Titluri noi de la Editura RAO

 

Frica nu există de Laura Kneidl (Nu mi-e frică, #2)

După ce a încercat să evite întâlnirea față în față cu trecutul dureros, Sage descoperă, alături de Luca, puterea vindecătoare a iubirii adevărate. Va putea, însă, să își înfrunte agresorul, pentru a începe un nou capitol, în care frica nu există? Volumul Frica nu există este o adevărată furtună de emoții și sfârșitul unui coșmar, la capătul căruia Sage va afla că adevărul, curajul și iubirea sunt singurele arme împotriva fricii de trecut. 

Un puzzle de sticlă de Blue Jeans (Fata invizibilă, #2)

După explozia din stația de metrou, Julia nu mai este la fel. Lucrurile s-au schimbat și pentru Emilio. Tânărul cu părul albastru este plin de îndoieli cu privire la viitorul său imediat. Vanesa, la rândul ei, a fost cea mai afectată din grup de explozie. În prima zi de marți a lunii ianuarie a noului an, Julia primește un apel tulburător și neașteptat. Hugo Velero, unul dintre colegii de cameră ai lui Iván Pardo, o asigură că băiatul cu piercing în sprâncene a dispărut. La început, tânăra crede că este o glumă. Dar, întâmplător, bunica ei Pilar, o septuagenară drăgălașă și curioasă, locuiește lângă clădirea în care fusese văzut ultima oară tânărul. Julia decide să petreacă câteva zile cu bunica ei în oraș pentru a se regăsi. O dispariție ciudată, o crimă misterioasă în care toată lumea pare suspectă și un puzzle de cristal de rezolvat, toate apar în calea fetei cumemorie prodigioasă. Îi va zâmbi norocul de data asta? 

Dincolo de aparențe de Lina Areklew 

În copilărie, Fredrik Fröding a supraviețuit unuia dintre cele mai grave dezastre care au implicat un feribot, din Europa. Tragedia îl bântuie, iar zeci de ani mai târziu, Fredrik continuă să spere că și fratele său, Niklas, a supraviețuit. Acest gând obsesiv îl costă cariera în poliție, iar neobosita căutare de răspunsuri îl conduce din Stockholm în insula Ulvön. În nordul îndepărtat al coastelor Suediei, comunitatea insulară este redusă, dar susținută de o industrie turistică înfloritoare. Aici s-a retras și detectivul Sofia Hjortén după ce din viața ei personală n-a mai rămas nimic. Când un bărbat este ucis la hotelul local, ea adună dovezi și este șocată să-l vadă în zonă pe Fredrik: abandonarea academiei de poliție însemnase și sfârșitul scurtei lor legături intime. 

Groapa marianelor de Jasmin Schreiber 

Paula nu are nevoie de prea multe ca să trăiască: de un apartament modest, câțiva bani de mâncare și de frățiorul ei Tim, pe care îl iubește mai mult decât orice pe lume. Însă un accident teribil o aruncă într-o depresie profundă. După un timp, întâlnirea cu Helmut, un bătrân ciudat, îi reînvie dorința de a trăi. Călătoria lor aventuroasă reprezintă pentru fiecare dintre ei o reîntoarcere la sine. O poveste copleșitoare, cu multă încărcătură emoțională, dar care uneori te face să zâmbești. O carte ușor de citit, în care mitul Groapei Marianelor pare să fie distrus de un personaj care este capabil să se salveze din problemele vieții. Firul acțiunii trezește multă empatie. 

Titluri noi de la Editura RAO

 

Marele Secret. Dezastrul secretizat din Al Doilea Război Mondial, care a lansat lupta împotriva cancerului de Jennet Conant 

Câteodată, chiar și dintr‑o întâmplare funestă poate răsări o lumină pentru viitorul omenirii. Așa a fost și cazul îngrozitorului bombardament de la Bari, din 1943, în urma căruia s‑a putut ajunge la descoperirea chimioterapiei, în pofida oamenilor politici ai vremurilor. Acest drum lung, sinuos și plin de obstacole este reflectat în paginile cărții Marele secret, unde pasiunea, devotamentul și corectitudinea oamenilor de știință au făcut ca în lume să licărească speranța. Având la bază cercetări extrem de detaliate, Marele secret este o pagină de istorie scrisă remarcabil, ce relatează modul în care o tragedie cumplită a reprezentat impulsul creator pentru o valoroasă cucerire medicală. 

Ceasornicarul din Dachau de Carly Schabowski 

Ceasornicarul din Dachau este un roman despre regăsirea bunătății, loialității, prieteniei și dragostei în unul dintre cele mai îngrozitoare și crude locuri: un lagăr de concentrare nazist. Această poveste este sfâșietoare și greu de citit, în anumite momente, fără lacrimi în ochi. O lectură pasionantă încă de la prima pagină. Unele detalii sunt atât de îngrozitoare, încât impun o pauză de lectură, pentru reflecție și reculegere. Și totuși, tot ceea ce este descris în această poveste s-a întâmplat, din nefericire, în realitate. Cheia sunt personajele și caracterul lor. În ciuda momentelor dificile prin care trec, protagoniștii manifestă blândețe și compasiune. Modul în care percep realitatea doi prizonieri ai unui lagăr de concentrare și fiul unui torționar, dar mai ales faptul că, neașteptat, cei trei devin prieteni, este de fapt o pilduitoare lecție de toleranță. Moartea personajului principal cu doar câteva ore înainte de eliberare sporește caracterul tragic și provoacă o justificată revoltă.

Achiziția (Clubul Miles High, #2), de TL Swan - Recenzie

=

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 538

Anul apariției: 2022

Traducere: Maria Adam

Psiholog într-o altă viață, TL Swan este acum cu adevărat dependentă de fiorul scrisului și nu mai concepe să trăiască fără a se dedica literaturii. Țelul ei este să aducă în fața cititorilor povești de dragoste pline de pasiune și neprevăzut. Adoră ciocolata, să bea cafea și să mănânce prăjituri. Locuiește la Sydney, împreună cu soțul ei, cei trei copii ai lor și o mulțime de animale de companie teribil de răsfățate. O memorabilă noapte de pasiune se încăpățânează să nu rămână doar o amintire în această poveste de dragoste deopotrivă captivantă și scandaloasă imaginată de autoarea de bestsellere TL Swan. La Editura Corint, în colecția LedaBazaar, au apărut primele trei volume din seria Clubul Miles High: Escala (2022, traducere de către Maria Adam), Achiziția (2022, traducere de către Maria Adam) și Casanova (2023, traducere de către Maria Adam). 

„- Ești atât de sigur pe tine!

- Întotdeauna obțin ce vreau.

Îmi zâmbește lent și sexy.

- Și eu te vreau pe tine.”

Mda, știm cu toții de ce am citit această carte, nu? Of course că pentru scenele acelea și faptul că, uneori, mai avem nevoie și de lecturi de genul acesta, care să ne relaxeze și să ne facă să râdem și să ne bucurăm și tralala. Am citit și primul volum din serie, și cu siguranță îl voi citi și pe al treilea, care tocmai a apărut. Dacă este să fac o comparație, pot spune că acesta mi-a plăcut ceva mai mult, și chiar au fost numeroase momentele în care am râs și am fost prins de ce se întâmplă, voiam să aflu încotro se îndreaptă lucrurile și ce se va mai întâmpla între Tristan și Claire Anderson. Dap, chiar mi-a plăcut mult mai mult decât primul, și poate că mi s-a părut ceva mai real, ceva mai „probabil” și convingător. Nu știu, Tristan a avut ceva special care în ochii mei nu l-a făcut să pară un obsedat de sex & de puicuțe sexy și de putere și de control. A fost oarecum atipic, și cred că din acest motiv volumul de față a reușit să mă convingă mai mult decât primul. Și primul mi-a plăcut, să fie clar, doar că mi s-a părut ceva mai tras de păr, multe lucruri nefiind la locul lor. Oricum, primul volum l-am citit doar pentru că simțeam nevoia să citesc ceva ușor & light - așa cum s-a dovedit să fie. Dar uite-mă, deja, al doilea volum.

„- E frumos, dar curând o să vrea să se așeze la casa lui, iar eu nu sunt persoana aceea. Suntem în etape diferite ale vieții.”

O lectură relaxantă & simpatică, care mi-a fost necesară după cărți ceva mai solicitante din punct de vedere al necesității de concentrare și atenție. Cu alte cuvinte, o lectură pe care se recomandă s-o abordezi în anumite situații. Nu-s fan al cărților smut cu descrieri grafice ale scenelor de sex și altele de acest gen, în care protagoniștii cam asta fac în mare parte din paginile cărții. În schimb, trebuie să recunosc că-mi place imaginația jucăușă și efervescentă a autoarei, deși se poate observa un oarecare pattern când vine vorba de nebuniile pe care ăia doi le fac în dormitor (și nu numai). Totuși, este o carte care mi-a plăcut și pe care am citit-o foarte rapid, cred că în maximum 2 reprize. Am o prietenă foarte bună care sunt sigur că abia așteaptă să pună mâna pe volumul al treilea, fiindcă este înnebunită după toți frații, deși „Jameson rămâne preferatul ei”. Mă întreb oare de ce, dar ar avea nenumărate motive, bănuiesc, să îmi justifice de ce. Până acum, mie Tristan mi s-a părut mult mai interesant, și Claire de asemenea: ceva mai reală, ceva mai diferită, ca și cum chiar s-au angajat amândoi într-o frumoasă și pasională poveste de dragoste, din urma căreia nu au de câștigat doar sex și atât. Nu, ci mult mai mult!

„Mi se rupe inima într-un milion de bucăți și vreau să alerg după el, să-l implor să rămână.

Dar nu o fac, pentru că avea să plece oricum. Nu pot să-i ofer viața pe care și-o dorește.

Nu a fost niciodată al meu.

Bărbatul meu pentru totdeauna a murit.

Tristan Miles era doar împrumutat.”

Achiziția chiar mi-a stârnit numeroase hohote de râs - foarte multe scene m-au regăsit zâmbind și chiar râzând tare, mai ales cea în care Tristan se prezintă acasă la Claire, unde se-ntâlnește cu copiii acesteia, cu un cățel bizar și se-ntâmplă niște lucruri neașteptate. Dincolo de acestea, cred că și premisa cărții a reuști să fie una mult mai convingătoare - eliberarea durerii, găsirea iubirii, întemeierea unei familii alături un oamenii pe care îi iubești cu adevărat, și cum poți să te eliberezi de demonii interiori și să îți reconsideri, poate, coordonatele vieții atunci când întâlnești persoana potrivită. Tristan & Claire chiar fac un cuplu grozav, și mă bucur că romanul s-a terminat așa cum trebuia să se termine (evident, nici nu cred că este un spoiler faptul că, dincolo de tot ce se întâmplă, cei doi reușesc să se întâmple; ar fi fost bizar și destul de nepotrivit pentru TL Swan să abordeze un scenariu negativ în care Tristan nu mai are parte de Claire și Claire nu mai are parte de Tristan). Ah, am uitat să menționez - dacă vă interesează, recenzia primului volum o găsiți AICI! 

„- Claire, iau decizii importamente în fiecare zi. Decizii care valorează milioane de dolari. Nu sunt neserios, nici nu mi se distrage atenția ușor. Am fost cu multe femei, iar relația cu tine - asta nu pleacă nicăieri. Nu face decât să devină mai puternică. Eu, unul, știu ce vreau.

Mă uit în ochii lui.

- Ce anume?

- Te vreau pe tine, Claire! Din clipa în care am plecat din Paris, te-am dorit.”

 O carte pe care, părerea mea, o recomand oricui. Singura „variabilă” de luat în considerare ar fi vârsta, dar, în fine, aici n-aș vrea să mai menționez ceva. Fiecare citește ce vrea și ce-i place, ca să nu apară sub nicio formă niciun fel de discuție. Este o carte amuzantă, o carte pe alocuri emoționantă, o poveste de dragoste presărată cu mult sex & foarte mult sex. Dar, în cele din urmă, este o lectură ușoară, care reușește să te prindă și să te poarte într-o poveste efervescentă, colorată, incendiară, iar ceea ce începe drept o poveste a „doi dușmani de moarte”, rapid se transformă într-un „show incendiar” din care, vorba aia, mai scapă cine poate. Abia aștept să citesc și al treilea volum al seriei, sunt foarte curios ce ne-a mai pregătit TL Swan de data aceasta și încotro și-a dus lucrurile. Dacă, în schimb, regăsesc aceleași pattern-uri despre care vorbeam mai sus, s-ar putea să nu mai fiu la fel de drăguț cu rating-ul; deși, trebuie să recunoaștem, toate cărțile autoarei au rating-uri imense pe Goodreads. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Delta lui Venus, de Anaïs Nin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Alina Purcaru

Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross – 1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„Sexul își pierde toate puterile și toată magia când devine explicit, monoton, exagerat, când devine o obsesie mecanicistă. Devine plictisitor. Ne-ai învățat mai multe decât oricine altcineva despre cât e de rău să nu-l împletești cu emoție, foame, dorință, poftă, toane, capricii, legături personale, relații mai profunde care-i schimbă nuanțele, aroma, ritmurile, intensitățile.”

Un misterios colecționar de cărți i-a oferit lui Henry Miller o sută de dolari pe lună ca să scrie povestiri erotice. Miller a acceptat cu entuziasm, dar curând a abandonat ideea și i-a sugerat lui Anaïs Nin să continue ea. Astfel au apărut prozele reunite în volumul Delta lui Venus, care se numără astăzi printre cele mai de succes creații ale literaturii erotice, ecranizat în 1995 de Zalman King sub același titlu. Cititorul care pășește în lumea îmbibată de erotism a lui Anaïs Nin trebuie să lase prejudecățile la intrare: autoarea încearcă să deschidă acea cutie a Pandorei care este sexualitatea feminină, înfățișând-o sub măști felurite, însă fără tușe clinice sau pudibonderii suspecte. Prostituate, voyeuri, frigide, lesbiene, hermafrodiți, artiști, femei îndrăgostite, bărbați de o virilitate uluitoare – universul lui Anaïs Nin funcționează după legea instinctului ridicat la rang de artă.

„Nu găsești două corpuri cu aceeași textură a pielii, cu aceeași luminozitate și temperatură, cu aceleași umbre, cu aceleași mișcări; pentru că un amant, când e exaltat de dragoste adevărată, se împărtășește din tainele amorului cu care s-au hrănit atâtea secole. Ce vastitate, ce schimbări ale vârstei, câtă variațiuni între maturitate și inocență, perversitate și artă...”

15 povestiri erotice: s-o spunem pe șleau, acesta este erotism „la superlativ”. Maximul de erotism pe care, cred eu, un autor l-ar putea atinge. M-a intrigat foarte mult faptul că multe persoane consideră această carte drept „scârboasă”, „umilitoare”, „neplăcută”. Nu pot nega acest lucru și nici nu o voi face, pentru că, evident, depinde de gusturile fiecăruia. Evident că violul, pedofilia, umilința, batjocura, incestul sunt lucruri pe care nu că mulți dintre noi le percepem drept greșite & neplăcute, dar mulți dintre noi ar trebui să le perceapă astfel. Da, este scârbos, multe lucruri putând ușor părea neatrăgătoare la această carte. Însă eu cred că fundamental la această carte este faptul că Anaïs Nin - o autoare care pentru mine a spart tiparele, relevându-se în forme deosebit de senzuale, înțelepte și inteligente - în această carte depășește barierele genului, „îl neînțelege”, să spun așa. Scopul eroticii, după părerea mea, nu este acela de a excita & face hormonii s-o ia razna, ci despre a merge în locuri în care alt gen de scriere n-ar putea merge, despre a sparge tabuurile, a le depăși, a le da o formă, a le înțelege și a le lăsa așa cum au fost dintotdeauna: poate de neatins, într-o „tagmă” undeva la periferia literaturii „acceptate”, la limita de separație dintre pornografie și erotism. După părerea mea, volumul acestora de povestiri nu doar că a fost bun, dar a fost și deosebit de atent scris, îngrijit - așa cum de obicei Anaïs Nin scrie.

„Îl atingea ușor cu degetele, dar, dintr-odată, aceste degete delicate căpătau nerv, apăsau adânc în carne și-l răneau, ca și cum ar fi vrut să se convingă în acest fel violent că el exista cu adevărat.”

La fel ca orice alt tip de carte de ficțiune, și genul erotic ar trebui să presupună o expansiune a minții & viziunii cititorului. Dacă vorbim de cărți fantasy, science-fiction, thriller sau distopice, fiecare încearcă să evoce anumite situații, anumite genuri de personaje și întâmplări, pe care de obicei să le putem cât de cât contextualiza la realitatea noastră, chiar și în cele mai improbabile forme. Iar aici intervine, în cele din urmă, genul erotic, care s-ar putea să fie printre singurele genuri care examinează convenții sociale rând pe rând, lăsându-ne să avem acces la aceste tabuuri - chiar dacă neplăcute -, pentru a vedea ce se întâmplă atunci când au loc, respectiv ce se întâmplă atunci când nu au loc. De altfel, am mai observat un lucru în timp ce citeam (nu, nu m-a dezgustat nimic, fiindcă am citit această carte cu o altă idee, și anume aceea că scriitura lui Anaïs Nin întotdeauna mi s-a părut specială): ideea aceasta de a te deschide unor astfel de experiențe, de a le da undă verde, cred că se dorește mai degrabă a fi, din prisma povestirilor lui Anaïs Nin, tulburătoare și provocatoare, decât excitantă. Nu cred că Anaïs Nin a scris această carte pentru a-și „concretiza” niște fetișuri sau înclinații de natură sexuală, ci pentru a le radiografia, pentru a le da anumite conotații poate chiar viabile.

„Spre ce-și putea îndrepta Miguel dorințele? Spre băieți, spre băieți pentru că erau lipsiți de deschizătura lacomă, spre băieți pentru că aveau sex ca al lui, un sex care nu-l speria, spre băieți pentru că lor le putea satisface dorințele. 

Așa se face că, exact în seara în care Elena și-a simțit corpul săgetat de dorință și cuprins de fierbințeală, Miguel descoperise soluția intermediară, un băiat care-l ațâța fără să-i mai stârnească frica, îndoielile sau teama de tabu.”

Într-adevăr, povestirile sunt tulburătoare pe alocuri, violente, bizare, cu descrieri care îți creează anumite stări bizare. Este o lectură provocatoare, care te șochează - și, bănuiesc, poate Anaïs Nin chiar a vrut să șocheze cititorul, după cum de fapt i-a cerut și cel care a solicitat povestirile. „Să renunțe la poezie și metafore”, să-i ofere acțiuni crude, primitive, sex & dragoste, poate mai mult sex decât dragoste, personaje care sunt dominate de dorința aceasta de a oferi și primi plăcere. Erotica nu este neapărat sexy, sau nici nu trebuie să fie sexy, ci trebuie să fie bogată, senzuală, trebuie să aibă miros de iasomie, mirosul unei fântâni întregi pline cu trandafiri. Și, dacă e să mă refer la proza lui Anaïs Nin, cred că este dominată și definită de toate florile & cele mai frumos mirositoare dintre ele. Stilul în care scrie Anaïs Nin este, fără îndoială, unul dintre cele mai stilizate, un stil atent și gândit, un stil efervescent și plin de înțelesuri. Poate ce îi șochează pe cititori este faptul că Anaïs Nin aplică această „senzualitate nemiloasă” atât stilului ei de scriere, momentelor de dragoste & sex, cât și momentelor de violență, sadism, înjosire care apar în carte. Anaïs Nin provoacă reacții, controverse, împarte cititorii în tabere și în tagme - dar, în cele din urmă, cred că nimeni nu îi poate contesta intelectul & talentul.

„După ce au epuizat noutatea poveștilor erotice, au descoperit un alt tărâm: tărâmul geloziei, al fricii, al îndoielii, al furiei, al urii, al contrariilor, tărâmul luptei prin care ființele umane trec din când în când pentru a rupe legătura care le ține împreună.”

Anaïs Nin nu se va demoda niciodată, părerea mea, și mă bucur deosebit de mult că am descoperit o autoare care scrie atât de bine, atât de intens și plin de pasiune. Nu m-a deranjat nimic la această carte, chiar dacă nu este o carte grozavă, memorabilă. În schimb, este o lectură puternică, plină de forță, și totul se datorează în special intensității scenelor, descrierilor, trăirilor - când intri într-o astfel de lectură, cam trebuie să-ți dai jos haina pudorii, să renunți la presupuneri, contexte, ideologii dezordonate și altele de acest gen. În același timp, nu trebuie să te gândești la următorul cuvânt: „porno”. La excitație sau orice ar presupune ridicarea nivelului anumitor hormoni, pomparea sângelui spre anumite organe. Nu. Trebuie să te eliberezi de prejudicii, dar în niciun caz de romantism, senzualitate, excesul plăcerii. Nu ar trebui să avem concepții greșite, redimensionate sau „livrate” privitoare la activitățile sexuale, fie ele unele „eclectice” - știm cu toții ce-anume răspândesc anumite cărți, anumite genuri de filme, și ce idei implementează în mințile tinerilor; și nu spun că Delta lui Venus este o carte de educație sexuală, că, probabil, e cel mai departe de a fi așa ceva - în schimb, spun că este o carte care reiterează tabuuri sociale, care vorbește de ele, le-aduce în lumină și, în cele din urmă, permite cuiva să abordeze poate cele mai incomode aspecte ale „problemelor sexuale”.

Toți suntem malefici (Toți suntem malefici, #1), de Amanda Foody și C.L. Herman - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 3 din 5 steluțe

Anul apariției: 2022

Număr de pagini: 464

Traducere: Monica Șerban

Amanda Foody a considerat întotdeauna imaginația ca fiind cea mai bună încercare a noastră de a ne apropia de magie. Este autoare de bestsellere New York Times și USA Today, printre care se numără și dilogia Toți suntem malefici (Editura Corint, colecția LedaEdge, 2022, traducere de către Monica Șerban), precum și seriile Wilderlore și Jocul Umbrelor. O poți găsi pe Instagram la @amandafoody sau pe amandafoody.com. C.L. Herman a scris cărți fantasy și de atmosferă care au ajuns bestsellere New York Times și USA Today, printre care se numără atât dilogia Toți suntem malefici (Editura Corint, colecția LedaEdge, 2022, traducere de către Monica Șerban), cât și romanele The Devouring Grey și The Drowning Summer. În prezent, locuiește în Massachusetts împreună cu jumătatea sa și pisica lor. Află mai multe informații pe Instagram la @cl_herman sau accesând clherman.com.

„În mai puțin de două săptămâni, norii urmau să capete culoarea cărămizie a magiei înalte. Un giulgiu roșiatic se va așterne peste Ilvernath și turnirul va începe. Vălul Sângeriu se va lumina ușor ori de câte ori un campion va muri, iar când unul singur va rămâne în picioare, ziua și noaptea vor reveni la normal și vor șterge pur și simplu tot sângele.”

Jocurile Foamei... cu magie. Te-ai îndrăgostit de învingătorii Jocurilor Foamei. Acum, pregătește-te să-i întâlnești pe maleficii Vălului Sângeriu! Luna Sângerie răsare. Vălul Sângeriu cade. Începe turnirul! În fiecare generație, la răsăritul Lunii Sângerii, șapte familii din izolatul oraș Ilvernath numesc câte un campion pentru a concura într-un turnir în care se luptă pe viață și pe moarte. Premiul? Control exclusiv asupra unui izvor secret de magie înaltă, cea mai puternică resursă din lume, despre care se credea că este de mult secată. Anul acesta însă, o carte scandaloasă scoate la iveală secretele turnirului și îi aduce pe cei șapte noi campioni în centrul atenției la nivel mondial. Volumul oferă, de asemenea, informații valoroase pe care participanții din anii anteriori nu le-au avut la dispoziție, respectiv o perspectivă asupra strategiilor, secretelor și punctelor slabe ale celorlalte familii. Și, cel mai important, le dă posibilitatea de a alege: să-și accepte soarta sau să-și rescrie moștenirea. Oricum, aceasta este o poveste care trebuie scrisă cu sânge. Debutul de succes al colaborării dintre Amanda Foody și C. L. Herman, Toți suntem malefici spune o poveste întunecată despre ambiție și magie...

„Monștrii nu te pot răni când tu însuți ești un monstru.”

Nu prea știu de unde să încep, sincer. Nu prea știu fiindcă îmi pare rău să dau doar trei steluțe unei cărți care promitea atât de multe, însă nu prea mi-a fost deloc pe plac. Dimpotrivă, m-a plictisit groaznic, și, culmea, chiar din momentul începerii turnirului. Până acolo, chiar mi-a plăcut atmosfera pe care au reușit autorii (niciodată nu voi putea înțelege cum cad de acord doi autori să lucreze la același roman, dar în fine) să o creeze - dar atât. Dincolo de toate acestea, nu cred că mi-a plăcut nimic altceva, iar asocierea cu romanele lui Suzanne Collins aduce mai mult un deserviciu cărții decât un mijloc de promovare și marketing, pentru că, părerea mea, nimic nu va întrece vreodată Jocurile Foamei, fie ea și un fel de readaptare cu magicieni, așa cum s-ar recomanda această carte. Nu, nu mi-a plăcut, deși trebuie să recunosc că începutul a fost foarte promițător. Pe parcurs, în schimb, cam totul m-a lăsat rece și nu am reușit sub nicio formă să mă apropii de personaje, să iau parte la acțiune, să rezonez cu anumite întâmplări, scenarii, fragmente. Chiar a fost o carte cu potențial, o carte care părea să îmi ofere o aventură nemaipomenită - dar, în scurt timp, s-a transformat în ceva ce n-a reușit să mă miște.

„Pesemne creatorul de blesteme și reporterii adunați în afara Vălului Sângeriu nu se deosebeau prin nimic.”

Cu siguranță nu voi vorbi despre ce se întâmplă în care, pentru că n-are niciun sens. În schimb, vă voi spune de ce nu mi-a plăcut pe cât aș fi vrut să-mi placă, respectiv unde cred că autorii ar fi putut lucra mult mai mult. Înainte de toate, dat fiind faptul că este un fantasy, cred că din start a avut un handicap pentru mine - când vine vorba de fantasy, am un etalon, și anume Elizabeth Lim, ale cărei cărți pur și simplu mi-au plăcut la nebunie. Bun, dar să facem abstracție de acest lucru. Doi - lumea creată. Nu. Nu. Nu și nu. Nu-mi plac magicienii, pe bune, și nici n-am citit faimoasele cărți ale lui J.K. Rowling. Când vine vorba de magicieni, doar Gandalf e pe placul meu. Hai să zicem că și Saruman e interesant, dar atât. Așadar, un deficit și aici. În al treilea rând, lumea creată nu m-a convins. Pur și simplu nu m-a atras nimic din ce am citit, nicio atmosferă, nicio culoare locală. Nimic. În al patrulea rând, pot spune că romanul a gafat-o rău când a venit vorba de acțiune: ce acțiune? Mi s-a părut chiar sec, când lucrurile ar fi putut fi mult mai tensionate, mult mai profunde, dinamice, într-o atmosferă care să te îmbrățișeze și să nu îți mai dea drumul. Care să te țină acolo, să te vrăjească - dacă tot vorbim de magicieni.

„Nu m-a atras niciodată ideea de a fi campion, dar în copilărie obișnuiam să am coșmaruri din cauza asta. Din cauza numelui scrijelit în piatră și apoi tăiat cu o linie. Din cauza cerului roși implacabil. Din cauza unei morți violente.”

În schimb, nu am avut parte decât de o lectură care s-a vrut a fi impresionantă & interesantă, dar care s-a dovedit a fi plictisitoare și, pe alocuri, chiar chinuitoare. Chiar îmi pare rău că nu mi-a plăcut mai mult, că n-a reușit să mă convingă, fiindcă sunt un mare fan al cărților lui Collins. Dar această „reinterpretare” a fost departe de a-mi fi pe plac - nu, nu am căutat pe parcurs să o compar cu Jocurile Foamei, deși ideea este aceeași: un grup de tineri care se luptă până la moarte pentru a câștiga un premiu ce urmează să le schimbe viața. Sună cunoscut, ah? În fine! Dar luptele nu mi s-au părut deloc a fi „lupte”, tensiunea asociată unor situații de moarte nici n-a existat, iar atmosfera n-a făcut decât să mă plictisească și mai tare și să vreau să termin acest roman și mai rapid. În esență, o carte pe care chiar cred că aș fi putut-o trece cu vederea, întrucât Toți suntem malefici ar fi mers, poate, mult mai bine dacă aș fi citit-o înaintea cărților lui Collins - ideea în sine ar fi fost pe-atunci autentică, dar haide să zicem că prefer „oamenii” în detrimentul „magicienilor”, chiar și într-un astfel de bizar scenariu.

„Ultimul lucru pe care-l văzu Isobel înainte ca o de-aici-până-acolo să scânteieze se dovedi a fi mânia din ochii lui Alistair, și fata știu că alesese corect. Povestea lor nu fusese niciodată menită să aibă un sfârșit fericit.”

Nu știu ce să mai spun, așa că mă voi opri aici. Amanda Foody & C.L. Herman poate au scris un roman pe care alții îl primesc și percep mult mai bine decât mine, dar în cazul meu chiar n-a avut efectul dorit. În schimb, a fost o lectură banală, o lectură pe care nu am putut s-o apreciez fiindcă, ei bine, nu prea am avut multe lucruri bune de care să mă agăț. Cred că ar fi putut fi mult mai dinamică, mult mai tensionată, cu un univers mult mai colorat și o arhitectură ceva mai convingătoare, efervescentă, așa cum genul fantasy ți-o permite. Nu? În schimb, a fost doar o lectură seacă, anostă, pe care am citit-o fără să fiu acolo, fără să fiu convins și prins de acțiune, alături de personaje și de tot ce presupuneau acestea - trăiri, emoții, sentimente, dureri și bucurii. Nu. A fost doar o oarecare lectură pe care mă bucur totuși că am avut-o, pentru că toată vâlva stârnită în jurul romanului nu mi-ar fi dat pace. Acum, mă simt împăcat cu mine știind că pot avea o părere avizată (că doar am citit cartea, nu?) despre Toți suntem malefici - o părere rea sau bună, este a mea și asta nu înseamnă că este greșită. Evident, asta nu înseamnă că romanul nu s-ar potrivi mult mai bine anumitor persoane: în cazul meu, chiar n-a fost să fie!

Otrava iubirii, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2016

Traducere: Liliana Donose Samuelsson

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, cel de-al doilea, Poarta cerului.  Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

„Ce bizară e mâna... Atât timp cât rămâne la distanță, mâna e doar o prelungire a brațului, nu-i dăm atenție, n-o remarcăm; dar, cum ni se așază pe piele, se produce o metamorfoză, își schimbă consistența, catifelată, fermă, aspră, moale, umedă, uscată; își modifică temperatura, caldă, rece, sau înghețată; capătă personalitate, nu mai e tăcută, vorbește, transmite sentimente, comunică atracție, violență, dezgust; pe scurt, mâna care ne atinge pielea își arogă o independență stranie; se rupe de corpul căruia îi aparține și devine o prezență.”

Prietene bune, Julia, Colombe, Raphaëlle și Anouchka sunt la vârsta întrebărilor pe care nu îndrăznesc să le rostească, așa că își consemnează în jurnalele personale cele mai ascunse gânduri. Aflăm astfel că în jurul lor dragostea, un sentiment care le este încă străin, modelează destine, unește și destramă familii, pune în primejdie și salvează vieți, ca într-o inegalabilă dramă shakespeariană. Nevoia de iubire se va insinua treptat în fiecare gest și gând al celor patru adolescente, ca nevoia de un drog ce aduce extazul și ale cărui consecințe sunt periculoase. Când povestea lui Romeo și a Julietei, pe care liceenii o vor pune în scenă, își va arunca umbra nefastă asupra realității, se va dovedi dragostea atât de puternică, încât să vindece rănile pe care tot ea le-a provocat?

„Nu-ți alegi tu dragostea, ea te alege pe tine. Pasiunea s-a abătut asupra lor ca un virus ce contaminează o populație întreagă. Pasiunea le vine din afară, se infiltrează, își sapă culcușul, prosperă, se dezvoltă. Ei îndură, se zbat în valurile acestei fierbințeli, sunt în delir, își cedează ființa acestui flagei care-i conduce în pragul morții.”

Mi-a fost dor de Eric-Emmanuel Schmitt - nu știu când, de-a lungul vieții mele de cititor pasionat, am renunțat din a-i mai citi cărțile. Știu că, în orice caz, ruptura nu s-a petrecut niciodată, întrucât Eric-Emmanuel Schmitt rămâne unul dintre scriitorii care mi-au insuflat această patetică iubire pentru lectură și cărți. Oricum, am acasă foarte multe cărți scrise de autor: cel puțin pe toate care au fost traduse la noi până în momentul în care m-am oprit din a-l citi. Știu, oricum, că vreau să mă reapuc să îl citesc așa cum o făceam cândva, să ajung la zi cu cărțile sale, cu tot ce a mai publicat. Motivul? Fiindcă Schmitt este un autor care reușește întotdeauna să-mi miște sufletul, să-mi creeze trăiri & emoții, și astfel reușesc eu să traduc o lectură bună: o lectură care îmi oferă lucruri și care mă face să mă simt viu, plin de emoții, o lectură care îmi smulge lacrimi, o carte pe care, după ce o termin, vreau să o strâng în brațe. Cu foarte multe dintre cărțile lui Schmitt am trăit aceste emoții; chiar dacă nu a fost și cazul cărții de față, pe care deși nu am putut-o simți, nu m-a atins, am citit-o într-o singură repriză.

„În orice persoană apropiată se ascunde un străin gata să iasă la iveală (...).

Mă-ntreb cu groază ce-o să iasă din mine într-o bună zi (...).

Eu speram că maturizându-mă voi ajunge să fi eu însămi. Dar dacă voi deveni altcineva?”

Nu spun că nu mi-a plăcut, fiindcă mi-a plăcut, a fost o lectură foarte interesantă și atipică, aș spune, deși știu că Schmitt are o latură scriitoricească polivalentă: îți poate oferi orice gen de lectură, dar în fiecare îi simți vocea, simți acel ceva pe care Schmitt îl are. Autorul poate fi și modern, poate fi și clasic, poate fi și tăios, incisiv, poate fi și deosebit de patetic & amorezat. Poate fi emoționant, dar poate fi și sec, auster. Plin de metafore și efervescență stilistică, dar și sumbru și cu o precizie chirurgicală de a descrie locuri improbabile. Cartea de față nu a fost o lectură memorabilă, dar a fost o altă carte scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt pe care am citit-o, iar asta mă bucură mai mult decât orice alt rating de cinci steluțe. Am cumpărat-o din Cărturești recent, fiindcă am văzut-o pe raft și am știut, atunci, că este un semn că trebuie să o cumpăr - știam prea bine că nu o am, altfel nu m-aș fi riscat să o cumpăr (mi s-a întâmplat de foarte multe ori să îmi cumpăr cărți pe care deja le am). Așa-i când îți cumperi cărți fără să le citești, din simpla predilecție și dorință de a le avea. Sunt sigur că nu pățesc doar eu!

„- Iubirea există, Colombe! Bunicii mei sunt dovada că iubirea poate să dureze o viață întreagă. Iubirea suferă, dar nu moare.

Are dreptate. Totuși, de ce simte nevoia să toace subiectul ăsta la infinit? După mine, pasiunile durează cât durează. Care-i problema? Nu sunt pe pământ ca să realizez performanțe, sunt aici ca să fiu fericită.”

Am știut că nu am citit Otrava iubirii, fiindcă știu că am citit Elixirul dragostei și îmi aminteam de felul în care coperțile se potrivesc precum un puzzle. Acum, sincer, sper să nu mă îndoiesc de faptul că nu am această carte acasă, la țară, deoarece fix în momentul acesta mă încearcă un sentiment care-mi spune că acum ceva timp am pus una lângă alta cele două cărți pentru a forma imagina completă a fetei de pe copertă. Bun, bun, bun! Am să verific când voi merge acasă, și chiar sper să nu am dreptate, fiindcă ar fi destul de aiurea (nu-i așa?) să fi cumpărat o carte pe care o aveam deja, când aș fi putut cumpăra o carte scrisă de Schmitt pe care nu o am acasă. În fine! O voi dărui cuiva, în caz de se adeverește ceea ce cred. Romanul de față este unul de dimensiuni restrânse, iar paginile se parcurg foarte rapid fiindcă reprezintă note din jurnalele celor 4 fete - cum cresc, cum trec prin viață, iubiri și amăgiri, dezamăgiri și regrete, succese și dorințe, visuri & lipsa acestora. Dar, mai ales, iubiri, în toate formele (im)posibile, iubiri din care își trage seva o otravă brută, violentă, în fața cărora orice alte sentimente devin anemice, seci...

„(...) Iertarea înseamnă să înțelegi că un destin reprezintă o continuă improvizație, că el nu înțepenește în trecutul pe care l-am trăit, și cu atât mai puțin într-un incident unic. Mâine nu mai e azi.”

Bineînțeles, nu voi vorbi despre acțiune, fiindcă nu face interesul nimănui. Această recenzie nu vrea decât să fie un îndemn de a-l citi pe Schmitt (deși sunt absolut sigur că ați citit cel puțin o carte semnată de autorul francez, fiindcă mi s-a întâmplat să aud că „Da, l-am citit pe Schmitt” de la cele mai improbabile persoane). Așadar, mai ales dacă sunteți vizitatori ai acestui blog, cu siguranță știți cine e Schmitt și ați auzit de măcar 2-3 titluri pe care le-a scris. Eu vă recomand cu mare căldură să citiți orice scris de el, de la cărțile de cele mai mici dimensiuni, cum este Milarepa sau Oscar și Tanti Roz, până la romanele sale actuale. Abia aștept să pot pune și eu mâna pe ele, să încep din nou să-l citesc pe acest autor care mi-a insuflat pasiunea & iubirea pentru cărți & lectură, care mi-a oferit lecturi și lecții de viață, care m-a ajutat să evadez în cele mai potrivite momente - momentele în care aveam nevoie. Poate acest volum n-a fost cel mai bun, dar nici nu și-a propus să fie, probabil: dar a fost o lectură pe care am îndrăgit-o fiindcă îl îndrăgesc pe Schmitt. Și o voi face mereu!

Mi se spune capucin, de Daniil Harms - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2017

Traducere: Emil Iordache

Daniil Harms (1905‑1942) – scriitor avangardist rus, considerat unul dintre întemeietorii „literaturii absurdului”. Absolut detașat de „realismul socialist” care domină scenă literară a vremii, nu a publicat în timpul vieții decât literatură pentru copii, opera sa începând să fie cunoscută de abia în anii șaizeci ai secolului trecut. Astfel, a devenit con­temporan cu „teatrul absurdului” practicat de Eugen Ionescu sau Samuel Beckett. Ca și în piesele acestora, care au însă în multe privințe un caracter raționalist, critica remarcă în proza și drama­turgia lui Harms un autentic filon tragic și o mai mare profunzime. La două decenii după moarte, opera sa „de sertar” este descoperită și pusă în circulație mai ales în Occident. Este tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, neogreacă, sârbă, bulgară etc. În românește, primul volum, cu titlul Un spectacol ratat, a apărut în anul 1982 la Editura Junimea, în traducerea lui Ioan Radin Peianov. Pentru actuală versiune românească a fost utilizată cu precădere ediția: Daniil Harms, Literaturnie anekdoti, Olma‑Press, Moskva, 2000, la care s‑au adăugat și unele texte selectate din periodice. La Editura Polirom a fost publicat Mi se spune capucin (2002, ediția a două, 2008).

„- Înseamnă că viața a învins moartea printr-un mijloc pe care eu nu-l cunosc.”

„Trăia odată un ins roşcat, care nu avea ochi şi urechi. Nu avea nici păr, aşa că doar convenţional se spunea că‑i roşcat. Nu putea vorbi, căci nu avea gură. Nici nas nu avea. Nu avea nici măcar mîini şi picioare. Nici pîntece nu avea, nici spinare, nici şiră a spinării nu avea, nici un fel de măruntaie. Nu avea nimic! Aşa că nu se ştie despre cine‑i vorba. Mai bine să nu mai vorbim despre el.” (Daniil Harms, Caietul albastru, nr. 10)

„Tot ceea ce există în afara noastră a încetat să existe în noi înșine. De-acum nu mai semănăm cu lumea înconjurătoare. Lumea ne intră în gură sub forma unor bucăți disparate: piatră, smoală, sticlă, fier, lemn etc.”

O adevărată surpriză literară. De data aceasta, o carte pe care am cumpărat-o la nimereală (un preț prea accesibil pentru a refuza), dar care mi-a plăcut la nebunie și pe care am dat-o gata dintr-o suflare. Nu mi-a trebuit decât să mă așez în pat și să mă las prins de fascinanta proză a lui Harms, un autor cu un umor aparte, dar în ale cărui povești, povestiri, fragmente, scenete se poate simți o profunzime aparte, un fel de haos comico-tragic, un fel de sarcasm sulfuric, o ironie acută, dar și o proză foarte jucăușă, atentă și delicioasă. Nu puține au fost momentele în care am râs citind cartea, momentele în care chiar m-am emoționat, am regăsit reiterate moravuri și tipologii umane, personaje care reprezintă întruchipări ale anumitor stări, personaje arhetipale dar și pur și simplu „personaje simple” care nu au decât rolul de a reprezenta obiectul de proiecție al autorului Harms. Să nu mai vorbim despre așa-zisul „teatru al absurdului”, a cărui idee Harms o transmite într-un stil aparte: personajul care se împiedică de personaj care se împiedică de personaj care se împiedică de personaj și așa mai departe. 

„Pe urmă am înțeles că eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Deși, în același timp, eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Însă eu sînt lumea. Dar lumea nu este eu. Iar eu sînt lumea. Și nu m-am mai gîndit la nimic.”

Mi se spune capucin știu că mi-a fost recomandată încă din liceu, și mi-am amintit asta chiar recent, după ce i-am povestit unei prietene despre carte și mi-a zis că a mai auzit de ea. Stând și gândindu-ne de unde am mai auzit de ea, ne-am amintit că amândoi, la același liceu fiind, dar la profiluri diferite, am avut profesoare de limba și literatura română care ne-au vorbit despre această carte. Înțeleg, acum, de ce: pentru că Daniil Harms are o valență literară aparte, și poate chiar ar trebui prezentat atunci când ni se vorbește despre avangardism. În cartea sa pare că nimic nu s-ar supune regulilor sociale, nimic nu s-ar supune „realismului socialist”, ci totul capătă valențe haotice, comice, tragice și absurde, ca un mijloc de salvare și de a trăi, ca un mijloc de exprimare și de a-și face vocea auzită. Personajele sale sunt memorabile, chiar dacă sunt încadrate în proze de mici dimensiuni: chiar și jumătate de pagină. Au ceva care le oferă eternitate, care le oferă o foarte profundă notă de realism, veridicitate.

„Și am știut întotdeauna ce-i lumea, dar ce am văzut mai înainte, asta n-o știu nici acum. Și cînd părțile au dispărut, proprietățile lor inteligente au încetat a fi inteligente, iar părțile lor neinteligente au încetat a fi neinteligente. Și lumea întreagă a încetat a fi inteligentă și neinteligentă.”

Mi-a plăcut totul la această carte, pur și simplu am fost vrăjit de talentul lui Harms. Pot spune că preferata mea a fost nuvela de la sfârșit, Bătrîna, care mi-a creat o stare bizară: o pensionară care merge în apartamentul personajului principal (din perspectiva căruia ne este relatat totul), și care pur și simplu pare să moară acolo. Surescitat, acesta o lovește cu vârful pantofului și îi provoacă un semn care începe să se extindă din ce în ce mai tare. Hotărât să iasă să-și cumpere ceva și să se întoarcă pentru a se ocupa de „problemă”, acesta iese. Când se întoarce, observă că bătrâna nu mai este în același loc, ba chiar se târăște în patru labe prin casă - deși el era absolut sigur că e moartă. Apoi, moare din nou. Și tot așa. Până în punctul în care personajul se hotărăște să o îndese într-o valiză și s-o ascundă în altă parte. Începe o aventură bizară, tensionată, prin trenuri și pe străzi, la sfârșitul căreia... Ei bine, n-am să vă spun ce se întâmplă, dar sfârșitul chiar mi-a plăcut la nebunie.

„Versurile trebuie scrise astfel încît, dacă arunci o poezie pe fereastră, să se spargă sticla.”

Cum, de altfel, mi-a plăcut toată cartea. Vocea narativă a lui Harms este specială, autentică, are ceva care mă atrage și ceva care-mi place de mor. Uite, așa tare mă bucură faptul că uneori dau peste cărți pe care nu mă așteptam să le fi citit vreodată, dar care se dovedesc să-mi placă atât de mult. Peste cartea lui Daniil Harms, Mi se spune capucin, am dat pur și simplu din întâmplare - și uite că s-a dovedit a fi o lectură deosebit de impresionantă. Când eram în Cărturești, am luat cartea în mână (am găsit-o pusă la nimereală pe un raft) și am citit descrierea de pe spate: care, de fapt, este exact fragmentul din Caietul albastru, nr. 10, pe care vi l-am prezentat și la începutul recenziei. Fragment care, de altfel, parcă ar da tonul întregii cărți: o carte bizară, dar pe cât de bizară, pe atât de reală, și pe cât de reală, pe atât de ieșită din comun, tragică, amuzantă, comică, absurdă, ca și cum în viața asta nimic nu are sens și totul are sens, totul are sens și nimic nu are sens. Chiar vi-l recomand cu cea mai mare căldură!

Heather, cu totul, de Matthew Weiner - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Polirom Actual

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2018

Traducere: Ariadna Ponta

Matthew Weiner (n. 1965) este scriitor, scenarist, regizor şi producător american, creator al celebrului serial Mad Men şi producător executiv al serialului Clanul Soprano. A urmat cursuri de literatură, filosofie şi istorie. Deţine un titlu de master în Arte Vizuale acordat de Facultatea de Cinematografie şi Televiziune de la University of Southern California. Matthew Weiner îşi începe activitatea ca scenarist ocazional pentru diferite seriale de televiziune, printre care The Naked Truth, Party Girl şi Becker. În 2007 lansează serialul Mad Men, care va rula vreme de opt sezoane şi va cuceri şapte premii Emmy şi trei premii Globul de Aur. Pe lîngă acestea, scenaristul şi producătorul american mai deţine două premii Emmy pentru Clanul Soprano. Weiner este, de asemenea, scenaristul, regizorul şi producătorul filmului Are You Here (2014), cu care îşi face debutul pe marele ecran. În 2011 este inclus de revista Time pe lista celor o sută de personalităţi reprezentative ale anului. Heather, cu totul (2017) este romanul său de debut.

„(...) dar înțelesese că nu te poți vedea niciodată așa cum te văd ceilalți și că e în regulă să pari retras câtă vreme nu uiți că nu ești așa cum pari.”

Mark şi Karen Breakstone formează un cuplu tipic din clasa înstărită newyorkeză. Cei doi duc o viaţă liniştită, prosperă şi destul de ternă până în momentul când li se naşte unicul copil, Heather, o fată de o frumuseţe şi o inteligenţă ieşite din comun. La vârsta adolescenţei, Heather ajunge să vadă fragilitatea şi superficialitatea legăturii dintre părinţii ei. În acelaşi timp, într-un orăşel din New Jersey se naşte şi creşte Bobby Klasky, fiul unei mame dependente de droguri şi al unui tată necunoscut. Crescut printre sticle de băutură, droguri şi scrumiere pline de chiştoace, Bobby pare sortit unei vieţi sordide, în ghetou sau chiar în puşcărie. Nici el, nici Heather nu au habar că destinele lor se vor intersecta. Scris cu mînă sigură, Heather, cu totul ilustrează cu o remarcabilă economie de mijloace o realitate contemporană sumbră, concentrată într-o poveste cu puţine personaje şi multă forţă emoţională, al cărei final are o puternică încărcătură simbolică.

„În ultimele clase de gimnaziu ajunsese să fie ignorată într-o asemenea măsură, încât se descurca singură în orice, așa că și-a luat obiceiul de a se încuia după școală în camera ei, cu un televizor portabil, ceea ce îi permitea să evadeze în lumea colorată a poveștilor de dragoste și, în același timp, să aibă acces la propriul trup.”

Am fost foarte reticent când mi-am achiziționat acest roman, la fel de reticent fiind și când l-am început. Nu știam nimic despre el, pur și simplu l-am găsit la un preț foarte accesibil și mi-am zis, haide, să-i dau o șansă. Nici măcar nu i-am citit descrierea de pe copertă, implicit n-am știut la ce să mă aștept. În schimb, când am intrat pe Goodreads să o trec la cărțile pe care le citesc în momentul de față, am fost oarecum intrigat de faptul că are un rating atât de mic: sub 3, din aproximativ 6000 și ceva de review-uri. Cred că este prima carte cu o medie a rating-ului sub 3 pe care o citesc. Când am văzut asta, trebuie să recunosc că am fost intrigat și mai tare, și mi-am zis că trebuie „să citesc cu ochii mei” pentru a ști sigur anumite lucruri. Și spun asta pentru că deseori mi s-a întâmplat să citesc o carte cu un rating foarte mic pe aceeași platformă, dar care mie unul să-mi placă extraordinar de mult. Nu pot spune că a fost și cazul romanului lui Matthew Weiner, dar cu siguranță nu pot spune că n-a fost un roman care chiar m-a surprins și mi-a dat niște stări bizare pe parcurs.

„Bobby a încasat întrebarea la fel cum făcuse cu miile de palme pe care le încasase de la ea [mama lui], zâmbindu-i drept răspuns, fiindcă nu avea niciun rost.”

Cred că ce a scârțâit, de fapt, la această carte, au fost personajele extrem de fade, care parcă ar fi putut fi mult mai mult dezvoltate, precum și stilul de scriere al autorului: cu siguranță nu pe placul meu, dat fiind faptul că e unul sec, o simplă înșiruire de situații și lucruri care se-ntâmplă în viețile personajelor. Nu voi vorbi despre acțiunea romanului, fiindcă n-are sens, dar vă pot spune că ce începe drept ceva destul de banal, foarte rapid se transformă într-un ciudat joc straniu, care te neliniștește, un fel de tensiune foarte fain dozată care transformă ideea cărții într-una tulburătoare: instabilitatea vieții, a ceea ce ușor am putea crede că are să decurgă normal, firesc, când apare un factor extern declanșator care are să dea peste cap totul. Sincer, cred că ar merge foarte bine un serial după această carte, bineînțeles că adaptat și mult mai dinamic, care să transmită o idee destul de profundă, complexă, asupra unei realități sociale pe care o trăim. Heather, cu totul este o carte în care atenția la detalii reprezintă un punct major de interes, și care cred că ar fi avut potențialul de a fi un roman de largi dimensiuni.

„(...) Se întreba în ce fel de lumină albă o să se transforme dacă o să o posede în și mai multe feluri după ce o s-o sugrume încet. Bobby va consuma fiecare bucățică din Heather și vor deveni una în interiorul lui, iar el ar putea fi începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor.”

Nu m-a dat pe spate, cu siguranță, dar nici nu m-a plictisit sau ceva de acest gen. Îmi pare rău, în schimb, că autorul nu a mizat mult mai mult pe personajele pe care le-a creat, fiindcă ideea de la care a plecat chiar este destul de interesantă. N-am să spun nimic despre sfârșitul cărții care m-a bulversat rău de tot, de „micile mari” specificări pe care Weiner le inseră în anumite momente, când te aștepți mai puțin, și care transformă un fragment altfel plictisitor într-unul care-ți provoacă instant neliniște. După cum am spus, mi s-a părut că Weiner a dozat foarte bine aceste aspecte, inserând anumite cuvinte exact la locul potrivit, în ritmul potrivit. M-am așteptat, în schimb, să îmi placă ceva mai mult, și nu știu de ce am avut această impresie - probabil fiindcă obișnuiesc să am gusturi ușor diferite, în general, să îmi placă cele mai improbabile & neașteptate lecturi, cele mai bizare și necunoscute cărți. Da, romanul lui Weiner este unul bizar, dar la care, cred eu, ar fi putut lucra mult mai mult, mult mai atent, încercând să dezvolte mult mai bine anumite aspecte relevante.

„Înțelegea ce vor să spună cu asta, iubirea pe care o exprimau cuvintele lor, dar mai înțelegea și că erau otrăviți de o boală a bogăției care îi transformase în semioameni cu aparate de cafea și case de marcat în loc de inimi.”

Cred că punctul de interes al acestei cărți îl reprezintă radiografia vieții de cuplu, dincolo de radiografia relației dintre copii și părinți. Maternitatea și paternitatea, cu tot ce vin acestea la pachet. Fetița care crește și se transformă în femeie, „lupii” care stau la pândă pentru a pune mâna pe pradă și tatăl protector care nu vrea ca cineva, vreodată, să pună mâna pe fiica sa. Un roman interesant, care chiar m-a prins și mi-a livrat o poveste care m-a convins, și pe care n-aș putea să-l recomand cuiva fiindcă n-aș vrea să îmi asum situația în care acesta nu reușește să transmită aceleași stări și aceleași emoții pe care a reușit să mi le livreze. În schimb, cred că este o carte care cu siguranță ar fi apreciată de cei care caută lecturi mai neobișnuite, dincolo de tot ce se mai promovează și tot ce circulă recent în lumea cărților, aceleași titluri (interesante și bune, ce-i drept); dar cred că ar trebui să ne mai întoarcem privirea și spre cărțile „mai vechi”, care cu siguranță sunt cel puțin la fel de bun, poate chiar mai bune - sau nu - decât cele actuale. În cele din urmă, fiecare citește ce vrea & ce-i place, nu? Să aveți lecturi cât mai faine!

Cercul Polar (Cercul Polar, #1), de Liza Marklund - Recenzie (Crime Club, #5)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2022

Traducere: Raluca Pop

Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel,  Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare și Ferma de perle negre.

„Ea, personal, nu mersese niciodată pe acolo. Poteca era abruptă, întunecată și alunecoasă. Brazii străjuiau aleea și își întindeau brațele spre trecători. Se spunea că în zona aia se aflau diverse spirite rele care mâncau copii mici. Cine spusese asta? Oare Sofia?

Nu își mai amintea.

Nu mai făcea distincția între amintiri și elucubrații.”

Primul volum din seria Cercul Polar. Finalist la premiul Svenska Deckarakademin 2021. De la autoarea seriei Annika Bengtzon. Lolita. Rădăcini. Pasărea-spin. Ucigașul de polițiști. Aventurile lui Tom Sawyer. Un amestec de titluri care reflectă cinci personalități diferite aflate în pragul maturizării și al unei schimbări definitive și mortale. Și toate fac parte din clubul de carte Cercul Polar. Într-un sătuc pierdut din nordul Suediei, un pod prăbușit dezvăluie un secret ascuns timp de 40 de ani — cadavrul fără cap al unei tinere. Ce s-a întâmplat în vara în care a dispărut una dintre fetele din clubul de carte și cum le-a schimbat pe celelalte? Ce secrete aveau ele? Cercul Polar explorează mintea a cinci femei — cum erau atunci și cum sunt acum. Sexul, gelozia și dorința de a scăpa dintr-o comunitate mică au adus sfârșitul alianței lor din adolescență. Dar ce a luat viața uneia dintre ele?

„- Ne-am destrămat. Ne-am schimbat, am devenit prea diferite. Am luat-o în direcții complet diferite.”

Ceea ce părea a fi un thriller cu un punct de plecare destul de interesant (a se citi un cadavru într-o stare destul de deplorabilă, găsit într-un loc improbabil, după decenii în care și-a făcut veacul acolo), s-a dovedit a fi, de fapt, o carte care mai mult a pus accent pe cele cinci personaje și psihologia lor. Iar asta n-a fost rău, adică nu a fost un punct de plecare care n-ar fi promis multe, dar modul în care l-a tratat Liza Marklund nu m-a atras deloc, dar deloc. Chiar nu-mi păsa pe ce margine a farfuriei și-a pus nu-mai-știu-cine lingura după ce s-a oprit din mâncat, alături de alte detalii absolut irelevante atât pentru atmosferă, culoarea locală și dimensiune, cât și pentru acțiunea în sine. Nu, nu și nu. Chiar m-am chinuit citind această carte, și îmi pare rău pentru că eu chiar cred că a avut un potențial uriaș. Bun, n-a fost nici cea mai teribilă lectură pe care am avut-o vreodată, dar așa de mult mi-aș fi dorit ca anumite lucruri să fie altfel livrate, prezentate, încât cred că este primul lucru care mă enervează: așteptările mari pe care le-am avut de la carte. În aceeași măsură, pot găsi o chestie bună: faptul că simt, sincer să fiu, că mi-a fost dor să citesc un autor dintr-ăla vechi, cum e Marklund, pe care o citeam încă de când eram în liceu; cărțile acelea negre dintr-o serie de autori nordici, care nu știu cum se cheamă.

„(...) Nu avea cap. Brațele erau ca niște ramuri subțiri, ușor îndoite și lipite de corp. Sânii se uscaseră, pielea era întinsă peste coaste. Iar picioarele au stat îndoite la nouăzeci de grade timp de patruzeci de ani. O femeie sau, mai degrabă, o fată îngropată într-un sicriu de beton. 

Susanne simțea că nu mai are aer. Minciunea se prelingea ca un noroi gri în plămânii ei.”

Este un roman polițist tipic, aș putea spune, a cărui punct de plecare este reprezentat de un cadavru găsit în niște circumstanțe bizare, într-un loc neașteptat, și povestea a cinci adolescente (vorbind despre perspectiva trecutului) și clubului lor de lectură. La un moment dat, una dintre ele dispare, și povestea începe să alterneze între ce s-a întâmplat la începutul anilor 1980 și 40 de ani mai târziu, prin 2019. Bun. Acest club de lectură - Cercul Polar - reprezintă mare parte din roman, în club fetele vorbind despre anumite cărți (fiecare fată alege câte o carte pentru club), despre ce au înțeles ele, cum au perceput lectura și tot așa. Interesante părerile, de altfel, mai ales dacă ai citit cărțile, dar cu siguranță nu atracția principală a cărții. De fapt, mi s-a părut că perturbă într-o mare măsură potențialul dinamic și de tensiune al romanului (care, de altfel, este -1), transformând un text altfel cursiv într-unul monoton, pe alocuri extrem de plictisitor și irelevant. De la cap la coadă, am avut de-a face cu scene absolut fără sens, care nu au reprezentat interesul nimănui și nu aveau nicio noimă pentru desfășurarea acțiunii și ideea spre care s-au îndreptat lucrurile. Nu știu dacă Marklund a vrut doar să-și umple cartea și să o facă mai stufoasă, dar știu că, zău, ar fi putut fără probleme să renunțe la foarte multe.

„- Bineînțeles că există răutate, a adăugat Susanne. Acesta este unul dintre lucrurile care ne fac oameni, anume să deosebim binele de rău și ceea ce este corect de ceea ce este greșit.”

Pe de altă parte, vorbind despre personaje, pot spune că într-o măsură mi-au plăcut, dar în altă măsură nu am găsit decât o caracterizare superficială, vagă, nici măcar demonstrativă, încât toate păreau la fel, deși autoarea a încercat să investească anumite personaje cu trăsături specifice. Nu m-am putut implica în acțiune, nu am putut rezona cu ele și cu comportamentele autodistructive, vulcanice pe care le au. În ceea ce privește dialogul, o altă problemă - nenatural! Citeam și mă gândeam dacă cineva chiar ar reacționa așa și ar spune lucrurile acestea. Inadecvate logic pe alocuri, și nu cred că traducerea nu este cea care s-ar fi căzut să fie. O carte obositoare, care ar fi avut potențialul de a fi mult mai bună, dar care a cam scârțâit și nu m-a convins. Eu zic că trei steluțe sunt minimul pe care l-aș da, pentru că mai puțin de trei păstrez pentru acele cărți care chiar mă chinuie și mă scot din sărite. I-aș putea găsi și părți pozitive, fiindcă există, dar cu siguranță pălesc în fața celor negative care sunt mult, mult mai multe. Și care fac ca acest roman, Cerul Polar, să fie unul sec, fad, care nu te mișcă și nu te poartă nici măcar într-o poveste interesantă, la sfârșitul căreia să găsești luminița aceea - da, deci ce s-a întâmplat și cine este vinovatul?

„Tocmai astăzi aflase în acest mod ce se întâmplase cu ea: a fost zidită fără cap într-o fundație de pod.”

Recunosc, când am aflat care-i faza de fapt am fost destul de surprins. În schimb, dacă m-aș fi gândit mai bine, probabil mi-aș fi dat seama foarte rapid de cum stau lucrurile. Este vorba despre un indiciu cheie pe care autoarea îl dă la începutul cărții, pe care cel mai probabil mizează pentru a-și construi „motivul crimei” și pledoaria. Oricum, asta a fost partea care mi-a plăcut într-adevăr și pentru care mi-am zis că, într-o oarecare măsură, a meritat să mă chinui cu lectura și să înaintez în roman. Am uitat să menționez că am început această carte aseară, și am terminat-o undeva acum câteva ore. Prin urmare, totul este proaspăt în minte, dar în același timp totul lipsește din aceasta: n-am ce menționa, nu am de ce să mă agăț. Nu, n-a fost o lectură dintr-aia rapidă, care să te facă să dai pagină după pagină pentru a afla ce se întâmplă. Pur și simplu am citit-o rapid, chinuindu-mă, pentru că i-am oferit timp astfel încât să o pot termina până astăzi. Le mulțumesc dragilor mei colegi din cadrul Crime Club fiindcă îmi dau impulsul necesar de a termina cărțile și de a le citi la timp; fiindcă, de altfel, cred că n-aș fi terminat prea curând această carte.

„Pentru cele patru femei care împreună cu Sofia Hellsten formaseră odinioară clubul de carte intitulat «Cercul Polar», descoperirea din fundația podului a reprezentat o adevărată răsturnare de situație. S-a declanșat ceva în fiecare dintre ele și, cu toate că sentimentele au fost ascunse cu grijă timp de mai multe decenii, au sfâșiat vieți care poate niciodată nu au fost complete.”

O carte pe cât de ușor de citit, pe atât de obositoare și enervantă. O lectură care nu te surprinde, nu te prinde și nu te ține captiv acolo. Cercul Polar pare a fi începutul unei serii nu prea reușite, dar, cine știe, poate pe parcurs se vor mai ameliora lucrurile. Ah, da, încă un lucru pe care pur și simplu nu îl pot agrea: nu suport când un autor își face simțită vocea narativă într-o notă atât de intruzivă, de genul: „După cum știm (...)”, „Acest lucru este despre altă poveste” și altele de acest gen. Nu, nu, nu! Chiar nu îmi place deloc și simt că mă deconectează de la lectură (la care, de altfel, nu m-am conectat nici măcar o clipă). Dar, în fine, dacă m-am înhămat la trăsură, atunci să trag, și cu siguranță aș vrea să citesc și următorul volum din serie, pentru a-mi infirma sau certifica anumite lucruri. Nu știu dacă să vă recomand neapărat această carte, nu prea găsesc motive pentru care aș face-o. Dar, în aceeași măsură, știu că sunt persoane cărora le-a plăcut și care chiar s-au declarat mulțumiți de idee, acțiune și modul în care s-au desfășurat toate. Pe mine, unul, nu m-a convins sub niciun fel de aspect, și din aceste motive mă bucur că am terminat-o cu ea și că o pot așeza în bibliotecă, gândindu-mă că am dovedit-o și pe aceasta! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Liza Marklund, Cercul Polar, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

Femeia albă pe bicicleta verde, de Monique Roffey - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Litera Premium

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2012

Traducere: Mirella Acsente

Monique Roffey s-a născut în Port of Spain, Trinidad, și a crescut în Anglia. În 2002 a publicat primul ei roman, Sun Dog, care s-a bucurat de apreciere din partea criticii și a publicului. De atunci, Roffey a lucrat ca director regional pentru Arvon Foundation (2002-2006) și a deținut postul de fellow al Royal Literary Fund la Universitățile Sussex și Chichester (2006-2009). În 2010, Femeia albă pe bicicleta verde (The White Woman on the Green Bicycle), al doilea roman al scriitoarei, a intrat pe lista scurtă de nominalizări la Premiul Orange, iar în 2011 a fost nominalizat la Premiul Encore, care se acordă celui mai bun al doilea roman al unui scriitor. De atunci, cartea a fost publicată în Statele Unite ale Americii, în Australia și în Europa. În iulie 2012 îi apare cel de-al treilea roman, Archipelago, lansat aproape în același timp în Marea Britanie, în Statele Unite și în Trinidad. Monique Roffey trăiește în nordul Londrei și își petrece cea mai mare parte a zilei în pijama, scriind, activitate pe care o vede mai degrabă ca pe un mod de viață decât ca pe un job.

„Noi doi supraviețuim din propria noastră glorie trecută.”

Când soții Sabine și George Harwood ajung din Anglia în Trinidad, la jumătatea anilor ’50, aduc cu ei doar câteva geamantane și bicicleta verde a lui Sabine, plănuind să nu rămână aici mai mult de trei ani. Dar luxurianta insulă caraibă îl vrăjește profund şi iremediabil pe George, în vreme ce soția lui se simte chinuită de căldură, izolată şi stânjenită de segregarea rasială. Singura mângâiere o reprezintă plimbările pe frumoasa ei bicicletă verde, care o duce pe Sabine în locuri unde n-ar fi vrut să ajungă. Dragostea pentru soțul ei o ține prizonieră pe insulă decenii la rând, până într-o zi, când George descoperă cu totul întâmplător cât de mari și de multe sunt secretele care și-au făcut loc între ei în toți acești ani. Copleșit de remușcări, simte o nevoie disperată de a-i dovedi soției iubirea pe care i-o poartă încă. Dar consecințele sunt tragice.

„- Păi, pe urmă vine dragostea. E posibil să-ți placă o mulțime de oameni. Dar inima e mică și pretențioasă; știe exact pe cine vrea. În ea nu e loc să iubești decât unul sau doi oameni într-o viață.”

Anul trecut, pe când așteptam cu nerăbdare postarea listei cu invitații FILIT 2022, mă întrebam cu ce autori mă voi întâlni. După ce s-a anunțat, printre mulți autori pe care i-am citit și îi știam, am observat și un nume pe care nu știam de unde să îl iau: Monique Roffey. Am stat și m-am gândit bine, îmi tot ziceam că îmi sună cunoscut. Apoi m-am dus acasă, m-am uitat în bibliotecă și am început să caut. Să caut și să tot caut până am văzut: Monique Roffey. Cartea? Femeia albă pe bicileta verde. Ah, deci asta era. Aveam certitudinea că am mai auzit de Roffy. Gândiți-vă că aveam această carte în bibliotecă de aproape 10 ani, de prin 2012, de când a apărut. Însă abia anul trecut am citit-o. Am citit-o pentru că am vrut să știu despre ce este înainte de a merge la întâlnirea cu autoarea. Și mă bucur că am citit-o și că am autograful lui Roffey, pentru că dincolo de cartea aceasta, dincolo de faptul că nu prea mi-a plăcut, am descoperit că Monique Roffey este un om tare, tare frumos, cu o inteligență aparte și o înțelepciune debordantă. Poate romanul acesta nu este cel mai bun, însă în 2022 a publicat The Mermaid of Black Conch, carte din care a și citit la eveniment - vreau să vă spun că m-a convins doar din câteva fragmente pe care le-a citit că este un roman pe care trebuie neapărat să îl am. Privitor la acest roman, chiar autoarea a afirmat că imaginea acestui cuplu - Sabine & George - este inspirată chiar din imaginea părinților ei, pe care întotdeauna i-a perceput drept cei mai frumoși oameni de pe pământ, cu o relație demnă de invidiat și admirat deopotrivă.

„Trinidadul avea propriile reguli. Am petrecut acele prime luni învățându-le repede.”

Romanul de față n-a fost tocmai pe gustul meu, dar e OK. Nu toate cărțile trebuie să ne dea pe spate, nu-i așa? Totuși, mi se pare ciudățel că a fost nominalizat la un așa prestigios precum Orange Prize for Fiction. În cartea aceasta, găsim o descriere intimă a căsniciei, o descriere care se întinde pe aproximativ 50 de ani, în Trinidadul postcolonial. Narat în registre temporale alternante, cu perspective alternante, se surprinde în același timp și portretul & identitatea unei societăți în schimbare, care în sfârșit își reconciliază trecutul și își îndreaptă privirea spre viitorul iminent. Povestea lui George și Sabine Harwood care, imediat ce se căsătoresc, decide să se mute în Trinidad. Chiar dacă Sabine este destul de reticentă, George este nevoit pentru că a semnat un contract de muncă pentru 3 ani. Inițial, șederea se vrea a fi pe termen scurt, dar Sabine nu poate scăpa de senzația că acești „coloniști englezi” nu sunt bineveniți în Trinidad. Treptat, ea își dă seama că George nu are nicio intenție de a se întoarce în Anglia, lăsându-se sedus de ideea bogăției, renumelui și importanței sociale, care în Anglia altfel sunt de neatins. Sabine se simte din ce în ce mai prinsă într-o colivie, într-o țară pe care nu ar putea-o considera ospitalieră, primitoare; chiar dacă își iubește soțul, este conștientă de faptul că acesta i-a trădat încrederea și nu se ține de cuvânt. Cartea urmărește evoluția căsniciei celor doi, în diferite circumstanțe sociale, din prisma a mai multor perspective diferite.

„- Doc, el citește cărți. Știe câte ceva. Natura vorbește mai tare ca filosofia. Fulgeru' anunță tunetu'. Hoțul își aruncă mantia în spate. Io-ți zic asta. Acu-i o mulțime dă fulgere. A apărut el. A venit să-și salveze copiii supărați ș-oprimați. A ven't să ne-ajute, ș-a aruncat acilea ancora. Peste tot, lumea binecuvântează numele eroului. Eric WIlliams. O să se ridice monomente-n numele lui.”

Povestea începe în anul 2006, când cei doi sunt septuagenari, și urmărește o cronologie descrescătoare. Astfel, suntem martori ai schimbării - atât a atitudinii lor unul față de celălalt, cât și atitudinii față de propriii copii, față de societatea din Trinidad, martori ai turbulențelor, lăcomiei și corupției politice, care par să reflecte însăși dinamica căsniciei, cuplului: George alege să îmbrățișeze lăcomia, căutând mereu alternative de a se îmbogăți, de a face bani, iar Sabine nu reușește să se acomodeze în noua casă și în noua țară, nu se simte în largul ei, nu este confortabilă, dar încearcă totuși să se adapteze spațiului, cu tot ce presupune acesta - oameni, întâmplări, politică, stil de viață diferit. Într-un fel, Femeia albă pe bicicleta verde are nuanțele unui roman politic, iar călătoriile emoționale ale personajelor reflectă deseori schimbările politice ale țării. Imaginile pe care Roffey le surprinde sunt foarte interesante, reușind să evoce o bogăție vizuală în care însăși frumusețea insulei pe care cei doi trăiesc devine un fel de personaj secundar care completează textura & culoarea narațiunii - Sabine este cea prin ochii căreia ne este relevată frumusețea naturală a insulei, completând astfel vocea narativă. Pentru ea, însăși aceste dealuri reprezintă o amenințare lascivă, deoarece George „le iubește”, ceea ce îl face să-și dorească și mai mult aici, în Trinidad, în pofida dorințelor și rugăminților lui Sabine.

„- E un drept câștigat prin naștere, răspunse Christobel. Oricine s-a născut aici e creol de un anumit fel, cu excepția celor de origine indiană. Ei au sosit aici cu toată cultura lor intactă. Ceilalți am fost cu toții aclimatizați. Ne-am pierdut limba maternă. Nimeni de aici nu vorbește spaniolă, franceză sau vreo limbă africană. Ici și colo, în locurile îndepărtate, mai există puțin patois francez. Am fost transformați din ceea ce eram (...). Peisajul, soarele. Temperatura. Căldura ne afectează pe toți în final, mai ales pe europeni. Am văzut atâția venind și plecând. Țânțarilor le place pielea albă. George, ție îți place aici?”

Femeia albă pe bicicleta verde spune povestea unui cuplu, reiterează portretul unui cuplu care încetul cu încetul, în ciuda dorințelor și pornirilor, încearcă să se adapteze unei țări și unei culturi în care se simt străini, nu neapărat bineveniți. Cei doi își înțeleg circumstanțele doar din perspectiva unor drepturi și privilegii presupuse - chiar dacă fiecare dintre ei răspunde diferit la condițiile schimbătoare. De altfel, percepțiile celor doi oferă o perspectivă viabilă asupra istoriei Trinidadului, după cum însăși Roffey a ținut să menționeze la evenimentul de întâlnire cu cititorii. În timp ce citeam romanul, am știut că citesc de fapt un fel de roman politic, un roman care relevă istoria țării din perspectiva cuplului format de Sabine și George. Cu toate acestea, a fost o lectură pe alocuri rece, care n-a reușit să mă miște exact cum mi-aș fi dorit. Monique Roffey a reușit să scrie un roman colorat, un roman efervescent, o operă panoramică prin intermediul căreia reușește să-și transmită viziunea asupra, într-un final, țării sale, asupra locului în care s-a născut, oferind o experiență bogată, o viziune efervescentă a lumii în care părinții ei a trecut. Înțelegând istoria lor, încercând „să o teoretizeze”, Monique Roffey ajunge să își înțeleagă propria-i viață; or, poate chiar asta încearcă. În orice caz, știu că abia aștept să citesc și cel mai recent roman al autoarei, și mă întristează că nu este apărut și la noi. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor, pe placul vostru!