantă și scandaloasă imaginată de autoarea de bestsellere TL Swan. La Editura Corint, în colecția LedaBazaar, au apărut primele trei volume din seria Clubul Miles High: Escala (2022, traducere de către Maria Adam), Achiziția (2022, traducere de către Maria Adam) și Casanova (2023, traducere de către Maria Adam). 
„- Ești atât de sigur pe tine!
- Întotdeauna obțin ce vreau.
Îmi zâmbește lent și sexy.
- Și eu te vreau pe tine.”
Mda, știm cu toții de ce am citit această carte, nu? Of course că pentru scenele acelea și faptul că, uneori, mai avem nevoie și de lecturi de genul acesta, care să ne relaxeze și să ne facă să râdem și să ne bucurăm și tralala. Am citit și primul volum din serie, și cu siguranță îl voi citi și pe al treilea, care tocmai a apărut. Dacă este să fac o comparație, pot spune că acesta mi-a plăcut ceva mai mult, și chiar au fost numeroase momentele în care am râs și am fost prins de ce se întâmplă, voiam să aflu încotro se îndreaptă lucrurile și ce se va mai întâmpla între Tristan și Claire Anderson. Dap, chiar mi-a plăcut mult mai mult decât primul, și poate că mi s-a părut ceva mai real, ceva mai „probabil” și convingător. Nu știu, Tristan a avut ceva special care în ochii mei nu l-a făcut să pară un obsedat de sex & de puicuțe sexy și de putere și de control. A fost oarecum atipic, și cred că din acest motiv volumul de față a reușit să mă convingă mai mult decât primul. Și primul mi-a plăcut, să fie clar, doar că mi s-a părut ceva mai tras de păr, multe lucruri nefiind la locul lor. Oricum, primul volum l-am citit doar pentru că simțeam nevoia să citesc ceva ușor & light - așa cum s-a dovedit să fie. Dar uite-mă, deja, al doilea volum.
„- E frumos, dar curând o să vrea să se așeze la casa lui, iar eu nu sunt persoana aceea. Suntem în etape diferite ale vieții.”
O lectură relaxantă & simpatică, care mi-a fost necesară după cărți ceva mai solicitante din punct de vedere al necesității de concentrare și atenție. Cu alte cuvinte, o lectură pe care se recomandă s-o abordezi în anumite situații. Nu-s fan al cărților smut cu descrieri grafice ale scenelor de sex și altele de acest gen, în care protagoniștii cam asta fac în mare parte din paginile cărții. În schimb, trebuie să recunosc că-mi place imaginația jucăușă și efervescentă a autoarei, deși se poate observa un oarecare pattern când vine vorba de nebuniile pe care ăia doi le fac în dormitor (și nu numai). Totuși, este o carte care mi-a plăcut și pe care am citit-o foarte rapid, cred că în maximum 2 reprize. Am o prietenă foarte bună care sunt sigur că abia așteaptă să pună mâna pe volumul al treilea, fiindcă este înnebunită după toți frații, deși „Jameson rămâne preferatul ei”. Mă întreb oare de ce, dar ar avea nenumărate motive, bănuiesc, să îmi justifice de ce. Până acum, mie Tristan mi s-a părut mult mai interesant, și Claire de asemenea: ceva mai reală, ceva mai diferită, ca și cum chiar s-au angajat amândoi într-o frumoasă și pasională poveste de dragoste, din urma căreia nu au de câștigat doar sex și atât. Nu, ci mult mai mult!
„Mi se rupe inima într-un milion de bucăți și vreau să alerg după el, să-l implor să rămână.
Dar nu o fac, pentru că avea să plece oricum. Nu pot să-i ofer viața pe care și-o dorește.
Nu a fost niciodată al meu.
Bărbatul meu pentru totdeauna a murit.
Tristan Miles era doar împrumutat.”
Achiziția chiar mi-a stârnit numeroase hohote de râs - foarte multe scene m-au regăsit zâmbind și chiar râzând tare, mai ales cea în care Tristan se prezintă acasă la Claire, unde se-ntâlnește cu copiii acesteia, cu un cățel bizar și se-ntâmplă niște lucruri neașteptate. Dincolo de acestea, cred că și premisa cărții a reuști să fie una mult mai convingătoare - eliberarea durerii, găsirea iubirii, întemeierea unei familii alături un oamenii pe care îi iubești cu adevărat, și cum poți să te eliberezi de demonii interiori și să îți reconsideri, poate, coordonatele vieții atunci când întâlnești persoana potrivită. Tristan & Claire chiar fac un cuplu grozav, și mă bucur că romanul s-a terminat așa cum trebuia să se termine (evident, nici nu cred că este un spoiler faptul că, dincolo de tot ce se întâmplă, cei doi reușesc să se întâmple; ar fi fost bizar și destul de nepotrivit pentru TL Swan să abordeze un scenariu negativ în care Tristan nu mai are parte de Claire și Claire nu mai are parte de Tristan). Ah, am uitat să menționez - dacă vă interesează, recenzia primului volum o găsiți AICI
„- Claire, iau decizii importamente în fiecare zi. Decizii care valorează milioane de dolari. Nu sunt neserios, nici nu mi se distrage atenția ușor. Am fost cu multe femei, iar relația cu tine - asta nu pleacă nicăieri. Nu face decât să devină mai puternică. Eu, unul, știu ce vreau.
Mă uit în ochii lui.
- Ce anume?
- Te vreau pe tine, Claire! Din clipa în care am plecat din Paris, te-am dorit.”
 O carte pe care, părerea mea, o recomand oricui. Singura „variabilă” de luat în considerare ar fi vârsta, dar, în fine, aici n-aș vrea să mai menționez ceva. Fiecare citește ce vrea și ce-i place, ca să nu apară sub nicio formă niciun fel de discuție. Este o carte amuzantă, o carte pe alocuri emoționantă, o poveste de dragoste presărată cu mult sex & foarte mult sex. Dar, în cele din urmă, este o lectură ușoară, care reușește să te prindă și să te poarte într-o poveste efervescentă, colorată, incendiară, iar ceea ce începe drept o poveste a „doi dușmani de moarte”, rapid se transformă într-un „show incendiar” din care, vorba aia, mai scapă cine poate. Abia aștept să citesc și al treilea volum al seriei, sunt foarte curios ce ne-a mai pregătit TL Swan de data aceasta și încotro și-a dus lucrurile. Dacă, în schimb, regăsesc aceleași pattern-uri despre care vorbeam mai sus, s-ar putea să nu mai fiu la fel de drăguț cu rating-ul; deși, trebuie să recunoaștem, toate cărțile autoarei au rating-uri imense pe Goodreads. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Toți suntem malefici (Toți suntem malefici, #1), de Amanda Foody și C.L. Herman - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Rating: 3 din 5 steluțe
Anul apariției: 2022
Număr de pagini: 464
Traducere: Monica Șerban

Amanda Foody a considerat întotdeauna imaginația ca fiind cea mai bună încercare a noastră de a ne apropia de magie. Este autoare de bestsellere New York Times și USA Today, printre care se numără și dilogia Toți suntem malefici (Editura Corint, colecția LedaEdge, 2022, traducere de către Monica Șerban), precum și seriile Wilderlore și Jocul Umbrelor. O poți găsi pe Instagram la @amandafoody sau pe amandafoody.com. C.L. Herman a scris cărți fantasy și de atmosferă care au ajuns bestsellere New York Times și USA Today, printre care se numără atât dilogia Toți suntem malefici (Editura Corint, colecția LedaEdge, 2022, traducere de către Monica Șerban), cât și romanele The Devouring Grey și The Drowning Summer. În prezent, locuiește în Massachusetts împreună cu jumătatea sa și pisica lor. Află mai multe informații pe Instagram la @cl_herman sau accesând clherman.com.
„În mai puțin de două săptămâni, norii urmau să capete culoarea cărămizie a magiei înalte. Un giulgiu roșiatic se va așterne peste Ilvernath și turnirul va începe. Vălul Sângeriu se va lumina ușor ori de câte ori un campion va muri, iar când unul singur va rămâne în picioare, ziua și noaptea vor reveni la normal și vor șterge pur și simplu tot sângele.”
Jocurile Foamei... cu magie. Te-ai îndrăgostit de învingătorii Jocurilor Foamei. Acum, pregătește-te să-i întâlnești pe maleficii Vălului Sângeriu! Luna Sângerie răsare. Vălul Sângeriu cade. Începe turnirul! În fiecare generație, la răsăritul Lunii Sângerii, șapte familii din izolatul oraș Ilvernath numesc câte un campion pentru a concura într-un turnir în care se luptă pe viață și pe moarte. Premiul? Control exclusiv asupra unui izvor secret de magie înaltă, cea mai puternică resursă din lume, despre care se credea că este de mult secată. Anul acesta însă, o carte scandaloasă scoate la iveală secretele turnirului și îi aduce pe cei șapte noi campioni în centrul atenției la nivel mondial. Volumul oferă, de asemenea, informații valoroase pe care participanții din anii anteriori nu le-au avut la dispoziție, respectiv o perspectivă asupra strategiilor, secretelor și punctelor slabe ale celorlalte familii. Și, cel mai important, le dă posibilitatea de a alege: să-și accepte soarta sau să-și rescrie moștenirea. Oricum, aceasta este o poveste care trebuie scrisă cu sânge. Debutul de succes al colaborării dintre Amanda Foody și C. L. Herman, Toți suntem malefici spune o poveste întunecată despre ambiție și magie...
„Monștrii nu te pot răni când tu însuți ești un monstru.”
Nu prea știu de unde să încep, sincer. Nu prea știu fiindcă îmi pare rău să dau doar trei steluțe unei cărți care promitea atât de multe, însă nu prea mi-a fost deloc pe plac. Dimpotrivă, m-a plictisit groaznic, și, culmea, chiar din momentul începerii turnirului. Până acolo, chiar mi-a plăcut atmosfera pe care au reușit autorii (niciodată nu voi putea înțelege cum cad de acord doi autori să lucreze la același roman, dar în fine) să o creeze - dar atât. Dincolo de toate acestea, nu cred că mi-a plăcut nimic altceva, iar asocierea cu romanele lui Suzanne Collins aduce mai mult un deserviciu cărții decât un mijloc de promovare și marketing, pentru că, părerea mea, nimic nu va întrece vreodată Jocurile Foamei, fie ea și un fel de readaptare cu magicieni, așa cum s-ar recomanda această carte. Nu, nu mi-a plăcut, deși trebuie să recunosc că începutul a fost foarte promițător. Pe parcurs, în schimb, cam totul m-a lăsat rece și nu am reușit sub nicio formă să mă apropii de personaje, să iau parte la acțiune, să rezonez cu anumite întâmplări, scenarii, fragmente. Chiar a fost o carte cu potențial, o carte care părea să îmi ofere o aventură nemaipomenită - dar, în scurt timp, s-a transformat în ceva ce n-a reușit să mă miște.
„Pesemne creatorul de blesteme și reporterii adunați în afara Vălului Sângeriu nu se deosebeau prin nimic.”
Cu siguranță nu voi vorbi despre ce se întâmplă în care, pentru că n-are niciun sens. În schimb, vă voi spune de ce nu mi-a plăcut pe cât aș fi vrut să-mi placă, respectiv unde cred că autorii ar fi putut lucra mult mai mult. Înainte de toate, dat fiind faptul că este un fantasy, cred că din start a avut un handicap pentru mine - când vine vorba de fantasy, am un etalon, și anume Elizabeth Lim, ale cărei cărți pur și simplu mi-au plăcut la nebunie. Bun, dar să facem abstracție de acest lucru. Doi - lumea creată. Nu. Nu. Nu și nu. Nu-mi plac magicienii, pe bune, și nici n-am citit faimoasele cărți ale lui J.K. Rowling. Când vine vorba de magicieni, doar Gandalf e pe placul meu. Hai să zicem că și Saruman e interesant, dar atât. Așadar, un deficit și aici. În al treilea rând, lumea creată nu m-a convins. Pur și simplu nu m-a atras nimic din ce am citit, nicio atmosferă, nicio culoare locală. Nimic. În al patrulea rând, pot spune că romanul a gafat-o rău când a venit vorba de acțiune: ce acțiune? Mi s-a părut chiar sec, când lucrurile ar fi putut fi mult mai tensionate, mult mai profunde, dinamice, într-o atmosferă care să te îmbrățișeze și să nu îți mai dea drumul. Care să te țină acolo, să te vrăjească - dacă tot vorbim de magicieni.
„Nu m-a atras niciodată ideea de a fi campion, dar în copilărie obișnuiam să am coșmaruri din cauza asta. Din cauza numelui scrijelit în piatră și apoi tăiat cu o linie. Din cauza cerului roși implacabil. Din cauza unei morți violente.”
În schimb, nu am avut parte decât de o lectură care s-a vrut a fi impresionantă & interesantă, dar care s-a dovedit a fi plictisitoare și, pe alocuri, chiar chinuitoare. Chiar îmi pare rău că nu mi-a plăcut mai mult, că n-a reușit să mă convingă, fiindcă sunt un mare fan al cărților lui Collins. Dar această „reinterpretare” a fost departe de a-mi fi pe plac - nu, nu am căutat pe parcurs să o compar cu Jocurile Foamei, deși ideea este aceeași: un grup de tineri care se luptă până la moarte pentru a câștiga un premiu ce urmează să le schimbe viața. Sună cunoscut, ah? În fine! Dar luptele nu mi s-au părut deloc a fi „lupte”, tensiunea asociată unor situații de moarte nici n-a existat, iar atmosfera n-a făcut decât să mă plictisească și mai tare și să vreau să termin acest roman și mai rapid. În esență, o carte pe care chiar cred că aș fi putut-o trece cu vederea, întrucât Toți suntem malefici ar fi mers, poate, mult mai bine dacă aș fi citit-o înaintea cărților lui Collins - ideea în sine ar fi fost pe-atunci autentică, dar haide să zicem că prefer „oamenii” în detrimentul „magicienilor”, chiar și într-un astfel de bizar scenariu.
„Ultimul lucru pe care-l văzu Isobel înainte ca o de-aici-până-acolo să scânteieze se dovedi a fi mânia din ochii lui Alistair, și fata știu că alesese corect. Povestea lor nu fusese niciodată menită să aibă un sfârșit fericit.”
Nu știu ce să mai spun, așa că mă voi opri aici. Amanda Foody & C.L. Herman poate au scris un roman pe care alții îl primesc și percep mult mai bine decât mine, dar în cazul meu chiar n-a avut efectul dorit. În schimb, a fost o lectură banală, o lectură pe care nu am putut s-o apreciez fiindcă, ei bine, nu prea am avut multe lucruri bune de care să mă agăț. Cred că ar fi putut fi mult mai dinamică, mult mai tensionată, cu un univers mult mai colorat și o arhitectură ceva mai convingătoare, efervescentă, așa cum genul fantasy ți-o permite. Nu? În schimb, a fost doar o lectură seacă, anostă, pe care am citit-o fără să fiu acolo, fără să fiu convins și prins de acțiune, alături de personaje și de tot ce presupuneau acestea - trăiri, emoții, sentimente, dureri și bucurii. Nu. A fost doar o oarecare lectură pe care mă bucur totuși că am avut-o, pentru că toată vâlva stârnită în jurul romanului nu mi-ar fi dat pace. Acum, mă simt împăcat cu mine știind că pot avea o părere avizată (că doar am citit cartea, nu?) despre Toți suntem malefici - o părere rea sau bună, este a mea și asta nu înseamnă că este greșită. Evident, asta nu înseamnă că romanul nu s-ar potrivi mult mai bine anumitor persoane: în cazul meu, chiar n-a fost să fie!

sâmbătă, 25 februarie 2023

Mi se spune capucin, de Daniil Harms - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232
Anul apariției: 2017
Traducere: Emil Iordache

Daniil Harms (1905‑1942) – scriitor avangardist rus, considerat unul dintre întemeietorii „literaturii absurdului”. Absolut detașat de „realismul socialist” care domină scenă literară a vremii, nu a publicat în timpul vieții decât literatură pentru copii, opera sa începând să fie cunoscută de abia în anii șaizeci ai secolului trecut. Astfel, a devenit con­temporan cu „teatrul absurdului” practicat de Eugen Ionescu sau Samuel Beckett. Ca și în piesele acestora, care au însă în multe privințe un caracter raționalist, critica remarcă în proza și drama­turgia lui Harms un autentic filon tragic și o mai mare profunzime. La două decenii după moarte, opera sa „de sertar” este descoperită și pusă în circulație mai ales în Occident. Este tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, neogreacă, sârbă, bulgară etc. În românește, primul volum, cu titlul Un spectacol ratat, a apărut în anul 1982 la Editura Junimea, în traducerea lui Ioan Radin Peianov. Pentru actuală versiune românească a fost utilizată cu precădere ediția: Daniil Harms, Literaturnie anekdoti, Olma‑Press, Moskva, 2000, la care s‑au adăugat și unele texte selectate din periodice. La Editura Polirom a fost publicat Mi se spune capucin (2002, ediția a două, 2008).
„- Înseamnă că viața a învins moartea printr-un mijloc pe care eu nu-l cunosc.”
„Trăia odată un ins roşcat, care nu avea ochi şi urechi. Nu avea nici păr, aşa că doar convenţional se spunea că‑i roşcat. Nu putea vorbi, căci nu avea gură. Nici nas nu avea. Nu avea nici măcar mîini şi picioare. Nici pîntece nu avea, nici spinare, nici şiră a spinării nu avea, nici un fel de măruntaie. Nu avea nimic! Aşa că nu se ştie despre cine‑i vorba. Mai bine să nu mai vorbim despre el.” (Daniil Harms, Caietul albastru, nr. 10)
„Tot ceea ce există în afara noastră a încetat să existe în noi înșine. De-acum nu mai semănăm cu lumea înconjurătoare. Lumea ne intră în gură sub forma unor bucăți disparate: piatră, smoală, sticlă, fier, lemn etc.”
O adevărată surpriză literară. De data aceasta, o carte pe care am cumpărat-o la nimereală (un preț prea accesibil pentru a refuza), dar care mi-a plăcut la nebunie și pe care am dat-o gata dintr-o suflare. Nu mi-a trebuit decât să mă așez în pat și să mă las prins de fascinanta proză a lui Harms, un autor cu un umor aparte, dar în ale cărui povești, povestiri, fragmente, scenete se poate simți o profunzime aparte, un fel de haos comico-tragic, un fel de sarcasm sulfuric, o ironie acută, dar și o proză foarte jucăușă, atentă și delicioasă. Nu puține au fost momentele în care am râs citind cartea, momentele în care chiar m-am emoționat, am regăsit reiterate moravuri și tipologii umane, personaje care reprezintă întruchipări ale anumitor stări, personaje arhetipale dar și pur și simplu „personaje simple” care nu au decât rolul de a reprezenta obiectul de proiecție al autorului Harms. Să nu mai vorbim despre așa-zisul „teatru al absurdului”, a cărui idee Harms o transmite într-un stil aparte: personajul care se împiedică de personaj care se împiedică de personaj care se împiedică de personaj și așa mai departe. 
„Pe urmă am înțeles că eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Deși, în același timp, eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Însă eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Iar eu sînt lumea. Și nu m-am mai gîndit la nimic.”
Mi se spune capucin știu că mi-a fost recomandată încă din liceu, și mi-am amintit asta chiar recent, după ce i-am povestit unei prietene despre carte și mi-a zis că a mai auzit de ea. Stând și gândindu-ne de unde am mai auzit de ea, ne-am amintit că amândoi, la același liceu fiind, dar la profiluri diferite, am avut profesoare de limba și literatura română care ne-au vorbit despre această carte. Înțeleg, acum, de ce: pentru că Daniil Harms are o valență literară aparte, și poate chiar ar trebui prezentat atunci când ni se vorbește despre avangardism. În cartea sa pare că nimic nu s-ar supune regulilor sociale, nimic nu s-ar supune „realismului socialist”, ci totul capătă valențe haotice, comice, tragice și absurde, ca un mijloc de salvare și de a trăi, ca un mijloc de exprimare și de a-și face vocea auzită. Personajele sale sunt memorabile, chiar dacă sunt încadrate în proze de mici dimensiuni: chiar și jumătate de pagină. Au ceva care le oferă eternitate, care le oferă o foarte profundă notă de realism, veridicitate.
„Și am știut întotdeauna ce-i lumea, dar ce am văzut mai înainte, asta n-o știu nici acum. Și cînd părțile au dispărut, proprietățile lor inteligente au încetat a fi inteligente, iar părțile lor neinteligente au încetat a fi neinteligente. Și lumea întreagă a încetat a fi inteligentă și neinteligentă.”
Mi-a plăcut totul la această carte, pur și simplu am fost vrăjit de talentul lui Harms. Pot spune că preferata mea a fost nuvela de la sfârșit, Bătrîna, care mi-a creat o stare bizară: o pensionară care merge în apartamentul personajului principal (din perspectiva căruia ne este relatat totul), și care pur și simplu pare să moară acolo. Surescitat, acesta o lovește cu vârful pantofului și îi provoacă un semn care începe să se extindă din ce în ce mai tare. Hotărât să iasă să-și cumpere ceva și să se întoarcă pentru a se ocupa de „problemă”, acesta iese. Când se întoarce, observă că bătrâna nu mai este în același loc, ba chiar se târăște în patru labe prin casă - deși el era absolut sigur că e moartă. Apoi, moare din nou. Și tot așa. Până în punctul în care personajul se hotărăște să o îndese într-o valiză și s-o ascundă în altă parte. Începe o aventură bizară, tensionată, prin trenuri și pe străzi, la sfârșitul căreia... Ei bine, n-am să vă spun ce se întâmplă, dar sfârșitul chiar mi-a plăcut la nebunie.
„Versurile trebuie scrise astfel încît, dacă arunci o poezie pe fereastră, să se spargă sticla.”
Cum, de altfel, mi-a plăcut toată cartea. Vocea narativă a lui Harms este specială, autentică, are ceva care mă atrage și ceva care-mi place de mor. Uite, așa tare mă bucură faptul că uneori dau peste cărți pe care nu mă așteptam să le fi citit vreodată, dar care se dovedesc să-mi placă atât de mult. Peste cartea lui Daniil Harms, Mi se spune capucin, am dat pur și simplu din întâmplare - și uite că s-a dovedit a fi o lectură deosebit de impresionantă. Când eram în Cărturești, am luat cartea în mână (am găsit-o pusă la nimereală pe un raft) și am citit descrierea de pe spate: care, de fapt, este exact fragmentul din Caietul albastru, nr. 10, pe care vi l-am prezentat și la începutul recenziei. Fragment care, de altfel, parcă ar da tonul întregii cărți: o carte bizară, dar pe cât de bizară, pe atât de reală, și pe cât de reală, pe atât de ieșită din comun, tragică, amuzantă, comică, absurdă, ca și cum în viața asta nimic nu are sens și totul are sens, totul are sens și nimic nu are sens. Chiar vi-l recomand cu cea mai mare căldură!

Heather, cu totul, de Matthew Weiner - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Polirom Actual
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 152
Anul apariției: 2018
Traducere: Ariadna Ponta

Matthew Weiner (n. 1965) este scriitor, scenarist, regizor şi producător american, creator al celebrului serial Mad Men şi producător executiv al serialului Clanul Soprano. A urmat cursuri de literatură, filosofie şi istorie. Deţine un titlu de master în Arte Vizuale acordat de Facultatea de Cinematografie şi Televiziune de la University of Southern California. Matthew Weiner îşi începe activitatea ca scenarist ocazional pentru diferite seriale de televiziune, printre care The Naked Truth, Party Girl şi Becker. În 2007 lansează serialul Mad Men, care va rula vreme de opt sezoane şi va cuceri şapte premii Emmy şi trei premii Globul de Aur. Pe lîngă acestea, scenaristul şi producătorul american mai deţine două premii Emmy pentru Clanul Soprano. Weiner este, de asemenea, scenaristul, regizorul şi producătorul filmului Are You Here (2014), cu care îşi face debutul pe marele ecran. În 2011 este inclus de revista Time pe lista celor o sută de personalităţi reprezentative ale anului. Heather, cu totul (2017) este romanul său de debut.
„(...) dar înțelesese că nu te poți vedea niciodată așa cum te văd ceilalți și că e în regulă să pari retras câtă vreme nu uiți că nu ești așa cum pari.”
Mark şi Karen Breakstone formează un cuplu tipic din clasa înstărită newyorkeză. Cei doi duc o viaţă liniştită, prosperă şi destul de ternă până în momentul când li se naşte unicul copil, Heather, o fată de o frumuseţe şi o inteligenţă ieşite din comun. La vârsta adolescenţei, Heather ajunge să vadă fragilitatea şi superficialitatea legăturii dintre părinţii ei. În acelaşi timp, într-un orăşel din New Jersey se naşte şi creşte Bobby Klasky, fiul unei mame dependente de droguri şi al unui tată necunoscut. Crescut printre sticle de băutură, droguri şi scrumiere pline de chiştoace, Bobby pare sortit unei vieţi sordide, în ghetou sau chiar în puşcărie. Nici el, nici Heather nu au habar că destinele lor se vor intersecta. Scris cu mînă sigură, Heather, cu totul ilustrează cu o remarcabilă economie de mijloace o realitate contemporană sumbră, concentrată într-o poveste cu puţine personaje şi multă forţă emoţională, al cărei final are o puternică încărcătură simbolică.
„În ultimele clase de gimnaziu ajunsese să fie ignorată într-o asemenea măsură, încât se descurca singură în orice, așa că și-a luat obiceiul de a se încuia după școală în camera ei, cu un televizor portabil, ceea ce îi permitea să evadeze în lumea colorată a poveștilor de dragoste și, în același timp, să aibă acces la propriul trup.”
Am fost foarte reticent când mi-am achiziționat acest roman, la fel de reticent fiind și când l-am început. Nu știam nimic despre el, pur și simplu l-am găsit la un preț foarte accesibil și mi-am zis, haide, să-i dau o șansă. Nici măcar nu i-am citit descrierea de pe copertă, implicit n-am știut la ce să mă aștept. În schimb, când am intrat pe Goodreads să o trec la cărțile pe care le citesc în momentul de față, am fost oarecum intrigat de faptul că are un rating atât de mic: sub 3, din aproximativ 6000 și ceva de review-uri. Cred că este prima carte cu o medie a rating-ului sub 3 pe care o citesc. Când am văzut asta, trebuie să recunosc că am fost intrigat și mai tare, și mi-am zis că trebuie „să citesc cu ochii mei” pentru a ști sigur anumite lucruri. Și spun asta pentru că deseori mi s-a întâmplat să citesc o carte cu un rating foarte mic pe aceeași platformă, dar care mie unul să-mi placă extraordinar de mult. Nu pot spune că a fost și cazul romanului lui Matthew Weiner, dar cu siguranță nu pot spune că n-a fost un roman care chiar m-a surprins și mi-a dat niște stări bizare pe parcurs.
„Bobby a încasat întrebarea la fel cum făcuse cu miile de palme pe care le încasase de la ea [mama lui], zâmbindu-i drept răspuns, fiindcă nu avea niciun rost.”
Cred că ce a scârțâit, de fapt, la această carte, au fost personajele extrem de fade, care parcă ar fi putut fi mult mai mult dezvoltate, precum și stilul de scriere al autorului: cu siguranță nu pe placul meu, dat fiind faptul că e unul sec, o simplă înșiruire de situații și lucruri care se-ntâmplă în viețile personajelor. Nu voi vorbi despre acțiunea romanului, fiindcă n-are sens, dar vă pot spune că ce începe drept ceva destul de banal, foarte rapid se transformă într-un ciudat joc straniu, care te neliniștește, un fel de tensiune foarte fain dozată care transformă ideea cărții într-una tulburătoare: instabilitatea vieții, a ceea ce ușor am putea crede că are să decurgă normal, firesc, când apare un factor extern declanșator care are să dea peste cap totul. Sincer, cred că ar merge foarte bine un serial după această carte, bineînțeles că adaptat și mult mai dinamic, care să transmită o idee destul de profundă, complexă, asupra unei realități sociale pe care o trăim. Heather, cu totul este o carte în care atenția la detalii reprezintă un punct major de interes, și care cred că ar fi avut potențialul de a fi un roman de largi dimensiuni.
„(...) Se întreba în ce fel de lumină albă o să se transforme dacă o să o posede în și mai multe feluri după ce o s-o sugrume încet. Bobby va consuma fiecare bucățică din Heather și vor deveni una în interiorul lui, iar el ar putea fi începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor.”
Nu m-a dat pe spate, cu siguranță, dar nici nu m-a plictisit sau ceva de acest gen. Îmi pare rău, în schimb, că autorul nu a mizat mult mai mult pe personajele pe care le-a creat, fiindcă ideea de la care a plecat chiar este destul de interesantă. N-am să spun nimic despre sfârșitul cărții care m-a bulversat rău de tot, de „micile mari” specificări pe care Weiner le inseră în anumite momente, când te aștepți mai puțin, și care transformă un fragment altfel plictisitor într-unul care-ți provoacă instant neliniște. După cum am spus, mi s-a părut că Weiner a dozat foarte bine aceste aspecte, inserând anumite cuvinte exact la locul potrivit, în ritmul potrivit. M-am așteptat, în schimb, să îmi placă ceva mai mult, și nu știu de ce am avut această impresie - probabil fiindcă obișnuiesc să am gusturi ușor diferite, în general, să îmi placă cele mai improbabile & neașteptate lecturi, cele mai bizare și necunoscute cărți. Da, romanul lui Weiner este unul bizar, dar la care, cred eu, ar fi putut lucra mult mai mult, mult mai atent, încercând să dezvolte mult mai bine anumite aspecte relevante.
„Înțelegea ce vor să spună cu asta, iubirea pe care o exprimau cuvintele lor, dar mai înțelegea și că erau otrăviți de o boală a bogăției care îi transformase în semioameni cu aparate de cafea și case de marcat în loc de inimi.”
Cred că punctul de interes al acestei cărți îl reprezintă radiografia vieții de cuplu, dincolo de radiografia relației dintre copii și părinți. Maternitatea și paternitatea, cu tot ce vin acestea la pachet. Fetița care crește și se transformă în femeie, „lupii” care stau la pândă pentru a pune mâna pe pradă și tatăl protector care nu vrea ca cineva, vreodată, să pună mâna pe fiica sa. Un roman interesant, care chiar m-a prins și mi-a livrat o poveste care m-a convins, și pe care n-aș putea să-l recomand cuiva fiindcă n-aș vrea să îmi asum situația în care acesta nu reușește să transmită aceleași stări și aceleași emoții pe care a reușit să mi le livreze. În schimb, cred că este o carte care cu siguranță ar fi apreciată de cei care caută lecturi mai neobișnuite, dincolo de tot ce se mai promovează și tot ce circulă recent în lumea cărților, aceleași titluri (interesante și bune, ce-i drept); dar cred că ar trebui să ne mai întoarcem privirea și spre cărțile „mai vechi”, care cu siguranță sunt cel puțin la fel de bun, poate chiar mai bune - sau nu - decât cele actuale. În cele din urmă, fiecare citește ce vrea & ce-i place, nu? Să aveți lecturi cât mai faine!

vineri, 24 februarie 2023

Cercul Polar (Cercul Polar, #1), de Liza Marklund - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2022
Traducere: Raluca Pop

Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel,  Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare și Ferma de perle negre.
„Ea, personal, nu mersese niciodată pe acolo. Poteca era abruptă, întunecată și alunecoasă. Brazii străjuiau aleea și își întindeau brațele spre trecători. Se spunea că în zona aia se aflau diverse spirite rele care mâncau copii mici. Cine spusese asta? Oare Sofia?
Nu își mai amintea.
Nu mai făcea distincția între amintiri și elucubrații.”
Primul volum din seria Cercul Polar. Finalist la premiul Svenska Deckarakademin 2021. De la autoarea seriei Annika Bengtzon. Lolita. Rădăcini. Pasărea-spin. Ucigașul de polițiști. Aventurile lui Tom Sawyer. Un amestec de titluri care reflectă cinci personalități diferite aflate în pragul maturizării și al unei schimbări definitive și mortale. Și toate fac parte din clubul de carte Cercul Polar. Într-un sătuc pierdut din nordul Suediei, un pod prăbușit dezvăluie un secret ascuns timp de 40 de ani — cadavrul fără cap al unei tinere. Ce s-a întâmplat în vara în care a dispărut una dintre fetele din clubul de carte și cum le-a schimbat pe celelalte? Ce secrete aveau ele? Cercul Polar explorează mintea a cinci femei — cum erau atunci și cum sunt acum. Sexul, gelozia și dorința de a scăpa dintr-o comunitate mică au adus sfârșitul alianței lor din adolescență. Dar ce a luat viața uneia dintre ele?
„- Ne-am destrămat. Ne-am schimbat, am devenit prea diferite. Am luat-o în direcții complet diferite.”
Ceea ce părea a fi un thriller cu un punct de plecare destul de interesant (a se citi un cadavru într-o stare destul de deplorabilă, găsit într-un loc improbabil, după decenii în care și-a făcut veacul acolo), s-a dovedit a fi, de fapt, o carte care mai mult a pus accent pe cele cinci personaje și psihologia lor. Iar asta n-a fost rău, adică nu a fost un punct de plecare care n-ar fi promis multe, dar modul în care l-a tratat Liza Marklund nu m-a atras deloc, dar deloc. Chiar nu-mi păsa pe ce margine a farfuriei și-a pus nu-mai-știu-cine lingura după ce s-a oprit din mâncat, alături de alte detalii absolut irelevante atât pentru atmosferă, culoarea locală și dimensiune, cât și pentru acțiunea în sine. Nu, nu și nu. Chiar m-am chinuit citind această carte, și îmi pare rău pentru că eu chiar cred că a avut un potențial uriaș. Bun, n-a fost nici cea mai teribilă lectură pe care am avut-o vreodată, dar așa de mult mi-aș fi dorit ca anumite lucruri să fie altfel livrate, prezentate, încât cred că este primul lucru care mă enervează: așteptările mari pe care le-am avut de la carte. În aceeași măsură, pot găsi o chestie bună: faptul că simt, sincer să fiu, că mi-a fost dor să citesc un autor dintr-ăla vechi, cum e Marklund, pe care o citeam încă de când eram în liceu; cărțile acelea negre dintr-o serie de autori nordici, care nu știu cum se cheamă.
„(...) Nu avea cap. Brațele erau ca niște ramuri subțiri, ușor îndoite și lipite de corp. Sânii se uscaseră, pielea era întinsă peste coaste. Iar picioarele au stat îndoite la nouăzeci de grade timp de patruzeci de ani. O femeie sau, mai degrabă, o fată îngropată într-un sicriu de beton. 
Susanne simțea că nu mai are aer. Minciunea se prelingea ca un noroi gri în plămânii ei.”
Este un roman polițist tipic, aș putea spune, a cărui punct de plecare este reprezentat de un cadavru găsit în niște circumstanțe bizare, într-un loc neașteptat, și povestea a cinci adolescente (vorbind despre perspectiva trecutului) și clubului lor de lectură. La un moment dat, una dintre ele dispare, și povestea începe să alterneze între ce s-a întâmplat la începutul anilor 1980 și 40 de ani mai târziu, prin 2019. Bun. Acest club de lectură - Cercul Polar - reprezintă mare parte din roman, în club fetele vorbind despre anumite cărți (fiecare fată alege câte o carte pentru club), despre ce au înțeles ele, cum au perceput lectura și tot așa. Interesante părerile, de altfel, mai ales dacă ai citit cărțile, dar cu siguranță nu atracția principală a cărții. De fapt, mi s-a părut că perturbă într-o mare măsură potențialul dinamic și de tensiune al romanului (care, de altfel, este -1), transformând un text altfel cursiv într-unul monoton, pe alocuri extrem de plictisitor și irelevant. De la cap la coadă, am avut de-a face cu scene absolut fără sens, care nu au reprezentat interesul nimănui și nu aveau nicio noimă pentru desfășurarea acțiunii și ideea spre care s-au îndreptat lucrurile. Nu știu dacă Marklund a vrut doar să-și umple cartea și să o facă mai stufoasă, dar știu că, zău, ar fi putut fără probleme să renunțe la foarte multe.
„- Bineînțeles că există răutate, a adăugat Susanne. Acesta este unul dintre lucrurile care ne fac oameni, anume să deosebim binele de rău și ceea ce este corect de ceea ce este greșit.”
Pe de altă parte, vorbind despre personaje, pot spune că într-o măsură mi-au plăcut, dar în altă măsură nu am găsit decât o caracterizare superficială, vagă, nici măcar demonstrativă, încât toate păreau la fel, deși autoarea a încercat să investească anumite personaje cu trăsături specifice. Nu m-am putut implica în acțiune, nu am putut rezona cu ele și cu comportamentele autodistructive, vulcanice pe care le au. În ceea ce privește dialogul, o altă problemă - nenatural! Citeam și mă gândeam dacă cineva chiar ar reacționa așa și ar spune lucrurile acestea. Inadecvate logic pe alocuri, și nu cred că traducerea nu este cea care s-ar fi căzut să fie. O carte obositoare, care ar fi avut potențialul de a fi mult mai bună, dar care a cam scârțâit și nu m-a convins. Eu zic că trei steluțe sunt minimul pe care l-aș da, pentru că mai puțin de trei păstrez pentru acele cărți care chiar mă chinuie și mă scot din sărite. I-aș putea găsi și părți pozitive, fiindcă există, dar cu siguranță pălesc în fața celor negative care sunt mult, mult mai multe. Și care fac ca acest roman, Cerul Polar, să fie unul sec, fad, care nu te mișcă și nu te poartă nici măcar într-o poveste interesantă, la sfârșitul căreia să găsești luminița aceea - da, deci ce s-a întâmplat și cine este vinovatul?
„Tocmai astăzi aflase în acest mod ce se întâmplase cu ea: a fost zidită fără cap într-o fundație de pod.”
Recunosc, când am aflat care-i faza de fapt am fost destul de surprins. În schimb, dacă m-aș fi gândit mai bine, probabil mi-aș fi dat seama foarte rapid de cum stau lucrurile. Este vorba despre un indiciu cheie pe care autoarea îl dă la începutul cărții, pe care cel mai probabil mizează pentru a-și construi „motivul crimei” și pledoaria. Oricum, asta a fost partea care mi-a plăcut într-adevăr și pentru care mi-am zis că, într-o oarecare măsură, a meritat să mă chinui cu lectura și să înaintez în roman. Am uitat să menționez că am început această carte aseară, și am terminat-o undeva acum câteva ore. Prin urmare, totul este proaspăt în minte, dar în același timp totul lipsește din aceasta: n-am ce menționa, nu am de ce să mă agăț. Nu, n-a fost o lectură dintr-aia rapidă, care să te facă să dai pagină după pagină pentru a afla ce se întâmplă. Pur și simplu am citit-o rapid, chinuindu-mă, pentru că i-am oferit timp astfel încât să o pot termina până astăzi. Le mulțumesc dragilor mei colegi din cadrul Crime Club fiindcă îmi dau impulsul necesar de a termina cărțile și de a le citi la timp; fiindcă, de altfel, cred că n-aș fi terminat prea curând această carte.
„Pentru cele patru femei care împreună cu Sofia Hellsten formaseră odinioară clubul de carte intitulat «Cercul Polar», descoperirea din fundația podului a reprezentat o adevărată răsturnare de situație. S-a declanșat ceva în fiecare dintre ele și, cu toate că sentimentele au fost ascunse cu grijă timp de mai multe decenii, au sfâșiat vieți care poate niciodată nu au fost complete.”
O carte pe cât de ușor de citit, pe atât de obositoare și enervantă. O lectură care nu te surprinde, nu te prinde și nu te ține captiv acolo. Cercul Polar pare a fi începutul unei serii nu prea reușite, dar, cine știe, poate pe parcurs se vor mai ameliora lucrurile. Ah, da, încă un lucru pe care pur și simplu nu îl pot agrea: nu suport când un autor își face simțită vocea narativă într-o notă atât de intruzivă, de genul: „După cum știm (...)”, „Acest lucru este despre altă poveste” și altele de acest gen. Nu, nu, nu! Chiar nu îmi place deloc și simt că mă deconectează de la lectură (la care, de altfel, nu m-am conectat nici măcar o clipă). Dar, în fine, dacă m-am înhămat la trăsură, atunci să trag, și cu siguranță aș vrea să citesc și următorul volum din serie, pentru a-mi infirma sau certifica anumite lucruri. Nu știu dacă să vă recomand neapărat această carte, nu prea găsesc motive pentru care aș face-o. Dar, în aceeași măsură, știu că sunt persoane cărora le-a plăcut și care chiar s-au declarat mulțumiți de idee, acțiune și modul în care s-au desfășurat toate. Pe mine, unul, nu m-a convins sub niciun fel de aspect, și din aceste motive mă bucur că am terminat-o cu ea și că o pot așeza în bibliotecă, gândindu-mă că am dovedit-o și pe aceasta! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Liza Marklund, Cercul Polar, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

luni, 20 februarie 2023

Femeia albă pe bicicleta verde, de Monique Roffey - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: Litera Premium
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 512
Anul apariției: 2012
Traducere: Mirella Acsente

Monique Roffey s-a născut în Port of Spain, Trinidad, și a crescut în Anglia. În 2002 a publicat primul ei roman, Sun Dog, care s-a bucurat de apreciere din partea criticii și a publicului. De atunci, Roffey a lucrat ca director regional pentru Arvon Foundation (2002-2006) și a deținut postul de fellow al Royal Literary Fund la Universitățile Sussex și Chichester (2006-2009). În 2010, Femeia albă pe bicicleta verde (The White Woman on the Green Bicycle), al doilea roman al scriitoarei, a intrat pe lista scurtă de nominalizări la Premiul Orange, iar în 2011 a fost nominalizat la Premiul Encore, care se acordă celui mai bun al doilea roman al unui scriitor. De atunci, cartea a fost publicată în Statele Unite ale Americii, în Australia și în Europa. În iulie 2012 îi apare cel de-al treilea roman, Archipelago, lansat aproape în același timp în Marea Britanie, în Statele Unite și în Trinidad. Monique Roffey trăiește în nordul Londrei și își petrece cea mai mare parte a zilei în pijama, scriind, activitate pe care o vede mai degrabă ca pe un mod de viață decât ca pe un job.
„Noi doi supraviețuim din propria noastră glorie trecută.”
Când soții Sabine și George Harwood ajung din Anglia în Trinidad, la jumătatea anilor ’50, aduc cu ei doar câteva geamantane și bicicleta verde a lui Sabine, plănuind să nu rămână aici mai mult de trei ani. Dar luxurianta insulă caraibă îl vrăjește profund şi iremediabil pe George, în vreme ce soția lui se simte chinuită de căldură, izolată şi stânjenită de segregarea rasială. Singura mângâiere o reprezintă plimbările pe frumoasa ei bicicletă verde, care o duce pe Sabine în locuri unde n-ar fi vrut să ajungă. Dragostea pentru soțul ei o ține prizonieră pe insulă decenii la rând, până într-o zi, când George descoperă cu totul întâmplător cât de mari și de multe sunt secretele care și-au făcut loc între ei în toți acești ani. Copleșit de remușcări, simte o nevoie disperată de a-i dovedi soției iubirea pe care i-o poartă încă. Dar consecințele sunt tragice.
„- Păi, pe urmă vine dragostea. E posibil să-ți placă o mulțime de oameni. Dar inima e mică și pretențioasă; știe exact pe cine vrea. În ea nu e loc să iubești decât unul sau doi oameni într-o viață.”
Anul trecut, pe când așteptam cu nerăbdare postarea listei cu invitații FILIT 2022, mă întrebam cu ce autori mă voi întâlni. După ce s-a anunțat, printre mulți autori pe care i-am citit și îi știam, am observat și un nume pe care nu știam de unde să îl iau: Monique Roffey. Am stat și m-am gândit bine, îmi tot ziceam că îmi sună cunoscut. Apoi m-am dus acasă, m-am uitat în bibliotecă și am început să caut. Să caut și să tot caut până am văzut: Monique Roffey. Cartea? Femeia albă pe bicileta verde. Ah, deci asta era. Aveam certitudinea că am mai auzit de Roffy. Gândiți-vă că aveam această carte în bibliotecă de aproape 10 ani, de prin 2012, de când a apărut. Însă abia anul trecut am citit-o. Am citit-o pentru că am vrut să știu despre ce este înainte de a merge la întâlnirea cu autoarea. Și mă bucur că am citit-o și că am autograful lui Roffey, pentru că dincolo de cartea aceasta, dincolo de faptul că nu prea mi-a plăcut, am descoperit că Monique Roffey este un om tare, tare frumos, cu o inteligență aparte și o înțelepciune debordantă. Poate romanul acesta nu este cel mai bun, însă în 2022 a publicat The Mermaid of Black Conch, carte din care a și citit la eveniment - vreau să vă spun că m-a convins doar din câteva fragmente pe care le-a citit că este un roman pe care trebuie neapărat să îl am. Privitor la acest roman, chiar autoarea a afirmat că imaginea acestui cuplu - Sabine & George - este inspirată chiar din imaginea părinților ei, pe care întotdeauna i-a perceput drept cei mai frumoși oameni de pe pământ, cu o relație demnă de invidiat și admirat deopotrivă.
„Trinidadul avea propriile reguli. Am petrecut acele prime luni învățându-le repede.”
Romanul de față n-a fost tocmai pe gustul meu, dar e OK. Nu toate cărțile trebuie să ne dea pe spate, nu-i așa? Totuși, mi se pare ciudățel că a fost nominalizat la un așa prestigios precum Orange Prize for Fiction. În cartea aceasta, găsim o descriere intimă a căsniciei, o descriere care se întinde pe aproximativ 50 de ani, în Trinidadul postcolonial. Narat în registre temporale alternante, cu perspective alternante, se surprinde în același timp și portretul & identitatea unei societăți în schimbare, care în sfârșit își reconciliază trecutul și își îndreaptă privirea spre viitorul iminent. Povestea lui George și Sabine Harwood care, imediat ce se căsătoresc, decide să se mute în Trinidad. Chiar dacă Sabine este destul de reticentă, George este nevoit pentru că a semnat un contract de muncă pentru 3 ani. Inițial, șederea se vrea a fi pe termen scurt, dar Sabine nu poate scăpa de senzația că acești „coloniști englezi” nu sunt bineveniți în Trinidad. Treptat, ea își dă seama că George nu are nicio intenție de a se întoarce în Anglia, lăsându-se sedus de ideea bogăției, renumelui și importanței sociale, care în Anglia altfel sunt de neatins. Sabine se simte din ce în ce mai prinsă într-o colivie, într-o țară pe care nu ar putea-o considera ospitalieră, primitoare; chiar dacă își iubește soțul, este conștientă de faptul că acesta i-a trădat încrederea și nu se ține de cuvânt. Cartea urmărește evoluția căsniciei celor doi, în diferite circumstanțe sociale, din prisma a mai multor perspective diferite.
„- Doc, el citește cărți. Știe câte ceva. Natura vorbește mai tare ca filosofia. Fulgeru' anunță tunetu'. Hoțul își aruncă mantia în spate. Io-ți zic asta. Acu-i o mulțime dă fulgere. A apărut el. A venit să-și salveze copiii supărați ș-oprimați. A ven't să ne-ajute, ș-a aruncat acilea ancora. Peste tot, lumea binecuvântează numele eroului. Eric WIlliams. O să se ridice monomente-n numele lui.”
Povestea începe în anul 2006, când cei doi sunt septuagenari, și urmărește o cronologie descrescătoare. Astfel, suntem martori ai schimbării - atât a atitudinii lor unul față de celălalt, cât și atitudinii față de propriii copii, față de societatea din Trinidad, martori ai turbulențelor, lăcomiei și corupției politice, care par să reflecte însăși dinamica căsniciei, cuplului: George alege să îmbrățișeze lăcomia, căutând mereu alternative de a se îmbogăți, de a face bani, iar Sabine nu reușește să se acomodeze în noua casă și în noua țară, nu se simte în largul ei, nu este confortabilă, dar încearcă totuși să se adapteze spațiului, cu tot ce presupune acesta - oameni, întâmplări, politică, stil de viață diferit. Într-un fel, Femeia albă pe bicicleta verde are nuanțele unui roman politic, iar călătoriile emoționale ale personajelor reflectă deseori schimbările politice ale țării. Imaginile pe care Roffey le surprinde sunt foarte interesante, reușind să evoce o bogăție vizuală în care însăși frumusețea insulei pe care cei doi trăiesc devine un fel de personaj secundar care completează textura & culoarea narațiunii - Sabine este cea prin ochii căreia ne este relevată frumusețea naturală a insulei, completând astfel vocea narativă. Pentru ea, însăși aceste dealuri reprezintă o amenințare lascivă, deoarece George „le iubește”, ceea ce îl face să-și dorească și mai mult aici, în Trinidad, în pofida dorințelor și rugăminților lui Sabine.
„- E un drept câștigat prin naștere, răspunse Christobel. Oricine s-a născut aici e creol de un anumit fel, cu excepția celor de origine indiană. Ei au sosit aici cu toată cultura lor intactă. Ceilalți am fost cu toții aclimatizați. Ne-am pierdut limba maternă. Nimeni de aici nu vorbește spaniolă, franceză sau vreo limbă africană. Ici și colo, în locurile îndepărtate, mai există puțin patois francez. Am fost transformați din ceea ce eram (...). Peisajul, soarele. Temperatura. Căldura ne afectează pe toți în final, mai ales pe europeni. Am văzut atâția venind și plecând. Țânțarilor le place pielea albă. George, ție îți place aici?”
Femeia albă pe bicicleta verde spune povestea unui cuplu, reiterează portretul unui cuplu care încetul cu încetul, în ciuda dorințelor și pornirilor, încearcă să se adapteze unei țări și unei culturi în care se simt străini, nu neapărat bineveniți. Cei doi își înțeleg circumstanțele doar din perspectiva unor drepturi și privilegii presupuse - chiar dacă fiecare dintre ei răspunde diferit la condițiile schimbătoare. De altfel, percepțiile celor doi oferă o perspectivă viabilă asupra istoriei Trinidadului, după cum însăși Roffey a ținut să menționeze la evenimentul de întâlnire cu cititorii. În timp ce citeam romanul, am știut că citesc de fapt un fel de roman politic, un roman care relevă istoria țării din perspectiva cuplului format de Sabine și George. Cu toate acestea, a fost o lectură pe alocuri rece, care n-a reușit să mă miște exact cum mi-aș fi dorit. Monique Roffey a reușit să scrie un roman colorat, un roman efervescent, o operă panoramică prin intermediul căreia reușește să-și transmită viziunea asupra, într-un final, țării sale, asupra locului în care s-a născut, oferind o experiență bogată, o viziune efervescentă a lumii în care părinții ei a trecut. Înțelegând istoria lor, încercând „să o teoretizeze”, Monique Roffey ajunge să își înțeleagă propria-i viață; or, poate chiar asta încearcă. În orice caz, știu că abia aștept să citesc și cel mai recent roman al autoarei, și mă întristează că nu este apărut și la noi. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor, pe placul vostru!

Paradis, de Abdulrazak Gurnah - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: Clasici Litera
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2022
Număr de pagini: 336
Traducere: Andreea Năstase

Abdulrazak Gurnah s-a născut în anul 1948 și a fost profesor de limba engleză la Universitatea din Kent. Este autorul a zece romane: Memory of Departure (1987), Pilgrims Way (1988), Dottie (1990), Paradis (Paradise, 1994, finalist la Booker Prize și Whitbread Award), Admiring Silence (1996), Pe țărm (By the Sea, 2001, nominalizat la Booker Prize și finalist la Los Angeles Times Book Award), Abandon (Desertion, 2005, finalist la Commonwealth Writer's Prize), The Last Gift (2011), Gravel Heart (2017) și Vieți în derivă (Afterlives, 2020, finalist la Orwell Prize for Fiction și nominalizat la Walter Scott Prize). În anul 2021 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru abordarea fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților suspendați între culturi și continente”. Locuiește în Canterbury.
„(...) Tatăl se aplecă la nivelul lui și-i strânse mâna. Îi vorbi câteva minute, iar la sfârșit în ochi îi apărură lacrimi. După aceea, Yusuf nu-și putu aminti ce-i zisese, dar fără îndoială fusese vorba de Dumnezeu.”
Yusuf duce o viață liniștită cu familia sa într-un orășel din Africa de Est, iar când e înștiințat că urmează să plece departe de casă primește vestea senin. Nu-i trece prin minte să întrebe de ce trebuie să-l însoțească pe unchiul Aziz și de ce a fost organizată atât de rapid expediția; nu întreabă nici măcar când se va întoarce. Adevărul este că „unchiul“ e un negustor bogat și puternic, iar Yusuf i-a fost încredințat drept zălog pentru datoriile tatălui său. Paradis este o tapiserie complexă în care se întrețes mituri, vise și tradițiile biblică și coranică, povestea maturizării unui băiat într-o Africă măcinată de colonialism și violență.
„(...) Țânțarii roiau în jurul lor, cerând sânge cu tânguiri ascuțite. Dacă cearșafurile le alunecau de pe trupuri, țânțarii se adunau instantaneu să se bucure de festin. Yusuf visă că le putea vedea săbiile cu margini zimțate pătrunzându-i în carne.”
După ce am terminat de citit romanul lui Abdulrazak Gurnah, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2021, mi-am zis: „Dumnezeule, ce lectură”! Pentru că a fost o carte pur și simplu minunată, atât de minunată încât nu cred că aș putea surprinde într-o recenzie acest lucru. A fost o carte spectaculoasă, emoționantă și profundă prin tematica abordată; și, să fim serioși, pe cine nu ar emoționa o carte în care este vorba despre un copil slav? Într-o lume a comerțului cu caravane, Tanzania de astăzi, sud-estul Africii, o lume a negustorilor din diferite părți ale Indiei, Arabiei, Africii, sub dominația colonială germană, în care totul este tradițional - de la tragedie, până la ură și durere, risc și romantism, viață și dinamica lumii. Cu o culoare locală impresionantă prin care Gurnah reușește să redea atmosfera cărții - o atmosferă efervescentă, palpabilă, imediată -, romanul de față reușește să te poarte într-o călătorie minunată la capătul căreia te regăsești cu lacrimi în ochi, sperând la o viață mai bună pentru dragul de Yusuf, copilul devenit adult înainte de vreme, copilul pentru care viața înseamnă un singur lucru: a-și sluji „mai marii” și a asculta „de unchiul”.
„- Nu-i plăcut să te gândești că așa o să fie și în rai? întrebă șoptit Hamid pe fundalul sonor al apei învolburate. Cascade mai frumoase decât orice închipuire a noastră. Chiar mai frumoase decât asta de aici, dacă-ți vine să crezi, Yusuf. Știai că de acolo izvorăsc toate apele de pe pământ? Cele patru fluvii ale paradisului. Curg în direcții diferite, spre miazănoape, spre miazăzi, spre răsărit și spre apus, împărțind grădina lui Dumnezeu în sferturi. Și e apă peste tot.”
Este primul meu contact cu laureatul Premiului Nobel, dar cu siguranță nu va fi ultimul. Am descoperit o proză extrem de bine gândită, emoționantă și profundă, în care se întrețes mai multe registre stilistice, mai multe teme și „substraturi”: mitologie, religie, tradiție biblică & coranică, într-o poveste care îl are în centru Yusuf (nume cu semnificație biblică?!), într-un roman curios și surprinzător, complex și complet aș putea spune. Prietena lui Yusuf cu Khalil m-a emoționat profund, dar m-a șocat și mai mult ce se întâmplă cu Yusuf pe măsură ce crește și se transformă într-un băiat atrăgător atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Și într-un grup în care sunt doar bărbați, oare ce se poate întâmpla? Întâlnindu-se cu oameni bizari, dar și oameni minunați, fizicul lui Yusuf începe să devină un blestem și o binecuvântare în același timp. O poveste bogată, efervescentă, dar în care pulsează o amenințare deși absentă, silențioasă, deosebit de vibrantă și violentă: europenii. Nu am putut să nu simt și eu acest lucru, pe măsură ce Yusuf continua să crească și să învețe despre oameni, locuri, despre clase sociale și coexistența mai multor religii, existența mai multor „zei” cărora să te supui. 
„- Nu vrea să te audă, bwana tajiri, explică în grabă Nyundo, străduindu-se să țină pasul cu șuvoiul de vorbe ce ieșea din gura lui Chatu. Zice: N-o să așteptăm până când ne luați în robie și ne înghițiți lumea. Când cei asemenea vouă au venit prima oară în ținuturile astea, erau flămânzi și goi, i-am hrănit. Unii erau bolnavi, și noi le-am purtat de grijă până ce s-au înzdrăvenit. Apoi ne-ați spus minciuni și ne-ați păcălit. Astea-s cuvintele lui! Ascultați-l cum vorbește! Cine spune minciuni acuma? Zice: Credeți că suntem niște dobitoace care ar trebui să accepte la nesfârșit un asemenea tratament? Toate bunurile pe care le-ați adus cu voi ne aparțin, deoarece tot ce produce pământul ăsta e al nostru. Deci, vi le luăm. Asta a zis.”
O poveste de viață, o poveste despre inițiere, care relevă cum arăta viața personajului principal Yusuf, vândut de către familia sa, în Tanzania natală de la începutul secolului al XX-lea. Comerciantul bogat, musulman, devine însuși „Domnul” lui Yusuf, iar acesta este încredințat că trebuie să facă tot ce i se spune, trebuie să i se supună. De-a lungul cărții, aflăm lucruri foarte interesante despre diferite practici și tradiții musulmane, despre dogme dezbătute, superstiții încă crezute. Este o carte a poveștilor, în care bogăția orală se face resimțită din gurile personajelor mai mult sau mai puțin importante, cu povești despre locuri și tradiții, obiceiuri magice, efervescente, în care fiecare își dă frâu liber imaginației în jurul focului, la adunările din fiecare seară. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial (scris cu litere mici, pentru că denumirea niciunui război nu ar merita scrisă cu literă mare), Yusuf încearcă să se adapteze într-o lume în care însăși coordonatele au fost distruse: se simte pierdut în derivă, într-o lume crudă, nedreaptă, ambiguă, deși romanului Paradis nu cred că i s-ar putea atribui o valență a criticii politice - sub nicio formă. Este un roman despre lumea unui copil, Yusuf, și despre modul în care acesta o percepe, modul în care poate încearcă să o înfrunte, să facă pace cu aceasta.
„ - (...) Când oamenii ăștia spun «ești al meu», «îmi aparții», e precum căderea ploii sau apusul soarelui la sfârșitul zilei. A doua zi soarele o ă răsară iar, indiferent dacă le place sau nu. La fel și cu libertatea. Pot să te închidă, să te lege cu lanțuri, să-și bată joc de toate micile tale dorințe, dar libertatea nu e ceva ce poate fi luat. Când termină cu tine, sunt la fel de departe de a te poseda ca în ziua în care te-ai născut. Mă înțelegi? Asta e munca ce mi-a fost hărăzit s-o fac, ce poate să-mi ofere cineva ca să fiu mai liber de atât?”
Titlul romanului meste unul idilic. Nicidecum un paradis, pe cât o lume crudă și periculoasă în care se întâmplă ravagii, prevalând asupra moralității și elementului istoric al întâmplărilor. Romanul lui Abdulrazak Gurnah te poate șoca, te poate enerva, căpătând valențe tragice din prisma a ceea ce se întâmplă cu Yusuf, băiatul care pur și simplu vrea să trăiască mai bine, vrea „mai mult”, să își găsească un loc al său în această lume care se prăbușește în jur. Cu un final destul de neașteptat, cu descrieri detaliate și precise, într-un ritm relaxat și cadențat, armonios, cu o eleganță aparte, Abdulrazak Gurnah a scris un roman frumos, atmosferic, colorat, pe care îl citești în tihnă și care te bucură, în aceeași măsură în care te întristează și îți dă de gândit. O călătorie în inima sălbatică a Africii, povestea unui copil vândut drept sclav, care la sfârșitul cărții cu siguranță nu mai este același: o călătorie de formare, inițiere, în care băiatul se transformă în bărbat, de-a lungul unor experiențe care își vor lăsa amprenta asupra devenirii & formării sale. Așadar, un roman pe care îl recomand cu multă încredere tuturor care vor să aibă parte de o lectură profundă, tulburătoare, în inima omului & naturii.

duminică, 19 februarie 2023

Promisiunea, de Damon Galgut - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: Clasici Litera
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2022
Traducere: Mariana Piroteală

Promisiunea schițează destrămarea violentă a unei familii sud-africane albe, proprietara unei ferme de lângă Pretoria. Pe patul de moarte, Rachel Swart îi cere soțului ei să-i promită că, după ce i-a slujit ani la rând cu credință, Salome, servitoarea de culoare a familiei, va avea casa ei, pământul ei... Și totuși, un deceniu după altul, promisiunea rămâne neîndeplinită, ba mai mult, constituie un factor de tensiune majoră în sânul familiei, mai ales între copiii lui Rachel: Anton, băiatul destinat unui viitor de aur care suferă pentru că nu și-a atins nici pe departe potențialul; Astrid, a cărei putere constă în frumusețea ei; și mezina, Amor, a cărei viață e modelată de un sentiment nebulos de vinovăție. Reuniți de patru înmormântări în decursul a treizeci de ani, tot mai puținii membri ai familiei Swart reflectă atmosfera țării lor, fiind animați de resentimente, de senzația înnoirii și, în cele din urmă, de speranță. La finalul lecturii acestei epopei ce se desfășoară pe fundalul mersului neabătut al istoriei, cititorii se vor regăsi fără îndoială transfigurați.
„(...) se simte contopit emoțional cu compatriotul său negru, i se pare că sunt egali în fața lui Dumnezeu, deși ar trebui să stea mereu pe banchete diferite în mașină. Așa a lăsat Dumnezeu, la fel cum a lăsat ca Rachel să moartă în ceasul în care a murit și să i se umple casa de cei care o plâng, este vrerea Lui (...).”
Un roman ca o rană. O rană profundă. O rană care se infectează, supurează, clocește, infectează. Un roman pe care îl porți în inimă mult, mult timp după ce l-ai terminat - sau, mai bine zis, după ce el „te-a terminat pe tine” (pleonasmul este voit și își propune nu-știu-ce-își-propune dar vreau să zic că eu am fost victima cărții, nu cartea a fost victima faptului că a fost citită). Sincer, chiar cred că Galgut a meritat cu înverșunare Booker Prize-ul din 2021, și nu știu care au fost celelalte cărți de pe lista scurtă, însă chiar este o carte căreia nu-i găsesc cusur. Un splendid roman, extrem de bine scris, care ne aduce în vizor o familie disfuncțională, cu o acțiune plasată în anii imediat dinainte și imediat de după instaurarea Apartheidului. Romanul urmărește viața de familie - soarta membrilor de-a lungul timpului, după o întâmplare care într-un mod absolut firesc le zdruncină viețile: dar totul „se macină” din cauza faptului că Maine, soțul lui Rachel, amână an de an să-i împlinească „promisiunea”: aceea de a-i oferi lui Salome - menajera de culoare care a lucrat pentru familie timp de mai mulți ani, servind-o cu credință - actele de proprietate asupra casei. Dar, bineînțeles, promisiunile nu sunt uneori decât vorbe aruncate în vânt, raze de soare care sfârșesc pe răceala cronică a pământului de iarnă...
„Acum e atentă la posibilitatea schimbării, dar nimic altceva nu mai pare altfel. Nici poarta, nici drumul cu pietriș, nici vârful koppie-ului, marcat de copacul negru, contorsionat, care îți atrage imediat privirea. Ei bine, acesta este un loc la care te-ai întors, în gând și în vis, cât erai plecată.”
Membrii familiei, preocupați de propriile vieți, de propriile drame, uită de această promisiune, și mai mult decât atât, promisiunea chiar iscă și naște tensiuni între membrii familiei. Dintre aceștia, doar fiica cea mai tânără, Amor, care a fost martoră la momentul morții mamei sale, implicit a promisiunii, ține să le reamintească insistent faptul că promisiunea trebuie onorată. Sincer, cred că acest roman are o profunzime mult mai intensă, mult mai „adâncă” decât cea pe care am perceput-o eu, vorbind despre termenul de „moștenire” într-un registru metaforic, despre „promisiune” într-un registru poate chiar de ordin politic. Totuși, cred că romanul în sine, dincolo de faptul că este impresionant prin narațiune, prin stilul autorului (care este, după părerea mea, neașteptat de fluid), surprinde în primul rând prin măiestria cu care sunt împletite diferitele perspective și vieți, navigând cu repeziciune prin diferite scene, diferite „minți” și puncte de vedere. Lucru care te-ar putea ușor dezorienta, deoarece tranzițiile de (de)focalizare se fac foarte rapid încât uneori ești nevoit să urmărești cu foarte mare atenție ceea ce citești, și doar un gând fugitiv te-ar putea „deconecta de la lectură”.
„- Ce s-a schimbat, Amor? Nu crengile negre sau pietrele, nici peisajul, în mare. Nu, tu te-ai schimbat, ochii cu care privești. Nimic din toate astea nu mai pare ca pe vremuri, proporțiile sau groaza. Priveliștea impresionantă este destul de banală, de fapt. Un loc și atât. Un loc în care ți s-a întâmplat ceva. Și unul din care ar trebui să pleci curând...”
Totuși, odată ce te obișnuiești, lectura devine pur și simplu hipnotizantă (pentru scurt timp, mi-a venit să zic că „mesmerizantă”, și nu știu de ce termenul acesta parcă se potrivește mai bine; poate pentru că „hipnotizant” mă duce cu vântul că ar fi vorba de o acțiune involuntară, care implicit ar putea implica și deprecieri, pe când „mesmerizant” este ceva ce te vrăjește, îți mișcă sufletul, îți place). Dacă te lași prins de stilul lui Galgut, în acest flux fluid al timpului, dacă te lași convins de limbajul său poetic, de personajele de o forță literară incontestabilă, de poveste, acțiune, emoții, cu siguranță nu ai cum să nu consideri Promisiunea o adevărată capodoperă literară, un roman puternic, atât de luminos și în același timp atât de întunecat, atât de duios și în același timp atât de violent. Nu poți să nu apreciezi viziunea lui Galgut asupra familiei Steward, care pare să devină un fel de metaforă a însăși societății disfuncționale, g-r-e-ș-i-t-e, a unui loc sub soare în care razele nu au cum să mângâie, nu au cum să aducă căldură, să mângâie și să ofere pace. Prin intermediul cărții sale, ajungem să înțelegem, poate câtuși de puțin, adevărata criză dintr-o țară în care segregarea „legalizată” poate că a luat sfârșit, însă această dihotomie tragică dintre oameni rămâne evidentă. 
„- Ce ți s-a întâmplat?
- Viața. Asta mi s-a întâmplat.”
O lectură incontestabilă, perfectă aș putea spune. Nu sunt eu cel mai pretențios cititor, dar sunt sigur că Damon Galgut chiar a scris o carte pe placul „pretențioșilor”. Este o carte scrisă foarte priceput, cu un talent pe care nu ai cum să îl negi. O carte care îți atinge sufletul și îți dă de gândit, cu o intrigă bine pusă la punct și dezvoltată corespunzător. Nu este cea mai dinamică lectură, asta-i clar, dar poate nici nu s-a vrut de fapt acest lucru. Este un roman „de stare”, dar în același timp un roman care spune multe și în care se întâmplă multe. Un roman care te mângâie și pe care, după ce l-ai dat gata, nu-l poți uita prea ușor. Este de o forță literară cum rar mi-a fost dat să văd, și poate este printre singurele dăți în care pot spune că sunt de acord cu exegeza - un roman care chiar a meritat premiat cu Booker Prize. De la prima până la ultima pagină, Promisiunea lui Galgut a fost cea a unei lecturi memorabile: exact așa cum, de fapt, și este - o lectură pe care o porți în suflet și asupra căreia periodic revii, pentru a reciti fragmente, pentru a o strânge în brațe, pentru a-i mulțumi! Și atât am avut de spus! Să aveți parte doar de lecturi frumoase, pe placul vostru!

Patru regine moarte, de Astrid Scholte - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: CorinTeens
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 448
Anul apariției: 2022
Traducere: Karla Dedu-Fotescu

Astrid Scholte a știut de la o vârstă foarte fragedă că vrea să fie înconjurată numai de lucru fantastice. A petrecut ultimii zece ani lucrând în domeniul cinematografiei și animației, dar și în televiziune, ca artist și manager. Momentele de vârf ale carierei sale includ contribuția la peliculele Avatar a lui James Cameron, Aventurile lui Tintin a lui Steven Spielberg și Happy Feet 2: Mumble dansează din nou a lui George Miller. Este o scriitoare care se bazează mult pe vizual, țelul ei fiind să surprindă și să redea exact imaginile vii care-i rulează ca niște filme în minte. Când nu scrie, pictează personajele fictive preferate și le face toate poftele stăpânilor ei blănoși, Lilo și Mickey. O puteți vizita la astridscholte.com.
„Națiunea divizată a Quadarei era un ecosistem, fiecare sector având propriul rol. Archia asigura recoltele și resursele naturale; Eonia dezvolta medicina și tehnologia; Ludia asigura arta, moda și divertismentul, iar Toria aranja importurile și exporturile între sectoare. Iar Codul Reginelor susținea sistemul.”
Keralie Corrington are 17 ani și poate părea inofensivă, însă, de fapt, este una dintre cele mai abile hoațe din Quadara și o mincinoasă redutabilă. Pe de altă parte, Varin este un cetățean onest din Eonia, cea mai dezvoltată regiune a Quadarei. Acesta intră în conflict cu Keralie atunci când tânăra îi fură un pachet, punându-i viața în pericol. Când băiatul încearcă să-și recupereze bunurile, el și Keralie se trezesc implicați într-o conspirație care va duce la uciderea celor patru regine ale Quadarei. Rămași fără opțiuni și nevoiți să fugă de fostul angajator al lui Keralie, tinerii se hotărăsc să-și unească forțele din dorința de-a descoperi cine le-a omorât pe suverane și de a-și salva totodată și propriile vieți. Când parteneriatul lor, inițial marcat de temeri și șovăieli, începe să se transforme într-o firavă poveste de dragoste, cei doi trebuie să cadă la pace cu tainele întunecate ale trecutului, în speranța unui viitor împreună, care, cu doar câteva zile în urmă, părea imposibil. Dar, înainte de toate, trebuie să rămână în viață și să descâlcească misterul din spatele morții celor patru regine ale țării. Un murder mystery alert și captivant, în care planurile făcute de personaje se bat cap în cap și au consecințe letale, romanul Patru regine moarte anunță apariția unui nou și interesant talent în literatura pentru tineri.
„- Să ai ceva, chiar și să fi avut în trecut, e mai bine decât să nu ai nimic.
- Ș icrezi că amintirile sunt suficiente ca să ne susțină? a întrebat. Prin întuneric?”
Să fiu surprins că mi-a plăcut așa mult? Neh! Să fiu surprins că n-am mai putut s-o las din mână din momentul în care m-am apucat de ea? Neh! Să fiu surprins că i-am dat 5 steluțe, deși e o carte fantasy și eu și fantasy-ul nu prea facem „casă bună”? Neh! Pe bune, chiar a fost o lectură neașteptat de bună și chiar extrem de tensionată, pentru că efectiv nu mai aveam răbdare să descopăr care este faza și cine este cel (sau cea) responsabil(ă) de moartea pe capete a reginelor. Și mai ales de ce! Cu alte cuvinte, eu cred că această carte poate fi citită și ca un fel de thriller fantasy destul de tensionat, cu un mister foarte bine dezvoltat și pus la punct de către Scholte. De personaje nici nu mai zic, fiindcă mi-a plăcut la maximum de Keralie. Bineînțeles, mi-a plăcut și universul magic în care se desfășoară totul, și parcă într-un fel m-a dus cu gândul la un roman distopic în care totul este împărțit pe districte, iar oamenii sunt într-un fel axați pe un anumit tip de activitate și trăiesc din asta. Cam aceasta ar fi ideea și în cartea lui Astrid Scholte, în care fiecare regină domnește asupra unui anumit „pământ”, și poate nu se înțeleg ele neapărat prea bine, dar cu siguranță fiecare are ceva de ascuns, fiecare are ceva de tăinuit!
„- Aceasta nu e o vendetă împotriva reginei Iris, ci - și-a dres glasul -, cred, un plan de a scăpa Quadara de toate reginele ei.”
Însă lucrurile încep să o ia razna în momentul în care acestea încep să fie asasinate. Încetul cu încetul, viața fiecăreia este pusă în pericol, și niciuna n-are să scape. Cine este responsabil de toate acestea și, mai ales, care este motivul pentru care reginele cad pe capete? Aici intervine Keralie, care se trezește deodată în această conspirație bizară, în această luptă întunecată și periculoasă în care nu s-a vrut vreodată a fi pusă, dar pe care acum este nevoită să o oprească. Încetul cu încetul, Astrid Scholte creează o premisă complexă, o acțiune foarte faină și tensionată, dinamică, de nici nu îți dai seama cum trec paginile, cum se întâmplă lucrurile și cum, în cele din urmă, ajungi la sfârșitul cărții și îți zici că, zău, chiar asta chiar a fost bună! Și a fost, recunosc, deși nu-s neapărat fan al genului, însă am reușit să găsesc în lectură foarte multe lucruri care m-au convins și mi-au fost pe plac: înainte de toate, acțiunea, iar apoi modul în care s-a conturat totul, intriga & desfășurarea acțiunii, personajele și tensiunea aceea bizară, neașteptatul, și parcă prindeai drag de reginele astea și voiai să fie salvate la timp, să nu se întâmple ceea ce Keralie a văzut că o să se întâmple...
„Acum mă puteam plimba prin palat fără să las în urmă o dâră de sânge, pentru că cine știe cine ar fi urmărit-o.”
Patru regine moarte este un roman care te prinde de la bun început și te ține captiv pe întreg parcursul lecturii. De altfel, și lectura este una foarte lejeră, rapidă, fiindcă îți este ușor să urmărești firul epic, iar Scholte s-a asigurat de faptul că-i oferă cititorului o doză de suspans la fiecare capitol. Chiar muream de curiozitate să văd cine este vinovatul, care este motivul, și mai ales ce o să se aleagă de Keralie care ajunge în niște circumstanțe destul de neplăcute și periculoase. Mi-a plăcut mult și povestea de dragoste din carte, care bineînțeles că era de nelipsit, dar care mi s-a părut că îi dă cărții o anumită esență, un anumit aer binevenit. N-a picat ca din pom, ci a fost și o poveste de dragoste ceva mai efervescentă, care a făcut casă bună cu restul acțiunii. De asemenea, au mai existat în carte și niște povești de dragoste mai puțin importante, dar la fel de frumoase, poate, și la fel de intense, chiar dacă n-au fost punctul de interes al autoarei. Iar la sfârșit, ei bine, când afli de fapt care-i toată faza, nu-ți spui decât că a meritat așteptarea, pentru că fiecare pare să se-așeze acum la locul său, exact așa cum trebuie!
„Nu trebuia să mai existe niciun fel de comunicare până când fapta nu era săvârșită. Până când erau moarte.
Toate.”
Chiar mi-a plăcut foarte mult cartea - și pe mine m-a surprins acest lucru -, fiind o lectură rapidă, ușoară și deosebit de plăcută, și pe-alocuri o lectură tensionată, misterioasă, plină de dinamică și acțiune. Nu spun că nu mă așteptam să-mi placă, ci spun doar că nu am avut așteptări. Pur și simplu am vrut să o citesc pentru că simțeam nevoia să citesc ceva fantasy (i-auzi?! și totuși zic că nu prea mă înțeleg cu acest gen?!), ceva care să-mi ofere o doză superbă & efervescentă de imaginație, pentru a mă minuna încă o dată de cât de multe este capabil creierul omului. Și uite, domle, că am primit un mistery deosebit de bun, în condițiile în care nu mă așteptam deloc la așa ceva. Dacă sunteți fani ai genului și vreți să citiți un fantasy bine dozat, cu tentă de mistery & thriller, atunci cu siguranță romanul lui Astrid Scholte este pentru voi - dinamic, tensionat, extrem de rapid, cu o poveste foarte bine dezvoltată și mai ales personaje & intrigi pe care nu ai cum să nu le iubești. Chiar vi-l recomand cu mare căldură! Să aveți parte de lecturi cât mai plăcute și pe placul vostru!