marți, 19 decembrie 2023

Prada, de Yrsa Sigurðardóttir - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 384
Anul apariției: 2023
Traducere: Liviu Szöke

Yrsa Sigurðardóttir născută la Reykjavík în 1963, a debutat în literatura polițistă în 2005, cu Ultimul ritual, romanul ce deschide celebra serie care o are ca protagonistă pe avocata Thóra Gudmundsdóttir. Suflete damnate, al doilea volum din serie, a fost nominalizat la Shamus Award în 2010. În 2011, Îmi amintesc de tine a primit Icelandic Crime Fiction Award, iar în 2015 Tăcerea mării a câștigat Premiul Petrona pentru cel mai bun roman polițist scandinav. Cărțile Yrsei Sigurdardóttir au fost traduse în peste 30 de limbi. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut: Suflete damnate, Zile întunecate, Cenușă și pulbere, Îmi amintesc de tine, Renegații, precum și patru volume din seria Freyja și Huldar: Moștenirea (2018, traducere de către Liviu Szöke), Răfuiala (2019, traducere de către Liviu Szöke), Iertarea (2020, traducere de către Liviu Szöke) și Stânca Spânzuratului (2022, traducere de către Liviu Szöke).
„- Din experiența mea, e mai bine să înfruntăm lucrurile neplăcute decât să se lăsăm în seama imaginației. De obicei, realitatea nu-i așa rea cum e ce reușește să inventeze mintea noastră.”
Într-o zonă muntoasă izolată din Islanda, echipele de căutare pornesc pe urmele unui grup de persoane dispărute. Ce i-a determinat pe turiști să vină în munți în toiul iernii grele, în beznă și viscol? Și ce i-a făcut să-și părăsească adăpostul și să se aventureze în zăpadă fără echipament? Între timp, la stația radar din Stokksnes se întâmplă lucruri bizare. Fie că e vorba de balta de sânge găsită în zăpada imaculată, în plină pustietate, fie că e vorba de un pantofior de copil dezgropat după ce a stat în pământ zeci de ani sau de puțul căscat în stâncă pe malul mării, care pare să atragă oamenii… nimic nu e ce pare a fi.
„(...) Acum, tot ce putea să facă era să stea întinsă în întuneric în timp ce aștepta să vină somnul. Și să asculte zgomotele familiare din timpul nopții.
Zgomote care până acum i se păruseră mereu liniștitoare și-i dăduseră senzația că se află acasă.”
Nu știu cum să-ncep, că nu vreau să fiu rău. Dar, pentru a mai exclude din „răul ce va să vie”, vă spun doar că eu citesc multe thrillere, așadar am grad de comparație, etalon, standard, astfel încât „pragul” este unul destul de ridicat. Drept urmare, Prada, primul meu contact cu autoarea islandeză Yrsa Sigurðardóttir, de altfel deosebit de apreciată și prolifică, n-a fost o întâmplare întocmai fericită. Aș fi vrut să-mi placă, pentru că în prolog se fundamentase ceva destul de interesant, și m-am gândit că poate o ia într-o direcție foarte interesantă. În schimb... M-a chinuit! Pe bune! M-a chinuit această carte, pentru că totul mi s-a părut mult prea greu, mult prea dens, mult prea „degeaba”, pe alocuri, și deși am înțeles necesitatea de a crea o atmosferă propice, de a scoate în evidență peisajul local, într-o măsură în care chiar simțeam cum în fața ochilor se desfășoară peisaje fascinante, totul pare să fi știrbit din dinamica dorită a cărții. Mi s-a părut că totul a mers încet, încet, încet, astfel încât am ajuns să fiu degajat, să nu-mi mai pese încotro se îndreaptă totul, chiar dacă pe alocuri au fost inserate și momente dintr-alea de suspans (în special la sfârșitul capitolelor). Și să nu mai zic de faptul că mișcarea de a menționa spre sfârșit cum stă, de fapt, treaba, mi s-a părut total greșită... 
„Afară, auzea murmurul înfiorător și jalnic. Acum părea să fie mai aproape, aproape ca și cum cineva stătea chiar de cealaltă parte a stratului de pânză subțire.”
Totul începe când patru persoane dispar în munții, pe un viscol teribil, și totul devine o cursă contracronometru. De fapt, cartea surprinde, în esență, trei fire narative, dintr-o perspectivă obiectivă. Nu știu dacă vreuna mi-a plăcut mai mult și m-a făcut să fiu mai angajat în poveste, pentru că în cele din urmă m-am raportat doar la modul în care a fost scrisă povestea. Da, într-adevăr, ideea a fost destul de interesantă, dar execuția, din punctul meu de vedere, a lăsat de dorit. La un thriller, eu am nevoie de tensiune, am nevoie de muuultă dinamică, de răsturnări de situație, de revelații și mult, mult mister. Pe alocuri, nu mă supăr dacă autorul adaugă și ceva profunzime, un citat dintr-ăla deep pe care să-l ții minte și care să te facă să îndoi colțul paginii pe care este scris. Îmi spunea cineva că este o lectură destul de potrivită pentru iarnă, și așa este. Dar... răbdarea mi-a jucat feste. Au fost destul de multe pagini care ușor mi s-au părut degeaba, adică n-au avut prea multă relevanță în definirea acțiunii sau chiar în înțelegerea personajelor. Într-adevăr, au dus într-o direcție, dar cred că foarte bine s-ar fi putut întâmpla la fel lucrurile și fără detaliile inutile și covârșitoare. Deși a început promițător, pe parcurs s-a dovedit a fi mult prea „seacă”, nu pe gustul meu, firește, dar asta nu înseamnă că nu s-ar potrivit mult mai bine altui tip de cititori.
„Oare cruzimea și ticăloșia acestei lumi chiar nu aveau nicio limită?”
Nu știu de ce am avut impresia, pe alocuri, că pur și simplu această carte a apărut din necesitatea contractuală de „a mai scoate o carte”. Nu mă pot pronunța în legătură cu modul în care scrie Yrsa Sigurðardóttir, dacă într-adevăr celelalte volume au o cu totul altă dinamică, dar, din câte am înțeles, are puțin tendința de a scrie așa dens. Dar, aici, nici personajele nu mi s-au părut prea atractive, deși avem parte de niște „substraturi” în ceea ce le privește. Recunosc că mi-a plăcut parcă mai mult cronologia anterioară întâmplărilor, când ni s-au relevat informații privitoare la ce s-a întâmplat cu acel grup și cum s-a ajuns la ce s-a ajuns. N-am prevăzut (de altfel, nici n-am încercat s-o fac) încotro se vor îndrepta lucrurile și cine va mai apărea în scenă, dar nici nu m-a prea convins. Atmosfera, dacă este să mă rezum doar la aceasta, merită 5 steluțe fără niciun dubiu, dar nu pot face asta. Făcând o medie, comparând-o cu alte cărți thriller pe care le-am citit - cu mult mai bune - și lăsând de la mine, că mereu las de la mine, cred că trei steluțe sunt destul de bune pentru un volum pe care l-am citit doar ca să-l fi citit, că nu obișnuiesc să renunț la cărțile începute, chiar dacă la scurt timp după ce le-am început deja știu că nu îmi vor fi plăcut prea mult. 
„(...) Nu era nevoie să vadă mai bine; știa deja cine e. Femeia cu ochi negri fără nicio lumină în ei, cea care stătea fixând cu privirea ușa cabanei când se afla ea în hol.”
În rest, nu știu ce-aș mai putea spune. N-am să-ncep să vă prezint ce se întâmplă în carte, fiindcă am impresia că nici nu am reținut prea bine ce și cum, că m-am pierdut în detaliile dense până în punctul în care părea că citesc robotic, doar ca să ajung la sfârșit. Chiar dacă începutul m-a făcut curios, pe parcurs mi-am pierdut din elan și nu am mai putut fi „acolo”. Înțeleg conceptul de slow-burn, dar cred că lectura m-a prins într-o fază destul de nepotrivită, când nu mai am răbdare îndeajuns de multă. Am atâtea de făcut, încât aș fi avut nevoie de o carte care să meargă mult mai rapid, să mă prindă mult mai tare și să mă convingă. Să mă facă să ajung la concluzia că, într-adevăr, a meritat timpul investit. N-a fost cazul, însă sunt foarte curios, în aceeași măsură, cum sunt și celelalte volume apărute la editură. Poate, cine știe, a fost doar o experiență neplăcută, iar celelalte cărți se vor dovedi a fi mult mai bune, mult mai dinamice. Întrucât mă voi opri aici, nu vă pot spune decât că merită să-i dați o șansă doar dacă sunteți fani ai cărților „tihnite”, dacă aveți răbdare și, de asemenea, puneți preț pe atmosferă, înainte de toate, atunci când alegeți un thriller. Dacă da, s-ar putea să vă placă mai mult decât (nu) mi-a plăcut mie!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Yrsa Sigurðardóttir, Prada, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

joi, 14 decembrie 2023

Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, de Annie Ernaux - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 208
Anul apariției: 2022
Traducere: Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco

Annie Ernaux (n. 1940) s­-a născut în Normandia, unde și-­a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. Până în anul 2000 a fost profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu­-și simultan o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Premiul Marguerite Yourcenar, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în timpul vieții în prestigioasa serie Quarto a Editurii Gallimard. În colecția Anansi. World Fiction au mai apărut volumele Anii, Locul. Evenimentul și urmează să mai apară Un tânăr și Scriitura ca o lamă de cuțit.
„Înainte de-a pleca, se îmbrăca la loc, încet. Mă uital la el cum se încheie la cămașă, cum își trage pe el șosetele, slipul, pantalonii, se întoarce spre oglindă ca să-și facă nodul la cravată. Când își va fi pus haina, totul va fi terminat. Eu nu mai eram decât niște timp ce trece prin mine.”
Anulând granițele dintre ficțiune și memorialistică, naratoarea anonimă din Pasiune simplă documentează reacțiile, dorințele, umilințele unei femei consumate timp de doi ani de pasiunea pentru un străin căsătorit. Fiecare cuvânt, întâmplare ori persoană ce­i iese în cale îi prilejuiește o legătură cu cel iubit ori îi provoacă o indiferență glacială. Nu există cale de mijloc, așa cum luciditatea extremă nu oferă scăpare din fața acestei pasiuni mistuitoare. În Confesiunea adolescentei, naratoarea readuce la viață vara anului 1958, când s­-a dăruit pentru prima oară unui bărbat. Abia împlinise 18 ani, iar bărbatul a preferat s­-o uite și să-­și continue viața ca și când nimic nu s-­ar fi întâmplat. După 50 de ani, scriitoarea își dă seama că s-­ar putea întoarce la fata de atunci, pe care încercase din răsputeri s­-o uite. În cursul acestui proces, va descoperi că acea fată care fusese cândva este originea vitală, violentă și dureroasă a identității ei de scriitoare.
„În tot acest timp, am avut impresia că-mi trăiesc pasiunea la modul romanțios, dar nu știu, acum, la ce mod o scriu, dacă este cel al mărturiei, ba chiar al confidenței, așa cum se practică ea în revistele pentru femei, cel al manifestului sau al procesului-verbal sau chiar al comentariului de text.”
Era Annie Ernaux favorită pentru Nobelul de anul trecut? Nu știu - în schimb, știu că atunci când am auzit live anunțul, am țipat de bucurie. De ce? Pentru că o știam deja pe Annie Ernaux, îi urmăream activitate și, deși nu citisem vreodată un roman de-ale ei, citisem fragmente pe care n-am putut să le uit vreodată. M-am bucurat deosebit de mult când am văzut că prietenii de la Editura Pandora M și-au luat angajamentul (?!) de a-i publica romanele. Pentru că Annie Ernaux are o voce indestructibilă, are o voce de o austeritate - părerea mea - atât de palpabilă, atât de complexă & profundă, încât pare că nici Nobelul nu reușește să își ridice valoarea la adevărata valoare a literaturii sale: cea a realității văzută prin prisma evenimentului, iar scriitura devine o formă de a distila evenimentul, de a-l înțelege, de a-l accepta, de a-l refuza, de a-l integra în viață, de a-i da sens. Vă spun cu mâna pe inimă că, cel puțin pentru mine, Annie Ernaux este una dintre cele mai puternice voci literare aflate încă în viață. Și m-am bucurat nespus să aflu că a sa carieră literară - deosebit de prolifică - a fost încununată, chiar și-acum, la o vârstă destul de înaintată, cu acest prestigios premiu literar. Cel mai prestigios, de fapt.
„Cum să reînvii această ignoranță absolută și așteptare a ceea ce erau atunci marele necunoscut și misiunea existenței - marele secret șoptit încă din copilărie, dar care nu este nici descris, nici arătat nicăieri?”
Pentru Annie Ernaux, memoria este cea care contează. Memoria exact așa cum se prezintă ea - sincopată, fragmentată, dar care devine completă în urma cuvântului scris, în urma jurnalului pe care autoarea îl ține. Realitatea este punctul de plecare al poveștilor (?!) sale, a ceea ce scrie. Întâmplări din viața de zi cu zi, care ar putea părea atât de banale, dar pe care Annie Ernaux le însuflețește, cărora le dă un sens, pentru că într-adevăr există un sens în orice: în fiecare pas făcut, în fiecare țigară fumată, în fiecare ceașcă de cafea, în fiecare sărutare, privire, în fiecare rămas bun și în fiecare cuvânt. Doamne, ce mult mi-a plăcut cartea de față, cât de mult a reușit să mă apropie de autoare. Iarăși, ceva bizar este modul în care autoarea își rememorează trecutul, modul în care se privește pe sine la vârsta respectivă. Uneori, pare că păstrează o distanță cumplit de rece, dar ea, acolo, este în mijlocul a tot ce se întâmplă. Când vorbește la trecut, chiar pare că s-ar referi la o altă persoană, dar în același timp știe că scrisul are misiunea de a o întregi, de a da un sens, de a contura o identitate. Este ca un proces de autovindecare, ca un fel de purificare, și se raportează la „ce a fost” drept motiv a „ceea ce este” acum - scriitoare.
„Pe măsură ce merg mai departe, simplitatea anterioară a povestirii depuse în memoria mea dispare. A merge până la sfârșitul anului 1958 înseamnă să accepți demolarea interpretărilor acumulate de-a lungul anilor. Să nu netezești nimic. Nu construiesc un personaj de ficțiune. Deconstruiesc fata care eram.”
Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei este împărțită în două povestiri - traduse extraordinar de fidel și bine de către Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco. Aceste povestiri reiterează două evenimente din viața lui Annie Ernaux, evenimente intime, deosebit de intime, iar Ernaux reduce lucrurile - chiar și pe cele mai simple lucruri - la vulnerabilitate, dându-le o concretețe anume. Scriitura lui Ernaux am simțit-o ca fiind una personală, deosebit de clară, controlată, detaliată, cu descrieri minuțioase (însă relevante), care reușește să transmită un sentiment destul de greu de teoretizat: ca o intimitate în care pătrunzi și te simți oarecum rușinat, jenat. Rămânând în lectură, este ca și cum ai asculta în mod constant o mărturisire - și nu ești niciodată pregătit pentru ce are să urmeze. Pentru mine, această carte a fost ca o bijuterie care reușește să strălucească și să mă vrăjească. Am apreciat totul - de la subiectele abordate, până la modul în care Annie Ernaux scrie și chiar coperta cărții, a cărei alegere mi s-a părut foarte, foarte inspirată. Annie Ernaux dezgroapă & reînvie trecutul, încearcă „să-l descâlcească”, să-i dea sens. În simplitatea lor, anumite acțiuni ajung să fie foarte brutală - pasiunea devine o obsesie, o boală, de parcă nu ea ar stăpâni această pasiune, ci această pasiune ar stăpâni-o pe ea, dându-i comenzi.
„(...) încă cred că preț de trei minute chiar redevin fata din S. Dar ea nu reapare, ci realitatea visului ei, realitatea puternică a visului ei, care prin cuvintele cântate de Dalida și Dario Moreno s-a întins peste întregul univers înainte să fie acoperit, reprimat de rușinea de a-l fi avut.”
Mi s-a părut că există ceva deosebit de subversiv în modul în care Annie Ernaux optează pentru această scriitură intimă, foarte vulnerabilă. Întâmplările privite drept private, rușinoase, poate chiar greșite, prin actul scrisului, a cuvântului așternut pe hârtie, devin pe deplin trăite, realizate, consumate, poate chiar în mod evident eliberatoare. Ernaux reușește să transforme adevărul experiențelor sale doar în cuvinte, iar acestea îi permit, ulterior, „să depășească momentul”, să îl accepte, să îl înțeleagă. În scris, autoarea are întreaga permisiune de a se pierde, de a nu greși, de a fi disperată, exotică, extaziată, lipsită de viață. Dincolo de toate acestea, scrisul este văzut ca o necesitate, ca un mod de regăsire, de a adopta familiaritatea momentelor trecute. Este o formă de terapie, iar cartea rezultată este, înainte de toate, un ritual pentru autoare, un ritual privat, care ulterior a devenit public și, uite, i-a adus un astfel de premiu. Repet, pentru mine Annie Ernaux este una dintre cele mai puternice voci literare, deși mulți ar putea găsi scriitura ei ca fiind mult prea simplă, seacă, austeră. Dar, tind să cred, nimeni nu o va găsi lipsită de esență și de o profunzime autentică, formidabilă.
„Această cameră este realitatea care rezistă. Ca să-i redau existența, nu am altă cale decât să o epuizez prin cuvinte.”
N-am să spun mai multe despre Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, deoarece chiar nu are niciun sens. Vă pot spune că am mai citit și Locul. Evenimentul, o carte care chiar a reușit să mă lase cu niște sentimente deosebit de acute, pe care le resimt chiar și-acum, când scriu despre faptul că am citit această carte. Annie Ernaux are talent, are o voce literară aparte, unică, și sunt sigur că încetul cu încetul devine autoarea mea preferată. O proză strălucitoare, fermecătoare, care te vrăjește prin această simplitate care se destăinuie într-o formă atât de complexă. Citești cartea și ajungi să te întrebi: cât de liber este un om de trecutul său? Cum poți depăși anumite momente, cum le poți accepta, cum le poți considera „parte din tine”? Ernaux încearcă să răspundă acestor întrebări. Și, indiferent de care este întrebarea, scrisul va fi fost întotdeauna răspunsul. Cel mai bun răspuns pe care l-ai putea da vreodată unor întrebări care, altfel, rămân pierdute în neant, fără un răspuns concret. Abia aștept să citesc și celelalte cărți!

Alte recenzii ale cărților scrise de Annie Ernaux, apărute și pe blog: 

miercuri, 13 decembrie 2023

Locul. Evenimentul, de Annie Ernaux - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 173
Anul apariției: 2023
Traducere: Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco

Annie Ernaux (n. 1940) s­a născut în Normandia, unde și­-a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. A fost, până în anul 2000, profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu­-și simultan o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Premiul Marguerite Yourcenar, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în prestigioasa serie Quarto a Editurii Gallimard în timpul vieții sale. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară Un tânăr și Scriitura ca o lamă de cuțit. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction au mai apărut și volumele: Anii (2023, traducere de către Mădălina Ghiu) și Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei (2022, traducere de către Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco). 
„Am terminat de scos la lumină moștenirea pe care a trebuit să o depun pe pragul lumii burgheze și cultivate când am intrat în ea.”
Locul este romanul pe care Annie Ernaux îl dedică tatălui: muncitor care a fugit întreaga viață de propria condiție, transformându-se în mic cârciumar, fără educație, dar cu opinii ferme, și-a dorit mereu ca propria fiică să ajungă „mai bine decât el”. Cu scriitura ca o lamă de cuțit, Annie Ernaux aduce un omagiu lipsit de sentimentalism unui bărbat misterios ce devine, pe parcursul cărții, simbolul unei întregi generații. În 1963, la vârsta de 23 de ani, naratoarea romanului Evenimentul descoperă că e însărcinată. Într-o Franță în care avortul este ilegal, ea va trebui să-și asume „evenimentul”, știind că mai presus de lege se află rușinea pe care o va aduce asupra familiei sale. Folosind arma memoriei, dar și însemnările din jurnal, Annie Ernaux readuce la viață cumplita traumă a avortului clandestin. Evenimentul a fost ecranizat în 2021, în regia lui Audrey Diwan, cu Anamaria Vartolomei în rolul principal.
„Vreau să mă cufund din nou în această perioadă a vieții mele, să aflu ce se găsea acolo. Această explorare a va intra în țesătura unei povești, singura capabilă să redea un eveniment care nu a fost decât în mine și în afara mea. O agendă și un jurnal ținute în aceste luni îmi vor oferi reperele și dovezile necesare stabilirii faptelor (...). Să aud din nou fiecare dintre acele propoziții, de neșters în mine, al căror sens trebuie să fi fost atunci atât de insuportabil, sau dimpotrivă atât de consolator, încât gândindu-mă la ele astăzi să fiu copleșită de dezgust sau de plăcere.”
Locul. Evenimentul, alte două povestiri scrise de Annie Ernaux, reprezintă al doilea contact pe care îl am cu laureata Premiului Nobel în 2022. Atât din prisma acestui volum, cât și din cea a volumului Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), îmi dau seama că pentru Annie Ernaux scrisul reprezintă o formă de terapie. Reprezintă o formă de purificare, de acceptare. Punându-se în fața „foii albe”, Ernaux se pune în fața psihoterapeutului. Astfel, conferă scrisului această valență vindecătoare, frecvent întâlnită, de fapt, la autorii care rememorează anumite traume (indiferent de natură), situații relevante din viața lor. În volumul de față, Ernaux se pune (și ne pune) în fața a două evenimente care au avut un impact semnificativ în viața ei: moartea tatălui și un avort pe care l-a făcut, într-o societate în care avortul era ilegal. Acesta este „evenimentul”, iar locul, în sine, este de fapt casa în care a crescut, este „tatăl”, căruia pare că îi aduce un fel de omagiu - dar atât de lipsit de emoție, de sentimentalism, de apropiere -, un fel de omagiu de la depărtare, dar fără a compromite, în schimb, iubirea pe care a simțit-o pentru tatăl ei. 
„Am ajuns la imaginea camerei. Este deasupra oricărei analize. Nu pot decât să mă cufund în ea. Mi se pare că această femeie care trebăluiește între picioarele mele, care introduce speculul, mă ajută să nasc.
Am ucis-o pe mama în mine în acel moment.”
Ca și în primul volum, am rămas pur și simplu uimit de modul în care Ernaux dă voce anumitor situații, anumitor sentimente, stări... Lucruri. Recunosc, au fost anumite imagini - cel puțin în Evenimentul - care m-au frapat și m-au mișcat deosebit de tare, întocmai dată fiind realitatea cu care au fost descrise, relevanța pe care ceea ce a trăit autoarea a avut-o în contextul dat. Momentul în care avortul propriu-zis are loc, în sine, l-aș considera exact „evenimentul” care poartă și numele povestirii (romanului?!), pentru că este de o realitate (am avut așa o tendință de a zice „violență”) extrem de palpabilă. De fapt, în romanele lui Annie Ernaux realitatea reprezintă principalul punct de plecare, iar prin caleidoscopul acestor evenimente se sădește sămânța unei scriituri puternice, de o forță aparte. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un stil atât de auster, atât de simplu la o primă vedere, dar care să-mi transmită atât de multă emoție, și o emoție atât de palpabilă, concretă. Cum am spus și în recenzia celuilalt volum, m-am bucurat nespus de mult în momentul în care Annie Ernaux a luat Nobelul pentru literatură, fiindcă, după părerea mea, chiar merită acest prestigiu literar.
„Astăzi știu că am avut nevoie de această încercare și de acest sacrificiu pentru a-mi dori să am copii. Pentru a accepta violența reproducerii în corpul meu și, la rândul meu, să devin un loc de trecere a generațiilor.”
După cum și autoarea menționează, sursa principală de inspirație a cărților sale este „jurnalul intim”. Acel „document” pe care îl poate analiza cu o răceală anume, pe care îl supune unei obiectivități (așa ciudată antiteza între „jurnal intim” și „obiectivitate”), cu un eveniment, cu un loc anume, transformându-l într-un întreg roman. Descriindu-l, este ca și cum ar avea loc un abord chirurgical - totul este scris steril, totul este atent plasat, fiecare arteră a trecutului este obturată, fiecare strat al pielii este atent tăiat, cu incizii perfecte. Annie Ernaux este chirurgul propriului trecut, propriului eveniment, și omul care reușește să ofere cititorului acces într-o intimitate desăvârșită - intimitatea ei, care devine intimitatea noastră. O lectură devastatoare, scrisă cu o precizie deosebită, pe care tind să cred că nu mulți ar găsi-o așa - pur și simplu, stilul abordat de autoare nu este chiar pe placul oricui. Și, într-adevăr, ar putea fi considerat unul „mult prea simplu”, lipsit de metafore, de acea efervescență stilistică și de acele podoabe care uneori dau culoare, dau sens. În schimb, în Locul. Evenimentul - și, în general, la Annie Ernaux - interesul este exact realitatea: așa cum deseori este ea - simplă, seacă, constantă. 
„(Se poate ca o astfel de poveste să provoace iritare, sau repulsie, sau să fie considerată de prost-gust. A fi trăit un lucru, oricare ar fi el, dă dreptul imprescriptibil de a-l scrie. Nu există adevăruri inferioare. Și dacă nu ajung la capătul relatării acestei experienței, contribui la umbrirea realității femeilor și mă situez de partea dominației masculine a lumii.)”
Nu știu ce aș mai putea să vă spun, așa că mă voi opri aici. Pot spune doar că Annie Ernaux este o scriitoare deosebită, este de o expresivitate literară ieșită din comun. Puternică. Plină de forță. Ea se deschide cu totul în fața cititorului, nu pune perdea, nu se teme de critică, nu se teme de ceea ce urmează - fiindcă cel mai important, dincolo de toate, este ca ea să se vindece. Să își aline demonii, să aibă grijă de sufletul, poate chiar de integritatea ei cognitivă. Scrisul, ca formă de terapie, este cel mai bine exemplificat de cariera literară a lui Annie Ernaux. O autoare pe care am descoperit-o de foarte mult timp, dar ale cărei cărți nu am apucat să le citesc decât după ce au fost traduse și la noi. Și nu pot decât să vă spun că, într-adevăr, merită să îi dați o șansă, fiindcă veți descoperi poate o altă față a literaturii, o față care deseori rămâne ascunsă - din motive necunoscute. Annie Ernaux ne oferă tot ceea ce este, tot ceea ce a fost. Iar din acest punct de vedere, cărțile ei depășesc cu mult valența literară, devenind adevărate lecții de viață. Când un scriitor reușește să facă asta, atunci își merită toate laudele!

Alte recenzii ale cărților scrise de Annie Ernaux, apărute și pe blog:

DezOnoare, de Awais Khan - Recenzie (Crime Club)

Editura: Tritonic
Colecția: Lit
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 364
Anul apariției: 2023
Traducere: Liviu Szöke

Awais Khan este un scriitor, editor și locuiește în Lahore. Absolvent al Universității din Western Ontario și al Universității Durham, a studiat Creative Writing la Faber Academy din Londra. A fost premiat pentru In the Company of Strangers (Simon & Schuster, Isis Audio și Hera Books) și NO HONOR (Orenda Books). Drepturile audio pentru In the Company of Strangers au fost achiziționate de Isis Audio în 2021. Drepturile de film/TV au fost achiziționate pentru In the Company of Strangers de către Pikchur TV, iar filmările urmează să înceapă în 2023. A apărut la BBC WOrld Service, Dubai Eye, Voice of America, Cambridge Radio, City42, PTV Home, Samaa TV, Indus TV. Este directorul fondator al The Writing Institute și a susținut prelegeri despre scrierea creativă la Universitatea Oxford, Universitatea Durham, Universitatea Americană din Dubai, Colegiul Kinnaird etc. Face parte din juiul Gwyl Crime Cymru Novel Prize și Cheshire Novel Prize.
„Închise ochii când află că însuși fratele fusese cel care-și împinsese sora în râu. Și pentru ce? Pentru ceva care nici măcar nu era vina fetei. Totul în numele onoarei.”
„Deși DezOnoare este o operă de ficțiune, flagelul crimelor în numele onoarei e foarte real. În fiecare an, în Pakistan, sute de femei sunt ucise pentru «onoare». Conceptul de încălcare a onoarei e foarte vag și poate însemna orice, de la sarcina în afara căsătoriei la refuzul de a se căsători cu cineva pe care nu-l place sau, chiar, simpla căutare a unui loc de muncă. Deși s-au făcut pași pentru eradicarea odioasei tradiții, mai sunt încă mulți de realizat în viitor. Sper că prin această carte, cititorii vor conștientiza că această practică îngrozitoare încă există în Pakistan și că vor încurajați să acționeze pentru a-i pune capăt” - Awais Khan
„- I-au legat mâinile și au azvârlit-o în apă ca pe un sac cu gunoaie (...). Credea că poate să scape basma curată. Să-i dea naștere odraslei lui Satan. Nemăritată. Să dea un exemplu prost pentru alte fete. O adevărată ușurare c-a intervenit pir sahab.”
Uneori am impresia că ar trebui să mă informez mai mult, să știu mai multe, să fiu la curent, cu precizie, cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Iar prin „jurul meu” mă refer la întreaga lume în care trăiesc. Evident, nu am capacitatea de a asimila o gamă atât de variată de informații, însă, date fiind condițiile, poate unele ar trebui prioritizate. Iar ceea ce se întâmplă în Pakistan, printre altele, ar trebui să îmi fie mult mai cunoscut. Vorbeam cu o prietenă despre nefericitul și greșitul război actual, și mi-am dat seama că nu pot decât să ascult. Pe moment, m-am simțit prost pentru că nu știu mai multe, însă am meditat asupra acestui lucru - nu este vorba despre nepăsare, ci despre neputință. Nu este vorba despre faptul că nu mă privește, ci despre faptul că, în fața unor orori atât de dezaxate, sunt neputincios. Și mi-am dat seama că „lipsa-de-informare” este, de fapt, un mecanism de coping - prefer să NU știu mai multe, să NU mă informez, să NU fiu la curent, pentru că altfel știu că m-aș duce rău la vale, că aș avea parte de trăiri nedorite. Fiindcă, iarăși, sunt neputincios. Ce poate face omul în fața unei uri atât de puternice, atât de nestăvilite...?
„- Mă rog să n-am niciodată o fiică, obișnuia să spună mama lui. În locul ăsta nu există pedeapsă mai mare decât să te naști femeie.”
Asta am simțit și citind cartea lui Awais Khan, DezOnoare - pe lângă neputință, am simțit o revoltă puternică, am simțit durere și am fost încercat de sentimente dintre cele mai palpabile. Pakistanul va rămâne întotdeauna „o lume inaccesibilă” pentru mine, și nu vreau să abordez această recenzie dintr-o perspectivă politică sau socială, fiindcă 1. nu pot duce această discuție, și 2. nu vreau să duc o astfel de discuție. O practică înfiorătoare, greșită, care domină cultura pakistaneză de mii de ani, deși încercările de reformă au existat... Uciderea în numele „onoarei”. Acesta este fundalul romanului lui Awais Khan, care, spunând povestea Abidei, de fapt spune povestea a mii de femei... Însă, în spatele acestei povești care, dincolo de a fi o operă de ficțiune, este radiografia unei societăți, se ascunde ceea ce întotdeauna ne va fi salvat: iubirea. Puterea iubirii, care în cartea de față ia imaginea paternă, iar tatăl Abidei, Jamil, nu va lăsa ca „dezonoarea” să știrbească și să umbrească iubirea necondiționată pe care i-o poartă Abidei. Însărcinată, scăpând de soarta pe care o altă tânără a avut-o cu puțin timp înainte, Abida ajunge în orașul Lahore, unde are speranța unui nou început, departe de toate practicile odioase care se petrec în satul de origine.
„- Tata spune că toți bărbații își bat nevestele. Trebuie să fie bătute, altfel uită care le este locul.”
Aici, în schimb, lucrurile nu vor sta chiar cum își spera. Viața din oraș aduce cu sine poate lucruri la fel de odioase, iar Abida se regăsește prinsă într-un alt vârtej... Mă voi opri aici cu povestirea, fiindcă nu are niciun sens să-ncep să prezint cartea cap-coadă. Vă spun doar că acest roman memorabil tind să cred că reprezintă un fel de „document”, întrucât, cu perspicacitate, inteligență și empatia, Awais Khan abordează un subiect de actualitate, dar deosebit de dificil. Khan a reușit să reitereze foarte bine culoarea locală a spațiului în care s-a desfășurat acțiunea, într-un limbaj clar, relevant, fără a se pierde în detalii inutile. Descrierile - atât ale satului primitiv în care Abida crește, cât și ale străzilor aglomerate din Lahore - reușesc să transpună cititorul în această lume altfel inaccesibilă. Unele scene m-au frapat, m-au făcut să mă simt destul de incomod, să iau lectura pas cu pas și să-ncerc să „diger” ceea ce citesc. Realitatea este una crudă, dureroasă, iar neputința în fața acestei realități potențează la maximum sentimentele resimțite. Un roman puternic, plin de forță, care dezvăluie, cu precizie chirurgicală, cultura unei țări otrăvite, în care „misoginismul” este o boală cronică. 
„- (...) Satul ne ia totul, inclusiv tinerețea, și apoi ne smulge și copiii de lângă noi.”
DezOnoare este o carte necesară, o carte care tratează probleme actuale, o carte bine scrisă, șocantă, care te urmărește mult timp după ce o vei fi citit-o. Awais Khan spune o poveste „fără perdea”, nu ezită să ne prezinte motivele pentru care au loc crimele „în numele onoarei”, nu ezită să ne prezinte motivele pentru care tații își ucid fiicele, frații își ucid surorile, și, implicit, ce anume îi predispune să facă acest lucru. Da, romanul lui Awais Khan cu siguranță merită citit de către oricine, fiindcă abordează subiecte cu care ar trebui să fim cât de cât la curent. Într-o țară în care au loc realități brutale, în care iubirea, mântuirea și crima sălășluiesc sub același acoperiș, nimic nu poate fi ceea ce pare. Iar speranța atârnă de un simplu cuvânt, de o simplă faptă care, în alte părți, n-ar fi „condamnată”. Un roman care te mișcă, care te cutremură, te revoltă, iar în cele din urmă îți demonstrează faptul că, uneori, este nevoie de o singură mână întinsă pentru a putea ieși din întunericul dens ca o ceață. Personaje puternice, conturate complex, dinamică și emoție, profunzime, dramă... O armonie perfectă își găsește locul în această carte. V-o recomand cu cea mai mare încredere, deoarece știu, chiar știu că o să vă placă!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Awais Khan, DezOnoare, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

marți, 12 decembrie 2023

Inexplicabila logică a vieții mele, de Benjamin Alire Sáenz - Recenzie

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 480
Anul apariției: 2023
Traducere: Cornelia Marinescu

Benjamin Alire Sáenz este poet și autor de cărți pentru adulți și adolescenți. Este primul câștigător de origine hispanică al PEN/Faulkner Award și al American Book Award, care recompensează cărțile lui pentru adulți. Aristotel și Dante Descoperă Secretele Universului a fost distins cu Printz Honor Book, Stonewall Award, Pura Belpré Award, Lambda Literary Award și a fost finalist la Amelia Elizabeth Walden Award. Primul său roman pentru adolescenți, Sammy and Juliana in Hollywood, a figurat în ALA Top Ten Book for Young Adults și a fost finalist la Los Angeles Times Book Prize. A doua sa carte pentru adolescenți, He Forgot to Say Goodbye, a câștigat Tomás Rivera Mexican American Children’s Book Award, Southwest Book Award și a fost desemnată drept New York Public Library Book for the Teen Age. Aristotel și Dante Plonjează în Apele Lumii a fost alegerea clubului de lectură Junior Library Guild. Benjamin locuiește în El Paso, Texas. La Editura Trei, de același autor au apărut Aristotel și Dante Descoperă Secretele Universului (2015, traducere de către Ciprian Șiulea) și Aristotel și Dante Plonjează în Apele Lumii (2022, traducere de către Ciprian Șiulea).
„Mă tot gândeam că s-ar putea să ajung la fel ca tipul ale cărui gene le port în mine. Și uram în continuare gândul acela.”
Prima zi din clasa a douăsprezecea Totul este pe cale să se schimbe. Până în clipa asta, Sal fusese mereu sigur unde îi e locul, lângă tatăl său adoptiv, gay, și în familia lor mexicano-americană, plină de iubire. Acum însă a ajuns brusc obsedat de propria istorie, iar evenimente dintre cele mai grave îl silesc să se confrunte, alături de prietena lui cea mai bună, Samantha, cu probleme precum credința, moartea și durerea provocată de pierderea cuiva drag. Sal ajunge pe neașteptate să sară la bătaie, să pună totul sub semnul întrebării și să descopere că nu mai știe cine este cu adevărat. Benjamin Alire Sáenz, autorul premiat al romanului Aristotel și Dante Descoperă Secretele Universului, țese o superbă și complexă poveste despre iubire, identitate și familii care s-au pierdut și s-au regăsit.
„Presupun că viața îi rănește pe toți. Nu pricepeam logica acestui lucru numit viață. Poate că nici nu trebuia.”
Încă îmi amintesc, chiar și după opt ani, momentul în care mi-am cumpărat prima carte scrisă de Benjamin Alire Sáenz de la Cărturești. Cum m-am așezat pe o canapea în mall și am intrat în universul lecturii, și cum am rămas pe acea canapea până când am terminat cartea. Pentru mine, Benjamin Alire Sáenz va rămâne un autor pe care întotdeauna îl voi citi cu drag, pentru că scrie exact tipul ăla de cărți (exact în stilul ăla pe care îl iubesc) care îmi sunt în zona de confort: cărți cu & despre oameni, cărți cu & despre emoție, cărți cu & despre viață. Iar romanul de față, de departe, este exact la fel: un roman despre viață. Cu tot ce înseamnă și nu înseamnă aceasta, cu toate frumusețile și emoțiile și durerile și sacrificiile și lacrimile și oamenii și prietenii și familiile și frumusețile, din nou, pe care le implică. Da, Benjamin Alire Sáenz va rămâne un autor care mereu va avea un loc aparte în sufletul său. Iar cărțile sale - toate cele trei pe care le-am citit până acum -, au fost și vor rămâne absolut splendide, cărți care, după părerea mea, ar trebui citite de toată lumea. Nu doar de adolescenți, ci chiar de oameni mari care, poate, vor înțelege mult mai bine anumite lucruri.
„A început să râdă.
Atunci am început și eu să râd.
Să fluieri în beznă.”
N-am să vorbesc despre ce este cartea, ce se-ntâmplă în ea, fiindcă n-are niciun sens, și nici nu mi s-ar părea interesant să fac aici vreun fel de rezumat. Dar am să vorbesc despre cum m-a făcut pe mine să mă simt această carte. O carte plină de lumină, emoționantă, dar totuși atât de puternică privită din perspectiva maturizării lui Sal. O carte despre demonii interiori & furtunile care zac în noi, despre cum ne căutăm identitatea, cum încercăm s-o acceptăm, asta înainte de a o nega, de a fi în acord cu natura noastră. Despre cum uneori suntem confuzi, nu știm de unde să luăm lucrurile și unde să le punem. Nu știm încotro ne îndreptăm, deși avem o vagă impresie, dar nici nu ne lăsăm purtați de vânt. Sal chiar a fost un personaj tare fain, iar prietena sa cu Samantha a fost absolut delicios portretizată. Inexplicabila logică a vieții mele a fost un roman despre prietenie și despre familie, despre identitate și despre căutarea identității, despre maturizare și despre drumul parcurs de un adolescent în devenirea sa. Despre acceptare, despre iubire și... despre oameni, în general. Un roman pe care pur și simplu l-am devorat!
„(...) Oare nu creștem toți și ajungem să fim exact așa cum ne-am dorit?”
Observ la Benjamin Alire Sáenz o sensibilitate aparte, un simț fin pentru psihologia adolescentului, pentru trăirile și emoțiile sale, pentru frustrările și, în general, perioadele prin care trece. Lacrimile pe care le varsă, glumele la care râde. Benjamin Alire Sáenz, cu toate acestea, este destul de în vârstă, însă dă dovadă de o empatie extraordinară atunci când își creează personajele. În toate cele trei cărți scrise de el, pe care le-am citit, am putut întâlni acest aspect: faptul că, într-adevăr, cunoaște psihologia unui adolescent, îi ghicește substraturile și conflictele. Chiar mi-a plăcut mult acest aspect al cărții, deoarece, pentru a crea personaje perfecte, personaje relevante și credibile, convingătoare, un autor trebuie, înainte de toate, să știe în ce se bagă. Iar Benjamin Alire Sáenz chiar știe în ce se bagă și o face cu cea mai mare încredere, pentru că are certitudinea că nu va da greș. În niciunul din cele trei romane, chiar nu a dat greș nici măcar pentru o secundă, ba chiar a excelat cu brio. Iar asta, pentru mine, înseamnă inteligență emoțională deosebită - felicitări, domnule!
„Poate că așa e viața. Faci un zigzag, apoi un altul, după care mai faci câteva.”
Închei aici, spunându-vă că trebuie neapărat să-i citiți cărțile. Pentru că-s faine, pentru că merg rapid și, dincolo de toate acestea, nu-s fără sens, nu-s doar de a-citi-că-îți-face-plăcere-să-citești. Mereu înveți ceva din ele. Descoperi faptul că ai aflat mai multe despre tine, faptul că poate te înțelegi mai bine și reușești să traduci anumite emoții, stări, frustrări și altele, pe care le ai. În plus, chiar scrie cu emoție. Și scrie bine! Foarte bine! Iar asta este ceea ce contează, cel puțin pentru mine - să transmiți emoții, stări frumoase (sau mai puțin frumoase), să creezi acea legătură între cititor și personaje. Benjamin Alire Sáenz le are pe toate, și mă bucur că a fost tradus și la noi, deși, pierzându-mi speranța, am cumpărat cel de-al doilea volum din seria Ari & Dante în engleză, chiar în anul în care a apărut și traducerea la editură. Dar nu-i bai, că am putut simți pulsul scriiturii lui Benjamin Alire Sáenz și în engleză (recunosc, parcă sună mai bine). Oricum ar fi, vă recomand cu cea mai mare încredere să-i citiți cărțile. Îmi veți mulțumi după! Lecturi frumoase să aveți!

Alte recenzii ale cărților scrise de Benjamin Alire Sáenz, apărute și pe blog: 

sâmbătă, 9 decembrie 2023

Cea mai tainică amintire a oamenilor, de Mohamed Mbougar Sarr - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 496
Anul apariției: 2022
Traducere: O. Nimigean

Mohamed Mbougar Sarr, născut în 1990 în Senegal, a absolvit studiile militare la prestigiosul Prytanée Militaire de Saint-Louis din Senegal. După mutarea în Franța, este admis la École des hautes études en sciences sociales (EHESS), unde studiază literatură și filosofie. Pentru primul său roman, Terre ceinte (Pământ împresurat), primește Prix Ahmadou-Kourouma și Grand Prix du roman métis. În 2018 devine cel mai tânăr scriitor recompensat vreodată cu Prix Littérature-Monde, pentru Silence du choeur (Tăcerea corului). De purs hommes (Despre oameni puri) este cel de-al treilea roman al său urmat, în 2021, de Cea mai tainică amintire a oamenilor, care îi va aduce în același an Prix Goncourt și Prix Transfuge pentru cel mai bun roman de limbă franceză din 2021. În prezent locuiește la Paris.
„Sanza ne-a invitat la el în seara asta. M-am dus fără niciun chef, gândindu-mă la deșertăciunea a ceea ce scriu, la minciuna a ceea ce scriu, la distanța dintre ceea ce scriu și viață (...). Mă piteam după literatură ca în spatele unui geam sau scut; iar de partea cealaltă se desfășura viața adevărată, cu violența ei, cu împunsăturile ei, loviturile ei de berbec în stomac. Ar trebui să te descoperi pe tine însuți și să faci față, să fii gata să încasezi la poace și, poate, să le dai înapoi. Ar fi bine să ai un pic de curaj; fără târguieli, fără trucuri, fără aranjamente, doar curaj. Acesta este prețul.”
În 2018, Diégane Latyr Faye, tânăr scriitor senegalez, descoperă la Paris o carte mitică, editată în 1938, Labirintul neomenescului. Nu se mai știa nimic despre autor, numit în epocă „un Rimbaud negru”, după scandalul declanșat de apariția romanului său. Diégane pornește, fascinat, pe urmele misteriosului T.C. Elimane, confruntându-se cu marile tragedii care au fost colonialismul și Holocaustul. Fără să piardă firul anchetei sale, Diégane frecventează la Paris un grup de tineri scriitori africani, care își dispută ideile, beau, fac dragoste și se întreabă despre necesitatea de a crea în condițiile exilului. În vârtejul acestei căutări, Diégane se va apropia de două femei: sulfuroasa Siga, deținătoarea unor secrete despre Elimane, și energica fotoreporteriță Aïda...
Cartea esențială se scrie în limba morților;
Cartea esențială se scrie în timpul uitării;
Cartea esențială dă gir imprezenței (nici prezență, nici absență).
În acest moment, vidul își taie beregata, iar în strigătul mut pe care lama i-l deschide în carne ți se pare că auzi cum cade, ca dintr-o gură care se sufocă, o ultimă ipoteză, înspăimântătoare și înspăimântător de calmă:
Cartea esențială nu se scrie.
Cea mai tainică amintire a oamenilor - romanul pe care nu ai cum să-l uiți, romanul pe care poate ai vrea să-l uiți, cât de cât, pentru că e romanul care continuă să te macine & să te macine & să te macine la mult timp după ce îl vei fi terminat de citit. Este romanul... romanelor! Un volum absolut splendid, pe care îl simți, chiar de la prima pagină, ca fiind o capodoperă. Este absolut monumental, și, fără să exagerez, cred că este una (dacă nu chiar cea mai bună) dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Și va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, de fapt, mult timp de-acum înainte. Pentru că nu întrevăd să citesc, cel puțin în viitorul apropiat, un roman măcar la fel de bun. Un paragraf întreg, și eu nu am reușit să surprind nimic din modul în care am trăit această carte, din modul în care m-a făcut să mă simt. Dar nici nu-mi pasă, pentru că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr nici nu se vrea a fi „teoretizat”, „explicat”, trecut sub lupa unui cititor oarecare... Că ăsta mi-s, nu? Eu cred că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr trebuie-doar-trăit-și-atât-și-iubit-așa-cum-se-cuvine.
„Odaia. Încă nu i-ai trecut pragul, dar ți-a și întors stomacul pe dos mirosul bătrâneții și al bolii și al slăbiciunii unui corp care nu mai ține seama de nicio pudoare când se apropie sfârșitul. Pe tata nu l-am cunoscut decât bătrân. De aceea l-am urât cu atât mai mult, cum am urât și camera din care aproape că n-a mai ieșit în ultimii ani din viață. Ajunseseră, odaia și tata, să facă până la urmă corp comun. Dacă mă gândesc la el, înainte de a-mi apărea fața lui de orb, simt întâi miasma odăii.”
Pentru mine, această carte a fost de o măiestrie cum rar mi-a fost dat să văd. Nici nu vreau să vă menționez cât de multe au fost paragrafele în care pur și simplu mi-am zis că trebuie-să-fii-de-pe-o-altă-lume-pentru-a-scrie-așa-de-bine. Așa de frumos. Așa de atent. Așa de sublim și, în același timp, cu o forță literară atât de mare. Nu voi vorbi despre acțiunea cărții, pentru că eu, unul, am trecut-o pe un plan secundar. Am fost pur și simplu vrăjit de stilul autorului, ahtiat să găsesc mai mereu fragmente care îmi dau de gândit, imagini pe care și acum mi le amintesc, fraze, dialoguri, maxime, emoție și profunzime. Oh, și cât de multă profunzime! O carte ca o bijuterie rară, prețioasă, pe care n-ai vrea vreodată să o porți, pentru a nu-i știrbi din strălucire, dar pe care ai vrea să o porți pentru a te simți „complet”, pentru a te simți desăvârșit. Pentru că, de fapt, romanul lui Mohamed Mbougar Sarr așa este - desăvârșit, pur, strălucitor, complex și de o forță incredibilă. O „carte-lume”, după cum spune și exegeza, și chiar pătrunzi într-o lume din care nu vrei să mai ieși. De fapt, oricum nu mai ai cum să ieși, chiar dacă ai terminat de citit cartea...
„(...) Întreabă-ți sângele. Întreabă-ți carnea! Întreabă misterul genelor, care traversează timpul și desemnează, în două puncte îndepărtate din lungul său curs, o ascendență și o descendență, strămoși și moștenitori. Totul începe cu marea strămoașă. Totul începe cu Mossane.”
Am iubit fiecare pagină a acestui volum, am adorat fiecare literă și fiecare spațiu dintre cuvinte. Pentru că totul se clădește într-o arhitectură demnă de a te lăsa cu gura căscată, bucuros că ai reușit, măcar din treacăt, să arunci o privire. În romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, nu doar că reușești să arunci o privire, dar te pierzi... Te pierzi și vrei să mai fii găsit. Un roman ca o furtună puternică, care lasă în urmă prăpăd emoțional. Cu o profunzime aparte, această carte nu are cum să nu te miște. Atât din prisma personajelor complexe, cât și din prisma cugetărilor în sine... Poate par impresionist în această recenzie-și-nu-prea-recenzie-dar-până-la-urmă-ce-e-o-recenzie, dar chiar nu prea am cuvinte să spun altceva. Folosesc adjective fără a le justifica, asta simt, dar... Cam asta-i tot ce pot face. Cea mai tainică amintire a oamenilor rămâne un roman pe care nu îl voi recomanda publicului larg, deoarece simt că această carte are nevoie să fie „descoperită” în mod individual, atunci când îi sosește timpul...
„(...) Ce suntem noi? Un inel de sânge într-un sipet de lumină - sau invers. Iar diavolul ne potrivește rânjind pe degetul său.
Însă știu că cei care nu vor fi citit niciodată romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, au multe, foarte multe de pierdut. Repetându-mă, este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, și recunosc că am avut ceva rețineri la început. Dar, cu primele pagini citite, am știut că mă angajez într-o lectură la sfârșitul căreia voi fi fost altul. Pentru că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr te învață, te purifică, îți dă de gândit și te face să-ți pui întrebări. Îți ridică probleme, îndoieli, dar acestea nu fac decât să te rafineze, „să te crească” - ca om, ca natură, ca individualitate biologică. Un monument al literaturii, și sunt absolut sigur că de Mohamed Mbougar Sarr vom auzi multe, foarte multe în viitor. Are un potențial extraordinar, iar iubirea sa față de cuvinte, față de literatură, se face resimțită în fiecare pagină, și cu fiecare pagină pe care o dai, pare să crească & să tot crească & să tot crească. Mohamed Mbougar Sarr, îți mulțumesc din suflet pentru această carte & îți mulțumesc că exiști. Iar prin literatura ta parcă reușim și noi să existăm mai mult!

joi, 7 decembrie 2023

Cartea accidentelor, de Chuck Wendig - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: Buzz Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 640
Anul apariției: 2023
Traducere: Dana-Ligia Ilin

Când tatăl său moare, Nate primește drept moștenire de la el un ultim dar: casa care a fost căminul copilăriei sale. Nate hotărăște să se mute acolo împreună cu soția sa, Maddie, și cu fiul lor, Oliver, căutând o evadare din tumultul orașului. Dar în scurt timp, lucruri tot mai stranii încep să se petreacă, atât noaptea, cât și, mai cu seamă, pe timpul zilei. Pentru că Nate a fost abuzat în copilărie de tatăl său, lucru pe care nu l-a mărturisit niciodată familiei sale. Pentru că atunci când Maddie era mică, a văzut ceva ce nu ar fi trebuit să vadă. Pentru că o făptură sinistră, înfometată bântuie prin tunelurile, munții și minele de cărbune ale micii localități rurale din Pennsylvania... Iar acum, întâmplările petrecute cu ani în urmă se repetă, numai că, de data aceasta, Oliver va fi cel prins în vâltoarea lor. Când îl cunoaște pe Jake, un băiat cam ciudat, cu propriile-i secrete și o predilecție pentru magia neagră, Oliver nu-și închipuie nici o clipă că tot ceea ce va urma va arunca întreaga familie în miezul unei cumplite bătălii între bine și rău.

🔪 🩸 Am fost provocat de către Cristina să citesc și să scriu despre Cartea accidentelor, și-am acceptat fără să stau pe gânduri. Recenzia scrisă de ea o puteți găsi AICI 🔪 🩸

De un' să-ncepem? Ah, da, de la faptul că ador oamenii care citesc. Și, mai mult decât a adora oamenii care citesc, ador oamenii care iubesc atât de mult să citească, încât pun la cale „mini-cluburi”, atunci când descoperă o lectură cu potențial. Și, dincolo de a aduce împreună și mai mulți oameni care iubesc să citească, creează legături. Creează un sentiment că, da, se poate, că orice ar fi, cititul ne va lega întotdeauna, va străbate poate chiar sute de kilometri și va aduce împreună oameni... Chiar dacă - cel puțin momentan, I hope - în online! Așadar, pentru că nu prea am de gând să mă lungesc cu această recenzie (deși aș avea toate motivele din lume și toată „materia primă”), nu pot decât să zic atât: dacă nu ar fi fost pus la punct acest mini-club, atunci sunt sigur că nu aș fi ajuns prea curând la romanul lui Chuck Wendig. De fapt, probabil n-aș fi ajuns niciodată, pentru că am atât de multe cărți necitite încât anxietatea mea atinge cote alarmante când îmi cumpăr altele. Nu că m-aș opri din cumpărat, dar doar așa, la o adică. Însă când am văzut ce este în stare să stârnească acest volum la un alt cititor, în ale cărui gusturi de altfel am încredere, am zis că trebuie neapărat să o citesc. Și BINE am făcut!

Eu nu prea am citit cărți horror la viața mea, să fiu sincer. Adică am citit doar acele cărți care se recomandau ca fiind horror, dar nu prea au reușit să-mi stârnească niciun sentiment de teamă, frică, angoasă și-așa-mai-departe. Dar, my God, chiar vreți să vă descriu imaginile care încă îmi sunt înrămate în minte, scenele care încă reușesc să mă bântuie și, grație unei imaginații absolut efervescente, au prins viață chiar în cele mai ciudate momente? Nu, nu vreți. Și nici eu nu vreau. În mintea mea, o anumită scenă face casă comună cu o altă scenă din romanul Shining, scris de Stephen King, și nu-mi dau seama dacă aceste scene ori lucrează în sinergie și îmi stârnesc fiori chiar și-acum, ori se exclud una pe cealaltă, și tot nu-mi dau seama care mă bântuie mai mult. Cert este, în fine, că pot spune că Wendig chiar a reușit să se apropie de talentul lui King, poate chiar să-l depășească - n-am să mă pronunț în direcția asta, pentru că nu vreau să bat câmpii, mai ales că este prima carte scrisă de Wendig pe care am citit-o. Dar, man, omul ăsta are potențial, și talent, și știe ce face, și o face bine și nu știu dacă ar putea-o face mai bine, ci știu că m-a îngrozit și m-a bântuit și, la unele faze, chiar a dat cu mine de pământ!

Cartea accidentelor nu doar că a fost plină de mister, dar a reușit să îmbine fabulos fantezia cu realitatea, poate pe alocuri și o tentă de realism magic, emoție și psihologie, dramă - oh, da, foarte multă dramă, dintr-aia bună și delicioasă. Pe scurt, nu pot spune decât că astea 620 de pagini (care, recunosc, la început m-au speriat puțin), s-au terminat precum o cafea bună pe care o savurezi dimineață: fără să știi cum. Și, așa, că ai băut-o fără să-ți dai seama, îți mai faci una. Sincer, ajunsesem în punctul în care nici nu am putut să-mi dau seama cum zburau paginile, fiindcă eram mult prea prins de ce urmează să se întâmple, sau pur și simplu eram prins de atmosfera generală a cărții, de cât de armonios a reușit Wendig să dozeze misterul și să îl livreze într-o formă atât de faină. Nu-s mare fan al punctelor de vedere diferite, fiindcă știu că, întotdeauna, ele ajung să se întretaie la un moment dat. Dar nu m-am așteptat, sincer să fiu, ca într-un astfel de punct să se consolideze, de fapt, „ideea generală” a cărții. Mai mult decât atât, mi-a plăcut mult atmosfera in crescendo, faptul că încetul cu încetul cu încetul Wendig a pus bazele a ceea ce, vorba aia, „are să urmeze”! Și ce-a urmat... 

Haideți s-o luăm așa cum se cuvine: cartea asta nu este chiar pentru toată lumea. Nu știu dacă ar trebui semnalate de la bun început niște trigger warnings, dar am să le menționez eu: avem multă, multă, multă violență, scene sângeroase, abuzuri, agresiuni (de toate tipurile), substanțe ilicite, legături patologice și dezvăluiri care mai bine ar fi rămas secrete. Avem condamnare la moarte, avem crime și, în mod evident, avem teroare. Întuneric. Tensiune. Fobie. Sentimentul ăla acut de claustrofobie. Poate, într-o oarecare măsură, unii ar putea resimți toate acestea drept „prea mult”. Ceea ce-i firesc, fiindcă chiar și eu (care în general n-am probleme cu astfel de lucruri), am simțit că unele lucruri sunt parcă prea violente, prea deodată. N-aș spune că este o poveste de groază „clasică”, dar chiar poți simți acea componentă horror, terifiantă, atunci când citești. Tre' să fii pregătit înainte să te bagi în lectură, să pleci cu gândul că această carte se prea poate să te scoată din zona de confort. Dar, știți cum se zice, doar în afara zonei de confort poți evolua. Și avea acces la lucruri (în cazul de față, lecturi) la care altfel n-ai fi avut. Mă bucur tare mult că am citit cartea, pentru că simt, într-adevăr, că în sfârșit am citit un horror bun!

V-aș putea enumera n motive (n≥21125) pentru care ați putea citi cartea, dar mă voi rezuma la trei, care mi se par mie ceva mai relevante:

  • 🩸Atmosfera & culoarea locală: știți diferența dintre „înfiorător” și „înfricoșător”? Eu am aflat-o doar după ce am citit această carte. Știți diferența dintre „neliniște” și „teroare”? Nu? O știe Chuck Wendig mult mai bine decât noi. În această privință, atmosfera pur și simplu a atins cote absolut insuportabile, la un punct, și parcă m-am simțit ca un cobai într-un experiment pe care eu nu-l pot controla.

  • 🩸Personajele & dramele & evoluția & emoțiile acestora: nu doar că fiecare personaj are o poveste care merită cunoscută, dar fiecare personaj trăiește un conflict. Trăiește cu emoție și, după părerea mea, fiecare personaj nu face decât să caute purificarea. Să scape de demonii interiori, de demonii trecutului, să simtă și să trăiască. Evident, nu se regăsesc chiar în cel mai propice context, dar, uneori, nu ar trebui să ne temem de „demoni”, ci de ceea ce i-a făcut să devină „demoni”. +1 bilă albă (pe lângă celelalte 21418) pentru Chuck Wendig.

  • 🩸Modul de scriere: cum mereu pun preț pe modul în care un autor își livrează ideea, pot spune că Wendig le-a avut pe toate. Pentru mine contează foarte mult - dada, poate nu-i chiar OK să caut asta în orice lectură - componenta emoțională a cărții. Adică, fie că vorbim despre cum înfloresc cireșii, despre teoria buclelor sau despre o mamă care și-a pierdut fiica, despre o crimă brutală inspirată de legenda lui Slenderman, mie o carte trebuie să-mi transmită emoție pentru a o putea considera „bună”. Dincolo de faptul că Wendig pare a că a urmat o schiță în a-și dezvolta cartea, a pus și multă, multă emoție. Nu m-au deranjat, sub nicio formă, pasajele alea descriptive care deseori tind să facă dinamica mult deficitară, fiindcă au avut finalitatea de a mă integra mult mai bine în atmosferă. Ugh, și descrierile alea... Nici înjurăturile, de altfel, fiindcă am simțit că Wendig nu le idolatrizează, ci le folosește doar pentru a face mult mai verosimilă „realitatea” cărții.

Cam asta-i tot. Nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere cartea, mai ales dacă sunteți fani ai genului. Sunt absolut sigur că o să vă placă; și nu vă speriați de cele 620 de pagini, nici n-o să vă dați seama cum veți trece prin ele. Într-o sinergie extraordinară, totul se completează atât de bine, atât de echilibrat, încât ajungi să-ți dai seama că, de fapt, chiar și 620 de pagini sunt puține... Mai departe, îl voi provoca pe Gică (Cărțile Mele și Alți Demoni) să citească acest volum și să-mi spună, dacă are bunăvoința (și știu că o are!!!), cum i s-a părut. 

📖#Tu pe cine provoci să citească Cartea accidentelor, de Chuck Wendig?

sâmbătă, 2 decembrie 2023

Merele nu cad niciodată, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 608
Anul apariției: 2023
Traducere: Monica Vlad

Liane Moriarty (născută în anul 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima povestire, dar ține minte perfect primul contract: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-și va publica prima carte. A debutat cu romanul Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney. De atunci, a mai publicat șapte romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 40 de limbi și vândute în peste 20 milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte, Ultima aniversare, Nouă străini (ecranizată într-o serie Amazon Prime Video) și Idila hipnotizatoarei.
„(...) Le-ar spune despre trădări. Cele la care se făcea referire în mod direct și cele discutate în detaliu, fără ocolișuri. Le-ar da polițiștilor tot ce aveau nevoie pentru a-l condamna pe soțul ei, «Iată un posibil motiv și iată altul», deoarece orice căsnicie de durată presupune multe motive de crimă. Orice ofițer de poliție și orice coafeză știu asta.”
Un roman despre căsnicie, frați de sânge și despre cum oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne pot răni cel mai tare! Membrii familiei Delaney se iubesc foarte mult – doar că uneori vor să se ucidă între ei… Dacă mama ta ar dispărea, ai anunța poliția? Chiar dacă suspectul numărul unu ar fi propriul tău tată? Familia Delaney reprezintă un reper în comunitate. Părinții, Stan și Joy, sunt invidiați de toți prietenii. Sunt imbatabili pe terenul de tenis, iar dincolo de el chimia lor este palpabilă. Cei patru copii – Amy, Logan, Troy și Brooke – au fost și ei vedete ale tenisului, însă niciunul nu a rămas fidel acestui sport. După 50 de ani de mariaj, Stan și Joy își vând faimoasa academie de tenis și sunt gata să înceapă ceea ce ar trebui să fie vârsta de aur a vieții lor. Într-o noapte, o străină pe nume Savannah bate disperată la ușa lor, după o ceartă aprigă cu iubitul ei. Soții Delaney sunt mai mult decât fericiți să-i ofere sprijinul de care are nevoie. Măcar de ar fi vrut doar atât…
„- Era o fată drăguță și tăcută. Pregătise o grămadă de mâncare pentru noi, apoi a fost foarte amabilă să ne servească, în casa părinților noștri. A fost ciudat și jenant. Era a și cum ar fi fost Cenușăreasa, abia dacă a mâncat ceva... iar părinții mei deveniseră straniu de... îndrăgostiți de ea. Dependenți de ea. Parcă apăruse și rezolva o problemă despre care noi nu realizam că avea nevoie de rezolvare.”
Probabil știți deja că, pentru mine, Liane Moriarty și Joël Dicker sunt autori de suflet. Dap, autori cărora le-aș citi și lista de cumpărături, dacă ar publica-o, pentru că pur și simplu ador-tot-ce-au-scris-și-voi-adora-tot-ce-vor-scrie (și sper doar să nu mă lase să aștept prea mult). De altfel, aștept această carte (traducerea) încă de când a fost anunțată apariția ei. Dat fiind faptul că am și celelalte cărți scrise de Liane Moriarty, și le-am citit pe toate, nu am vrut „să stric” colecția cumpărându-mi cartea în limba engleză. Așadar, n-am putut decât să aștept și să mă rog ca prietenii de la Editura Trei să o scoată cât mai curând. Știam, de altfel, că va apărea, dar nu știam când... Ei, bine, m-am bucurat tare mult că anul 2023 a venit la pachet și cu traducerea acestei cărți, pentru că muream de nerăbdare. Bineînțeles, nici nu știu dacă mai are rost să spun că mi-a plăcut foarte mult și această carte, pentru că Liane Moriarty, la fel ca Joël Dicker, are ceva special. Are acel ceva care îi transformă cărțile în adevărate povești de viață - și, în general, despre familie. Iar „thrillerele domestice” sunt, din punctul meu de vedere, o adevărată savoare. Am citit toate cărțile scrise de Liane Moriarty și, sincer, pot spune că este una dintre autoarele mele preferate, pe care le voi citi toată viața. Sunt absolut sigur!
„Pentru prima dată în cei 69 de ani ai ei, simți teamă: teama care o paște pe orice femeie, teama care o pândește de undeva din întunericul minții ei, chiar dacă acea femeie și-a petrecut toată viața fiind iubită și ocrotită de bărbați buni.”
Merele nu cad niciodată a fost un roman care m-a purtat printr-o mulțime de stări, printr-o mulțime de emoții și nervi și întrebări și confuzii. Într-adevăr, „merele nu cad niciodată departe de trunchi”, și faptul că Moriarty încă o dată a mizat pe familie - pe drama de familie, pe familia disfuncțională, pe moștenire și ereditate și toate alea -, un subiect atât de bine dezvoltat în acest roman, a fost, evident, cheia succesului. Nu vă voi spune nimic despre acțiunea romanului, dar vă pot spune doar că, încă o dată, în jurul unui mister - o anumită dispariție - Liane Moriarty țese o mulțime de intrigi secundare, o mulțime de conflicte dintre cele mai ciudate, întorsături de situație și tensiune cât se poate. Dincolo de toate acestea, la Liane Moriarty mereu am adorat personajele, modul în care autoarea le construiește și cum le dă viață, cum le dă psihologie, putere, lumină și umbră. Pentru mine, personajele lui Moriarty pot fi reale - îmi pot fi prieteni, vecini, oameni pe care îi văd pe stradă. Modalitatea aceasta de a mă convinge și de a mă face să-mi pun întrebări... Rar am întâlnit-o la alți autori. Iar Moriarty excelează, din punctul meu de vedere, la acest capitol.
„Îngheță, deoarece chipul lui nu mai era al lui. Era o mască necunoscută de furie hâdă.”
Astfel, chiar pot spune că punctul forte al autoarei - dincolo de faptul că scrie bine și știe cum să livreze cititorului o proză complexă, gândită și atent armonizată - este modul în care își creează personajele, modul în care le tratează și le dă viață. Rareori observi tendința de a scoate în lumină un anumit personaj, pentru că, de fapt, toate sunt importante. Uneori cred că pur și simplu evoluția lor este dictată de personajul însuși, de numele acestuia, de acțiunile sale, iar Liane Moriarty pur și simplu are rolul de a pune pe hârtie ceea ce personajul îi spune. Ah, cât am așteptat această carte și cât mă bucur că nu m-a dezamăgit (nici nu mă așteptam la așa ceva), și mă bucur tare mult că în sfârșit pot să o așez lângă celelalte volume ale autoarei. Când am primit coletul, n-am mai avut răbdare și am început să îl desfac încă de pe drum, pentru a o putea ține în sfârșit în mână. Romanul pe care l-am așteptat mai bine de un an și jumătate, și pe care, ca să mă bucur cât mai mult de lectură, am încercat să îl citesc în reprize. Astfel încât să mă pot lăsa vrăjit de lumea ficțională a lui Liane Moriarty.
„- Aș vrea s-avem un cadavru, adăugă ea, apoi făcu o pauză. Adică, evident că nu vreau un cadavru.
- Dar dacă-i moartă, vrei.
- Dacă-i moartă, vreau, consimți Christina.
Dacă ar fi fost pasionată de jocuri de noroc, ar fi pus pariu că Joy Delaney era moartă.”
Abordând astfel de teme - familia, în principal, relațiile dintre părinți, frați, vecini, rude -, Liane Moriarty reușește să atingă și teme sensibile. Nu neapărat în acest roman, pe cât în celelalte romane ale sale. Dar, evident, tot familia reprezintă punctul central și al acestei povesti. Frați, părinți, întâmplări din sânul familiei și... multe, multe conflicte. Multe focuri care au ars mocnit mult prea mult timp și, acum, scot la iveală un adevărat incendiu. Nu pot decât să vă recomand din suflet cărțile lui Liane Moriarty, oricare ar fi. Merele nu cad niciodată a fost un roman care mi-a depășit așteptările, dar pot spune că orice roman al autoarei este, cel puțin din punctul meu de vedere, un adevărat succes. Bine, la nivel statistic, Marile minciuni nevinovate pare-se a fi cea mai populară carte a autoarei - și, într-adevăr, chiar este un roman genial. În schimb, mie chiar toate mi-au plăcut și abia aștept să mai publice și altceva. Cât mai curând, de preferat, pentru că am nevoie de „doza mea periodică de Moriarty”. Sunt tare curios dacă voi ați citit vreo ceva scris de această autoare! Dacă da, cum vi s-a părut, și ce anume ați citit? Să aveți parte doar de lecturi frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Liane Moriarty, apărute și pe blog: 

vineri, 1 decembrie 2023

Rețete de iarnă din colectiv, de Louise Glück - Recenzie

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 64
Anul apariției: 2023
Traducere: Bogdan-Alexandru Stănescu

Louise Glück (născută în anul 1943) este una dintre cele mai importante voci din poezia americană contemporană. Este autoarea a paisprezece volume de poezie, a două volume de eseuri și a unui roman. Louise Glück este laureata celor mai importante premii literare de peste ocean și din Europa: Premiul Nobel pentru Literatură 2020, Premiul Tranströmer 2020, National Humanities Medal 2015, National Book Award 2014, Premiul Bollingen 2001, Premiul Pulitzer 1993, National Book Critics Circle Award 1985. La Editura Pandora M, colecția Anansi Blues, a mai apărut și volumul Noapte credincioasă și virtuoasă (2021, traducere de către Bogdan Alexandru-Stănescu). 
„Iar lumea ne trece prin fața ochilor,
toate lumile, fiecare mai frumoasă decât cea dinaintea ei;
Îți ating obrazul ca să te apăr -”
Iubesc poezia. Cred că, înainte de a fi început să citesc proză, respectiv să scriu, am fost iubitor al poeziei. Nu mai știu cine spunea că, înainte de a fi prozator, ești poet. De altfel, subscriu faptului că este mult mai greu să scrii poezie - poezie bună - decât proză. De ce? Pentru că în doar câteva strofe (adică, într-un „spațiu” limitat) este necesar să surprinzi emoția unui întreg roman, a unei întregi povești. Asta este părerea mea. Și pe Louise Glück o citeam încă dinainte de a fi apărut și la noi, tradusă, încă dinainte de a fi laureată a prestigiosului Premiu Nobel. Prin urmare, m-am bucurat enorm când am auzit știrea că este câștigătoarea anului 2020. Merită, fără niciun dubiu, deoarece poezia ei are puterea de a vorbi o limbă universală, o limbă pe care cu toții am înțelege-o, care ne adună împreună și ne face să iubim și mai mult: frumosul, armonia, emoția, iubirea, viața aceasta. Iar volumul de față mi-a smuls lacrimi (de fericire? de tristețe?) încă de la prima poezie scrisă de Louise Glück. Și, Doamne, cât talent are această femeie și câtă emoție poate surprinde în câteva versuri... Câtă realitate și cât mister, câtă profunzime și câtă tristețe!
Portar, am spus. Portar îți spuneam.
Și înainte de asta, tu, ceea ce este, cred,
o convenție a ficțiunii.”
Nu este primul meu contact cu Louise Glück, după cum am spus. Din aceeași colecție am mai citit și volumul Noapte credincioasă și virtuoasă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un alt volum de poezie care mi-a plăcut deosebit de mult. Făcând o mențiune, nu vreau ca această „recenzie” să fie o „recenzie”. De fapt, vorbim despre poezie, și eu mereu am susținut că poezia-nu-trebuie-explicată și că poezia-nu-trebuie-teoretizată. Nu. Poezia-trebuie-trăită - și atât. Trebuie să știi cum să te bucuri de metaforele superbe, de modul în care autorul îți livrează aceste mici fărâme de viață, aceste emoții deseori „ascunse”, dar pe care nu trebuie să le cauți. Cred că pentru a citi & a trăi poezia trebuie, înainte de toate, să știi cum să iubești poezia. Da, acest gen literar nu este chiar pe placul oricui, și înțeleg, fără nicio reținere, motivele. Dar, în cazul meu, poezia este, a fost și va fi genul literar care m-a introdus în literatură și care a făcut ca lectura să fie parte integrantă a vieții mele. Din aceste motive, mereu voi citi poezie și voi aprecia enorm acest gen: bineînțeles, vorbind strict despre poezie bună! Poezie care mă îmi stârnește emoții, care mă atinge - poezie profundă, poezie scrisă bine!
„Am auzit ticăitul ceasului,
făcând probabil aluzie la trecerea timpului
dar în fapt anulând-o.”
Ce consider eu a fi poezie bună? Multe sunt de luat în calcul. Înainte de toate, îmi place poezia care are „un rost”, să spun așa, poezia care nu mizează pe o adunătură de cuvinte puse laolaltă pentru a ieși „ceva”. Înțeleg mișcarea avangardistă, precum și poezia contemporană, poate deseori inadecvată din punct de vedere logic (și, totuși, cine a zis că poezia trebuie să fie logică?), dar uneori am impresia că prea se exagerează cu gradul acesta de inadecvare rațională - am citit poezii pe care chiar am vrut să le înțeleg și care, chiar dacă la o primă citire îmi sunau bine, nu îmi transmiteau nimic. Prin urmare, nu este vorba doar despre valența estetică a poeziei, ci și despre emoția pe care reușește să mi-o transmită. Și nu este neapărat vorba despre o emoție imediată, ci despre capacitatea poeziei de a stârni acel ceva în mine, pe care, deseori, nici eu nu îl înțeleg. Dar știu că există. Dar știu că acel ceva a fost declanșat. Iar la poezia lui Louise Glück nu doar că acest sentiment este omniprezent, ci este ușor de înțeles - dat fiind faptul că Louise Glück reușește să dea o formă superbă celor mai intense emoții.
„Ce grea mi-e mintea,
plină de trecut.
E destul loc
să pătrundă lumea?
Trebuie să se ducă undeva,
nu poate sta pur și simplu la suprafață -”
Rețete de iarnă din colectiv este un volum care se citește rapid, dar care îți rămâne în suflet mult timp după ce îl vei fi terminat. Este un volum scris cu emoție, scris cu realitate, cu putere. Louise Glück dă viață unor imagini extraordinare, de o valență estetică și emoțională uimitoare. Oarecum scris într-o idee autobiografică, volumul amintește de frumusețea uitată a vieții, de lucrurile simple, dar atât de intense, care sunt și care ne-au format, prin care am trecut și care încă stăruie în noi: amintirile, ceea ce suntem și ceea ce vom fi. Datorăm, deseori, trecutului ceea ce suntem. Deciziile pe care le-am luat și pe care le vom lua. Oamenii care am fost și oamenii care vom fi; oamenii pe care i-am întâlnit și oamenii pe care îi vom întâlni. Louise Glück va rămâne una dintre autoarele mele de suflet și mă bucură enorm faptul că este tradusă și la noi, și tot mai mulți iubitori de poezie se pot bucura de talentul dumneaei. Nu pot să vă recomand acest volum decât dacă, ei bine, sunteți pasionați de poezie. În aceeași măsură, cred și că mai mulți dintre noi ar trebui să dea o șansă poeziei - fiindcă este un gen literar deosebit de profund de care, tind să cred, mulți scriitori „se tem”. Să aveți doar lecturi frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Louise Glück, apărute și pe blog: