sâmbătă, 3 august 2019

Ai nevoie de o bibliotecă nouă - și nu numai? Iată de unde poți alege!


Salutare,

Noi, cititorii înrăiți, cu siguranță „ne confruntăm” cu o serie de probleme, să le zic așa: unde să mai citesc (mie, unul, mai mereu îmi place să schimb locul) în așa fel încât să fiu cât mai confortabil (mai ales dacă citesc o carte bună, îmi place să savurez momentul în toate felurile posibile - așadar, locul ambiant contează foarte, foarte mult). Dacă citesc, bineînțeles că am un loc preferat în care-mi place s-o fac. E ca și cum ai avea o mâncare preferată, un suc preferat, un tip de ciocolată care-ți place cel mai mult. Ei bine, n-am să exagerez, și-am să spun că-mi place să citesc oriunde, oricând, în aglomerația tramvaiului, în autobuzele arhipline, în tren, admirând cum trec pe lângă câmpurile bătute de soare, uscate de arșiță, cu oamenii care-și cară zilele în spate, se uită în urmă și-și spun „și astăzi a fost o zi productivă”.


Mizez, așadar, pe cititul în aer liber - evident, în zilele de vară, că doar nu iarna, când îți îngheață și respirația. Pentru asta, aș alege umbra unui copac, înconjurat de grădina de hortensii și gladiole a mamei, de apa din fântâna care sursură fără odihnă, într-un fotoliu suspendat doar al meu, comod, pufos, în care să-mi relaxez mintea și trupul, cufundat într-o lectură pe placul meu. Nu-s eu prea visător, dar îmi place ca totul să fie pus la punct, ordonat și frumos. Seara, la lumina unui felinar, când greierii cântă și insectele abia prind viață (ce ironie! ce paradoxal!), să visez spre coclauri îndepărtați, probabil imposibil de atins, revenindu-mi cu greu după lectura pe care abia am terminat-o. Da, asta consider eu o lectură de calitatea: nu doar cartea, nu doar autorul, ci și modul în care o citești, modul în care o trăiești și o integrezi în viața ta. Evident, într-un decor prielnic, autentic, care să-ți ofere acea liniște și relaxare interioară de care mulți dintre noi avem nevoie! Greșesc? Nu cred.

Să vorbim acum despre interior, bineînțeles. Sunt sigur, absolut sigur, și aici cred că orice cititor can relate, nu se poate să nu ai în casă un loc pe care, efectiv, îl vânezi atunci când vrei să te-apuci de-o carte. Îmi aduc aminte că eram mic și mereu îmi plăcea să citesc la geam, doar îmi trăgeam un scaun/fotoliu și mă făceam comod. Îmi plăcea ca atunci când găseam fragmente care-mi plac, citate care mă inspirau, sau când pur și simplu voiam să iau o pauză de la lectură, să privesc pe geam, să-mi golesc mintea de orice și să mă mint că viața aceasta chiar este frumoasă, chiar este simplă, chiar este a noastră. Da, eram mai mic, vremurile au trecut, oamenii s-au schimbat, au uitat să-și spună unul altuia
că s-au schimbat. Maturitatea vine cu multe, foarte multe, iar pe unele ți-ai fi dorit să nu le fi trăit vreodată. Dar, na, așa e drumul fiecăruia, „așa ne-a fost data”, cum spune Slavici. Multe frumoase se vor arăta, trebuie s-avem răbdare! :) Ei, da, iată că deviez de la subiect și nu e bine. Riscul meseriei, să spun așa.

Acum, normal, locul în care citesc cel mai des este camera mea. De ce? Pentru că e un univers al cărților. Sute de cărți, lumânări parfumate, tablouri pe pereți - tot ce trebuie, exact așa cum am vrut întotdeauna să fie camera mea. Parcă mi-ar lipsi, totuși, o bibliotecă mai mare, o căsuță pentru cărțile mele. Ce tot spun? Mai multe biblioteci mai mari. Am numeroase cărți pe care nu le am așezate pe rafturi, deși am două biblioteci destul de încăpătoare. Și-am așa o oroare, dacă e să folosesc un cuvânt mare, pentru că tare aș vrea să le văd și pe celelalte puse pe rafturi. Dar am tot amânat, am tot spus că am să iau altădată, și iată că timpul nu are răbdare nici de data asta, trece și trece de parcă ar fi fugărit de cel mai urât lucru din lume. Am găsit pe favi.ro câteva exact pe gustul meu. Vintage, diferite, extravagante - normale și simple, în cele din urmă, sunt sigur că am de unde alege - o gamă variată, la prețuri accesibile, zic eu.

V-am spus că-mi palc decorațiunile pentru perete, nu? Îmi place monocromaticul. Astfel, în camera mea nu găsesc prea multe culori. Mă obosesc, îmi dau o stare de impaciență și nu-mi sunt pe plac. Am găsit tabloul perfect pe care l-aș pune deasupra patului, făcându-mi un colțișor și mai prielnic, și mai cald - exact așa cum se cade. Exact așa cum trebuie. Îmi plac lucrurile simple, acele lucruri care nu atrag atenție, nu strigă după „hei, ia uită-te ce bine-mi stă aici, ce cool arăt pe peretele acesta, oh! uite câte rafturi am și ce lucioase sunt, ce modele am pe la colțuri, nu-i așa că-ți plac?” Nu. Nu-mi plac. Pentru mine simplitatea însemană, de fapt, esență. Este mult mai greu să creezi un lucru simplu care să te atragă decât ceva extravagant, ceva „plin de stil” - mulți suntem atrași de ceea ce, în aparență, place ochiului. Mi-am dat seama că pe FAVI.ro găsesc multe piese și articole care-mi sunt întocmai pe plac. Și-l voi avea în vizor tot timpul când voi vrea să-mi reîmprospătez lucrurile din cameră.

Să nu uităm de lucrurile acelea mărunte care ne fac viața mult, mult mai frumoasă. Vorbesc aici despre lucrurile care nu trebuie să lipsească dintr-un decor de bun gust. De ce spun asta? Pentru că lucrurile mici, cum prea bine știm cu toții, contează. Contează foarte mult, iar dacă este să spun asta, o spun cu toată sinceritatea și cu toate argumentele din lume - dar asta e altă poveste, normal. Mă declar un mare fan al lumânărilor parfumate, al bețișoarelor aromate. Îmi place că un miros plăcut poate stârni zeci de amintiri și poate trezi alte zeci de simțuri. Și când toate vin într-un pachet atât de frumos, nu poți contesta nimic. Absolut nimic!

Și cel mai bun lucru este faptul că nu mi-a luat deloc mult să găsesc aceste produse. Cu alte cuvinte, nu-ți ia deloc mult timp să-ți pui la cale o schimbare a propriei camere, astfel încât s-o transformi într-un loc adecvat cititului, într-un loc prielnic unui cititor adevărat. Am folosit noul motor de căutare biano.ro, care are opțiuni de căutare foarte minuțioase: de la prețuri mari-mici, la mărimi, la accesibilitate, la extensibilitate, miros, culoare, tipul lemnului folosit și așa mai departe. Nu-i grozav? Eu zic că e!

Am să-nchei postarea spunându-vă că e important să citești, nu, de fapt, e vital s-o faci. Dar e important și s-avem grijă de ceea ce ne înconjoară, de mediul în care ne desfășurăm activitățile în fiecare zi (nu neapărat că e vorba de citit, ci orice - învățat, mâncat, ADL-uri etc). Suntem ceea ce face, în cele din urmă. Ceea ce iubim, simțim, trăim! Haideți s-o facem la potențialul nostru maxim. Nu-i așa? :) S-aveți o săptămână minunată și pe placul vostru. 

Mult succes în toate! Andrei


miercuri, 31 iulie 2019

„Domnișoara Brodie în floarea vârstei”, de Muriel Spark - Recenzie



„- Care au fost principalele dumneavoastră influențe pe vremea școlii? Au fost literare sau politice sau personale? A fost calvinismul?
- A existat o domnișoară Brodie în floarea vârstei, a spus Sandy.”

Editura: Vellant
Colecția: Endorfiction
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere: Dana Crăciun
Număr de pagini: 132
Anul apariției: 2017

Muriel Spark (1918-2006) s-a născut şi a crescut în Edinburgh, prima sa povestire fiind publicată în 1951, în urma câştigării unui concurs al publicaţiei The Observer. Următoarele sale romane sau povestiri, printre care Memento Mori, The Girls of Slender Means, The Only Problem, A Far Cry from Kensington, The Prime of Miss Jean Brodie (adaptată cu succes atât pentru film, cât şi pentru teatru), au impus-o pe Muriel Spark drept una dintre cele mai originale voci din proza contemporană. Spark a mai scris piese de teatru, poezie, cărţi pentru copii, dar şi biografiile unor autori precum Mary Shelley, Emily Brontë sau John Masefield. Volumul său autobiografic, Curriculum Vitae, a fost publicat în 1992. În 1993 a primit titlul de Ofiţer al Ordinului Imperiului Britanic.

Cel mai cunoscut roman al scriitoarei Muriel Spark,  Domnişoara Brodie în floarea vârstei , a fost ecranizat în anul 1969 şi i-a adus actriţei Maggie Smith un Oscar pentru interpretare. Domnişoara Brodie este o profesoară ce depăşeşte programa şcolară şi-şi educă elevele în spiritul liberului arbitru, în folosul artei şi al feminităţii. Folosindu-se de propriile emoţii şi experienţe, profesoara le pregăteşte pe fetele din trupa ei pentru a deveni „la creme de la creme”. Cu o acţiune plasată în perioada interbelică, romanul urmăreşte personalitatea magnetică a profesoarei pentru care floarea vârstei este momentul de maxim potenţial din viaţa unei femei şi esenţa unui spirit bogat.

„ - Cine-a fost domnișoara Brodie?
- O învățătoare a mea, foarte cultă. Făcea singură cât un Festival de la Edinburgh. Avea obiceiul să ne invite la ceai la ea acasă și ne povestea cum e să fii în floare.
- Ce floare?
- Floarea vârstei. Odată s-a îndrăgostit de un ghid egiptean, într-una din călătoriile ei, și când s-a întors ne-a spus toată povestea. Avea câteva eleve preferate. Eu mă număram printre ele. Făceam șpagate și-o făceam să râdă. (...) Nu era decât o fată bătrână. Trebuie să-i duc niște flori la mormânt, mă întreb dacă o să-l pot găsi. 

Cum să-ncep, cum să-ncep? Am să-ncep astfel: până acum, n-am fost dezamăgit de nicio carte din colecția Endorfiction, aparținând Editurii Vellant. Nu sunt impresionist, nu o spun pentru a fi pios sau lingușitor, ci spun adevărul: pentru mine, unul, Editura Vellant este printre singurele edituri care publică/traduce opere de calitate, ale numelor mari. Majoritatea cărților citite de la ei au ceva special, sunt exact pe gustul meu, deci, cum Doamne să nu fiu fan al cărților marca Vellant? Să fim serioși! Chiar dacă sunt zona mea de confort, aceste cărți de multe ori reușesc să mă atingă cum n-au reușit altele. Nu știu cum se nimerește, dar mereu se face ca lectura unei astfel de cărți să fie exact lectura de care aveam nevoie. 

„- Anul viitor, spuse ea, veți avea specialiști care vă vor preda istorie și matematică și limbi străini, un profesor pentru asta și alt profesor pentru cealaltă, o oră de patruzeci și cinci de minune pentru asta și una pentru cealaltă. Dar în acest ultim an pe care-l aveți cu mine, vă veți bucura de roadele florii vârstei mele. Vă vor rămâne pentru tot restul vieții.”

Cum se cade că și de această dată am avut dreptate? Simplu! Am citit ulterior o carte de la Act și Politon, Fata de la Savoy, o carte care mi-a plăcut extrem de mult și a cărei recenzie o voi face zilele următoare. Și, da, după o astfel de carte (cea de mai sus), am simțit nevoia unui roman frumos, liniștit, curgător - dacă pot spune așa -, am simțit nevoia unui roman care să mă țină doar pe un singur fir epic, fără să mă solicite prea mult (deși, drept să vă spun, cum, de fapt, au subliniat și cei de la NYT Book Review - Muriel Spark vrea să ne transforme în buni observatori, iar noi simțit că ea vrea ca noi să înțelegem mai bine, așa că trebuie să ne predăm cu totul atunci când o citim.) - așadar, ca să citești Domnișoara Brodie în floarea vârstei este nevoie de atenție, este nevoie de concentrare - fiecare personaj este ceva special, fiecare replică, poate aparent lipsită de esență, este de fapt o cheie a acțiunii, fiecare acțiune, la rândul ei, este ceva definitoriu în a trage niște concluzii. Cu toate astea, poate experiența de cititor m-a ajutat să fiu cât mai atent și cât mai perspicace - pentru că, da, îmi asum și asta, Muriel Spark nu a scris această carte pentru oricine - și spun asta doar pentru a nu apărea confuzii, că, vai Doamne, ridic în slavi cartea, și cineva dacă o citește datorită acestei recenzii (de ce nu?!), ulterior să-mi spună că nu i-a plăcut deloc cartea. Da, bineînțeles, tocmai de asta este frumoasă literatura (și nu numai), anume pentru că este subiectivă, depinde de experiența fiecăruia, de trăirile fiecăruia, de sentimentele fiecăruia, de modul fiecăruia de a vedea viața. Eu unul chiar mă declar mulțumit de Domnișoara Brodie în floarea vârstei, de lectura pe care Muriel Spark mi-a oferit-o pe parcursul a o sută și ceva de pagini.

„- Voi, toate, sunteți niște eroine în devenire. Marea Britanie trebuie să fie o țară potrivită pentru eroine. Liga Națiunilor...”

Cred că cel mai mult mi-a plăcut, de fapt, e personajul principal - Jean Brodie - un personaj puternic, controversat (The Atlantic), un personaj al luminilor și umbrelor, rotund, care parcă are viață între paginile acestei cărți, l-ai putea oricând introduce în viața de zi cu zi, imaginându-ți-l drept prietenul tău cel mai bun. Mi-a plăcut pentru că m-a făcut confuz, m-a făcut să-mi pun întrebări și să caut răspunsuri - iar atunci când le găseam, parcă, de fapt, îmi puneam și mai multe întrebări. Nu știu dacă era o visătoare, nu știu dacă avea traume, dacă ascundea ceva anume și masca asta de față cu fetele de la școală, dar știu că ea vedea altfel școala, vedea altfel sistemul de învățământ - punea manierele, stilul de viață, deasupra unor cunoștințe generale sau de domeniu. Citez: „- Luați-vă manualele, a zis domnișoara Brodie de multe ori în toamna aceea, țineți-le ridicate în mâini, în caz că avem musafiri nepoftiți (*alți profesori, adică). Dacă apar astfel de musafiri, le spuneți că facem lecția de istorie... de poezie... de gramatică... (...) Între timp, am să vă povestesc despre ultima vacanță de vară din Egipt... am să vă povestesc despre îngrijirea pielii și a mâinilor... despre francezul pe care l-am cunoscut în trenul spre Biarritz... și trebuie să vă povestesc despre picturile italiene pe care le-am văzut (...)” - cred că este destul de bine conturat, în acest paragraf, ce anume vreau să spun.

Mi-a plăcut mult, e o carte care se citește ușor (dacă deja ești un inițiat al lecturii - evident, nu e o carte pe care s-o citești dacă te-ai apucat de ieri de citit) într-o după-amiază însorită, o lectură plină de învățăminte și profundă. Jean Brodie, un personaj reușit, sublim, amuzant, pe care nu-l voi uita prea curând. Un personaj care și-a pus amprenta și asupra altor personaje - de fapt, cred că asta este foarte frumos de urmărit în cadrul romanului: influența pe care domnișoara Brodie o are asupra celorlalte personaje, felul în care-și lasă amprenta, chiar și după fetele sunt nevoite să plece la liceu, asupra fostelor eleve. Și-ți aduce aminte cu drag, de ce nu, de anii gimnaziului, când un învățător era tot ce-aveam în fața tablei. Eh, vremuri! Acum, dacă stau și mă gândesc, nu-mi mai rămâne decât să văd filmul (da, romanul a fost ecranizat) și să trag concluziile. Poate fac și-o comparație carte-film, de ce nu? 

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest roman, Domnișoara Brodie în floarea vârstei, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; endorfinele-s mai mult decât bune (evident, când sunt stimulate prin mijloace „benefice”), să știți! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

luni, 15 iulie 2019

„Bijuteriile Kabbalah și Lumina Lor”, THEA O. HAIMOVITZ

Află cum poți elimina blocajele din viață cu ajutorul Kabbalah 

Marți, 16 iulie, la Librăria Cărturești Atrium Mall din Arad, va avea loc evenimentul dedicat unei cărți speciale. Veți afla poveștile unor personalități cu gândire de factură kabbalistă, precum Giordano Bruno și Pico della Mirandola, dar și istorii ascunse, unele uitate, altele niciodată scrise până acum. Veți descoperi, de pildă, povestea moștenirii fabuloase a lui Jaques Elias sau cum dăruirea de sine – o caracteristică a influenței pozitive a filosofiei Kabbalah – a marcat destinul regelui Carol I. Paginile acestui volum vă vor dezvălui cum se naște o bijuterie personalizată semnată de Thea O. Haimovitz. 

Care sunt ingredientele care alcătuiesc rețeta succesului unei astfel de piese? Cartea are o grafică de excepție grație imaginilor de arhivă oferite de Muzeul de Istorie al Municipiului București și fotografiilor semnate de Rolf Vescan, Vlad Munteanu sau Daniel Costache. 

Evenimentul, care va avea loc la ora 18.00, va fi urmat de o sesiune de autografe.

miercuri, 10 iulie 2019

„Barbă Albastră”, de Amélie Nothomb - Recenzie


Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2019
Traducere: Claudia Constantinescu

„- Moarte?
-Nu. Moartea nu înseamnă dispariție.”

Amélie Nothomb (pe numele ei adevărat Fabienne Claire Nothomb) s-a născut în 1966 în oraşul belgian Etterbeek, într-o familie de diplomaţi. A locuit pe rând în Japonia, China, Statele Unite, Bangladesh, Burma şi Laos. A debutat în 1992 cu romanul Igiena asasinului şi a câştigat numeroase premii, printre care Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze şi de două ori Premiul Alain Fournier. Cărţile ei au fost traduse în peste douăzeci şi cinci de limbi. În seria de autor Amélie Nothomb, a mai apărut romanul Loveşte-ţi inima! (recenzia o găsiți AICI)

„- Din păcate, slăbiciunea sufletească a devenit astăzi ceva normal.”

Saturnine e hotărâtă să-şi caute chirie, pentru că dormitul pe canapea în micul apartament al prietenei sale nu este o soluţie pe termen lung. Şi are norocul să găsească o ofertă extrem de atrăgătoare: o cameră spaţioasă, cu chirie modică, într-o zonă selectă a Parisului. Desigur, mai sunt şi alte persoane care vor să vadă camera, însă doar ea pare cu adevărat interesată de ofertă, celelalte dorindu-şi doar să-l vadă pe proprietar, don Elemirio Nibal y Milcar, ale cărui opt precedente colocatare au dispărut. Şi, într-adevăr, don Elemirio o alege pe ea drept a noua sa colocatară. E un bărbat ciudat, care vorbeşte ca din cărţi şi nu iese niciodată din casă. Saturnine are acces la întregul apartament, mai puţin la o cameră în care îi este interzis să intre. Ce se ascunde acolo? Va dispărea și Saturnine asemenea celor opt femei de dinaintea ei? Și ce s-a întâmplat oare cu ele?

Ăăă, nu știu cum să-ncep această carte decât prin a spune că mă așteptam la mai mult. De fapt, cred că este nepotrivit să spun acest lucru deoarece am mai citit o singură carte de la Amélie Nothomb, Lovește-ți inima!, cum am spus și mai sus, deci e cam ipocrit să-mi formez deja o părere despre ce scrie și cum scrie, de fapt, autoarea. Așa că am să spun doar că mi-a plăcut într-o măsură, dar, în același timp, mi-a și displăcut într-o anumită măsură. Parcă mă așteptam la cu totul o altă poveste, nici acum, după ce am terminat cartea - recunosc, am terminat-o acum ceva timp pe când încă eram în toiul facultății, al învățatului - nu îmi dau seama la ce se referă titlul, Barbă albastră, decât făcând o aluzie oarecare la don Elmeirio Nibal y Milcar, un imperios domn spaniol, un „sânge albastru” care primește alte doamne în gazdă, în frumoasa și imensa sa casă. Și cam atât, drept să vă spun. Parcă titlul, în primă instanță, te trimite cu gândul la altceva. Nu știu dacă Amélie Nothomb a vrut express să aibă o carte care se numeșe așa sau a făcut vreun artificiu literar, dar pe mine m-a depășit situația asta. Zău!

S-o țin în altă manieră, mi-a plăcut la nebunie misterul cărții. Nu, nu e o carte polițistă, nu e un thriller și așa mai departe, dar are o atmosferă destul de ciudățică, așa, apăsătoare pe alocuri, domnu' acesta al cărui nume complet nu l-am reținut și n-o voi face, Elmeirio, poartă un mister, planează asupra lui ceva neașteptat, parcă te gândești că nu poți avea încredere în ceea ce-ți transmite, parcă ar cobi și ar mășlui ceva. Nu știu, eu așa l-am simțit; drept care mi-a plăcut acest lucru, anume construcția sa, trecutul său, replicile sale frumos gândite, tăria sa, precum și inaccesibilitatea celorlalte personaje. El pare trăi într-o lume dominată de reguli proprii, într-o lume în care universul se circumscrie în jurul său. Da, l-am găsit și arogant și enervant și mincinos și nedemn de încredere. Parcă mi-a stârnit ceva ce, de mult timp, un personaj n-a reușit să-mi stârnească. Și-am vrut să citesc tot mai mult să aflu care-i de fapt chestia, de ce Elmeirio are acest caracter care ori îți place, ori, bineînțeles, îți dispalce. Cam asta m-a aventurat mai mult în lectură, nicidecum „acțiunea” care, de altfel, nu prea există. 

Nu mă îndoiesc că Amélie Nothomb n-ar putea scrie dinamic, efervescent din punctul de vedere al desfășurării acțiunii - de fapt, sunt sigur că în acest roman, Barbă albastră, a mizat mai mult pe psihologie, pe conflicul interior al personajelor & pe conflictul exterior dintre acestea. Totuși, am găsit maniera puțin redundantă, pe alocuri plictisitoare, fără să-mi transmită nimic. Dar, cu riscul de a mă repeta, ce mi-a plăcut cel mai mult au fost personajele: Saturnine, personajul feminin principal, care ajunge să trăiască, drept colocatară, cu acest don Elmeirio Nibal y Milcar, ea dovedindu-se, în cele din urmă, cea inabordabilă, care nu cade pradă încercărilor lui Elemirio, ea dovedind stăpânire și reținere. Chiar mi s-a părut un personaj veridic, accesibil totuși cititorului - un personaj cu care poți rezona, care reiterează anumite idei și trăiește anumite sentimente, în circumstanțe definitorii oricărui suflet omenesc. 

„- Dumneavoastră, care sunteți catolic până-n vârful unghiilor, cum tolerați faptul că sunt atâtea atrocități în Bilbie?
- E o carte realistă. Consider că textul nostru sfânt nu alimentează nicio iluzie cu privire la natura umană.
- Și că vă arată că Dumnezeu e un ticălos, asta nu vă deranjează?
- Eu nu văd lucrurile așa. (...)”

Trăgând o linie, putem spune că mi-a plăcut, mai ales că a fost o lectură ușoară care nu a făcut prea mult apel la necesitatea de a mă concentra pentru a o înțelege. Am citit-o rapid într-o perioadă în care abia reușeam să citesc, deci mi-a oferit satisfacția de a fi terminat o carte, oricare ar fi fost ea. Sunt sigur că ar fi avut un potențial mai mare, sunt sigur că unii au înțeles-o altfel și chiar le-a plăcut nebunia aceasta a lui Amélie Nothomb, această nebunie erudită, autentică, plină de umor (da, am uitat să vă spun, cartea chiar are un umor aparte), dar eu mă declar mulțumit de faptul că am trecut în revistă și acest roman semnat Amélie Nothomb. 

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Barbă albastră. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!

luni, 8 iulie 2019

„Trei zile la Ierusalim”, de Stéphane Arfi - Recenzie



„Trebuie să trăim fericiți aici, pe Pământ, în lumea aceasta. Trebuie să ne bucurăm în viața aceasta și în nicio alta.”

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2019
Traducere: Ruxandra Chiriță

„Singura sa grabă e dragostea, adică efemerul.”

Stéphane Arfi s-a născut în 1968 la Fort-de-France, în insula Martinica. Este scriitor, scenarist și jurnalist. A absolvit Institutul de Studii Politice din Paris și a obţinut o licenţă în drept și sociologie politică la Sorbona. A debutat în 2015, cu povestirea Devance tous les adieux, publicată sub pseudonimul Ivy Edelstein. Succesul de public și de critică l-a dobândit în 2017, odată cu romanul La vie magnifi que de Frank Dragon, publicat sub numele său real, pentru care a obţinut premiul pentru debut la Festival du Premier Roman de Chambéry. În prezent, locuiește în Bretania, unde citește mult din operele lui Victor Hugo, Jean-Jacques Rousseau, Malcom de Chazal și este pasionat de sportul de performanță.

„Așadar, iubirea, se spune, este unicul secret al fericirii.
Dar vai! Ce poate face iubirea împotriva egoismului, a lașității, a abandonului, a umilinței, a cruzimii, a nedreptății? Ce face iubirea împotriva urii, a fărădelegii, a războiului, a sărăciei, și, mai ales, a bolii și morții celor dragi?”

În plină criză a adolescenţei, tânărul Iosua fuge de acasă. Nu-l mai suportă pe tatăl lui. Și nu știe ce să facă odată ce i-a fost împărtășit un secret împovărător — el este fi ul lui Dumnezeu. Biblia spune că, la doisprezece ani, Iisus a fugit trei zile la Ierusalim. O fugă despre care, în mod misterios, nu știm nimic, dar care a avut cu siguranţă o importanţă crucială. Pentru că aceste câteva zile au schimbat pentru totdeauna viaţa băiatului. Două mii de ani mai târziu, sprijinindu-se pe textele rabinului Hillel cel Bătrân, un mare maestro spiritual evreu, Stéphane Arfi povestește această fugă la Ierusalim, care l-a făcut pe Iosua să descopere că adevăratul secret al fericirii nu este iubirea, ci bunătatea — hesed. O valoare pe care Iisus n-a încetat s-o propovăduiască întreaga viaţă, dar care nu a fost păstrată ca nucleu al învăţăturilor sale. Aceasta este povestea unui episod puţin cunoscut din viaţa lui Iisus și a unui cuvânt care deslușește cea mai mare enigmă a omenirii: cum să fim cu adevărat fericiţi?

Oh, cât de impresinost am să fiu în această recenzie. N-am cum, pur și simplu, n-am cum altfel, și-am s-o spun pe șleau, mi-a plăcut acest roman extrem de mult, cred că e una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. A trecut ceva vreme de când n-am mai citit ceva atât de profund, care să mă atingă atât de tare, care să mă facă să subliniez până și o pagină întreagă din carte, pentru a putea avea la îndemână „paragraful” (dat fiind cazul, „pagina”) care mi-a plăcut. Sincer, n-aveam așteptări, nu știam prea multe despre roman - de multe ori, să știți, evit să citesc chiar și descrierea: ar putea părea ipocrit, dar mă las atras de copertă (evident, nu tot timpul). Și bună a fost alegerea romanului Trei zile la Ierusalim, mi-a întrecut efectiv toate așteptările pe care le aveam - și nu erau prea mari. Nu e ciudat cum, pam, așa, deodată, dai peste o carte, o iei din bibliotecă, îți zici, eh, s-o citesc și pe asta, gândindu-te că nu e cine știe ce, dat fiind faptul că nu prea ai mai avut parte de lecturi care să te cutremure în ultimul timp, și de fapt se dovedește că te-ai înșelat, că această carte pe care o citești este, de fapt, ceea ce voiai să citești de atâta timp? Exact așa m-am simțit eu. Și, chiar și acum, după ce am terminat-o de vreo săptămână, îmi reamintesc pasaje care m-au marcat și care, da, pot spune asta, pasaje care m-au învățat. Pentru că odată ce am terminat această carte, am ieșit din ea nu doar emoționat, ci și învățat. De ce? Vă spun în continuare.

„Tare l-ar mai lovi în față pe acest atotputernic ce zboară nepăsător deasupra unor ființe care par a fi primit viața numai ca să și-o piardă.”

Trei zile la Ierusalim ar putea fi interpretat ca o scenă din Biblie - dar n-am să intru în astfel și-mi rezerv dreptul de a nu o face. Oricum, accentul se pune pe tânărul Iosua, un băiat taciturn, diferit, care știe că are un rol pe acest Pământ, știe că are un destin special, că e un copil special. Acesta ajunge să fugă de lângă ai săi și să-și caute, astfel, menirea. Stéphane Arfi povestește despre această fugă a lui Iosua spre Ierusalim, locul sfânt, al celor de sus. Dar nu asta m-a interesat, ci întocmai focul interior al lui Iosua, motivele acestuia: Iosua știe că viața e nedreaptă, că, dacă nu ar fi, de ce există atâta sărăcie, durere, de ce există atâtea lacrimi, atâta moarte, atâta minciună? Evident, la rândul tău, ca cititor, te-ntrebi aceleași lucruri, te apropii de Iosua mai mult ca de oricine - la o adică, Iosua e fiecare dintre noi și este în fiecare dintre noi. Cu toții avem întrebări, cu toții avem răspunsuri - dar, cu cât găsim mai multe astfel de răspunsuri, cu atât ne punem mai multe întrebări; iar cercul se tot învârte. Iosua este un personaj puternic, înțelept, un personaj care totuși la o vârstă atât de fragedă, are atât de multe de arătat: el dovedește că știe învățătura cărții, că gândește rațional și, în același timp, profund, este o voce într-o lume dominată doar de dictonul „crede și nu cerceta”. Asta mi-a plăcut foarte mult la Stéphane Arfi, anume îndârjirea, patosul pe care l-a conturat în personajul său, Iosua - și-a făcut din Iosua, pentru mine, un personaj de referință al literaturii contemporane.

Stilul autorului este unul „călit”, așa l-am simțit: nu face abuz de cuvinte inutile, de replici care nu-și au locul și de care s-ar fi putut lipsi oricând, ci conferă înțeles oricărui cuvânt, oricărui dialog. Sincer vă spun, am avut atâtea momente în care am recitit ceea ce scria în anumite fragmente doar pentru a încerca să înțeleg - deși, în aparență, o secvență ar putea părea banală, ea se dovedește ca fiind, de fapt, atât de profundă și plină de înțelepciune și înțelesuri. De asta v-am spus mai sus că, lecturând acest roman, m-am simțit mai învățat, m-am simțit mai sincer cu mine și cu valorile mele. Nu știu, Trei zile la Ierusalim este ca o pildă, ca o parabolă frumoasă și verosimilă, este ca un drum pe care îl parcurgi tu și cu ființa ta, ca un timp pe care-l petreci doar tu cu tine, și atât, departe de agitația lumii moderne. Ah, cât aș fi vrut să nu se termine atât de rapid - aș fi vrut să lungesc lectura cât mai mult, dar, of, nu-mi stă în fire să amân o carte care-mi place. Plus că am avut și timp la dispoziție, având în vedere că, în sfârșit, am terminat cu facultatea, cu practica și mă pot dedica în totalitate cititului și scrisului. 

„Simte că prezentul nu este acel lucru încremenit și urât și năclăit care încâlcește trupul și sufletul și împiedică totul. Că putem fi chiar încredințați că schimbarea se va petrece, din clipa în care ne-o dorim. Ce simțământ minunat! își spune Iehuda și se înfioară.”

Stéphane Arfi are un scris poetic, plin de efervescență, de lirism, are un stil profund și care, cu siguranță, te face să fii cât mai aproape de atmosfera cărții - uneori, poate, dureroasă, uneori plină de viață și revigorantă. Incită la meditație, ba chiar și la filosofie - dar, atenție, fără să plictisească, să pară redunant sau clișeic. De asemenea, am găsit romanul Trei zile la Ierusalim ca fiind un bildungsroman, un roman al formării - dacă tânărul Iosua pleacă spre Ierusalim puțin sfios, luându-și soarta în mâini, sfârșitul romanului ne-aduce un față un băiat desăvârșit, plin de lumină, gata să-și îndeplinească destinul măreț și colosal. Un tânăr diferit de ceilalți, care, într-un trup plăpând, sumează o putere capabilă să schimbe întreaga omenire. Și-o misiune întru descoperirea bunătății, adevărului și iubirii - asta a însemnat scrierea lui Stéphane Arfi pentru mine: un adevăr. Și încă un adevăr vă spun imediat: abia aștept să citesc și altceva de la acest autor, abia aștept!

„- Să trăiesc? Ce știi tu despre viață? Nu vezi că noi, blestemații Pământului, nu trăim cu adevărat și putem doar să supraviețuim și să suferim? Nimeni n-ajuă pe nimeni și nimeni nu e fericit, acesta este singurul adevăr, spune Iehuda și se pierde printre fuioarele de fum cenușii de parcă ar trece în altă lume.”

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Trei zile la Ierusalim, una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!