marți, 19 mai 2026

Fragment din noul roman semnat de Søren Sveistrup, Cine nu e gata..., în curs de apariție la Editura Trei

Titlu original: Tælle til en, tælle til to 
Limba originală: daneză 
Traducere din limba franceză: Alunița Voiculescu 
ISBN: 978-606-40-3160-0 
Format: 130 x 200 mm 
Număr de pagini: 704 
Colecția: Fiction Connection – Crime 

Un criminal feroce este în libertate. Îl pot prinde înainte să atace din nou? Acum un serial Netflix! Continuarea temei din romanul multipremiat Omul de castane, bestseller internațional tradus în peste 30 de limbi. 


1, 2, 3… 
O voce ciudată din interiorul pădurii, repetând numărătoarea din jocul de-a v-ați ascunselea pentru copii. 
...9, 10… cine nu e gata.... 

Un cadavru descoperit în apă. 
Încerci să te întorci acasă. Vei scăpa cu viață? 

Treizeci de ani mai târziu, o femeie este bântuită de un șir de sms-uri anonime, repetând aceeași numărătoare. Numărătoare inversă. Apoi dispare. 

Te-am găsit! 

De Sf. Valentin, detectivii Naia Thulin și Mark Hess sunt însărcinați cu găsirea femeii dispărute. Dar când descoperă legături cu un caz nerezolvat de zeci de ani, ancheta lor ia o întorsătură terifiantă. 

„Søren Sveistrup a scris o poveste pe cât de ingenioasă, pe atât de complexă, care va ține cu sufletul la gură chiar și cele mai ascuțite minți!” – LE DAUPHINÉ LIBÉRÉ 

„Søren Sveistrup revine cu o carte care îți va tăia respirația!” – BERLINGSKE 

„Duoul Thulin/Hess funcționează în continuare perfect, cu o profunzime emoțională reală. Nu este doar o anchetă polițienească: explorează totodată durerea, vinovăția și eșecul uman.” – AMAZON.COM 

Søren Sveistrup este un scenarist recunoscut pe plan internațional, producătorul mai multor seriale TV și filme de succes. Este creatorul și scenaristul serialului multipremiat Crima (Forbrydelsen), difuzat între 2007 și 2012 și vândut în peste 100 de țări. Ulterior, Fox Television Series a realizat, pentru AMC, versiunea americană — The Killing. Romanul Omul de castane (apărut în traducere la Editura Trei) este bestseller internațional, iar în 2020 a fost recompensat cu Barry Award pentru cel mai bun debut crime/mystery și inclus în topul anual New York Times Book Review. Serialul Netflix Omul de castane, realizat în 2021 după romanul omonim al lui Sveistrup, a primit nu mai puțin de șase distincții Danish Film Awards și Zulu. Cine nu e gata... este de asemenea ecranizat de Netflix. Sveistrup, care locuiește la Copenhaga, este și autorul scenariului pentru filmul Omul de zăpadă, după romanul omonim al lui Jo Nesbø.

 61

 

Centrul de comandă al echipei Omucideri zum­zăie de activitate frenetică. Peste tot se văd poliţiști care vorbesc la telefon sau tastează la computere, în timp ce schimbă informaţii cu colegii.

Ancheta crimei de la Tribunalul Familiei urmărește în paralel găsirea lui Torsten Vangsø și a fostei sale soţii. Hess se străduiește cu disperare să afle mai multe despre toate astea de la Thulin, dar ea e solicitată întruna de alți polițiști care vor instrucțiuni.

— Thulin! Oamenii ăștia vor să știe dacă mai perchezi­ţionează mașinile la plecarea cu feribotul?

— Da!

— Thulin, verificarea tuturor mașinilor a dus la am­buteiaje pe E45 și E20, iar cei de la Circulaţie vor să știe dacă…

— Verificaţi tot! Și spuneţi‑le să‑l sune pe Nylander dacă apare vreo problemă importantă.

Când într‑un târziu ea găsește răgazul să se uite la Hess, acesta încearcă să afle mai multe detalii despre ul­timele evenimente:

— Cum de s‑a întâmplat una ca asta? Cum a reușit să ajungă atât de aproape de ea?  

— Hai cu mine, să vezi cu ochii tăi pe înregistrările ca­merelor de supraveghere.

Și Thulin se răsucește pe călcâie, fără niciun cuvânt în plus, iar Hess o ia pe urmele ei, perplex.

Încercase deja s‑o sune de pe drum, dar nu răspun­sese, așa că a dedus că toată lumea era copleșită. Din mass‑media aflase și el ce se întâmplase și era șocat. Unii vorbeau despre un necunoscut care, după ce amenin­ţase personalul, reușise să intre cu câteva ore în urmă în Tribunalul Familiei de la Valby, după care îl omorâse cu cuţitul pe directorul‑adjunct, luase un ostatic și fugise cu mașina. Mai mulţi ziariști care apucaseră să vorbească cu angajaţi ai tribunalului afirmaseră că ucigașul era un indi­vid care avea un proces în curs și că ostaticul era fosta lui soţie, iar Hess evident că s‑a gândit imediat la Torsten și la Ditte Vangsø. Și‑a amintit de apartamentul de pe Store Kongensgade și de pereţii acoperiţi cu fotografiile cu Ditte și de‑abia aștepta să găsească răspunsuri la întrebările sale.

Când a ajuns la sediul poliţiei, a descoperit că nu­mărul jurnaliștilor crescuse considerabil, iar înăuntru domnea atmosfera aceea tensionată și activă specifică operaţiunilor de mare amploare. Nylander nu era acolo, se dusese să‑și informeze șefii asupra situaţiei și să pre­gătească un comunicat de presă, dar Hess a găsit‑o pe Thulin în sala de criză care părea să fie acum centrul ope­raţiunii. Analiza tabloul și fotografiile detaliate făcute în apartamentul de pe Store Kongensgade, părând să se gân­dească la un singur lucru: unde o dusese pe Ditte Vangsø fostul ei soţ?

În ciuda presiunii, Thulin și‑a găsit timp să‑i spună lui Hess cât de mult se bucura pentru că fratele lui se trezise, iar el îi apreciase delicateţea, știind că nu‑și permiteau luxul de a aloca mai mult timp acestui subiect. După ce a întrebat dacă fusese localizat cuplul, ceea ce nu era cazul, Hess s‑a declarat surprins că Torsten Vangsø putuse pă­trunde în tribunal, deși Ditte se afla sub protecţia poliţiei.

— Agenţii care aveau misiunea de a o supraveghea au rămas la parter, lângă intrare și la recepţia de lângă scară, a explicat Thulin. Dar fostul ei soţ cunoștea intrarea de serviciu din spatele clădirii și l‑a ameninţat cu cuţitul pe paznic. Când agenţii au înţeles ce se întâmpla, era deja prea târziu.

— Dar de unde știa Torsten că…

— Te las să te uiţi la filmarea asta. Scuză‑mă o secundă!

Rămas singur, Hess apasă pe Play ca să vadă filmul pe care i‑l pregătise Thulin.

Imaginile alb‑negru ale camerelor de securitate din tribunal sunt granulate, dar se vede bine ce se petrece acolo. Un bărbat coboară dintr‑o mașină de culoare în­chisă în spatele clădirii, în același moment în care o fe­meie iese pe o ușă din apropiere. Bărbatul aleargă spre ușă și, cu un cuţit pe care‑l ţine în mâna dreaptă, o for­ţează pe femeie — probabil o angajată a tribunalului — să se întoarcă cu el înăuntru. Camera următoare, care filmează o casă a scărilor foarte strâmtă, arată un bărbat pe care Hess îl recunoaște fără nicio dificultate. Torsten Vangsø pare foarte hotărât. Cu o privire de om nebun, o împinge pe femeia din faţa lui treaptă cu treaptă, până la etajul al patrulea, unde trec de o ușă și dispar din raza camerei. În următoarea înregistrare, Torsten Vangsø o urmează pe angajata îngrozită de‑a lungul unui coridor și deschide una câte una ușile birourilor consilierilor. Când o deschide pe a treia, ceva îl face să se oprească. Intră în birou, iar angajata profită ca să fugă de lângă el.

La puţină vreme, el iese din nou pe culoar, de data asta însoţit de Ditte Vangsø. Îi ţine cuţitul la gât și o trage înapoi spre scara pe care venise, dar se vede nevoit să se oprească destul de curând, pentru că un bărbat cu oche­lari se îndreaptă spre el din celălalt capăt al coridorului. Hess îl recunoaște pe directorul adjunct, care pare să în­cerce să discute, cu prudență, cu Torsten Vangsø. Fără niciun avertisment, Torsten Vangsø întinde brusc bra­ţul în faţă și‑l lovește cu cuţitul pe funcţionar. Bărbatul își duce mâna la gât și sângele îi curge printre degete. Se împleticește câţiva pași înapoi, se sprijină de perete, apoi dispare din imagine. Chiar dacă înregistrările nu au su­net, Hess își poate imagina cu ușurinţă haosul care tre­buie să se fi instalat pe acel coridor și ţipetele oamenilor terorizaţi, fugind în toate direcţiile. În mijlocul confu­ziei generale, Torsten Vangsø poate fi văzut împingând‑o pe biata Ditte, ca și paralizată, înaintea lui, coborând scara și obligând‑o să iasă din clădire pe ușa pe care in­trase el, ducând‑o la mașină. Camera instalată pe zidul din spate îl arată pe Torsten forțând‑o să urce, pe partea șoferului, împingând‑o apoi pe scaunul de alături și ur­când el însuși la volan, după care demarează. La numai trei minute și patru secunde de la sosirea acolo, calcu­lând după timpul afișat pe ecran, Torsten Vangsø dispare din raza camerelor de securitate.

Imaginile sunt îngrozitoare. Șocat, Hess este conștient că ele îi zdruncină convingerea că asasinul pe care‑l caută de două săptămâni încoace nu e Torsten Vangsø. Spre deosebire de acesta din urmă, criminalul s‑a dove­dit până acum calculat, răbdător și organizat până la cel mai mic detaliu, în timp ce episodul de la tribunal pre­zintă un bărbat acționând spontan, tulburat emoţional.

Înregistrările mai nasc o întrebare importantă, pe care Hess, încă sub șoc, i‑o pune lui Thulin când aceasta re­vine lângă el.

— Dar cum de‑a știut că fosta lui soţie e acolo?

Thulin nici nu așteaptă să termine întrebarea, că‑i arată o fotografie pe ecran.

— Pentru că Torsten Vangsø a primit poza asta pe Messenger, cam cu o jumătate de oră înainte să ajungă la intrarea de serviciu a Tribunalului Familiei.

Hess se apleacă să studieze fotografia. E făcută de la o distanţă destul de mare, dar se poate recunoaște în ea silueta mărunţică a lui Ditte Vangsø mergând pe o stradă întunecată către intrarea principală a clădirii funcţiona­liste, escortată de doi poliţiști.

— Cineva a vrut ca Torsten Vangsø să știe unde era fosta lui soţie. Trimiterea acestei fotografii a funcţionat, proba­bil, ca o invitaţie la comiterea unui act de violenţă.

Hess își dă seama, după voce, că Thulin e furioasă și o înţelege prea bine. Fotografia are ceva profund neliniștitor. Deși pare inocentă, a avut puterea de a declanșa o avalanșă de evenimente imposibil de contro­lat și, chiar dacă este piesa de puzzle care‑i mai lipsea lui Hess, îl îngrijorează.

— Raheem a analizat poza?

— Se ocupă acum, dar se pare că seamănă cu cele pe care le cunoaștem deja, deci nu vom găsi nici de data asta indi­ciile necesare pentru a‑l identifica pe expeditor.

— Aţi verificat și înregistrările camerelor de securitate din exteriorul clădirii?

— Da, dar fotografia lui Ditte Vangsø a fost făcută de pe cealaltă parte a străzii, unde nu există camere. N‑am găsit nici martori care să…

— Mă refer la înregistrările făcute după plecarea fostu­lui soţ.

După?

Thulin se uită la Hess, care se grăbește să‑i explice:

— Persoana care a trimis poza asta nu avea cum să fie sigură de ce urma să facă Torsten Vangsø după ce o pri­mea. Dacă cel care a trimis‑o este asasinul, probabil că a rămas prin apropiere, să vadă ce avea să i se întâmple lui Ditte Vangsø.

Imediat, Thulin îl cheamă pe unul dintre anchetatori și‑i arată înspre PC‑ul ei:

— Poţi să te uiţi la înregistrările camerelor de securi­tate exterioare, orientate spre parcare sau stradă, în mo­mentul în care soţii Vangsø ies din tribunal? Caută să vezi dacă e cineva care așteaptă sau vreo mașină parcată. Orice ţi se pare suspect.

Hess îl lasă pe colegul său pe scaunul din faţa calcu­latorului. Fotografia aceasta surprinzătoare l‑a îngrijorat și mai tare și acum i se pare esenţial să dea cât mai rapid posibil de urma lui Ditte Vangsø, indiferent dacă ucigașul este sau nu cel care a trimis fotografia.

— Poduri, feriboturi, frontiere, sper că i‑aţi anunţat peste tot să‑i caute, îi spune el lui Thulin, care aprobă cu un aer nemulţumit.

— Necazul e că și soţul ei știe asta.

— Adică?

— Torsten Vangsø nu pare genul care să pornească pe autostradă strângând pumnii ca să aibă noroc. Își supra­veghează de multă vreme soţia și, chiar dacă a luat‑o os­tatică într‑un moment de emoţie necontrolată, să nu uităm că a avut mai multe săptămâni la dispoziţie să se gândească la ce urma să facă după ce o găsea.

sâmbătă, 16 mai 2026

Librăria Les Chats Noirs, de Piergiorgio Pulixi - Recenzie (Crime Club)

Editura: Corint
Colecția: Corint Fiction
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2026
Traducere: Cristina Gogianu

Piergiorgio Pulxi s-a născut în 1982 și trăiește în Milano. Autor a numeroase romane polițiste, a primit recunoașteri prestigioase, printre care premiul Scerbanenco în 2019 pentru cel mai bun roman noir al anului. Este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai noii generații de scriitori ai genului noir și thriller din Europa, iar cărțile -au fost traduse în douăsprezece țări. În 2023, editura Marsilio i-a publicat Librăria Les Chat Noirs, un succes care a relansat genul cozy crime în Italia.

🐈‍⬛📚🩸O LIBRĂRIE, DOUĂ PISICI NEGRE & MULTE CRIME 🩸📚🐈‍⬛

„De câțiva ani, Marzio Montecristo deschisese în centrul orașului Cagliari o librărie specializată în romane polițiste: Les Chats Noirs, al cărei nume omagia cele două pisici negre – Miss Marple și Poirot –, care își găsiseră culcuș acolo. Librăria avea și un club de lectură, «Detectivii de marți», alcătuit din cititori experți în literatura polițistă. La clubul acesta sosește detectiva Angela Dimase, pentru a solicita colaborarea la o anchetă care-i răpește somnul, urmărind să descopere identitatea „asasinului cu clepsidră”. Vor reuși oare «detectivii de marți» să-i dea de cap acestui caz, pe cât de încurcat, pe atât de șocant, și să ajute astfel poliția să-l oprească pe nemilosul ucigaș? Pulixi semnează un roman polițist plin de suspans și ironie, care vorbește, în primul rând, despre cărți și aduce un omagiu clasicilor genului mystery, făcându-i pe cititori părtași la poveste.”
„Marzio își ridică privirea spre cerul înstelat și scoase un oftat. Totul i se părea atât de ireal. Era obișnuit să citească povești de genul acela în romanele pe care le vindea, și nu să le asculte din glasul frânt al unui copil căruia i se omorâse mama cu sânge rece.
– Dacă ar fi așa, spuse lăsându-și din nou privirea asupra prietenei lui, ar putea să lovească din nou.
Angela încuviință scurt.
– Întrebarea de un milion este: pe cine?”
Un cozy crime absolut delicios pe care l-am citit în două reprize, de care n-am mai putut să mă desprind și care (sper că) m-a scos dintr-un nedorit reading slump. Mi-a fost atât de dor să rămân prins între paginile unei cărți, mi-a lipsit atât de mult feeling-ul acesta, încât cu siguranță voi recomanda această carte tuturor celor care se găsesc într-o situație similară. Romanul lui Piergiorgio Pulixi îmbină perfect farmecul poveștilor cu & despre cărți cu cruzimea unui thriller... de mare tensiune. Atmosfera se schimbă permanent între tandrețe și oroare, între conversații „calde” despre romane polițiste și crime care lasă în urmă o neliniște profundă. Această oscilație face lectura să fie atât de faină – lucrurile nu rămân mult timp „confortabile”, pentru că știi că urmează ceva neașteptat (și nedorit), dar totul decurge cu o naturalețe aparte. Recunosc, pe mine m-a cam păcălit coperta, pentru că nu prea mă așteptam ca romanul să fie, de fapt, despre rezolvarea misterului din jurul unor bizare crime. Dar modul în care Pulixi a livrat totul a fost EXACT pe placul meu: direct, scurt și la obiect, fără a se lungi fără sens. Ah, ce dor mi-a fost de o carte de genul.
„Gândul acesta îi aprinse din nou furia. În vreme ce mașina se îndrepta spre casa unde copilul era ținut sub protecție, Marzio începu să se gândească mai detașat la crima ceea bizară, căutând s-o deconstruiască de parcă ar fi fost intriga unui roman polițist al cărui mister trebuia să-l dezlege.”
În centrul poveștii îl avem pe Marzio Montecristo, proprietarul unei mici librării din Caligari, librărie specializată în romane mystery și polițiste. Numele librăriei, Les Chats Noirs, face referire la cele două pisici negre care veghează printre rafturi, practic emblemele librăriei, Miss Marple și Poirot, care parcă în permanență „veghează” asupra a tot ceea ce se întâmplă. Însăși librăria, de fapt, parte să aibă personalitate – Pulixi o transformă într-un spațiu în care se refugiază oameni excentrci, singuratici sau răniți, uniți de pasiunea lor pentru literatura polițistă. Îndeajuns de uniți încât să pună la cale un club – care, fast forward,  ajunge în cele din urmă să fie format doar din câțiva oameni. De la a vorbi despre cărți polițiste, aceștia ajung chiar în punctul în care încearcă să le rezolve. Iar în rezolvarea crimelor de față (pentru că-s mai multe, nu doar una), implicarea lor va cântări foarte, foarte mult. Marzio este un personaj extrem, extrem de reușit, absolut delicios. Este morocănos, este sarcastic și dificil, adesea incapabil (și, de fapt, deloc reținut) să-și ascundă iritarea. Dar, de fapt, este un personaj atât de profund încât nu ai cum să NU te atașezi de el. În spatele cinismului său se ascund fragilitatea, melancolia și o nevoie aproape disperată de apartenență. Relațiile lui cu membrii clubului „Detectivii de marți” dau cărții Librăria Les Chats Neurs o căldură aparte. Fiecare membru al grupului are o energie distinctă: bătrânul ironic și cultivat, femeia în vârstă fascinată de criminali în serie (și de thrillere dintr-alea de-a dreptul sângeroase), adolescenta gotică, bătrânul exuberant, Patricia, cea care mereu este capabilă să tempereze ieșirile lui Marzio. Împreună, aceștia creează o comunitate improbabilă, dar extrem de vie, iar dialogurile dintre ei au autenticitate și, mai ales, au un formidabil umor.
– Un pensionar melancolic, un călugăr mult prea vio, o bătrânică de optzeci de ani obsedată de criminali în serie, o fătucă ce se îmbracă după moda goth și visează că omoară pe careva și un librar în pragul falimentului. Și chiar vrei să-ți încredințezi ancheta acestei găști de investigatori?”
Partea de crime stă în felul următorul: un dezaxat își obligă victimele să aleagă între alți membri ai familiei pe care să îi ucidă. Au șaizeci de secunde la dispoziție să facă asta. Dacă victima alege, atunci ceilalți doi supraviețuiesc. Dacă nu, îi va ucide pe amândoi, dar persoana întrebată va fi lăsată în viață. De-a dreptul bolnav, nu? Alegerea Sofiei much? Pulixi pune în lumină aici cele mai întunecate colțuri ale naturii umane: frica, vinovăția, instinctul de supraviețuire, imposibilitatea de a merge înainte după ce ai fost nevoit(ă) să faci o alegere atât de dificilă. Mi s-a părut că romanul ne deschide practic două lumi, una caldă și frumoasă, cea a librăriei, în care domină afecțiunea și umorul (mai ales din interacțiunile lui Marzio cu clienții săi), și firul detectivist & mystery, care nu are cum să nu îți creeze un disconfort. Contrastul, însă, nu fracturează dinamica romanului; dimpotrivă, o amplifică. Cu cât personajele se apropie tot mai mult de adevăr (pentru că avem și o anchetă, atât din partea polițiștilor, cât și din partea membrilor clubului, chiar dacă mai cumpătată), cu atât îți dai seama că, într-un fel, rezolvarea misterului ți-a fost mai dintotdeauna la îndemână.  Un alt merit important al cărții Librăria Les Chats Noirs este felul în care autorul se joacă cu „regulile” genului polițist. Pulixi cunoaște perfect convențiile mystery-ului clasic, așadar se distrează de minune reconsiderându-le.
– «Cazurile cele mai dificile sunt mereu cele mai banale», recită librarul, alunecând în rolul detectivului. 
– Este un citat din vreuna dintre cărțuliile tale polițiste de vând la chioșcul de ziare? îl luă peste picior Dimase.
– Nu. Sunt cuvintele Nunziei.
– Cum mai este, biata de ea?
– Nu prea bine. Însă a avut o rară străfulgerare de luciditate și mi-a spus fraza asta. De când a pronunțat-o, n-am făcut decât s-o întorc pe toate fețele. Împreună cu ceilalți, ne-am dat seama că avea dreptate.”
Există trimiteri evidente la Agatha Christie și la marile romane de investigațiile, însă soluțiile nu urmează mereu drumul familiar. Ancheta se dezvoltă organic, iar personajele rezolvă misterul, în cele din urmă, prin inteligență colectivă, observație și, mai ales, prin sensibilitatea pe care o au, nu prin revelații neverosimile la care autorul ar fi putut cu ușurință să apeleze. Bineînțeles, cartea este mult mai complexă decât ce am descris eu aici, atinge și niște subiecte destul de sensibile privitoare la boală, la răzbunare, la iubire... Dar, în cele din urmă, este un cozy mystery extrem de reușit care mi-a transmis ideea că literatura, în esență, este un spațiu în care ne întâlnim și în care ne dezvoltăm, un spațiu în care ne vom regăsi mereu liniștea și pacea, momentele de tihnă. Un thriller care are o dimensiune profund umană și care te atrage prin scriitură, prin personaje, prin acțiune și prin rezolvarea misterului. Așa cum am spus, mi-a plăcut extrem de mult și chiar mă bucur că mi-a depășit așteptările. Vi-l recomand cu cea mai mare căldură, fie că sunteți fani ai genului, fie că nu. Chiar cred că mă voi interesa mai mult de astfel de cărți, la o adică din genul cozy mystery, pentru că se pare că au ceva aparte. Ceva aparte ce, pentru mine unul, chiar funcționează! Să aveți lecturi cât mai faine!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Piergiorgio Pulixi, Librăria Les Chats Noirs, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

sâmbătă, 25 aprilie 2026

Spărgătorul de gheață (Strindberg, #2), de Kristina Ohlsson - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection – Crime
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 584
Anul apariției: 2026
Traducere: Cristina Ekholm

Kristina Ohlsson este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună (tradus și la Editura Trei) a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award. Spărgătorul de gheață este al doilea volum al seriei Strindberg.

❄️UN DECOR CARE ÎȚI ÎNGHEAȚĂ SÂNGELE ÎN VENE❄️

„Kristina Ohlsson, autoare suedeză de romane polițiste de mare succes, a înregistrat vânzări de peste un milion de exemplare la nivel mondial. Seria Strindberg este bestseller absolut în Suedia. Totul în jur este alb și înghețat, dar August Strindberg este fericit: noul său magazin de antichități are succes, iar el este foarte îndrăgostit. Apoi, într-o noapte geroasă de ianuarie, pacea orășelului Hovenäset este tulburată de un incendiu violent, care distruge două hangare pentru bărci – al lui August și al unui localnic în vârstă, Axel Ehnbom. Polițista Maria Martinsson începe ancheta asupra incendiului, dar nu după mult timp aceasta se transformă într-un dosar de omucidere. Cineva din Hovenäset ascunde secrete întunecate. Pericolul se apropie rapid și din altă direcție, astfel că atât Maria, cât și August devin ținte.”
– Lasă-l să intre, a zis Maria. Vreau să știu de ce se plimba în miezul nopții.”
Spărgătorul de gheață este al doilea volum din seria Strindberg, și l-am citit și pe primul, bineînțeles, dar nu aș zice că sunt neapărat fan și abia aștept să văd ce mai urmează. De ce? Pentru că, într-un fel, mi se pare că autoarea prea mult insistă pe atmosferă, pe decor, pe peisaj – și, da, pot înțelege într-o oarecare măsură că și asta contează, dar at some point lucrurile încep să devină puțin (cam prea) plictisitoare. Thrillerele atmosferice sunt faine, da, dar nu cred că mai am răbdarea necesară pentru a citi pagini întregi în care nu se întâmplă mai nimic, iar ancheta se desfășoară cu viteza melcului. Dinamica nu prea există, progresia este lentă, detaliile sunt prea multe, cu toate că există acolo o tensiune care mocnește, iar răbdarea îți este pusă la încercare de un ritm uneori muuuult prea lent – cel puțin pentru gusturile mele. Mai mult, vorbim și despre o carte care are mai bine de 500 de pagini, deci... Mna, nu știu, cred că ar fi putut fi muuuult redusă, dar în cele din urmă a fost o lectură OK, nicidecum memorabilă, dar nici neapărat de neglijat. Am citit multe thrillere mai bine și cu siguranță Spărgătorul de gheață nu este cartea pe care ai căuta-o dacă (1) ești în căutare de ceva wow și care să te țină cu sufletul la gură și (2) ești cititor înrăit de cărți thriller.
„Întotdeauna era vorba de bani (...).”
Romanul debutează cu o imagine puternică și, de altfel, paradoxală: într-o iarnă aspră, o iarnă în care frigul îți îngheață până și măduva spinării, avem un incendiu. Un incendiu care, de fapt, scoate la lumină încetul cu încetul secretele unui mic sat de pe coasta de vest a Suediei. Atmosfera, dacă reușești să treci peste numeroasele detalii și descrieri, este una dintre marile reușite ale cărții: rece, apăsătoare, dar în același timp intimă, pentru că știi că acolo, undeva, urmează să afli niște lucruri care vor întoarce totul cu susul în jos. Autoarea reușește să creeze un contrast atrăgător între liniștea aparentă a comunității și tensiunea mocnită din spatele ușilor închise. Vântul, marea, zăpada – toate devin personaje în sine, personaje care amplifică sentimentul de izolare, de claustrofobie. În acest decor, orice secret pare să atârne muuult mai greu, iar orice adevăr care iese la iveală devine, ca atare, și mai spectaculos. Misterul în această carte se construiește prin oameni, pentru că intriga nu mizează (din păcate, aș zice) pe un ritm exploziv sau pe o succesiune rapidă de evenimente, ci pe desfășurarea graduală, în straturi. Incendiul inițial declanșează o serie de revelații care implică mai multe familii, relații complicate și conflicte care ies la iveală. Povestea este spusă din mai multe perspective, perspective care fie reușesc să contribuie la imaginea de ansamblu a cărții, fie fragmentează totul, repetă anumite lucruri sau insistă pe altele care deja îți sunt clare. Există numeroase momente în care romanul ar fi putut fi mai „conținut” – unele scene sunt întinse peste limita necesară, iar anumite „subploturi” par mai degrabă a fi digresiuni de la ideea de bază, decât  fi relevante pentru ideea cărții.
– Aflați cine a fost Axel Ehnbom, i-a îndemnat el. Aveți tot timpul necesar. Cine a fost și cum a trăit? Avea vreun dușman, era implicat în multe conflicte? Începeți cu casa. Și verificați cum stătea cu banii. Oare Axel avea nevoie de bani? Cineva trebuie să poată explica ce s-a întâmplat cu el. Vreau să găsiți acea persoană.”
Cu toate acestea, când lucrurile prin o oarecare viteză (destul cam târziu, ce-i drept), dezvăluirile sunt bine dozate, iar finalul evita previzibilul, din fericire. În centrul poveștii îl avem pe August Strindberg, un personaj destul de atipic pentru un roman polițist. Este un personaj destul de reticent, chiar pasiv uneori, mai degrabă un intermediar decât investigator ca atare. Maria, polițista din regiune, este mai complexă. Marcată de un trecut dificil, cu propriile-i traume & conflicte, aceasta oscilează între dorința de apropiere și nevoia de protecție. Relația dintre ea și August are o dimensiune emoțională importantă în această carte, dar dinamica poate fi și destul de frustrantă – ezitarea (uneori prea copilărească) devine, în timp, obositoare și face ca lucrurile să stagneze. Mi-a plăcut, pe de altă parte, și faptul că personajele secundare sunt destul de credibile, nu reduse la statutul de „bune” sau „rele”. Fiecare ascunde ceva, fiecare are motivații care, chiar dacă nu justifică acțiunile și deciziile pe care le iau, măcar le fac inteligibile. Stilul autoarei este fluid, dar uneori prea generos. Mult prea generos. La început, lucrurile sunt destul de captivante, lectura merge ușor, dar parcă la un moment dat începe să devină mult prea greoaie. Însă, la sfârșit, eu unul am avut sentimentul că povestea ar fi avut mai multe de câștigat dacă ar fi fost ceva mai concentrată, nu întinsă de-a lungul a mai bine de 500 de pagini.
– E vorba de (...). Am găsit ceva. Ceva îngrozitor.”
În Spărgătorul de gheață funcționează destul de bine atmosfera nordică intensă, claustrofobică și modul în care personajele au fost construite, în special cele secundare care fac de fapt ca misterul să fie bazat pe relațiile și secretele pe care le au, nu pe violență gratuită. Intriga este imprevizibilă, de altfel. În schimb, în carte nu prea funcționează ritmul, lungimea excesivă, protagonistul care nu te convinge pe deplin că este o figură centrală activă. Al doilea volum din seria Strindberg te seduce poate prin atmosferă și prin componenta emoțională pe care o are, chiar dacă nu reușește să mențină tensiunea la un nivel satisfăcător. Este mai degrabă o poveste despre oameni, decât una despre crime și mister, o poveste despre trecut, nu una despre acțiune și dinamică la cote maxime. Nu este un thriller alert, cel puțin nu în sensul clasic și care îmi place mie, ci un thriller care se construiește lent, poate mai degrabă din detalii și din nuanțe decât din dezvăluiri explozive. Dacă ești OK cu ritmul ăsta, dacă îl accepți și lași lumea creată să te absoarbă, cel mai probabil vei avea parte de o experiență de lectură satisfăcătoare. Eu, unul, aș fi vrut să fie ceva mai dinamică, cu mai puține detalii și descrieri. În rest, a fost o lectură OK, nicidecum una pe care o regret, dar cu siguranță nu una de care îmi voi fi amintit în viitor.


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kristina Ohlsson, Spărgătorul de gheață (Strindberg, #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Kristina Ohlsson, apărute și pe blog:

joi, 16 aprilie 2026

Lie to me, de J.T. Ellison - Recenzie (Crime Club)

Editura: Prestige
Colecția: Senzații / Thriller
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 456
Anul apariției: 2025
Traducere: Florentina Bălan (Tomescu)

J.T. Ellison este autoarea a peste 25 de romane, bestsellere New York Times și USA Today, și coprezentatoarea premiată cu EMMY® a emisiunii literare A Word on Words. De asemenea, scrie cărți de fantezie urbană sub pseudonimul Joss Walker. Cu milioane de exemplare tipărite, cărțile sale au fost apreciate de critici și a primit premii prestigioase. Titlurile sale au fost rezervate pentru show-uri de televiziune și publicate în douăzeci și opt de țări. La Editura Prestige a mai apărut și romanul A very bad thing (2025).

٠🔪ིྀ⭑PĂREAU SĂ FIE CUPLUL PERFECT...٠🔪ིྀ⭑

Îmi plac thrillerele, dar probabil știți deja faptul că, în ultima perioadă, nu prea am mai reușit să găsesc unul care să mă convingă 100%. Să mă țină acolo, să mă facă să fiu parte din tot ce se întâmplă, să mă facă să dau pagină după pagină după pagini până când voi fi ajuns la final fără să știu. Ei bine, se pare că, în sfârșit, am avut parte de-o astfel de lectură. Un thriller dintr-acela care te manipulează, te întoarce pe toate părțile și te face să te îndoiești de tot ce crezi că știi, tot ce crezi că reușești să anticipezi. Lie to me este – și asta chiar m-a surprins plăcut – genul acesta de thriller. A funcționat! Da, cu toate că avem de-a face cu o intrigă nicidecum originală, lucrurile chiar au funcționat. A avut rețeta familiară, dar executată suficient de inteligent încât să te țină captiv până la ultima pagină și să nu o dea în banal, în clișeic. Iar faptul că J.T. Ellison a reușit să facă asta abordând un subiect foarte des folosit în genul acesta de literatură, ei bine, m-a convins să-i urmăresc cu atenție și celelalte cărți. Și abia aștept să citesc și A very bad thing, pentru că o am și pe aceeași.
„În orice caz, Sutton era o femeie foarte vicleană. Trebuia doar să gândească, cum numai ea gândea, și ar fi găsit din nou calea către persoana ei.”
Thrillerele domestice, cum este cazul cărții de față, au ceva aproape „voyeuristic” în ele – îți lasă acea senzație că privești dincolo de ușile închise ale unei relații care, în aparență, are tot ce îi trebuie pentru a funcționa și, de altfel, pare să funcționeze perfect. Autoarea își propune să exploateze perfect această fascinație pe care, fără să ne ascundem, tindem să o manifestăm. Relația dintre Sutton și Ethan Montclair pare una reușită, dar de fapt este o bombă cu ceas care stă să explodeze. Amândoi sunt (mai mult sau mai puțin) scriitori de succes – un cuplu care, în teorie, ar trebui să funcționeze impecabil: inteligenți, carismatici, asigurați din punct de vedere financiar. Viața perfectă, –ish. Dar, de fapt, între ei există o competiție profesională, o gelozie aparte și, peste toate, resentimente mocnite care le macină relația din interior. Greșeli făcute de-a lungul timpului, alegeri cel puțin neinspirate... Cu alte cuvinte, o iubire mai degrabă toxică, decât tandră și liniștită, un amestec din care amândoi își stăpânesc setea – un amestec de codependență și (auto)distrugere. Dar când Sutton dispare... totul explodează în zeci de întrebări care, mai degrabă, ar fi rămas fără răspunsuri.
„E greu să menții această fațadă pentru toată lumea. Știi că îmi plac certurile, nu-i așa? Îți dai seama, știu că e așa.”
Dispariția va da curs începutului unui joc periculos. Ethan ajunge acasă și găsește un mesaj lăsat de soția sa. Fără prea multe explicații. Doar un gol imens și întrebări care încep să se înmulțească. Ce faci în situația asta? Chemi poliția imediat? Sau mai aștepți? Pentru că, bineînțeles, în astfel de situații întotdeauna soțul este primul suspect. Iar Ethan știe asta. Mai mult, știe și faptul că vor deveni subiect de primă pagină, iar viața sa va fi răscolită în profunzime. Dacă se vor fi aflat anumite lucruri care nu trebuie aflate? Această dilemă a lui Ethan – să o caute singur sau să sune la poliție și să riște să fie considerat un potențial suspect – reușește să creeze o tensiune aparte în carte. Mai ales că imaginea lui publică (autor de succes) și proiectul său actual, inspirat chiar din viața lor de cuplu, complică totul. Coincidență? Poate. Sau poate nu. Narațiunea este un joc al perspectivelor. Prima jumătate este expusă din perspectiva lui Ethan, vedem totul doar prin filtrul lui, dar cât de multă încredere putem avea în el? Părerea mea – aproape deloc! A doua jumătate schimbă complet jocul: Sutton preia controlul, iar ceea ce părea clar devine, brusc, distorsionat. Versiunile lor despre aceeași relație nu doar că diferă enorm, dar par și să se contrazică într-un mod violent. Dar adevăratul pumn în față, cel care te clatină pe picioare, vin din partea „naratorului” necunoscut. O voce rece, o voce sarcastică și deseori aproape crudă, care îi vorbește direct cititorului.
„Târându-se prin șantierul permanent de pe Autostrada 96, se întreba: Oare, el a făcut-o?
Pentru prima dată, instinctul îi spunea că el o făcuse.”
Partea aceasta te învăluie într-o neliniște constantă, ca și cum cineva te-ar urmări îndeaproape din umbră și ar ști ce faci. Și ce urmează să faci. În acest punct, Lie to me, un thriller domestic reușit, se transformă într-un joc psihologic ceva mai întunecat. Mai avem și două planuri temporale, „Atunci” și „Acum”. „Atunci” ne vorbește despre începutul relației celor doi, atracția, pasiunea, momentele în care totul pare promițător și cu rost de viitor împreună. „Acum”, în schimb, aduce în lumină prezentul sumbru, un prezent în care relația lor este deja fracturată. Fragmentele din trecut ne dezvăluie, pas cu pas, cum s-a ajuns în acest punct de cotitură pentru cei doi. Cum micile fisuri s-au transformat, încetul cu încetul, într-un hău întunecat care i-a înghițit pe amândoi. Personajele, sincer, mi s-au părut imposibil de iubit, și în același timp imposibil de ignorat. Ethan este un arogant obsedat de control și imagine, iar Sutton este instabilă, imprevizibilă și profund rănită și traumatizată. Nu am reușit să mă atașez de cei doi, ci doar le-am urmărit fascinat în această bizară aventură. Pe de altă parte, o avem pe Holly, polițista aflată la primul său caz important. Aceasta a reușit să aducă o doză de umanitate și speranță într-o poveste plină de minciuni și manipulare toxică. Nesiguranța ei, dar și dorința de a face lucrurile așa cum trebuie, o fac extrem de credibilă. Iar asta chiar mi-a plăcut. All in one, prima carte scrisă de J.T. Ellison pe care am citit-o chiar a fost o reușită neașteptată, dar binevenită. Abia aștept să citesc și cealaltă carte. V-o recomand cu încredere, chiar cred că o să vă placă, mai ales dacă sunteți fani ai genului și căutați ceva ușor diferit și fresh!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui J.T. Ellison, Lie to me, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

duminică, 5 aprilie 2026

56 de zile, de Catherine Ryan Howard - Recenzie (Crime Club)

Editura: Corint
Colecția: Leda Bazaar
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 384
Anul apariției: 2026
Traducere: Shauki Al-Gareeb

Catherine Ryan Howard este o scriitoare de succes la nivel internațional, originară din Cork, Irlanda. Romanele sale au fost nominalizate la premiile Edgar ale asociației Mystery Writers of America pentru „Cel mai bun roman”, la premiile John Creasey (New Blood) și Ian Fleming Steel Dagger ale Crime Writers Asociation (UK) și de mai multe ori la premiile An Post Irish Crime Fiction Book of the Year. Thrillerele sale au fost incluse în topurile New York Times („Cele mai bune thrillere ale anului”) și pe lista „Celor mai bune cărți pentru adulți” a Bibliotecii Publice din New York. Adaptarea TV a celui de-al cincilea roman al său, bestsellerul 56 de zile, a debutat în exclusivitate pe Prime Video, cu Dove Cameron și Avan Jogia în rolurile principale. În prezent, scriitoarea locuiește în Dublin. Află mai multe pe catherineryanhoward.com. 

🔪NIMENI NU ȘTIA CĂ SUNT ÎMPREUNĂ. ACUM, UNUL DINTRE EI ESTE MORT.🔪

„ÎN URMĂ CU 56 DE ZILE. Ciara și Oliver se cunosc la o coadă la supermarket în Dublin, exact în momentul în care COVID-19 începe să se extindă în Irlanda. O scânteie. O șansă. O distragere de la tot ceea ce încearcă amândoi să lase în urmă. ÎN URMĂ CU 35 DE ZILE. Când carantina bate la ușă, Oliver sugerează să se mute împreună. Pentru Ciara, pare o oportunitate rară de a lăsa o relație să înflorească în totală intimitate. Pentru Oliver, este modalitatea perfectă de a-și păstra trecutul – și adevărata natură – ascunse. ÎN PREZENT. Polițiștii pătrund cu forța în apartamentul lui Oliver și găsesc înăuntru un cadavru în descompunere. Pe măsură ce descâlcesc ițele unei relații construite pe secrete și jumătăți de adevăr, aceștia se confruntă cu întrebarea supremă: carantina a dat naștere unei povești de dragoste… sau crimei perfecte?”
– Nu secretele sunt cele care-mi plac. Ci descoperirea lucrurilor care sunt noi pentru mine, dar care de fapt au fost mereu acolo. Secretele sunt altceva. Ele sunt distructive.”
Nu este prima carte scrisă de Catherine Ryan Howard pe care o citesc, pentru că am mai citit și Omul fără urmă, care mi-a plăcut extrem, extrem de mult. Așadar, într-un fel am avut așteptări destul de mari de la această carte, iar acestea chiar au fost atinse, ba chiar depășite, într-o măsură, însă pe alocuri au fost și anumite lucruri care mi-ar fi plăcut să fie altfel (sau, sincer, chiar să lipsească). Am s-o spun de la început, mi-a plăcut mult cartea, dar cred că ar fi fost perfectă dacă autoarea n-ar fi picat în capcana asta de a-da-mult-prea-multe-și-irelevante-detalii-privitoare-la-spațiul-din-jur-adică-vorbesc-despre-descrierile-interminabile-pe-alocuri. În schimb, a avut tot ce-i trebuie pentru a mă ține acolo și a mă prinde în poveste de la început până la sfârșit. În peisajul acesta vast & efervescent al autorilor de cărți thriller, chiar cred că Catherine Ryan Howard se impune drept un autor care știe ce face și chiar îi iese. Bine, poate este puțin cam „prematur” să mă pronunț deja, dar ambele cărți scrise de ea pe care le-am citit chiar mi-au plăcut. Cel mai probabil, vor urma și altele, și aștept cu nerăbdare pentru că este o autoare destul de prolifică. N-am văzut serialul acestei cărți – bineînțeles, abia am terminat cartea –, dar chiar sunt curios ce au reușit cei de la Prime Video să facă. Oricum, în timp ce o citeam chiar mă gândeam că, well, ar ieși un serial (sau film) bun din cartea aceasta. Cel mai probabil, îl voi vedea în perioada imediat următoare...
„Posibilitatea de a fi normal îi făcea mereu asta. Prefăcătoria putea fi puternică. Și îi plăcea de ea, să se afle în preajma ei, cum îl făcea să se simtă.
Ceea ce era rău, pentru că nu-și putea permite să se simtă bine.
Atunci era momentul când începeau mereu să se întâmple lucruri rele.”
Romanul de față „se naște” dintr-un moment istoric, moment istoric de-o stranietate aproape ireală. Izolarea impusă de pandemia din 2020 (my God, au trecut deja 6 ani...) i-a permis lui Catherine Ryan Howard să scrie această carte și, deși și-a promis să NU scrie o carte despre pandemie, iată că a făcut-o. În 56 de zile, acest „fundal” cu care am avut de-a face cu toții s-a transformat într-o matrice fertilă pentru tensiunea psihologică a cărții, s-a transformat într-un incubator al neliniștii și intimităților forțate. Mda, cu toții am fost nevoiți să stăm închiși în case. Scriitoarea, închisă între propriile ziduri, a intuit foarte rapid că această suspendare a realității cotidiene ascunde un potențial dramatic practic nelimitat: acela al apropierii accelerate între oameni care abia s-au cunoscut, așadar oameni care nu se cunosc cu adevărat. Romanul se deschide cu o notă sumbră – descoperirea unui cadavru aflat într-o avansată stare de descompunere într-un apartament din Dublin. Mirosul devine primul indiciu că această ordine aparentă a izolării ascunde, de fapt, un haos total. Ancheta, preluată de Leah (Lee) Riordan și Karl Connolly, a reușit să dea romanului o contrapondere parcă ușor mai realistă (și mult ironică) unei povești care, altfel, este constant dominată de suspiciune și ambiguitate morală. Totuși, adevărata forță a romanului nu rezidă în intriga polițistă, ci în „anatomia” relației dintre Oliver și Ciara, care abia s-au cunoscut, dar a căror relație capătă fooooarte rapid o intensitate aproape febrilă.
– De ce naiba mă întrebi de ghicitori, Tom?
– Pentru că, răspunde el, arătând spre coridor, ne așteaptă o ghicitoare pe cinste acolo înăuntru.”
Evident, avem partea aceea de început a relației, început care promite absolutul – entuziasmul, așteptarea și bucuria oricărui mesaj, nevoia aproape dureroasă de proximitate, iluzia că celălalt ar putea fi răspunsul tuturor întrebărilor & dorințelor. Această efervescență emoțională este însă brusc încorsetată de contextul pandemiei. Decizia celor doi de a se izola împreună, la doar câteva săptămâni după ce s-au cunoscut, poate fi percepută simultan ca o alegere să zicem firească, din romantismul închegat, sau ca o alegere practic fără precedent, născută dintr-o lume în care regulile obișnuite, ei bine, clar nu mai funcționează. În acest spațiu închis, limitat, relația lor se dezvoltă cu o neliniștitoare rapiditate, iar fiecare gest, fiecare tăcere, fiecare mic lucru ajunge să capete o greutate aparte. Oliver mi s-a părut a fi chiar un personaj tulburător – aparent agreabil, OK-ish, dar care pare că ascunde ceva cu obstinație. În jurul lui planează o tensiune latentă, o întrebare constantă care ajunge să te macine, și anume dacă el este într-adevăr o victimă sau cel care și-a orchestrat propria tragedie (nu-dau-mai-multe-detalii)? Ciara, pe de altă parte, trăiește sub semnul îndoielii – vedem că Oliver o atrage, dar există în ea și o suspiciune aparte, vedem că vrea să aibă încredere, vedem că are, dar în același timp Oliver trezește în ea și niște sentimente bizare, îi trezește instinctul de conversare. Dinamica dintre cei doi este foarte interesant de urmărit – un joc periculos al aparențelor, în care adevărul se sustrage mereu și refuză să fie fixat într-o „idee anume”. Pentru mine, thrillerele de genul chiar funcționează.
„Lucruripe care le-a făcut fără să se gândească, în febra momentului.
Lucruri pe care în fiecare secundă de-atunci și-a dorit să le poată lua înapoi.
Lasă telefonul să cadă pe podea, se ghemuiește pe canapea și începe să plângă.
Corpul îi este zguduit de hohote de plâns; pierde noțiunea timpului. Plânge până când se simte gol, până când o durere în piept îl imploră să se oprească.
Până când afară se face întuneric.”
Structura narativă, fragmentată și polifonică, contribuie în mod exponențial la atmosfera de neliniște, la tensiunea cărții. Timpul nu curge liniar, ci se frânge în secvențe care alternează între prezent și trecut, între perspectivele celor doi protagoniști (dar totul prezentat din perspectiva naratorului omniscient). Într-o oarecare măsură, această tehnică dă ritmului și o redundanță pe alocuri neplăcută, pentru că unele evenimente tind să fie reluate din unghiuri diferite, ceea ce dă senzația stagnării, așadar mai reduce din tensiunea pe care altfel ai căuta-o într-o astfel de carte. Totuși, această repetitivitate nu este lipsită de un sens per se, pentru că reflectă natura subiectivă a memoriei și imposibilitatea de a accesa un adevăr absolut. Experiența lecturii este profund impregnată de contextul pandemiei. Atmosfera de claustrare, de incertitudine, de teamă, de izolare reușește să potențeze misterul din spate. Dezvăluirile din ultima parte a romanului reconfigurează retrospectiv întreaga poveste, iar răstunarea finală de situație – imprevizibilă & tulburătoare răsturnare –  reușește să îți dea acea satisfacție specifică thrillerelor bine calibrate. Totuși, există ș un contrapunct destul de important: pentru unii, finalul poate părea mai puțin „exploziv” decât anticiparea finalului construită de-a lungul paginilor, iar extensia anumitor pasaje ar fi putut fi mult redusă fără a afecta coerența imaginii de ansamblu. În ciuda acestor mici imperfecțiuni, romanul 56 de zile chiar a fost unul captivant și capabil să mă mențină într-o stare continuă de alertă. O stare în simți să dai pagină după pagină cu o stare aproape compulsivă. Da, chiar mi-a plăcut și mi s-a părut a fi o carte reușită, deși Omul fără urmă mi-a plăcut mai mult!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Catherine Ryan Howard, 56 de zile, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Catherine Ryan Howard, apărute și pe blog: