Băieții, de Henry de Montherlant - Recenzie

Editura: RAO

Colecția: RAO Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2013

Traducere: Vasile Savin, Daniel-Pierre Cattanéo

Născut pe 21 aprilie 1896, Henry de Montherlant a fost fiu unic. Încă de la vârsta de nouă ani, el își descoperă pasiunea pentru literatura cu romanul lui Sienkiewicz, Quo vadis? Elev la colegiul Sainte-Croix din Neuilly, prietenia lui exaltată pentru unul dintre colegi i-a atras exmatricularea. Din această pasiune de adolescent s-au născut Orașul, al cărui prinț este un copil, și Băieții. După moartea mamei sale, s-a înrolat în război și a fost grav rănit în 1918. Cariera sa literară a debutat în 1920 cu publicarea romanului Schimbul de dimineață. A avut succes, iar Grasset i-a publicat Visul în 2022. Întors în Franța, se înhamă la redactarea Celibatarilor, pentru care a primit Marele Premiul al Academiei franceze în 1934. Ales în 1960 la Academia franceză, el continuă să publice piese de teatru și romane, printre care Băieții în 1969. Bolnav, pe jumătate orb, el s-a sinucis pe 21 decembrie 1972.

🪴OAMENII CARE NE CRESC ÎN SUFLETE 🪴

Băieţii este considerată de critică ultima operă majoră scrisă de Montherlant. O carte despre o legătură pasională dintre doi băieţi în vârstă de 16 şi 14 ani dintr-o şcoală din Franţa anului 1912. Scrisă în 1969, povestea se desfăşoară în Franţa, în 1912, şi reflectă societatea acelei epoci. Alban, în vârstă de 16 ani, se mută la o şcoală nouă. Aici descoperă o cultură, oficial încurajată de profesori, prin care băieţii au legături foarte apropiate. Perechea lui Alban este Serge, în vârstă de doar 14 ani. Cei doi se simt puternic atraşi unul de altul şi se îndrăgostesc.

„Ca printr-o secretă asociere de idei, Serge zise: «Când ai să fii bătrân, poate că tu o vei duce greu, iar eu voi fi bogat. Atunci, de fiecare dată când ai să mă chemi, am să vin».”

Am citit Băieții cu un amestec de curiozitate și frustrare, oscilând între momente de interes autentic și pasaje care mi s-au părut excesiv de teatrale, lente sau pur și simplu lipsite de impact emoțional real. E genul de carte care pare să promită mai mult decât oferă și care, deși scrisă impecabil, nu reușește să creeze o conexiune puternică cu cititorul, sau cel puțin nu cu mine. Nu pot contesta că Montherlant scrie bine. Stilul său este precis, elegant și controlat, dar uneori prea rigid, prea obsedat de formă, ca și cum estetica propozițiilor ar conta mai mult decât viața personajelor. Pe alocuri, romanul devine aproape un exercițiu de stil, o demonstrație de „virtuozitate literară” care nu reușește să ascundă un ritm greoi. De multe ori, mi-am dorit ca povestea să avanseze mai rapid, ca personajele să trăiască mai mult și să autorul filozofeze mai puțin. Nu că reflecțiile lor ar fi neinteresante, dar uneori se simt mai mult ca discursuri declamate decât ca gânduri ale unor adolescenți (posibil) reali.

„Dragă Serge, nu mai pot continua, aș spune ceea ce nu trebuie spus. Și există multe. Te rog și te implor să fii foarte atent cu tine și să nu te lași influențat, în școala unde te vei duce, de cei mai îndoielnici. Pentru ultima oară îți cer ceea ce ți-am cerut întotdeauna – știi asta – din tot sufletul: să reziști mai bine și să devii ceea ce ar trebui să fii, chiar de ți se va spune că ai devenit mai bun din ziua când te-am părăsit.”

Personajele sunt, fără îndoială, bine conturate, dar nu toate sunt convingătoare. Alban de Bricole este, în multe privințe, un protagonist interesant, dar uneori pare prea conștient de sine, prea calculat și lipsit de acea naturalețe care ar fi putut face relația lui cu Serge mai autentică. Serge, pe de altă parte, este mai greu de definit; e un personaj care pare a fi mai degrabă un simbol al inocenței periclitate decât o ființă umană complexă. Relația lor, care ar fi trebuit să fie miezul emoțional al romanului, mi s-a părut mai degrabă rece, aproape teoretică, ca un experiment social într-o lume artificială. Ceilalți protagoniști ai dramei adaugă un strat de complexitate, dar nu într-un mod care să facă romanul mai captivant. Conflictul dintre părintele de la Halle și părintele de Pradts este, cu siguranță, unul dintre cele mai reușite elemente ale cărții, dar uneori se pierde într-o serie de monologuri religioase sau cinice care, deși interesante, frânează ritmul narațiunii.

„Prin minte, ca un cărăbuș ce se zbate, îi tot trecea o frază pe care o auzise spunându-i-se monseniorului L..., episcop de...: «Cel mai mare serviciu pe care noi îl putem aduce dogmelor este acela de a vorbi cât mai puțin posibil despre ele».”

Romanul abordează teme dificile: ipocrizia religioasă, sistemul educațional rigid, relațiile de putere într-un mediu închis, explorarea dorinței și a identității sexuale într-un context represiv. Dar problema este că Montherlant pare mai preocupat să analizeze aceste teme ca un moralist decât să le transpună într-o poveste vie, care să emoționeze. Uneori, am simțit că romanul este o piesă de teatru camuflată, cu personaje care recită replicile mai degrabă decât să trăiască în mod real conflictele lor. Pe lângă asta, rămâne mereu acea ambiguitate deliberată în privința intențiilor autorului. Uneori, Montherlant pare să critice lumea ipocrită în care se desfășoară povestea, alteori pare să o romantizeze. Această lipsă de claritate poate fi un atu literar, că te face să-ți pui întrebări, să reflectezi. Pe mine, însă, m-a cam enervat, pentru că deja eram obosit de ritmul lent și greoi al poveștii, ceea ce ne duce la... Un alt motiv pentru care cartea mi s-a părut problematică: ritmul. Scenele importante sunt deseori amânate sau diluate în pagini de reflecții, iar momentele care ar trebui să aibă un impact dramatic sunt adesea urmate de pasaje lungi și digresive care anulează tensiunea. Romanul se mișcă într-un ritm sacadat: uneori accelerează brusc, alteori stagnează în detalii inutile.

„– Bun, zise în cele din urmă superiorul, ridicându-se, cred că cineva poate fi un suflet mare în afara creștinismului, însă tot ce se va pierde pentru creștinism va fi pierdut și pentru sufletele mari. Aceasta este, mai mult decât restul, ceea ce dă dimensiunea.”

De asemenea, finalul nu mi-a oferit acea satisfacție pe care o caut într-o carte cu o construcție lentă. Chiar dacă scandalul și consecințele lui sunt bine prezentate, nu am simțit că am ajuns la un punct culminant real, ci mai degrabă la o concluzie previzibilă, care nu reușește să lase amprenta aia pe care, în general, ne-o dorim de la o lectură bună. Băieții este o carte cu o execuție impecabilă din punct de vedere stilistic, dar care mi s-a părut prea rece, prea lentă și prea preocupată de propriile idei filozofice pentru a reuși să creeze un impact emoțional real. Nu pot spune că a fost o lectură neplăcută, dar nici nu a fost una care să mă marcheze profund. Este genul de roman care pare destinat mai degrabă să fie analizat într-un seminar academic decât să fie citit (cu plăcere). Pentru unii, acesta poate fi un atu; pentru mine, a fost mai degrabă o dezamăgire, pentru că și avusesem ceva așteptări de la el. În schimb, mă bucur că am reușit să ajung, în sfârșit, și la această carte (îmi promisesem să fac asta de ceva ani). Vă doresc să aveți lecturi cât mai faine și pe placul vostru!

Bărbați răi, de Julie Mae Cohen - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Oana Zaharia

Julie Mae Cohen s-a născut în Maine, în Statele Unite. Încă din copilărie și-a dorit să fie scriitoare și să aibă o carte pe rafturile bibliotecii din Rumford. A scris primul roman la 11 ani, într-un caiet cu spiră, alături de ilustrații și hărți. A studiat literatura engleză la Universitatea Brown din Rhode Island și la Cambridge, în Marea Britanie, apoi a făcut un masterat despre zâne în literatura victoriană și edwardiană. Cărțile ei au fost traduse în șaptesprezece limbi și s-au vândut în peste un milion de exemplare în toată lumea. 

𓆩🖤𓆪 POATE O CRIMINALĂ ÎN SERIE SĂ-ȘI GĂSEASCĂ ALESUL INIMII? 𓆩🖤𓆪

Saffy, o justițiară cu un cod moral strict, îi elimină pe „bărbații răi” care fac din femei o pradă. Misiunea îi e alimentată de o furie justificată și de setea de dreptate; în același timp, demersurile îi sunt complicate de propriile vulnerabilități și dorințe. Nici cu viața sentimentală nu stă mai bine – e greu să păstrezi o relație când iubitul de azi poate ajunge victima de mâine. Asta până când îl întâlnește pe Jonathan, realizator de podcasturi despre crime, care i se pare că e un tip cu adevărat bun. Dar Jonathan e acuzat de crimă, așa că Saffy se trezește într-o situație inedită pentru ea: trebuie să salveze un bărbat.

„Uciderea bărbaților răi e hobby-ul meu secret, pasiunea mea de suflet, care mă face să vibrez. E umila mea încercare de a zdrobi patriarhatul. Am început de la vârsta de 12 ani, oarecum din întâmplare, dar am devenit din ce în ce mai bună la asta pe măsură ce am exersat. Ca hobby, nu poți zice că e ceva la fel de instagramabil precum prăjiturile, dar măcar e mai sănătos pentru corp, pentru că nu se pune pe coapse. 

Poate că n-ai auzit niciodată de mine, dar sigur ai auzit de unele dintre victimele mele. La știri apar o mulțime de bărbați răi. Criminali, violatori, pedofili, hărțuitori, mincinoși, bătăuși de soții, delapidatori, infideli, misogini, enervanți care fac mansplaining.

Am glumit în legătură cu ultimii. Nu am chiar atât de mult timp liber.”

Când am luat pentru prima dată Bărbați răi, am crezut, sincer, că voi citi un thriller obișnuit, poate unul cu accente de umor negru, dar nu mă așteptam la amalgamul de genuri și tonuri care să mă prindă atât de tare. Romanul este o combinație ciudat de reușită între thriller, comedie neagră, roman polițist și chiar o poveste de dragoste disfuncțională. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns să o susțin pe Saffy, o femeie care ucide bărbați răi fără vreo remușcare, pentru că narațiunea directă și plină de sarcasm m-a făcut să mă simt complice la crimele ei. Ceea ce nu-i prea OK, așa-i? Saffy nu este un personaj obișnuit. Nu este nici justițiara clasică, nici criminala rece și calculată pe care literatura de gen o portretizează adesea. Ea ucide pentru că asta o face să se simtă vie, iar victimele sale sunt bărbați abuzivi, misogini, monștri care au reușit să scape nepedepsiți. Dar, ceea ce face cartea să se simtă atât de diferit și captivantă este felul însuși al autoarei de a construi povestea: ne oferă acces direct la mintea lui Saffy, o minte care oscilează între un calcul precis și un soi de obsesie emoțională, mai ales față de Jon, un jurnalist true crime, care nici nu bănuiește că este văzut ca un posibil partener de către cea mai periculoasă femeie pe care ar putea-o întâlni.

„Înainte: soție, carieră, casă, un sentiment de împlinire și dreptate. Și apoi se trăsese linie și viața i se dăduse peste cap: sânge, cadavre dezmembrate și documentele din buzunar.”

Dinamica dintre Saffy și Jon este una dintre cele mai interesante părți ale romanului. Jon, prins între ambiția de a-și reconstrui cariera și problemele sale personale, este atras de Saffy, fără să înțeleagă cu cine are de-a face cu adevărat. Iar noi, cititorii, rămânem prinși între dorința de a-l avertiza și curiozitatea de a vedea până unde poate merge relația lor. Firul narativ este presărat cu momente de umor negru care, deloc surprinzător, funcționează de minune. Deși avem parte de crime, mutilări (voi menționa că avem violență asupra animalelor!) și multe momente de tensiune, Cohen reușește să introducă replici sau situații atât de absurde încât am râs de câteva ori cu voce tare. Este genul de poveste care te face să te întrebi dacă este în regulă să empatizezi cu o criminală, să te amuzi de reacțiile ei sau să te bucuri de crimele pe care le comite (că, până la urmă, tipii ăia chiar o meritau; și, oricum, e ficțiune... și doar ficțiune... și doar ficțiune... nope, lucrurile astea se-ntâmplă în realitate).

„(...) Sunt o criminală, o stalkeriță, o șantajistă, o profanatoare de cadavre, o spărgătoare, o hoață, o mincinoasă, o narcisistă, o sociopată și am o dependență de cumpărături de cea mai joasă speță, care contribuie la distrugerea planetei, dar nu am făcut niciodată două chestii: nu mi-am vopsit părul singură acasă și nici nu am fost vreodată neloială. Dacă sunt de partea ta, sunt de partea ta. Sută la sută. Aș ucide sau aș muri pentru tine fără să stau o clipă pe gânduri.”

Un alt aspect pe care nu l-am menționat este cât de bine construiește tensiunea dintre Saffy și Jon. Nu doar că el e atras de ea fără să își dea seama cine e cu adevărat, dar și ea pare, pe alocuri, confuză în legătură cu sentimentele ei. Se joacă cu el, îl manipulează, dar în același timp pare să-și dorească sincer conexiunea cu el. Asta adaugă o dimensiune emoțională pe care nu o întâlnești des în thrillere. Ce mi s-a mai părut foarte interesant la Bărbați răi a fost felul în care autoarea ia un subiect atât de sensibil – violența împotriva femeilor (și nu doar fizică) și răzbunarea radicală – și reușește să îl transforme într-o poveste care e, în mod ciudat, distractivă. Ar fi fost ușor ca acest roman să cadă într-o extremă – fie să devină un manifest feminist rigid, fie să fie doar o poveste sângeroasă de tip Dexter. Dar Cohen reușește să creeze echilibru perfect între comentariu social (fie și într-o formă foarte voalată) și un thriller care chiar reușește, cel puțin după părerea mea, ceea ce și-a propus.

„– Orice carieră măreață începe acasă, nu-i așa?”

Finalul este exact ceea ce ar trebui să fie: imprevizibil, tensionat și cu suficiente răsturnări de situație încât să te lase gândindu-te la carte mult timp după ce ai terminat-o. Poate că nu toate misterele sunt greu de intuit, dar ritmul rapid și energia poveștii compensează acest lucru. Bărbați răi chiar mi-a plăcut mult de tot, m-a ținut acolo (am citit romanul cred că într-o singură zi). Este un roman care combină genuri, sfidează așteptările și te prinde de la prima pagină. Nici nu știu dacă să-l recomand ca thriller, ca roman feminist sau ca poveste de dragoste atipică, pentru că este toate astea la un loc. Ce știu sigur este că a fost o lectură captivantă, pe care n-am regretat-o absolut nicio secundă. Un roman ușor atipic, care, deși a scârțâit pe alocuri (privind totul printr-o lupă foarte critică), chiar mi-a depășit așteptările. Îl recomand (și chiar am făcut-o de când l-am citit) tuturor celor care se împacă cu acest genul thriller, sau care caută o lectură neașteptată, surprinzătoare, o lectură amuzantă și toate-celelalte-pe-care-le-am-mai-menționat. 

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Julie Mae Cohen, Bărbați răi, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Baba Iaga a făcut un ou, de Dubravka Ugrešić - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2024

Traducere: Octavia Nedelcu

Dubravka Ugrešić (1949-2023) s-a născut în Kutina, Iugoslavia. Şi-a făcut studiile la Universitatea din Zagreb, având dublă specializare, în limba rusă şi în literatură comparată. Vreme de douăzeci de ani a lucrat la Institutul de Teoria Literaturii din cadrul aceleiaşi universităţi, urmându-şi, de asemenea, cariera de scriitoare. Literatura rusă de avangardă i-a stârnit interesul şi, în cadrul unui program editorial internaţional, a redescoperit scriitori ruşi uitaţi, a publicat un volum de eseuri despre proza contemporană rusă şi diverse traduceri. De-a lungul anilor ’80, a publicat povestiri şi romane foarte apreciate de critica literară, printre care Străbătând fluxul conştiinţei (1988), distins cu prestigiosul premiu NIN. Din cauza poziţiei sale critice faţă de excesele naţionalismului din fosta Iugoslavie, în 1991 a devenit victima unei violente campanii de presă, fiind numită „trădătoare”, „inamic public” şi chiar „vrăjitoare”. Hărţuirile îndelungate şi ostracizarea din viaţa publică au determinat-o, în cele din urmă, să părăsească Croaţia în 1993. A continuat să lucreze la publicaţii europene şi să publice romane şi volume de eseuri, printre cele mai cunoscute numărându-se Cultura minciunilor (1995), Muzeul capitulării necondiţionate (1997), Cititul interzis (2001), Ministerul durerii (2004), şi a fost distinsă cu importante premii literare europene. Cărţile ei au fost traduse în toată lumea, în peste douăzeci de limbi.

🦢POVEȘTILE CARE RISCĂ SĂ FIE UITATE, ÎNSĂ MERITĂ SĂ FIE ASCULTATE🦢

Potrivit unui mit slav, Baba Iaga este o vrăjitoare care trăieşte într-o casă construită pe picioare de găină şi răpeşte copii mici. În Baba Iaga a făcut un ou, faimoasa scriitoare Dubravka Ugrešić transformă legenda într-o poveste modernă despre feminitate, îmbătrânire, identitate şi dragoste. Cu un spirit tăios şi o inteligenţă ascuţită ca bisturiul, Ugrešić împleteşte poveştile a patru femei care trăiesc în Europa de Est: o scriitoare care îi îndeplineşte mamei ei ultima dorinţă şi călătoreşte în oraşul natal al acesteia din Bulgaria, o femeie foarte în vârstă care se trezeşte în fiecare dimineaţă sperând ca acea zi să fie ultima pentru ea, o blondă cu sâni imenşi, funcţionară la un spital, care a renunţat la iubire, şi o văduvă în serie, înzestrată cu un talent secret pentru scris. Prin intermediul temerilor şi dorinţelor femeilor, al zbaterii lor de a nu se pierde în anonimat, Dubravka Ugrešić ne oferă o superbă reimaginare în cheie postmodernă a unui mit străvechi, plină de umanitate şi de bucuria de a povesti.

„Toate culturile primitive știau cum să se poarte cu bătrânii. Regulile erau simple: când bătrânii nu mai puteau munci, îi lăsau să moară sau îi ajutau să plece în lumea de dincolo (...). Îi abandonează în aziluri ale morții, în cămine de bătrâni, iar celor care au relații, le prelungesc șederea în secțiile de gerontologie din spitale, în speranța că bătrânii vor da colțul înainte să se observe că șederea lor era de prisos.”

Când am terminat de citit Baba Iaga a făcut un ou, chiar am simțit nevoia să iau o pauză de-la-viață și să caut mai multe cărți care abordează, de fapt, tema folclorului (și diferite interpretări). Cartea aceasta a fost un hibrid reușit, o combinaţie de povestire intimă, satiră socială și studiu folcloric, totul împachetat într-o metaforă despre corpul feminin și efemeritatea sa. Între paginile ei, Baba Iaga nu este doar vrăjitoarea atotputernică a basmelor slave, ci un simbol polivalent al femeii îmbătrânite, respinse și reduse la o existenţă marginală. Romanul este structurat în trei părţi, fiecare funcţionând ca punte diferită către aceeași lume. Prima parte are tonul unei confesiuni, cu o naratoare care își contemplează propria relaţie cu mama sa aflată în declin cognitiv, explorând totodată anxietăţile legate de îmbătrânire și moarte. Există o tristeţe densă, care plutește deasupra fiecărei propoziţii ca un nor încărcat. Se simte, de asemenea, o vinovăţie mocnită, un disconfort în faţa ireversibilităţii timpului. În această secţiune, Ugrešić scrie cu o sinceritate tăioasă despre fragilitatea corpului uman și despre cum femeile în vârstă ajung deseori să devină „invizibile” în societate, poate chiar pentru cei dragi...

„(...) Vedea ca printr-o lupă cum pe buza de sus a fetei tremura o fărâmă de gălbenuș. Din ochii ei a alunecat o lacrimă, care s-a oprit pe fărâmă. Mevlo a rupt o bucățică de pâine, a adunat fărâmă de gălbenuș odată cu lacrima și a băgat-o în gură... Fata l-a privit cu ochii larg deschiși...”

A doua parte schimbă brusc tonul. Aici, Ugrešić ne introduce într-o lume bizară, un sanatoriu pentru femei în vârstă, un fel de spa-fantezie transformat într-un spaţiu al grotescului și al ironiei. Femeile de aici sunt simultan adorabile și absurde, prinse între dorinţa de a rămâne tinere și acceptarea inevitabilului. Există o stranietate specifică acestui segment, o pendulare între realism magic și farsă socială. În acest peisaj bizar, autoarea reinterpretează figura Babei Iaga nu ca pe o entitate malefică, ci ca pe o femeie care și-a pierdut locul în lume și care acum supravieţuiește cum poate, navigând printr-o realitate ce a ajuns să nu-i mai aparțină, dar căreia vrea să aparțină. A treia parte este cea mai neașteptată dintre toate. Ugrešić abandonează complet forma romanului și optează pentru un eseu academic asupra mitologiei Babei Iaga, semnat de unul dintre personajele din roman. De obicei, analiza literară vine după ce cartea s-a încheiat, în recenzii, în lucrări de cercetare, în gândurile cititorului. Aici, însă, analiza face parte din roman, ceea ce creează un efect de oglindă, o disecţie a propriei ficţiuni care ne obligă să reevaluăm tot ce am citit până acum.

„(...) Iar acum totul se îngusta și se micșora. Inima se îngusta. Arterele se îngustau. Pașii se micșorau. Vocabularul se îngusta. Viața se îngusta. Își rostea stereotipurile cu emfază. Presupun că stereotipurile îi dădeau sentimentul că totul e în ordine, că lumea este la locul ei, că ținea lucrurile sub control, că are putere de decizie. Le mânuia ca pe-o ștampilă invizibilă pe care o punea peste tot, lăsându-și amprenta. Creierul încă o slujea, la fel și picioarele, mergea singură, e drept, cu ajutorul cadrului, dar mergea, era o ființă omenească care încă mai știa că fasolea e cea mai bună în salată și că bătrânețea este cea mai mare pacoste.”

Îmbătrânirea și feminitatea sunt teme centrale, dar Ugrešić nu le abordează cu sentimentalism, ci cu un amestec de sarcasm, luciditate și sensibilitate ascuţită. Baba Iaga nu este doar un personaj de basm, ci o figură colectivă a femeii vârstnice, percepută de societate fie ca o relicvă a trecutului, fie ca o ameninţare. De-a lungul romanului, autoarea expune contradicţiile patriarhatului: femeile sunt valorizate pentru frumuseţea lor în tinereţe, dar pe măsură ce îmbătrânesc, devin caricaturi, subiecte de milă sau ridiculizare. Dubravka Ugrešić scrie cu o ironie mușcătoare, iar romanul nu se teme să fie experimental. Deși uneori ritmul poate părea fragmentat, intenţia este clară: să forţeze cititorul să privească dincolo de poveste, să se confrunte cu propriile prejudecăţi despre feminitate, vârstă și rolul femeii în societate. Baba Iaga a făcut un ou nu este un roman comod, neapărat, unul care-te-relaxează, dar este unul necesar, o oglindă tulburătoare a modului în care cultura populară a transformat miturile în arme împotriva celor care nu se conformează așteptărilor sociale.

„De când ne naștem, ni se pune în mână o hârtiuță invizibilă, iar noi ne împrăștiem pe drumul vieții noastre ca niște cercetași. Fiecare cu coordonatele sale invizibile în mână. Și poate că participarea la această cursă agitată e motivul monstruoasei noastre necunoașteri a vieților celorlalți, a vieților oamenilor apropiați.”

Citind această carte, am simţit că pășesc pe o potecă nesigură, printr-o pădure întunecată unde fiecare copac ascundea o poveste uitată. Baba Iaga (Baba Cloanța!) nu este neapărat o vrăjitoare, ci devine mai mult o întrebare, figura ei ridică este una plurivalentă – despre ce înseamnă să fii femeie, despre ce se pierde odată cu vârsta, despre ce povești au fost spuse și rescrise pentru a modela lumea în care trăim. Și, mai ales, despre ce povești trebuie să începem să spunem altfel. Mi-a plăcut enorm de mult această carte, a fost o surpriză total neașteptată. Partea de final, cea care ne vorbește despre mitul Baba Iaga, se prea poate să-mi fi plăcut cel mai mult, pentru că a adus în lumină o groază de lucruri pe care habar nu le aveam și pe care, de fapt, habar n-aveam că le voi aprecia atât de mult. Mi-am dat seama că-mi place folclorul și aș vrea să citesc și alte cărți care abordează efervescența acestui domeniu. De fapt, chiar am găsit câteva pe care le-am și pus pe lista (nesfârșită) de viitoare lecturi. Așadar, dacă vă pică această carte în mâini, nu ezitați să-i dați o șansă. Chiar o să merite! Să aveți lecturi cât mai frumoase!

The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2021

Eric LaRocca (he/they) is a 3x Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. Named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction,” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories, and This Skin Was Once Mine and Other Disturbances. His new novel, At Dark, I Become Loathsome, has already been optioned for film by The Walking Dead star Norman Reedus.

🌿🩸DACĂ TE UIȚI SPRE ABIS, ABISUL SE VA UITA ÎNAPOI SPRE TINE🩸🌿

Eight stories of literary dark fiction from a master storyteller. Exploring the shadow side of love, these are tales of grief, obsession, control. Intricate examinations of trauma and tragedy in raw, poetic prose. In these narratives, a woman imagines horrific scenarios whilst caring for her infant niece; on-line posts chronicle a cancer diagnosis; a couple in the park with their small child encounter a stranger with horrific consequences; a toxic relationship reaches a terrifying resolution…

“age has a way of taxing the mind—as if it were a small penance each year for the cost of living.”

Cartea The Trees Grew Because I Bled There  este un abis de neliniște, o ușă spre acele colțuri ale existenței umane unde lumina rareori ajunge. Am citit fiecare pagină cu un sentiment ciudat de intimitate, ca și cum ar fi fost scrisă pentru mine, pentru acele părți ascunse ale minții pe care nu intră nimeni neinvitat. LaRocca nu se teme să despice realitatea până la esență, până la carnea vânjoasă a suferinței, a iubirii distructive, a disperării care se furișează pe sub piele. Nu este o colecție de povestiri care să te lase confortabil, să te relaxeze. Este mai degrabă o experiență viscerală, ca o rană deschisă peste care treci degetele din curiozitate, chiar dacă doare. Povestirile sunt scurte, dar impactul lor rămâne mult timp după ce ai terminat lectura. Se simt ca niște incantații murmurate la ceas de noapte, ca niște vise febrile pe care le porți cu tine zile întregi. Ca o febră în sine... Also, cred că acesta este cel mai frumos titlu pe care o carte l-ar putea avea vreodată...

“What the doctors didn’t tell me was how much I would change while watching her suffer. I shouldn’t be so surprised, though. Each thing we love takes a little piece of us whether we give it willingly or not. By the time we find the person we were meant to be with, we’re a honeycombed shell of what we once were. Each person we love turns us into the strange thing we become.”

De când l-am descoperit pe Eric LaRocca, i-am citit aproape toate cărțile. Dintre toate, The Trees Grew Because I Bled There este poate cea mai emblematică pentru stilul său. Dialogurile sunt directe, aparent banale, însemnând mai mult prin ceea ce nu se spune. Se insinuează sub piele, o combinație stranie de poezie macabră și realism psihologic. Se simte ca o conversație pe care ai avut-o cândva, dar a cărei adevărată semnificație ai descoperit-o abia mai târziu, poate deja prea târziu. Stilul lui LaRocca este minimalist, dar fiecare cuvânt este ales cu precizie aparte și, în același timp, rezultatul final este de o profunzime pe care nu o poți trece cu vederea. Nu este un autor care să irosească fraze; fiecare propoziție este o lamă de bisturiu care taie exact acolo unde doare mai tare. La Eric LaRocca, horror-ul nu este unul exterior, ci unul care vine chiar dinăuntru, care ia naștere din demonii interiori, din întunericul din noi, din abisul sufletului. 

“It’s not long before I notice the unpleasant thoughts have subsided in my mind, flowering roots plucked from their beds of soil and dragged screaming.”

Temele recurente sunt iubirea transformată într-un labirint de obsesie, vinovăția care se scurge ca o rană netratată, relațiile toxice care se hrănesc din cele mai vulnerabile părți ale noastre. I'll Be Gone By Then a fost una dintre cele mai tulburătoare lecturi, poate pentru că ne arată cât de ușor putem aluneca pe o pantă întunecată, cât de subțire este granița dintre gând și faptă. Ce face ca aceste povești să fie atât de intense este faptul că nu încearcă să justifice sau să moralizeze. LaRocca lasă cititorul să tragă propriile concluzii, iar asta este poate cel mai neliniștitor aspect al scriiturii sale. You're Not Supposed To Be Here este o altă poveste care mi-a rămas cuibărită în minte, care s-a simțit precum o infecție acută. Este o explorare a fricii pure, dar și a limitelor la care suntem dispuși să mergem pentru cei pe care îi iubim. Un alt aspect care m-a marcat este modul îngrozitor de real în care LaRocca descrie intimitatea toxică, acele relații în care dorința de conexiune se transformă într-un ritual susținut de autodistrugere.

“A giant hand pulls back a dark curtain from behind my eyes and I suddenly find myself in the kitchen at the stove.”

Ce face ca această colecție să fie cu adevărat specială este modul în care LaRocca reușește să creeze o estetică a grotescului (dar care place atât de mult) fără să exagereze. Ororile nu sunt explicite, dar tocmai această reținere face ca fiecare frază să fie împovărată de o tensiune greu de suportat. Se simte ca șoapta cuiva (și nu știi a cui) la ureche într-o cameră prea întunecată. Aceasta nu este o carte pentru oricine, tind să cred... Nu este pentru cei care caută o poveste horror clasică, cu fantome sau monștri. Este o carte despre fricile care se ascund în colțurile cele mai întunecate ale sufletului, despre alegerile imposibile pe care le facem când iubim sau când pierdem. Dacă ești pregătit să privești în abis, să știi că abisul se va uita înapoi spre tine, iar The Trees Grew Because I Bled There îți aruncă o privire întunecată, disperată, bolnavă... Dap, chiar o recomand cu mare încredere celor care sunt fani ai genului. Eu, unul, mă declar absolut vrăjit de Eric LaRocca: un autor cu o voce literară deosebită!

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog:

 | They Were Here Before Us: A Novella in Pieces | Everything the Darkness Eats | Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes |

Ieri. Nu contează, de Ágota Kristóf - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 174

Anul apariției: 2024

Traducere: Ana-Veronica Mircea

Ágota Kristóf s-a născut la Csikvánd, în Ungaria, în 1935. La douăzeci și unu de ani a emigrat, împreună cu soțul și fiica ei de patru luni, în Elveția, lăsând în urmă umbra sovietică ce amenința Ungaria. A lucrat într-o fabrică, unde a învățat limba țării adoptive. Primul roman, Marele caiet (1986), a câștigat Grand Prix Littéraire Européen al asociației scriitorilor francofoni și a fost tradus în patruzeci de limbi. A mai scris piese de teatru și povestiri, dar și romanele Dovada (1988) și A treia minciună (1991; Prix du Livre Inter, 1992), care completează Trilogia gemenilor. Ágota Kristóf a murit în 2011.

༄ FRUMUSEȚEA, PUTEREA COPLEȘITOARE A LITERATURII ༄

Povestea unei mari iubiri imposibile, microromanul Ieri își extrage forța din stilul laconic, imaginarul oniric și reflecțiile sumbre ale lui Sandor Lester, un emigrant care lucrează într‑o fabrică, visează să devină scriitor și o așteaptă pe femeia ideală; povestirile din volumul Nu contează (2005) sunt impregnate de o atmosferă stranie și tulburătoare, care e probabil cea mai tainică parte a operei Ágotei Kristóf.

„(...) Mâine, ieri, ce înseamnă cuvintele astea? Există doar prezentul. O dată ninge. Altă dată plouă. Apoi e soare, e vântul. Toate astea sunt acum. Nu au fost, nu vor fi. Sunt. Întotdeauna. Toate în același timp. Pentru că lucrurile trăiesc în mine, nu în timp. Iar în mine totul e prezent.”

Volumul de față, Ieri. Nu contează, este precum o bucată de sticlă spartă răspândită pe podea: te atrage cu luciul ei rece, dar, dacă le atingi prea mult, riști să te tai și să sângerezi. Cartea este scrisă cu o precizie clinică, cu fraze scurte, ascuțite ca o lamă de cuțit, care reușesc să provoace mai multă durere decât o mie de pagini de lamentații. Nu e loc pentru sentimentalism, dar nici nu e nevoie. Ágota Kristóf scrie ca un chirurg al sufletului: taie adânc, înlătură tot ce e de prisos și lasă rana expusă, fără a o pansa ulterior. Am citit Nu contează ca pe un set de răni mici, fiecare lăsând o cicatrice diferită. Fiecare povestire e o lovitură rapidă, un croșeu scurt care te lasă amețit. În doar câteva propoziții, Kristóf reușește să creeze o lume completă, o viață redusă la esența ei cea mai crudă. Nu există introduceri ample, nu există descrieri inutile – doar un pumnal care țâșnește din pagină și te străpunge exact acolo unde doare cel mai tare. Tema centrală a acestor povestiri este pierderea: pierderea unui loc, a unei identități, a unei iubiri, a unei speranțe. Există personaje care trăiesc într-o lume în care orice speranță e sortită eșecului, în care orice zâmbet e urmat de o palmă peste față. Kristóf reușește să arate grotescul realității cu un umor negru care te lovește exact când te aștepți mai puțin.

„– Însă eu, spune pasărea rănită, cunosc câmpii mirifice. Dacă ai putea ajunge acolo, ți-ai ignora inima. Nu există flori, ierburile flutură ca niște steaguri, acele câmpii fericite n-au margini. Nu trebuie decât să spui: mi-ar plăcea tare mult să mă odihnesc, pământ al păcii.”

O povestire care mi-a rămas adânc întipărită în minte este Securea, unde o femeie își omoară soțul și pretinde că acesta a căzut accidental peste topor. E un soi de macabru comic, o versiune literară a cinismului rece din filmul Chicago – He Had It Coming. Ceea ce înseamnă că, în universul lui Kristóf, chiar și moartea poate fi tratată cu un soi de indiferență tăioasă, cu o absurdă lipsă de valența tragică obișnuită. Într-o altă povestire, Scriitorul, e surprinsă viața unui om care crede că literatura îl va salva. Este povestea fiecărui cititor care și-a pus vreodată speranțe în cuvinte, doar ca să descopere că realitatea nu se schimbă indiferent cât de bine ai scrie despre ea. Nu contează, expresia care dă și titlul, devine astfel un manifest. Nimic nu contează cu adevărat în această lume, iar asta e exact ce face ca aceste povestiri să fie atât de puternice. Să se simtă atât de acut, atât de profund în inima cititorului. Or, bineînțeles, sunt lucruri care contează, dar multe dintre ele ajung să pălească în fața altor lucruri care, ei bine, tind să conteze mai mult.

„Nostalgia, admirația fără margini trezită de străzile pe care le îndrăgea, un imens sentiment de vinovăție, o iubire ajunsă pe culmea pasiunii. O iubire încăpățânată, realistă, lipită de solul acelui oraș, o iubire senzuală, fizică, aproape obscenă, se revărsa în valuri în sală.”

Dacă Nu contează este precum mozaic al absurdității (și, ca orice mozaic, vrei să-l admiri), Ieri este un tunel fără ieșire. E povestea lui Sandor Lester, un om care trăiește captiv între amintiri și visuri despre un viitor care nu vine niciodată. Sandor crede în ideea că, la un moment dat, o femeie numită Line va veni și împreună vor putea începe o viață nouă. Dar totul e doar o iluzie, o promisiune care nu se va împlini niciodată. Kristóf scrie povestea lui Sandor ca pe un basm stricat, un basm în care prințul greșește mereu drumul spre castel și ajunge într-un mormânt deschis. Sandor nu e un erou tragic, e doar un om care nu poate fugi de trecutul său. A fugit dintr-o țară comunistă, dar nu a scăpat niciodată de propria poveste. A avut o mamă care era batjocorită de toată lumea, un tată care îl ignora, o copilărie care nu i-a oferit nimic în afara dorinței de a fugi. Kristóf scrie despre această fugă cu o cruzime sfâșietoare. Sandor crede că, dacă Line va veni, totul se va schimba. Dar noi, cititorii, știm că nu e așa. Știm că, chiar dacă Line ar veni, nimic nu s-ar schimba. Pământul de sub picioarele lui Sandor e nisip mișcător – orice speranță e absorbită imediat în golul existenței lui.

„(...) Singurul lucru care te poate speria, singurul lucru care te poate răni, e viața, și o cunoști deja.”

Când am terminat cartea, am simțit un gol ciudat, ca și cum un vis pe care nici nu știam că îl am s-a evaporat în fața mea. Kristóf nu îi dă lui Sandor nici măcar luxul unui deznodământ dramatic. Totul e doar o resemnare rece, un ecou al visului care nu a fost niciodată real. Ágota Kristóf nu scrie pentru a consola. Nu scrie pentru a oferi speranță. Scrie pentru a ne forța să ne uităm în ochii realității, fără filtru, fără minciuni. Nu contează este o serie de „șocuri electrice literare”, să le zic așa, pentru că fiecare povestire te zguduie cu forța unei revelații cinice. Ieri este  „sentința definitivă”, o condamnare la o viață care se destramă sub greutatea propriilor iluzii. Sunt cărți care nu te lasă să pleci nevătămat din lectura lor. Ágota Kristóf scrie astfel de cărți. Iar Ieri. Nu contează chiar este una dintre ele. De când am citit-o, am recomandat-o absolut oricui. Pentru că este o lectură memorabilă, chiar dacă de dimensiuni reduse. Încă o dovadă că, într-adevăr, esențele tari se țin în sticluțe mici! Lecturi faine să aveți!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ágota Kristóf, apărute și pe blog: 

| Trilogia gemenilor |