Aici, doar oameni buni, de Ashley Flowers - Recenzie

Editura: Alice Books

Colecția: Mysterious Alice

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2025

Traducere: Iulia Dromereschi

Ashley Fowlers este gazda și producătoarea podcastului Crime Junkie, al doilea cel mai popular din SUA. E fondatoarea și directoarea executivă audiochuck, o companie independentă de producție media și de podcasturi multiplu premiată, cunoscută pentru conținutul și narațiunile sale îndrăznețe care acoperă genuri precum true crime, ficțiune și comedie. Ashley Flowers a mai colaborat cu Parcast pentru lansarea și găzduirea mai multor podcasturi, inclusiv International Infamy, Very Presidential și Supernatural with Ashley Flowers, care a debutat pe primul loc în topurile dedicate. Flowers s-a născut și a crescut în Indiana, unde locuiește și acum cu soțul ei și cu mult-iubitul lor câine, Chuck.

🗝️NU POȚI ȘTI NICIODATĂ CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN SPATELE UȘILOR ÎNCHISE🗝️

„În romanul de debut al gazdei podcastului Crime Junkie, o jurnalistă obsedată de uciderea neelucidată a vecinei sale din copilărie – și de dispariția altei fete 20 de ani mai târziu – scoate la iveală secretele întunecate ale orășelului ei natal. Toată lumea din Wakarusa, Indiana, își amintește celebrul caz al lui January Jacobs, descoperită într-un șanț. Margot Davies avea șase ani la vremea aceea, fiind de-o seamă cu January, și locuia alături de ea. În cei 20 de ani scurși de atunci, Margot a plecat de acasă și a devenit jurnalistă, însă a fost stăpânită mereu de sentimentul că ar fi putut sfârși ea în locul lui January. Când Margot se întoarce să aibă grijă de unchiul ei diagnosticat cu demență, o fetiță în vârstă de cinci ani din orășelul învecinat, Natalie Clark, dispare în împrejurări sinistru de asemănătoare cu cele ale lui January. Copleșită de vechile sentimente, Margot își propune să o găsească pe Natalie și să elucideze uciderea lui January o dată pentru totdeauna. Însă atât poliția, cât și familia lui Natalie și locuitorii orășelului par să ascundă ceva. Iar cu cât Margot cercetează mai mult dispariția lui Natalie, cu atât aceștia opun mai multă rezistență. Este ucigașul lui January încă liber? E aceeași persoană care a răpit-o pe Natalie? Și care va fi prețul aflării adevărului? Cutremurătoare și intensă, Aici, doar oameni buni ridică o întrebare critică: de ce sunt în stare vecinii tăi atunci când cred că nu îi vede nimeni?”

„În picioare, lângă mașină, Margot și-a încleștat pumnii din instinct, în timp ce cuvintele din palma ei îi zvâcneau pe piele și-i loveau în creier: Nu ești în siguranță aici.”

Un roman care mi-a plăcut și nu prea, dar care, măcar, a mers destul de rapid. Aș spune că romanul de debut al lui Ahsley Flowers se simte ca fiind unul de debut, pentru că (1) se înscrie într-o literatură profund americană (misterul născut din liniștea aparent inocentă a orașelor mici) și (2) scriitura e de așa natură încât ar-fi-putut-foarte-bine-să-scurteze-cartea-cu-măcar-o-sută-de-pagini. Sub titlu avem o rezonanță ironică – o afirmație care pare mai degrabă o incantație, decât o certitudine, pentru că numai oameni buni nu-s în acel orășel. În spate, se ascunde o poveste despre memorie, vină și fragilitatea comunităților care parcă preferă să își protejeze imaginea, în loc să descopere adevărul. O avem pe Margot Davies, jurnalistă întoarsă după două decenii în Wakarusa, Indiana, orașul copilăriei sale. Margot nu se întoarce aici pentru că ar fi nostalgică, ci din necesitate: unchiul Luke, singura figură paternală stabilă în viața ei, se confruntă cu degradarea lentă a memoriei și identității din cauza demenței de care suferă. Relația dintre cei doi dă cărții o dimensiune intimă, pe alocuri emoționantă – grija pentru cel care a crescut-o devine contrapunctul emoțional al investigației care urmează. 

„– Sunt oameni răi în lume, zise unchiul ei, cu un glas neobișnuit de dur. Da? Trebuie să ai grijă.”

Margot se întoarce într-un loc familiar și totuși străin, iar sentimentul de dezrădăcinare impregnează întreaga acțiune. Orașul o primește cu politețea tipică și obișnuită comunităților mici, unde fiecare cunoaște viața celuilalt și unde trecutul mereu iese la lumină. Cu douăzeci și cinci de ani înainte, dispariția și uciderea unei fetițe – prietena din copilărie a lui Margot – a fracturat liniștea locală. Cazul a rămas nerezolvat iar trauma s-a transformat într-un fel de memorie colectivă reprimată. Familiile implicate continuă să își ducă viața în umbra acestei tragedii, între suspiciune și rușine, iar orașul pare să fi învățat practic să meargă mai departe fără a privi prea atent în urmă. La scurt timp după întoarcerea protagonistei, o nouă dispariție zguduie orașul. O altă copilă dispare în circumstanțe tulburător de familiare, de cunoscute. Coincidența reactivează anxietățile comunității și, pentru Margot, produce o obsesie aproape inevitabilă: dacă cele două crime sunt, de fapt, legate, așadar vorbim despre un criminal în serie? Experiența ei jurnalistică o împinge să investigheze acolo unde autoritățile preferă să rămână prudente. Structura romanului alternează, bineînțeles, între trecut și prezent, reconstruind progresiv atmosfera din jurul primei crime și impactul acesteia asupra familiilor implicate. 

„Amintirea i se părea solidă, ca un fir țesut în ADN-ul ei (...). Oare mințea? De ce? Deja cunoștea adevărul și îl protejase. Oare uitase totul? (...) Orice vârstă ar fi avut, trebuie să-și fi lăsat amprenta asupra lui, precum o cicatrice de neșters pe suflet.”

Ashley Flowers mizează și pe mecanismele prin care comunitățile gestionează în general micile conflicte: tăceri convenabile, reputații apărate cu încăpățânare, resentimente mocnite. Casa familiei Jacobs, devastată de ani de durere și suspiciuni, este un simbol al modului în care tragedia continuă să rămână acolo chiar și după ce interesul public s-a domolit. Margot este portretizată ca o femeie prinsă între mai multe roluri aparent incompatibile – este reporterul determinat să descopere adevărul (și care mai are și ceva drame interioare legate de viața amoroasă și locul de muncă), dar și „fiica adoptivă” care încearcă să gestioneze declinul cognitiv al unchiului său; este adultul rațional și, în același timp, copilul rămas captiv într-o traumă. Ancheta capătă, astfel, o dimensiune personală inevitabilă. În încercarea de a afla ce s-a întâmplat de fapt cu prietena ei din copilărie, Margot își investighează implicit propria copilărie, este pusă față în față cu anumite lucruri din trecut pe care poate ar fi vrut să le uite, cu care n-ar fi vrut să mai aibă de-a face. Aș fi crezut că autoarea înțelege mecanismele narative ale genului thriller, dat fiind faptul că are un canal de YouTube despre asta, dar lucrurile au cam scârțâit. Aș fi vrut să nu insiste cu atât de multe detalii care au tăiat din tensiunea romanului, pentru că altfel lucrurile ar fi fost mult mai dinamice, mult mai acute. Așa, sincer, pe alocuri chiar m-a plictisit. Debutul cărții este energic, avem partea de mister, dar apoi investigația încetinește în anumite secvențe dedicate reflecțiilor sau rutinei cotidiene, practic irelevante pentru ce urmează să se întâmple. Ashley Flowers insistă asupra atmosferei și detaliilor nesemnificative, uneori în detrimentul tensiunii dramatice și dinamicii de care, eu unul, am nevoie într-un thriller. Suspansul se bazează mai degrabă pe acumularea graduală a suspiciunii, și nu pe revelații spectaculoase (care, părerea mea, se potrivesc mai bine într-un thriller).

„Dar corpul ei a rămas nemișcat, fața lipsită de expresie. Dacă n-ar fi avut gâtul sucit într-un unghi nefiresc, ai fi zis că doarme.”

Din câte știu, finalul a provocat reacții efervescente printre cititori, tocmai pentru că refuză să fie unul convențional. Pe de altă parte, mi s-a părut că nu este chiar tocmai convingător, parcă prea incomplet și incomplet a fost totul, ca și cum povestea s-ar fi terminat înainte de actul final. Aș zice că se poate ca acest final să funcționeze prin ambiguitatea drept extensie tematică: adevărul absolut rămâne inaccesibil, iar noi, la fel ca și comunitatea din acel mic orășel, continuăm să trăim printre & cu îndoieli. Experiența autoarei în domeniul true crime se simte în modul în care alege să organizeze indiciile și în capacitatea de a te face, într-adevăr, să urmărești firul cu suspiciune și cu interes. Însă, dacă nu ar fi băgat atât de multe detalii efectiv inutile pentru ideea cărții și pentru ceea ce urmează să se întâmple, poate rețeta ar fi fost una de mai mult succes. În sfârșit, n-a fost un thriller rău, dar nici unul care să mă dea pe spate. Spre exemplu, încă mă gândesc uneori la acel final, și nu-mi dau seama neapărat dacă mi-a plăcut sau nu – poate adevărul nu vindecă întotdeauna, în cele din urmă, ci doar schimbă forma durerii, modul în care resimțim durerea. Sunt foarte curios dacă va mai publica în viitor ceva și, dacă da, cum și-a rafinat stilul. Pentru că simt că autoarea chiar are potențial, dar doar trebuie să mai lucreze la modul de execuție!

Copil de octombrie, de Linda Boström Knausgård - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction – Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 168

Anul apariției: 2023

Traducere: Roxana-Ema Dreve

Linda Boström Knausgård (n. 1972) este o poetă și prozatoare suedeză, realizatoare de documentare pentru radioul public suedez. A debutat în 1998 cu un volum de poeme, iar recunoașterea criticii i-a venit odată cu volumul de proză scurtă Grand Mal. În 2013 a început să publice romane, odată cu Helioskatastrofen, continuând cu Välkommen til Amerika (Bine ai venit în America!, 2016; Pandora M, 2020) și Oktoberbarn (Copil de octombrie, 2019). A fost căsătorită până în 2016 cu scriitorul Karl Ove Knausgård, cu care are patru copii.

｡𖦹°‧𖡎 IDENTITATEA, MEMORIA & IUBIREA ÎNCERCATE DE BOALĂ 𖡎｡𖦹°‧

„Între 2013 și 2017, Linda Boström Knausgård a fost internată periodic într-un salon psihiatric unde a fost supusă terapiei cu electroșocuri. Pe măsură ce terapia înainta, amintirile scriitoarei începeau să dispară. La ce mai e bun un scriitor fără memorie? Cartea aceasta, bazată pe experiența autoarei, reprezintă o tentativă elocventă de a reține trecutul, de a crea o poveste, de a găsi sens și de a ține în viață legăturile cu familia, cu prietenii, chiar cu propria ființă. Aceasta este povestea luptei unei femei împotriva bolii mintale și a izolării. Este o mărturie crudă asupra felului în care scrisul poate să protejeze și să vindece.”

„Ce nu pot să înțeleg este de ce continuă, dacă singurul rezultat e că-mi pierd memoria. Poate trebuie s-o țină pe-a lor, astfel încât la sfârșit să nu mai știi cum îi cheamă și ce au făcut. O să-mi uit numele și că am fost aici.”

Romanul autobiografic Copil de octombrie are valențele unei confesiuni intime, unei confesiuni intime scrise pe muchia dintre luciditate & destrămare, o confesiune care pare redactată în timp ce memoria însăși se dizolvă sub ochii scriitorului și, în același timp, cititorului. De ce? Pentru că aceasta este experiența autoarei într-un spital psihiatric unde ea însăși fost supusă terapiei cu electroșocuri. Textul nu urmărește să organizeze experiența trăită în această perioadă în formule ordonate sau reconfortante, și asta pentru că autoarea reproduce pulsațiile unei conștiințe aflate în luptă cu propria-i dispariție intrinsecă. Cititorul este introdus într-un spațiu extrem de fragil, la limita nebuniei, unde timpul nu curge liniar, iar identitatea, pe alocuri chiar adecvarea logică, sunt teritorii instabile. Pentru  Linda Boström Knausgård, perioada petrecută în clinica psihiatrică și tratamentele cu electroșocuri au reprezentat puncte de fractură ale proprie-i existențe, dincolo de care nu va mai fi fost niciodată aceeași. Terapia cu electroșocuri, care ar fi trebuit să aibă valoare terapeutică, se transformă într-o amenințare profundă, pentru că fiecare ședință aduce cu sine pierderea unor fragmente de memorie. Atât depresia, cât și golul care rămâne după ce tratament începe să șteargă trecutul, să șteargă identitatea, sunt inamicii cu care Linda Boström Knausgård are de-a face.

„Eram acolo, undeva. Mă puteam vedea în vise, pe mine și cale ape care aș fi putut-o urma.”

Structura narativă reflectă acest dens proces al dezagregării. Scenele se succed abrupt, fără tranziții explicative, fără fundal, asemenea unor gânduri care izbucnesc și dispar înainte de a fi pe deplin articulate, înainte de a avea o concretețe. Copilăria privilegiată, începuturile literare, viața de familie într-o casă aproape de mare, episoadele de spitalizare sau conversațiile cu personalul medical – acestea se succed în salturi rapide. Cartea de față n-are o cronologie ca atare, ci se desfășoară într-o serie de reveniri obsesive asupra anumitor subiecte, întoarceri voluntare către ceea ce amenință să fie pierdut în ceața uitării. În centrul cărții se află figura naratoarei – scriitoare, mamă, pacientă – prinsă între responsabilitățile familiale și sociale și sfâșiată de fragilitatea-i psihică. Ea încearcă să mențină o formă de echilibru între maternitate și boală, între dorința de a rămâne prezentă pentru copii și incapacitatea de a-și controla episoadele depresive. Spitalul este o lume paralelă administrată de propriile reguli și ritualuri: asistentele, camerele impersonale, medicii și conversațiile suspendate între compasiune și rutină medicală, protocolară. Relațiile cu ceilalți pacienți sunt vag detaliate, pentru că accentul cade pe senzația de suspendare și pe izolarea în care fiecare își trăiește propria bătălie invizibilă.

„O decizie trebuie să supraviețuiască la două stări de spirit. Este o veche zicală și poate cuvintele care m-au ajutat cel mai mult în viață. Câtă vreme am așteptat acea perioadă a lunii când totul părea mai puțin strălucitor, mai mult de jumătate din ideile mele strălucitoare au dispărut. Pe puținele care mi-au mai rămas aveam să încerc să le înțeleg. Cu toate acestea, nu trebuie să fii laș. Să faci ce vrei presupune de asemenea talent.”

O dimensiune tulburătoare a romanului este dialogul indirect al autoarei cu fostul ei soț,  Karl Ove Knausgård, de care probabil ați auzit deja. Uneori, naratoarea i se adresează direct, folosind persoana a doua, iar aceste pasaje au ceva intim, au o vibrație specială. Ele funcționează simultan ca o formă de reproș, ca o formă de a reîncerca apropierea și mărturie adresată unui martor al destrămării familiale. Asiști, drept cititor, la un contrapunct literar discret: dacă în alte texte viața comună fusese descrisă din exterior, aici perspectiva se mută în interiorul unei minți rănite – avem o imagine complementară, ceva mai fragilă și mai vulnerabilă, care chiar cred că dă o forță anume acestei cărți. Despărțirea conjugală constituie unul dintre momentele decisive ale cărții, pentru că are în vedere realitatea și dinamica dintre cei doi dominată de boală. O scenă care foarte ușor ar putea fi banală prin cât de comună este, și anume propunerea divorțului, are o încărcătură aparte prin calmul cu care este acceptată. Lipsa conflictului nu face decât să accentueze și mai mult tragedia: finalul care este acceptat cu o devastatoare liniște. Stilistic, Linda Boström Knausgård are ceva poetic și în același timp lipsit de cosmetizare: un limbaj limpede, dar care reușește să înglobeze o intensă încărcătură emoțională. Există imagini recurente în carte – marea, casa, grădina –  care funcționează precum coordonatele Universului interior al autoarei, precum catargul unui vas aflat pe mare în timpul furtunii.

„M-am îndrăgostit mai ales de mitul Atenei. Cel mai mult mi-a plăcut desenul care o întruchipa, cu coiful și cu ochii verzi. Privirea ei. Nu-i era frică de nimic, iar pe mine, căreia îi era aproape întotdeauna frică, mă fascinau și mă mângâiau natura și calitățile ei. Zeiță a înțelepciunii și a războiului. Dacă voia, sufla vânt în pânzele războinicilor când plecau la lupte. Nu era obligată să facă asta. Era alegerea ei. Voiam să fiu ca ea.”

Scrisul, pentru Linda Boström Knausgård, este un act de salvare. A nota înseamnă a fixa ceva înainte ca memoria să dispară complet. Literatura devine o formă de rezistență. Salvarea și distrugerea devin aproape imposibil de diferențiat, parcă se suprapun, iar asta face ca lectura să fie uneori dificilă tocmai prin această tensiune care traversează întreaga carte. Există pagini care par aproape insuportabile prin intensitatea lor, dar tristețea aceasta nu caută complicitatea cititorului și nici nu are nevoie de consolarea sa. Și totuși, vocea narativă posedă o forță calmă, o demnitate care împiedică textul să devină melodramatic, să spun așa, „disperat”. Copil de octombrie este povestea unei femei care încearcă să rămână întreagă într-un moment în care identitatea pare să-i scape printre degete, dar reușește și să transmită ideea că, în esență, scrisul este și va fi întotdeauna un refugiu. La final, rămâi cu senzația că ai asistat la un act de supraviețuire transformat în literatură, un act în care fiecare frază pare scrisă pentru a mai pune o cărămidă și o altă cărămidă și o altă cărămidă pentru a clădi, în sfârșit, un puternic zid împotriva uitării. Nu este prima carte scrisă de Linda Boström Knausgård pe care o citesc, dar recunosc că aceasta mi-a plăcut mult mai mult decât cealaltă. V-o recomand cu mare încredere!

Alte recenzii ale cărților scrise de Linda Boström Knausgård, apărute și pe blog:

 | Bine ai venit în America! |

Între cer și pământ (Între cer și pământ, #1), de Jón Kalman Stefánsson - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom – Actual

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2014

Traducere: Magda Răduță

Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai importanţi scriitori islandezi contemporani, s-a născut la Reykjavík în 1963. La doisprezece ani s-a mutat în vestul ţării, unde a lucrat până în 1982 într-o fabrică de procesare a peştelui, într-un abator, ca zidar şi agent de poliţie la aeroportul din Keflavík. În 1986, după ce a absolvit liceul, s-a întors în capitală şi s-a înscris la universitate, unde a urmat cursuri de literatură o vreme, fiind totodată profesor de liceu şi colaborând la cotidianul Morgunblađiđ. A debutat ca scriitor în 1988, publicând trei volume de poezie, iar din 1996 au urmat numeroase romane, printre care Sumarljós og svo kemur nóttin (Lumina de vară, apoi se lasă noaptea — 2005, Premiul Literar Islandez pentru ficţiune), Între cer şi pământ (2007, Premiul P.O. Enquist) şi Fiskarnir hafa enga fćtur (Peştii n-au picioare — 2013, Premiul revistei Lire pentru cel mai bun roman străin, nominalizat la Man Booker International Prize). La Editura Polirom au apărut Între cer şi pământ (2014, 2023), Tristeţea îngerilor (2016, 2023), Inima omului (2018, 2023), trilogia care l-a făcut cunoscut în toată lumea, şi Povestea Ástei (2022), care a devenit bestseller în Islanda încă de la apariţie şi i-a adus a patra nominalizare la Premiul Literar Islandez şi Premiul Folio al Librarilor pentru ediţia în limba franceză. La aceeași editură a mai apărut și Absența ta e întuneric (2025).

ִֶָ𓂃 ࣪˖ ִִֶֶָ🥀་༘࿐ UN ROMAN AL DESPĂRȚIRII DE MOARTE, AL SPERANȚEI & AL MATURIZĂRII  ִֶָ𓂃 ࣪˖ ִִֶֶָ🥀་༘࿐

„Cu o sută și mai bine de ani în urmă, pescarii Islandei știau prea bine ce se află între cer și pământ: Marea Înghețată. De-aici încolo, lucrurile erau simple: îți făceai cruce să nu te prindă furtuna, ieșeai pe mare într-o barcă de șase oameni, aruncai undițele, așteptai ca peștele să muște, trăgeai – de undițe și apoi la vâsle –, te întorceai la mal, curățai peștele, îl vindeai. Aveai apoi ce mânca, aveai cu ce plăti datoria la prăvălia din sat, aveai chiar bani pentru o sticlă de rachiu. Cu Bárður se întâmplă însă ca niște cuvinte să îl ucidă. Mai rău: îl ucid niște versuri scrise cu o sută de ani înainte de un poet orb, despre un rai pierdut, pe care pescarul nostru vrea să le învețe pe de rost și să le pună într-o scrisoare de dragoste. Cu gândurile pradă poeziei, flăcăul uită să-și ia pufoaica atunci când iese în larg, iar la întoarcere pescarii sunt mai puțini cu unul: Bárður a murit de frig. Romanul lui J. K. Stefánsson, primul dintr-o trilogie islandeză tradusă entuziast până acum în douăzeci de țări, e însă și un roman al despărțirii de moarte, al speranței și maturizării, care nu înseamnă neapărat resemnare. Prozatorul face din celălalt erou al cărții, numit scurt băiatul, un personaj ce rămâne multă vreme în mintea cititorilor. Între cer și pământ e deopotrivă cartea cerului plumburiu, a mării nemiloase și romanul băiatului, al drumului său prin durerea de a-și fi pierdut cel mai bun prieten, în încercarea de a găsi un sens pentru ceva de neînțeles când încă n-ai împlinit douăzeci de ani – adică pentru moarte.”

„(...) Oamenii trăiesc, au ceasurile lor tihnite, săruturi, râsete și îmbrățișări, au vorbele lor de dragoste, bucuriile și tristețile lor, fiecare viață alcătuiește o lume care apoi se prăbușește peste ea însăși și nu mai lasă nimic în urmă, numai câteva obiecte rămân, iar ele se fac prețioase și îmbietoare în clipa în care a dispărut cui aparțineau, capătă însemnătate și câteodată chiar un fel de sfințenie, ca și cum fărâme din viața aceea dispărută s-ar fi depus într-o ceașcă de cafea, într-un fierăstrău, într-o periuță de dinți, într-un fular. Dar totul sfârșește în ceață, amintirile pălesc și, la urma urmei, lucrurile trec toate. Acolo unde era lumină și era viață nu mai dăinuie decât umbra și uitarea.”

Romanul Între cer și pământ, care deschide trilogia cu același titlu, este pur și simplu SPLENDID, de o SPLENDOARE stilistică așa cum rar mi-a fost dat să citesc. Nici nu știu, am îndoit aproape toate paginile cărții acolo unde am găsit citate și fragmente care mi-au ținut cald la suflet (nu, nu folosesc chestii dintr-alea de lipit, deși cred că ar fi cazul să încep s-o fac). Un roman ca o șoaptă purtată de vânt peste marea înghețată și care, treptat, se transformă într-o poezie a existenței umane. Există un scurt prolog aproape imaterial, abia perceptibil în semnificațiile sale, dar care capătă o greutate reflexivă și retrospectivă formidabilă, asemenea unei urme lăsate în zăpadă pe care o înțelegi abia după ce ai parcurs întreg drumul. Apoi povestea pornește abrupt, cu simplitatea fatală a vieții de pescar într-o Islandă de la începutul secolului al XX-lea, unde parcă marea decide zilnic cine trăiește & cine dispare. Un băiat fără nume, încă tânăr, pleacă la pescuit alături de prietenul său Bárður și alături de alți pescari experimentați. Sunt pescari pricepuți, foarte pricepuți, dar nu știu să înoate – un paradox, nu? Dar un paradox care spunetotul despre lumea lor: oamenii se încredințează apei, se încredințează mării care îi poate ucide în orice clipă, într-o barcă ce pare să capete valențele unui „sicriu deschis”. Între acești bărbați există o camaraderie reținută, una construită din gesturi și tăceri, una construită din acea solidaritate care poate fi aspră acolo unde supraviețuirea deseori depinde de ceilalți.

„(...) viața e o boabă de jar care încălzește pământul și-l face numai bun de trăit.”

Tragedia cărții survine rapid, fără a fi solemnă: moartea prietenului băiatului. Din acest punct, lectura capătă o valență reflexivă nemaipomenită – se transformă într-o călătorie exterioară și interioară deopotrivă, determinată de o misiune aparent modestă: înapoierea unui exemplar din Paradisul pierdut a lui Milton. Această misiune capătă o încărcătură aproape sacră, pentru că în universul acestui roman cuvintele au puterea de a salva sau de a distruge, iar literatura însăși poate mângâia sau condamna. Băiatul pornește prin fiordurile islandeze pe un drum periculos și întâlnește diferiți oameni, fiecare dintre aceștia având propriile răni, conflicte, propriile lecții pe care băiatul le va învăța. Într-un fel, am simțit că mai toate personajele din carte sunt importante, au valoare de protagoniști. Avem figuri marginale, pescari obosiți, femei care așteaptă întoarcerea celor plecați pe mare, avem bătrâni împovărați de greutatea anilor și a regretelor, avem tineri care încearcă să creadă într-un viitor improbabil. Naratorul, care vorbește la persoana I plural adesea, pare a fi un fel de conștiință suspendată între cei vii și cei morți, cei morți și cei vii, o voce a Universului însuși, poate a Universului celor înghițiți de ape, o voce care pătrunde în mințile oamenilor și le dezvăluie dramele și fragilitățile și durerile și speranțele. Pe partea aceasta – cea a felului în care cartea e scrisă, a splendidului lirism pe care îl conține –, cred că Jón Kalman Stefánsson excelează formidabil, fiindcă rar mi-a fost dat să citesc o carte care să mă vrăjească și să mă convingă în special prin felul în care este scrisă. De la un punct încolo, parcă nici nu m-a mai interesat ce se întâmplă, pentru că felul în care cartea este scrisă este de-a dreptul superb.

„(...) ochii nu sunt ca mâinile, care pot să moțăie liniștite, nici ca picioarele, pe care nimeni nu le bagă în seamă de la început, ochii sunt cu totul și cu totul diferiți, ei nu se odihnesc decât atunci când se adăpostesc îndărătul pleoapelor, perdea trasă peste vise. Ochii nu sunt stăpâniți de nimic. Trebuie să ne gândim bine unde și când îi ațintim spre ceva. Ni se petrece viața întreagă prin ochii aceștia, pot la fel de bine să fie arme, cum pot să fie sunete melodioase, cântec de păsări sau urlet de luptă. Le stă în putință să dezvăluie cine suntem, să te salveze ori să te piardă (...). Poveștile vechi, care s-au născut poate odată cu începuturile lumii, spun că nu e cu putință ca o ființă vie să-l privească pe Dumnezeu drept în ochi, fiindcă acolo se află și izvorul vieții, și hăul întunecat al morții.”

De altfel, această perspectivă colectivă dă textului o dinamică particulară. Firul principal deseori pare a se retrage, pentru a fi acoperit de reflecții filosofice și de destine secundare care se întretaie asemenea valurilor produse de mai multe bărci aruncate în aceeași mare. Cititorul poate simți pentru o clipă faptul că povestea se pierde în digresiuni; însă, asemenea mareei, narațiunea revine inevitabil la băiat (cel al cărui nume nu îl aflăm) și la drumul său, pe măsură ce începe să înțeleagă mai bine și mai profund lumea pe care o traversează. Peisajul arctic domină fiecare pagină. Munții, frigul, zăpada și absența luminii dau cărții o frumusețe austeră, aproape dureroasă. Marea este templu și călău în același timp; ea le oferă pescarilor hrană, dar cere și sacrificii. În fața ei, oamenii nu mai au decât credința alături – uneori pur religioasă, alteori aproape instinctivă –, poate și un pic de curaj nebunesc. Rugăciunea devine o extensie a vieții cotidiene și este șoptită în mâini înghețate. Credința le permite să își accepte existența precară, dar nu le promite salvarea. Titlul capătă, astfel, o oarecare ambiguitate. Iadul nu se află într-un loc îndepărtat, ci în frig, în singurătate, în suferință, în pierdere, în sentimentul culpabilității, în întrebarea ce-ar fi fost dacă... Paradisul ia forme dintre cele mai obișnuite & fragile: o pagină citită din cartea Paradisul pierdut, un cântec, o prietenie neașteptată, o clipă de înțelegere între oameni. O caldă atingere...

„(...) Fără păcate, viața nu-i viață.”

Proza lui Jón Kalman Stefánsson este de un lirism aproape hipnotic. Scriitura sa are ritmul valurilor și alternează între observația concretă a lumii din jur, cu tot ce înseamnă aceasta, și metaforele de-a dreptul superbe, luminoase. Lirismul, pe de altă parte, nu abstractizează povestea, ci pare că se naște din momente ancorate în gesturi zilnice, de ce nu chiar banale: împărțirea hranei, băutura care încălzește trupul, dorința, efortul de a rămâne viu încă o zi, despărțirea. Senzualitatea discretă a textului se naște din proximitatea omului cu natura: mirosul peștelui, zgomotul pe care îl scot pașii prin zăpadă, respirația tăiată de frig. Personajele sunt unite de aceeași experiență fundamentală, și anume izolarea. Geografia romanului capătă o valență morală, pentru că munții & fiordurile separă oamenii așa cum și tăcerile îi separă. Moartea pare a fi o prezență constantă, aproape domestică și familiară, dar comunitatea a învățat să trăiască cu aceasta, să nu ceară explicații atunci când moartea își cere dările. Da, Între cer și pământ este un roman de o estetică aparte, care pur și simplu te vrăjește. Drumul băiatul dă cărții o componentă de bildungsroman, pentru că această odisee a căutării sensului cu siguranță îl va duce într-un punct în care băiatul-de-la-început nu va mai fi băiatul-de-la-sfârșit. Superbă, superbă carte. Am și celelalte două volume din serie și abia, abia aștept să ajung și la ele!

Cu sânge rece, de Truman Capote - Recenzie

Editura: Art

Colecția: Cărți cult

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2022

Traducere: Constantin Popescu

Truman Capote s-a născut în 30 septembrie 1924, la New Orleans, petrecându-şi copilăria într-un orăşel din Alabama, alături de rudele din partea mamei. În acea perioadă o cunoaşte pe Harper Lee, cu care va rămâne prieten până la maturitate. Îşi începe cariera literară publicând proză scurtă în diverse reviste, iar în 1948 publică primul său roman Alte voci, alte încăperi, care se bucură de un mare succes. Au urmat mai multe volume de povestiri, piese de teatru şi romane, printre care Mic dejun la Tiffany, Harfa de iarbă etc. În 1965 îi apare Cu sânge rece, bestseller care marchează lansarea unui nou gen de roman, de „nonficţiune“, şi care-i aduce lui Capote Premiul Edgar. În 24 august 1984, Truman Capote moare, lăsând în urmă o operă literară extrem de complexă, care-l plasează printre cei mai importanţi scriitori americani din perioada postbelică.

【 UN ROMAN LA GRANIȚA DINTRE LITERATURĂ & REPORTAJ 】

„La sfârşitul anului 1959 America era zguduită de o misterioasă crimă multiplă: într-un mic orăşel din Kansas patru membri ai unei familii îndrăgite de comunitate au fost ucişi într-o noapte, aparent fără motiv. Truman Capote s-a documentat timp de 6 ani pentru scrierea cronicii acestei crime, fiind ajutat în demersul său şi de scriitoarea Harper Lee. Cei doi au mers pe firul investigaţiei care a dus la prinderea ucigaşilor, prezentând în paralel eforturile poliţiei şi acţiunile celor doi făptaşi. Analiza psihologică fină, stilul concis, dar elegant, aflat la graniţa dintre literatură şi reportaj fac din Cu sânge rece primul mare «roman de nonficţiune» al literaturii americane. Un roman cult emoţionant, intens, incitant.”

„Am pornit spre casă și pe drum, cam pe la jumătatea aleii, am zărit bătrânul collie al lui Kenyon, iar câinele era speriat. Văzând câinele, cum m-a făcut conștient. Fusesem prea uluit, prea năucit ca să simt toată cruzimea crimei. Durerea. Oroarea. Erau morți. O familie întreagă. Oameni buni, cumsecade, pe care îi cunoșteam – omorâți. Trebuia să crezi, fiindcă era adevărat.”

Cu sânge rece cred că este una dintre cele mai bune cărți citite anul trecut, chiar dacă n-am făcut, încă, un top propriu-zis al lecturilor pe care le-am avut. Însă, cum sunt mare fan al cărților true crime & thriller, faptul că acest roman le-a combinat pe amândouă nu poate să fie decât de bine. Cartea se deschide cu premisele a ceea ce urmează să fie o elegie întunecate, care parcă reușește să aibă ceva gotic american așezat deasupra sa: o lume plată, largă, aparentă inocentă, dogorită de soare, o lume în care siluete hambarelor și ale silozurilor se ridică aproape solemn, iar rutina oamenilor are o geometrie (mult prea) liniștitoare. Primele pagini au acel ceva din liniștea de dinaintea furtunii – familia Clutter, respectată, harnică, bine înrădăcinată în comunitatea din Holcomb, pare alcătuită din materia aceea rară căreia literatura – și nu numai – îi dă valența bunului exemplu: muncă, bună-cuviință, speranță, bunăstare, respect. Tocmai această așezare atentă a vieții, această „normalitate” parcă face ca ruptura ce urmează să fie resimțită ca un sacrilegiu. Capote își orchestrează povestea cu o viclenie a tensiunii care amintește de marile romane: știi, în linii mari, deznodământul; te lovește însă felul în care autorul amână impactul, îl întârzie, îl pregătește pentru momentul oportun. În multe narațiuni true crime, crimele ne sunt prezentate încă de la început. Însă, aici Capote procedează invers: te lasă să cunoști personajele, să locuiești alături de ele, să le observi obiceiurile, să le descoperi conflictele, fisurile fericirii, fragilitatea conjugală, melancolia bolii lui Bonnie, ambițiile & timiditățile copiilor – iar apoi, când ajunge să îți arate, cu detalii aproape insuportabile, ce s-a întâmplat, reacția este efectiv una de refuz. Nu vrei să mai citești. Vrei să se termine acolo. Să nu se fi întâmplat niciodată asta. Oroarea este pur și simplu lipsită de vreun sens...

„– Trauma n-ar fi luat asemenea proporții dacă s-ar fi întâmplat altcuiva și nu familiei Clutter. Altcuiva mai puțin admirat. Mai puțin prosper. Mai puțin sigur. Familia asta reprezenta însă tot ce prețuiesc și respectă cu adevărat oamenii de prin partea locului, iar gândul că așa ceva li s-a putut întâmpla tocmai lor, ei bine, e ca și când ți s-ar spune că nu există Dumnezeu. Viața ți se pare fără sens. Nu cred că oamenii sunt neapărat speriați, ci mai degrabă adânc mâhniți.”

Capote își numește romanul drept unul „non-ficțional”, iar paradoxul acestei încadrări stă chiar în... seducția ei. Cartea are ritm, are scenografie, are dialoguri și scene închegate și reușește să controleze revelațiile acelea tipice unui thriller într-un mod de invidiat de orice prozator al genului. În același timp, asupra cărții planează și componenta care stârnește controverse – conversații & gânduri ale personajelor pe care autorul n-ar fi avut cum să le știe, cadre compuse cu o perfecțiune suspectă, o finalitate aproape „prea rotundă” ca să fi fost o simplă întâmplare. Și totuși, chiar acolo unde metoda folosită de autor devine discutabilă, rezultatul rămâne de o forță artistică greu de pus la îndoială. Truman Capote scrie cu luciditate (uneori o luciditate aproape impersonală), și tocmai această distanță pe care parcă o ia față de tot ce s-a întâmplat dă evenimentelor o gravitate de raport funerar. Te obligă să privești, să descoperi... Un merit major al cărții este felul în care perspectiva este multiplicată: victime, anchetatori, comunitate, avocați, ucigași – toți devin, în proza lui Capote, figuri cu relief. Există pasaje meticuloase până aproape de exasperare, pagini care insistă pe amănunte care par inutile, dar această „obsesie a concretului” creează impresia de lume „adevărată”, palpabilă. Într-o cameră descrisă de Capote ai senzația că poți atinge obiectele, iar într-un coridor ai senzația că poți auzi pașii. Deasupra tuturor plutește portretul lui Perry Smith – cartea nu e despre cine a făcut-o, pentru că știi cine, adevărata curiozitate atârnă asupra întrebării cum ajunge cineva în acest punct, și mai ales de ce. Capote pare să își concentreze energia (căreia nu i-aș zice că e empatică) asupra lui Perry: copilăria sfâșiată, abandonul, violența, orfelinatele, rănile, sensibilitatea schimonosită în resentiment. 

„– Asta-mi doresc de Crăciun. Doar atât. S-o lămurim. S-o lămurim și să dormim până la Anul Nou. N-ar fi un dar nemaipomenit?

– Sper să-l primești.

– Sper să-l primim amândoi.”

Perry, în mâinile lui Capote, este un amestec de victimă și agent al atrocității – o figură cum altfel decât tragică, dar condamnabilă, tulburătoare tocmai pentru că, pe alocuri, îți permite să întrezărești faptul că în spatele unui monstru se află un om. Alăturide el, Richard Hickock apare adesea mai opac, mai rece, iar dinamica dintre cei doi criminali are o stranie tensiune, dinamizată de un limbaj agresiv și respingător, dar pe alocuri și tandru. Această contradicție întărește senzația de fisurare a moralității, într-o lume în care aceeași gură poate binecuvânta și urî în același timp. Această focalizare asupra ucigașilor are însă un preț: pe măsură ce Perry stă în lumina reflectoarelor, victimele riscă să fie împinse într-un con de umbră – iar asta atinge un punct sensibil, aș zice, al genului true crime, mereu prins între înțelegerea criminalului și dreptul victimei și familiei acesteia de a fi în prim-plan. Totuși, Truman Capote livrează suficiente fragmente și suficient context din viața familiei Clutter, ceea ce de altfel te face să resimți tragedia și mai puternic – o familie zdrobită pentru nimic, iar nimicul acela rămâne cel mai greu de suportat și de digerat. Ultima treime a cărții – procesul, anii de așteptare, execuția – aduce o altă temperatură morală romanului: cea a pedepsei. De ce durează atât de mult? Ce înseamnă „a face dreptate” când, oricum, crimele sunt ireparabile, cei uciși nu se vor mai întoarce? Cum arată, de fapt, o societate care răspunde la omor cu omor, într-o procedură legală, sistematizată, igienizată, așezată în timp? 

„(...) Crima se înfățișa ca un accident psihologic, un act în fond aproape impersonal. Victimele ar fi putut fi ucise la fel de bine de trăsnet. Cu o singură excepție: trăiseră o groază prelungită, suferiseră (...).”

După lectură, rămâi cu senzația că ai fost contaminat, că ți se infiltrează în minte un bizar sentiment de nedreptate. Cât de fragilă este existența, cât de ușor se poate destrăma o familie bine așezată, o viață, cât de subțiere este membrana care separă o seară banală, obișnuită, de o catastrofă. Povestea îți rămâne în minte pentru că îți implantează imagini și tonalități pe care nu le poți evacua cu ușurință: câmpia, casa, comunitatea încremenită, fuga fără sens, confesiunile, crimele în sine, mecanismele pedepsei. Iar peste toate, această lecție pe care Truman Capote pare să o dea – formele pe care răul le poate lua, faptul că o ușă deschisă în noapte, pe o șosea din Kansas, ar aduce moartea unei întregi familii. Chiar mi-a plăcut foarte mult, deși găsesc bizar să spun că o carte de genul mi-ar putea plăcea. După ce termini ultima pagină a cărții, rămâi cu impresia că un imens cer de deasupra unei câmpii și a unei ordini fragile poate fi oricând destrămat, extrem de ușor. Tocmai această senzație persistentă, neliniștitoare și reflexivă cred că explică de ce cartea continuă să obsedeze cititorii chiar și la decenii după apariție. Nu am văzut filmul, pentru că am înțeles că există și un film, dar cu siguranță o voi face cât de curând. Până atunci, vă recomand cu încredere această carte!

Alte recenzii ale cărților scrise de Truman Capote, apărute și pe blog:

 | Alte glasuri, alte încăperi |

Ceilalți, de Dorota Masłowska - Recenzie

Editura: Casa Cărții de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2024

Traducere: Ioana Diaconu-Mureșan

Dorota Masłowska (n. 1983), una dintre cele mai populare scriitoare poloneze, autoarea mai multor romane care au devenit bestsellere, a unor piese de teatru care se joacă în toată lumea, creatoare de proiecte muzicale (ca Mister D. și DOROTA) și de foiletoane, pentru „Dwutygodnik” și „Tygodnik Powszechny”. Laureată a câtorva premii literare prestigioase, printre care: Premiul „Paszport Polityki” (2002, pentru romanul Albă ca Zăpada și roșu bolșevic), Premiul Literar NIKE (2006, pentru romanul Paw królowej [Păunul reginei]), Premiul Samuel-Bogumił-Linde-Preis (2020). În 2015 a primit Medalia de Merit pentru Cultură Gloria Artis (bronz), iar în 2024, Crucea de Aur de Merit pentru realizările în promovarea culturii poloneze. Cea mai recentă carte a sa e romanul trash suprarealist Magiczna rana [Rana magică], lansat în 2024.

၊၊||၊၊၊||၊ PUTEREA LIMBAJULUI & MINUNATELE SALE FORME ၊၊||၊၊၊||၊

„Ceilalți e, în primul rând, un poem dramatic-performativ despre maladiile urbane ale tranziției estice și despre transformarea relațiilor sociale în curse ale supravegherii morale colective, pentru un finish capitalist-acceptabil. Despre frustrarea care naște ostilitate și ostilitatea care înstrăinează. Dar e, în egală măsură, o explorare dinăuntru a limitelor și potențialului limbajului: mai au Kamil și Iwona vreun control nu doar asupra propriilor vieți, dar măcar asupra posibilităților de a comunica? Sau, cumva, limbajul e cel care-i controlează, care trăiește în ei, independent de ei înșiși, și nu mai poate servi ca mijloc de înțelegere cu ceilalți? Nu a ajuns, cumva, limbajul să izoleze grupuri și clase sociale, cu vocabulare, articulări și sensuri diferite, și să izoleze individul înăuntrul propriei clase sociale, fiindcă el nu mai decât fie agresiune, fie ipocrizie non-comunicativă? Să-l izoleze pe planeta comentariilor de Facebook, TikTok și forumuri, unde nimeni nu comunică, de fapt, cu nimeni?” (Iulia Popovici)

„când tragi o piesă, nu se vede câte rateuri ai băgat, că le-ai lăsat în urmă dându-se jos din pat,

își zice că-n Polonia, hip-hopul e futut în cur – și nu în mod plăcut!”

Ceilalți e... un roman (?!?!) aparte... Un poem... Nici nu știu... Dar știu că mi-a plăcut la nebunie. Genul acela de lectură în care nu ai putea să te adăpostești, pentru că oricând este gata să-ți zboooare acoperișul. Genul ăla de lectură care, cu o veselie crudă și sarcastică, îți ia speranța că literatura ar trebui sau ar putea să îndrepte lumea, să o lustruiască, s-o așeze într-o vitrină spre a-i fi privită perfecțiunea. Îți ia speranța că viața merită pusă într-o vitrină, pentru că la Dorota Masłowska vitrina deja e spartă, iar cioburile sunt chiar limbajul pe care îl folosește pentru a vorbi despre asta – adică un limbaj colțuros, intoxicat cu sloganuri, cu slang-uri, intoxicat cu reclame și toate alea... Frânturi de conversații, ritmuri urbane bizare, nerv colectiv, universal valabil. Efectiv, ai impresia că intri într-un oraș care practic zumzăie fără oprire, non-stop, 24/24, 7/7, și zumzăie nu doar din cauza oamenilor – totul zumzăie, panourile și vitrinele și tramvaiele și scările de bloc și păsările din copaci și oamenii care așteaptă în rândul de la pștă și copiii din cărucioarele care, la rândul lor, zumzăie. E un cor polifonic, uneori hilar, dar cel mai des devastator, mereu hipervigilent la grotescul banalului. Masłowska scrie ca și cum ar compune o piesă muzicală cu un refren care ți se lipește de creier și strofe care te electrizează. 

„De mic copil i-au omorât potențialul,

tăiat cu picsu' roșu de peste tot, mereu câte-un eșec, mereu ceva greșeală.”

Dintr-o „cânteceală” iese un musical întreg: proză, dramă, rap, slogan recitativ, bucată de scenariu de film, replici tăiate brusc pentru că RISCĂ să devină prea frumoase sau prea „intervenționistă”. Cartea de față are cinetica a ceva de cinema: secvențe scurte, intrări și ieșiri rapide, schimbări ale focalizării, apariții din nimic ale unei melodii sau ale unei voci care comentează ca o vrăjitoare shakesperiană coborâtă din tramvai. Convenția se acceptă fără negocieri: într-o clipă se vorbește despre NIMIC, iar apoi NIMICUL începe să cânte. Ceva de-a dreptul absurd, dar de-o absurditate care te vrăjește. În centrul acestui spectacol urban stau câțiva „oameni” pe care îi recunoști cu o jenă aproape fizică. Kamil Janik, treizeci și ceva de ani, cu ambiția de a-și face o carieră în hip-hop și cu o viață care se derulează între tramvaie, improvizații, scuze și micile mari umilințe ale subzistenței. Aneta, întâlnită într-un magazin, prinsă într-o relație fără vlagă, tratată cu o vulgaritate aproape mecanică – ca și cum intimitatea ar fi devenit o tranzacție fără efect. Sandra, sora „enervantă”, acea prezență care în orice familie apasă pe nervul deja inflamat & iritat. Iar în contrapunct, o avem pe Iwona, în apartamentul ei, în anxietățile ei, în „norul” sedativ al pastilei care coboară ca o lumină rece peste mintea-i și o golește de dorințe și chef de viață.  În spatele lor, în spatele tuturor, o mamă care se trezește nefericită în fiecare dimineață tocmai pentru că s-a trezit încă vie – imagine domestică, dar de o tristețe catastrofală. 

„Ghetele de trekking, cu sistem antipressure

și pentru fuste, și pentru bluza cu spatele gol;

Ghetele de trekking comode, corecte,

și de coborât în pivniță, și de mers la mall.”

Ziua lui Kamil e practic fix coborârea în „normalitatea” Varșoviei care nu mai are nimic pitoresc și, tocmai prin acest nimic, devine halucinantă. În tramvai, pasagerii sunt precum un juriu: comentează, fixează cu privirea, disecă totul. Orașul însuși pare să-și exercite dreptul de a-ți interpreta viața, de a-ți cere socoteală. Când Kamil ajunge la Iwona, se schimbă decorul într-o piesă în care nimeni, dar nimeni, nu mai are luxul inocenței. Și, poate, tocmai pe această existență din betoane, centre comerciale și scări murdare de bloc, se așază întrebarea acestui roman – de ce unii „trebuie” să fie buni, iar ceilalți își pot permite răul? Cine distribuie aceste „roluri”? Ce forțe – sociale, economice, istorice, afective – împing oamenii în poziții FOARTE previzibile, până când devine limpede cum se va fi sfârșit povestea lor? Masłowska are ceva profetic în această carte – ne prezintă un prezent care își consumă tragediile cu aceleași gesturi și cu aceeași abordare firească cu care cineva și-ar cumpăra un detergent. În bloc, pereții subțiri separă sexul de moarte, râsul de tusea bolii, scurgerile de apă de prăbușirea unui om. Panorama vieții se înghesuie „una sub alta”, ca într-un dulap prost organizat: tehnologii, 3D, branduri, iar dedesubt aceeași viață mică, aceeași competiție pentru NIMIC, aceeași rușine, aceeași boală, aceeași inerție. În lumea aceasta apar, de fapt, și „ceilalți”: cei care vor confort emoțional, care nu mai suportă negativul, pentru care protestul se traduce în traficși nervi. Sunt „străinii” intimi ai unei societăți în care fiecare vrea să fie de partea bună, fără să riște prea mult. 

„Păi poți să-ți cumperi aerul tău propriu de pe eBy?

Că ard bizonii cauciucuri pentr-o economie de doi bani pe metru cub,

și-n fiecare-oraș din nord, vest, est sau sud:

BIZONII: «Unchiu' arde gunoiu', mobilă de pat – cumnatu'.

Filtrul de particule l-a demontat ieri nepotu'». NEPOTUL: «Clar! Ieși mai ieftin cu totul!

Verișoara arde azbest, văru' – deșeuri medicale»”

MACIEJ: «Li-i frig? N-au decât să-și monteze centrale».”

Ceea ce face aproape incandescentă lectura este registrul stilistic, ceva aproape de neimitat, o combinație de poezie și rigurozitate aproape academică, ceva rafinat și mizerabil în același timp, ceva de ritm de hip-hop și observație sociologică (uneori provocator de șugubeață), de lirism întrerupt fie înainte să devină cosmetic. E un limbaj care îți arată cum sună, de fapt, lumea. Pentru o astfel de carte, calitatea traducerii este definitorie – aceasta ar trebui să funcționeze ca un instrument fooooarte fin acordat – să păstreze acuratețea sensului, dar mai ales să reușească să redea tonusul original al autoarei, acea combinație de nerv urban și poezie. Și asta chiar vreau să subliniez: traducerea este formidabilă. Felicitări, Ioana Diaconu-Mureșan! Nu pot analiza traducerea neapărat într-o cheie academică, nu mă recomandă nimic să fac asta, dar pentru mine chiar a funcționat cum ar fi trebuit să funcționeze. Ceilalți chiar e o carte aparte și cred că ar fi o lectură memorabilă pentru cine. Dorota Masłowska a fost prezentă și la FILIT, ediția din 2025, și tare mă bucur că am putut să iau autograf. Cartea de față te obligă să recunoști ceva: oamenii, orașul, discursul public, micile rușini și micile cruzimi care deja trăiesc în noi. Masłowska doar a dat microfonul personajelor sale și le-a lăsat „să vorbească”: iar din vocile lor, din această Varșovie de neon & beton, a ieșit o piesă memorabilă, o panoramă a secolului XXI spusă pe ritmuri de bloc, cu refrene care nu fac altceva decât, în cele din urmă, să (te) doară.