Spărgătorul de gheață (Strindberg, #2), de Kristina Ohlsson - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 584

Anul apariției: 2026

Traducere: Cristina Ekholm

Kristina Ohlsson este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună (tradus și la Editura Trei) a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award. Spărgătorul de gheață este al doilea volum al seriei Strindberg.

❄️UN DECOR CARE ÎȚI ÎNGHEAȚĂ SÂNGELE ÎN VENE❄️

„Kristina Ohlsson, autoare suedeză de romane polițiste de mare succes, a înregistrat vânzări de peste un milion de exemplare la nivel mondial. Seria Strindberg este bestseller absolut în Suedia. Totul în jur este alb și înghețat, dar August Strindberg este fericit: noul său magazin de antichități are succes, iar el este foarte îndrăgostit. Apoi, într-o noapte geroasă de ianuarie, pacea orășelului Hovenäset este tulburată de un incendiu violent, care distruge două hangare pentru bărci – al lui August și al unui localnic în vârstă, Axel Ehnbom. Polițista Maria Martinsson începe ancheta asupra incendiului, dar nu după mult timp aceasta se transformă într-un dosar de omucidere. Cineva din Hovenäset ascunde secrete întunecate. Pericolul se apropie rapid și din altă direcție, astfel că atât Maria, cât și August devin ținte.”

„– Lasă-l să intre, a zis Maria. Vreau să știu de ce se plimba în miezul nopții.”

Spărgătorul de gheață este al doilea volum din seria Strindberg, și l-am citit și pe primul, bineînțeles, dar nu aș zice că sunt neapărat fan și abia aștept să văd ce mai urmează. De ce? Pentru că, într-un fel, mi se pare că autoarea prea mult insistă pe atmosferă, pe decor, pe peisaj – și, da, pot înțelege într-o oarecare măsură că și asta contează, dar at some point lucrurile încep să devină puțin (cam prea) plictisitoare. Thrillerele atmosferice sunt faine, da, dar nu cred că mai am răbdarea necesară pentru a citi pagini întregi în care nu se întâmplă mai nimic, iar ancheta se desfășoară cu viteza melcului. Dinamica nu prea există, progresia este lentă, detaliile sunt prea multe, cu toate că există acolo o tensiune care mocnește, iar răbdarea îți este pusă la încercare de un ritm uneori muuuult prea lent – cel puțin pentru gusturile mele. Mai mult, vorbim și despre o carte care are mai bine de 500 de pagini, deci... Mna, nu știu, cred că ar fi putut fi muuuult redusă, dar în cele din urmă a fost o lectură OK, nicidecum memorabilă, dar nici neapărat de neglijat. Am citit multe thrillere mai bine și cu siguranță Spărgătorul de gheață nu este cartea pe care ai căuta-o dacă (1) ești în căutare de ceva wow și care să te țină cu sufletul la gură și (2) ești cititor înrăit de cărți thriller.

„Întotdeauna era vorba de bani (...).”

Romanul debutează cu o imagine puternică și, de altfel, paradoxală: într-o iarnă aspră, o iarnă în care frigul îți îngheață până și măduva spinării, avem un incendiu. Un incendiu care, de fapt, scoate la lumină încetul cu încetul secretele unui mic sat de pe coasta de vest a Suediei. Atmosfera, dacă reușești să treci peste numeroasele detalii și descrieri, este una dintre marile reușite ale cărții: rece, apăsătoare, dar în același timp intimă, pentru că știi că acolo, undeva, urmează să afli niște lucruri care vor întoarce totul cu susul în jos. Autoarea reușește să creeze un contrast atrăgător între liniștea aparentă a comunității și tensiunea mocnită din spatele ușilor închise. Vântul, marea, zăpada – toate devin personaje în sine, personaje care amplifică sentimentul de izolare, de claustrofobie. În acest decor, orice secret pare să atârne muuult mai greu, iar orice adevăr care iese la iveală devine, ca atare, și mai spectaculos. Misterul în această carte se construiește prin oameni, pentru că intriga nu mizează (din păcate, aș zice) pe un ritm exploziv sau pe o succesiune rapidă de evenimente, ci pe desfășurarea graduală, în straturi. Incendiul inițial declanșează o serie de revelații care implică mai multe familii, relații complicate și conflicte care ies la iveală. Povestea este spusă din mai multe perspective, perspective care fie reușesc să contribuie la imaginea de ansamblu a cărții, fie fragmentează totul, repetă anumite lucruri sau insistă pe altele care deja îți sunt clare. Există numeroase momente în care romanul ar fi putut fi mai „conținut” – unele scene sunt întinse peste limita necesară, iar anumite „subploturi” par mai degrabă a fi digresiuni de la ideea de bază, decât  fi relevante pentru ideea cărții.

„– Aflați cine a fost Axel Ehnbom, i-a îndemnat el. Aveți tot timpul necesar. Cine a fost și cum a trăit? Avea vreun dușman, era implicat în multe conflicte? Începeți cu casa. Și verificați cum stătea cu banii. Oare Axel avea nevoie de bani? Cineva trebuie să poată explica ce s-a întâmplat cu el. Vreau să găsiți acea persoană.”

Cu toate acestea, când lucrurile prin o oarecare viteză (destul cam târziu, ce-i drept), dezvăluirile sunt bine dozate, iar finalul evita previzibilul, din fericire. În centrul poveștii îl avem pe August Strindberg, un personaj destul de atipic pentru un roman polițist. Este un personaj destul de reticent, chiar pasiv uneori, mai degrabă un intermediar decât investigator ca atare. Maria, polițista din regiune, este mai complexă. Marcată de un trecut dificil, cu propriile-i traume & conflicte, aceasta oscilează între dorința de apropiere și nevoia de protecție. Relația dintre ea și August are o dimensiune emoțională importantă în această carte, dar dinamica poate fi și destul de frustrantă – ezitarea (uneori prea copilărească) devine, în timp, obositoare și face ca lucrurile să stagneze. Mi-a plăcut, pe de altă parte, și faptul că personajele secundare sunt destul de credibile, nu reduse la statutul de „bune” sau „rele”. Fiecare ascunde ceva, fiecare are motivații care, chiar dacă nu justifică acțiunile și deciziile pe care le iau, măcar le fac inteligibile. Stilul autoarei este fluid, dar uneori prea generos. Mult prea generos. La început, lucrurile sunt destul de captivante, lectura merge ușor, dar parcă la un moment dat începe să devină mult prea greoaie. Însă, la sfârșit, eu unul am avut sentimentul că povestea ar fi avut mai multe de câștigat dacă ar fi fost ceva mai concentrată, nu întinsă de-a lungul a mai bine de 500 de pagini.

„– E vorba de (...). Am găsit ceva. Ceva îngrozitor.”

În Spărgătorul de gheață funcționează destul de bine atmosfera nordică intensă, claustrofobică și modul în care personajele au fost construite, în special cele secundare care fac de fapt ca misterul să fie bazat pe relațiile și secretele pe care le au, nu pe violență gratuită. Intriga este imprevizibilă, de altfel. În schimb, în carte nu prea funcționează ritmul, lungimea excesivă, protagonistul care nu te convinge pe deplin că este o figură centrală activă. Al doilea volum din seria Strindberg te seduce poate prin atmosferă și prin componenta emoțională pe care o are, chiar dacă nu reușește să mențină tensiunea la un nivel satisfăcător. Este mai degrabă o poveste despre oameni, decât una despre crime și mister, o poveste despre trecut, nu una despre acțiune și dinamică la cote maxime. Nu este un thriller alert, cel puțin nu în sensul clasic și care îmi place mie, ci un thriller care se construiește lent, poate mai degrabă din detalii și din nuanțe decât din dezvăluiri explozive. Dacă ești OK cu ritmul ăsta, dacă îl accepți și lași lumea creată să te absoarbă, cel mai probabil vei avea parte de o experiență de lectură satisfăcătoare. Eu, unul, aș fi vrut să fie ceva mai dinamică, cu mai puține detalii și descrieri. În rest, a fost o lectură OK, nicidecum una pe care o regret, dar cu siguranță nu una de care îmi voi fi amintit în viitor.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kristina Ohlsson, Spărgătorul de gheață (Strindberg, #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Kristina Ohlsson, apărute și pe blog:

 | Alertă de furtună |

Lie to me, de J.T. Ellison - Recenzie (Crime Club)

Editura: Prestige

Colecția: Senzații / Thriller

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 456

Anul apariției: 2025

Traducere: Florentina Bălan (Tomescu)

J.T. Ellison este autoarea a peste 25 de romane, bestsellere New York Times și USA Today, și coprezentatoarea premiată cu EMMY® a emisiunii literare A Word on Words. De asemenea, scrie cărți de fantezie urbană sub pseudonimul Joss Walker. Cu milioane de exemplare tipărite, cărțile sale au fost apreciate de critici și a primit premii prestigioase. Titlurile sale au fost rezervate pentru show-uri de televiziune și publicate în douăzeci și opt de țări. La Editura Prestige a mai apărut și romanul A very bad thing (2025).

٠🔪ིྀ⭑PĂREAU SĂ FIE CUPLUL PERFECT...٠🔪ིྀ⭑

Îmi plac thrillerele, dar probabil știți deja faptul că, în ultima perioadă, nu prea am mai reușit să găsesc unul care să mă convingă 100%. Să mă țină acolo, să mă facă să fiu parte din tot ce se întâmplă, să mă facă să dau pagină după pagină după pagini până când voi fi ajuns la final fără să știu. Ei bine, se pare că, în sfârșit, am avut parte de-o astfel de lectură. Un thriller dintr-acela care te manipulează, te întoarce pe toate părțile și te face să te îndoiești de tot ce crezi că știi, tot ce crezi că reușești să anticipezi. Lie to me este – și asta chiar m-a surprins plăcut – genul acesta de thriller. A funcționat! Da, cu toate că avem de-a face cu o intrigă nicidecum originală, lucrurile chiar au funcționat. A avut rețeta familiară, dar executată suficient de inteligent încât să te țină captiv până la ultima pagină și să nu o dea în banal, în clișeic. Iar faptul că J.T. Ellison a reușit să facă asta abordând un subiect foarte des folosit în genul acesta de literatură, ei bine, m-a convins să-i urmăresc cu atenție și celelalte cărți. Și abia aștept să citesc și A very bad thing, pentru că o am și pe aceeași.

„În orice caz, Sutton era o femeie foarte vicleană. Trebuia doar să gândească, cum numai ea gândea, și ar fi găsit din nou calea către persoana ei.”

Thrillerele domestice, cum este cazul cărții de față, au ceva aproape „voyeuristic” în ele – îți lasă acea senzație că privești dincolo de ușile închise ale unei relații care, în aparență, are tot ce îi trebuie pentru a funcționa și, de altfel, pare să funcționeze perfect. Autoarea își propune să exploateze perfect această fascinație pe care, fără să ne ascundem, tindem să o manifestăm. Relația dintre Sutton și Ethan Montclair pare una reușită, dar de fapt este o bombă cu ceas care stă să explodeze. Amândoi sunt (mai mult sau mai puțin) scriitori de succes – un cuplu care, în teorie, ar trebui să funcționeze impecabil: inteligenți, carismatici, asigurați din punct de vedere financiar. Viața perfectă, –ish. Dar, de fapt, între ei există o competiție profesională, o gelozie aparte și, peste toate, resentimente mocnite care le macină relația din interior. Greșeli făcute de-a lungul timpului, alegeri cel puțin neinspirate... Cu alte cuvinte, o iubire mai degrabă toxică, decât tandră și liniștită, un amestec din care amândoi își stăpânesc setea – un amestec de codependență și (auto)distrugere. Dar când Sutton dispare... totul explodează în zeci de întrebări care, mai degrabă, ar fi rămas fără răspunsuri.

„E greu să menții această fațadă pentru toată lumea. Știi că îmi plac certurile, nu-i așa? Îți dai seama, știu că e așa.”

Dispariția va da curs începutului unui joc periculos. Ethan ajunge acasă și găsește un mesaj lăsat de soția sa. Fără prea multe explicații. Doar un gol imens și întrebări care încep să se înmulțească. Ce faci în situația asta? Chemi poliția imediat? Sau mai aștepți? Pentru că, bineînțeles, în astfel de situații întotdeauna soțul este primul suspect. Iar Ethan știe asta. Mai mult, știe și faptul că vor deveni subiect de primă pagină, iar viața sa va fi răscolită în profunzime. Dacă se vor fi aflat anumite lucruri care nu trebuie aflate? Această dilemă a lui Ethan – să o caute singur sau să sune la poliție și să riște să fie considerat un potențial suspect – reușește să creeze o tensiune aparte în carte. Mai ales că imaginea lui publică (autor de succes) și proiectul său actual, inspirat chiar din viața lor de cuplu, complică totul. Coincidență? Poate. Sau poate nu. Narațiunea este un joc al perspectivelor. Prima jumătate este expusă din perspectiva lui Ethan, vedem totul doar prin filtrul lui, dar cât de multă încredere putem avea în el? Părerea mea – aproape deloc! A doua jumătate schimbă complet jocul: Sutton preia controlul, iar ceea ce părea clar devine, brusc, distorsionat. Versiunile lor despre aceeași relație nu doar că diferă enorm, dar par și să se contrazică într-un mod violent. Dar adevăratul pumn în față, cel care te clatină pe picioare, vin din partea „naratorului” necunoscut. O voce rece, o voce sarcastică și deseori aproape crudă, care îi vorbește direct cititorului.

„Târându-se prin șantierul permanent de pe Autostrada 96, se întreba: Oare, el a făcut-o?

Pentru prima dată, instinctul îi spunea că el o făcuse.”

Partea aceasta te învăluie într-o neliniște constantă, ca și cum cineva te-ar urmări îndeaproape din umbră și ar ști ce faci. Și ce urmează să faci. În acest punct, Lie to me, un thriller domestic reușit, se transformă într-un joc psihologic ceva mai întunecat. Mai avem și două planuri temporale, „Atunci” și „Acum”. „Atunci” ne vorbește despre începutul relației celor doi, atracția, pasiunea, momentele în care totul pare promițător și cu rost de viitor împreună. „Acum”, în schimb, aduce în lumină prezentul sumbru, un prezent în care relația lor este deja fracturată. Fragmentele din trecut ne dezvăluie, pas cu pas, cum s-a ajuns în acest punct de cotitură pentru cei doi. Cum micile fisuri s-au transformat, încetul cu încetul, într-un hău întunecat care i-a înghițit pe amândoi. Personajele, sincer, mi s-au părut imposibil de iubit, și în același timp imposibil de ignorat. Ethan este un arogant obsedat de control și imagine, iar Sutton este instabilă, imprevizibilă și profund rănită și traumatizată. Nu am reușit să mă atașez de cei doi, ci doar le-am urmărit fascinat în această bizară aventură. Pe de altă parte, o avem pe Holly, polițista aflată la primul său caz important. Aceasta a reușit să aducă o doză de umanitate și speranță într-o poveste plină de minciuni și manipulare toxică. Nesiguranța ei, dar și dorința de a face lucrurile așa cum trebuie, o fac extrem de credibilă. Iar asta chiar mi-a plăcut. All in one, prima carte scrisă de J.T. Ellison pe care am citit-o chiar a fost o reușită neașteptată, dar binevenită. Abia aștept să citesc și cealaltă carte. V-o recomand cu încredere, chiar cred că o să vă placă, mai ales dacă sunteți fani ai genului și căutați ceva ușor diferit și fresh!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui J.T. Ellison, Lie to me, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

56 de zile, de Catherine Ryan Howard - Recenzie (Crime Club)

Editura: Corint

Colecția: Leda Bazaar

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2026

Traducere: Shauki Al-Gareeb

Catherine Ryan Howard este o scriitoare de succes la nivel internațional, originară din Cork, Irlanda. Romanele sale au fost nominalizate la premiile Edgar ale asociației Mystery Writers of America pentru „Cel mai bun roman”, la premiile John Creasey (New Blood) și Ian Fleming Steel Dagger ale Crime Writers Asociation (UK) și de mai multe ori la premiile An Post Irish Crime Fiction Book of the Year. Thrillerele sale au fost incluse în topurile New York Times („Cele mai bune thrillere ale anului”) și pe lista „Celor mai bune cărți pentru adulți” a Bibliotecii Publice din New York. Adaptarea TV a celui de-al cincilea roman al său, bestsellerul 56 de zile, a debutat în exclusivitate pe Prime Video, cu Dove Cameron și Avan Jogia în rolurile principale. În prezent, scriitoarea locuiește în Dublin. Află mai multe pe catherineryanhoward.com. 

🔪NIMENI NU ȘTIA CĂ SUNT ÎMPREUNĂ. ACUM, UNUL DINTRE EI ESTE MORT.🔪

„ÎN URMĂ CU 56 DE ZILE. Ciara și Oliver se cunosc la o coadă la supermarket în Dublin, exact în momentul în care COVID-19 începe să se extindă în Irlanda. O scânteie. O șansă. O distragere de la tot ceea ce încearcă amândoi să lase în urmă. ÎN URMĂ CU 35 DE ZILE. Când carantina bate la ușă, Oliver sugerează să se mute împreună. Pentru Ciara, pare o oportunitate rară de a lăsa o relație să înflorească în totală intimitate. Pentru Oliver, este modalitatea perfectă de a-și păstra trecutul – și adevărata natură – ascunse. ÎN PREZENT. Polițiștii pătrund cu forța în apartamentul lui Oliver și găsesc înăuntru un cadavru în descompunere. Pe măsură ce descâlcesc ițele unei relații construite pe secrete și jumătăți de adevăr, aceștia se confruntă cu întrebarea supremă: carantina a dat naștere unei povești de dragoste… sau crimei perfecte?”

„– Nu secretele sunt cele care-mi plac. Ci descoperirea lucrurilor care sunt noi pentru mine, dar care de fapt au fost mereu acolo. Secretele sunt altceva. Ele sunt distructive.”

Nu este prima carte scrisă de Catherine Ryan Howard pe care o citesc, pentru că am mai citit și Omul fără urmă, care mi-a plăcut extrem, extrem de mult. Așadar, într-un fel am avut așteptări destul de mari de la această carte, iar acestea chiar au fost atinse, ba chiar depășite, într-o măsură, însă pe alocuri au fost și anumite lucruri care mi-ar fi plăcut să fie altfel (sau, sincer, chiar să lipsească). Am s-o spun de la început, mi-a plăcut mult cartea, dar cred că ar fi fost perfectă dacă autoarea n-ar fi picat în capcana asta de a-da-mult-prea-multe-și-irelevante-detalii-privitoare-la-spațiul-din-jur-adică-vorbesc-despre-descrierile-interminabile-pe-alocuri. În schimb, a avut tot ce-i trebuie pentru a mă ține acolo și a mă prinde în poveste de la început până la sfârșit. În peisajul acesta vast & efervescent al autorilor de cărți thriller, chiar cred că Catherine Ryan Howard se impune drept un autor care știe ce face și chiar îi iese. Bine, poate este puțin cam „prematur” să mă pronunț deja, dar ambele cărți scrise de ea pe care le-am citit chiar mi-au plăcut. Cel mai probabil, vor urma și altele, și aștept cu nerăbdare pentru că este o autoare destul de prolifică. N-am văzut serialul acestei cărți – bineînțeles, abia am terminat cartea –, dar chiar sunt curios ce au reușit cei de la Prime Video să facă. Oricum, în timp ce o citeam chiar mă gândeam că, well, ar ieși un serial (sau film) bun din cartea aceasta. Cel mai probabil, îl voi vedea în perioada imediat următoare...

„Posibilitatea de a fi normal îi făcea mereu asta. Prefăcătoria putea fi puternică. Și îi plăcea de ea, să se afle în preajma ei, cum îl făcea să se simtă.

Ceea ce era rău, pentru că nu-și putea permite să se simtă bine.

Atunci era momentul când începeau mereu să se întâmple lucruri rele.”

Romanul de față „se naște” dintr-un moment istoric, moment istoric de-o stranietate aproape ireală. Izolarea impusă de pandemia din 2020 (my God, au trecut deja 6 ani...) i-a permis lui Catherine Ryan Howard să scrie această carte și, deși și-a promis să NU scrie o carte despre pandemie, iată că a făcut-o. În 56 de zile, acest „fundal” cu care am avut de-a face cu toții s-a transformat într-o matrice fertilă pentru tensiunea psihologică a cărții, s-a transformat într-un incubator al neliniștii și intimităților forțate. Mda, cu toții am fost nevoiți să stăm închiși în case. Scriitoarea, închisă între propriile ziduri, a intuit foarte rapid că această suspendare a realității cotidiene ascunde un potențial dramatic practic nelimitat: acela al apropierii accelerate între oameni care abia s-au cunoscut, așadar oameni care nu se cunosc cu adevărat. Romanul se deschide cu o notă sumbră – descoperirea unui cadavru aflat într-o avansată stare de descompunere într-un apartament din Dublin. Mirosul devine primul indiciu că această ordine aparentă a izolării ascunde, de fapt, un haos total. Ancheta, preluată de Leah (Lee) Riordan și Karl Connolly, a reușit să dea romanului o contrapondere parcă ușor mai realistă (și mult ironică) unei povești care, altfel, este constant dominată de suspiciune și ambiguitate morală. Totuși, adevărata forță a romanului nu rezidă în intriga polițistă, ci în „anatomia” relației dintre Oliver și Ciara, care abia s-au cunoscut, dar a căror relație capătă fooooarte rapid o intensitate aproape febrilă.

„– De ce naiba mă întrebi de ghicitori, Tom?

– Pentru că, răspunde el, arătând spre coridor, ne așteaptă o ghicitoare pe cinste acolo înăuntru.”

Evident, avem partea aceea de început a relației, început care promite absolutul – entuziasmul, așteptarea și bucuria oricărui mesaj, nevoia aproape dureroasă de proximitate, iluzia că celălalt ar putea fi răspunsul tuturor întrebărilor & dorințelor. Această efervescență emoțională este însă brusc încorsetată de contextul pandemiei. Decizia celor doi de a se izola împreună, la doar câteva săptămâni după ce s-au cunoscut, poate fi percepută simultan ca o alegere să zicem firească, din romantismul închegat, sau ca o alegere practic fără precedent, născută dintr-o lume în care regulile obișnuite, ei bine, clar nu mai funcționează. În acest spațiu închis, limitat, relația lor se dezvoltă cu o neliniștitoare rapiditate, iar fiecare gest, fiecare tăcere, fiecare mic lucru ajunge să capete o greutate aparte. Oliver mi s-a părut a fi chiar un personaj tulburător – aparent agreabil, OK-ish, dar care pare că ascunde ceva cu obstinație. În jurul lui planează o tensiune latentă, o întrebare constantă care ajunge să te macine, și anume dacă el este într-adevăr o victimă sau cel care și-a orchestrat propria tragedie (nu-dau-mai-multe-detalii)? Ciara, pe de altă parte, trăiește sub semnul îndoielii – vedem că Oliver o atrage, dar există în ea și o suspiciune aparte, vedem că vrea să aibă încredere, vedem că are, dar în același timp Oliver trezește în ea și niște sentimente bizare, îi trezește instinctul de conversare. Dinamica dintre cei doi este foarte interesant de urmărit – un joc periculos al aparențelor, în care adevărul se sustrage mereu și refuză să fie fixat într-o „idee anume”. Pentru mine, thrillerele de genul chiar funcționează.

„Lucruripe care le-a făcut fără să se gândească, în febra momentului.

Lucruri pe care în fiecare secundă de-atunci și-a dorit să le poată lua înapoi.

Lasă telefonul să cadă pe podea, se ghemuiește pe canapea și începe să plângă.

Corpul îi este zguduit de hohote de plâns; pierde noțiunea timpului. Plânge până când se simte gol, până când o durere în piept îl imploră să se oprească.

Până când afară se face întuneric.”

Structura narativă, fragmentată și polifonică, contribuie în mod exponențial la atmosfera de neliniște, la tensiunea cărții. Timpul nu curge liniar, ci se frânge în secvențe care alternează între prezent și trecut, între perspectivele celor doi protagoniști (dar totul prezentat din perspectiva naratorului omniscient). Într-o oarecare măsură, această tehnică dă ritmului și o redundanță pe alocuri neplăcută, pentru că unele evenimente tind să fie reluate din unghiuri diferite, ceea ce dă senzația stagnării, așadar mai reduce din tensiunea pe care altfel ai căuta-o într-o astfel de carte. Totuși, această repetitivitate nu este lipsită de un sens per se, pentru că reflectă natura subiectivă a memoriei și imposibilitatea de a accesa un adevăr absolut. Experiența lecturii este profund impregnată de contextul pandemiei. Atmosfera de claustrare, de incertitudine, de teamă, de izolare reușește să potențeze misterul din spate. Dezvăluirile din ultima parte a romanului reconfigurează retrospectiv întreaga poveste, iar răstunarea finală de situație – imprevizibilă & tulburătoare răsturnare –  reușește să îți dea acea satisfacție specifică thrillerelor bine calibrate. Totuși, există ș un contrapunct destul de important: pentru unii, finalul poate părea mai puțin „exploziv” decât anticiparea finalului construită de-a lungul paginilor, iar extensia anumitor pasaje ar fi putut fi mult redusă fără a afecta coerența imaginii de ansamblu. În ciuda acestor mici imperfecțiuni, romanul 56 de zile chiar a fost unul captivant și capabil să mă mențină într-o stare continuă de alertă. O stare în simți să dai pagină după pagină cu o stare aproape compulsivă. Da, chiar mi-a plăcut și mi s-a părut a fi o carte reușită, deși Omul fără urmă mi-a plăcut mai mult!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Catherine Ryan Howard, 56 de zile, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Catherine Ryan Howard, apărute și pe blog:

| Omul fără urmă |

Falsul candidat (Trilogia Reichului, #1), de Brian Klein - Recenzie (Crime Club)

Editura: NICULESCU

Colecția: NICULESCU Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2025

Traducere: Timea Kovacs

Brian Klein este un regizor de televiziune premiat, cu peste douăzeci și cinci de ani de experiență în industrie. Lucrările sale apar în mod regulat pe Netflix, Amazon Prime, BBC și Sky. Printre creditele sale regizorale se numără douăzeci și cinci de sezoane ale emisiunii auto emblematice Top Gear și cinci sezoane din A League of Their Own Roadtrip, emisiunea de divertisment cu cel mai mare rating de pe Sky One. De asemenea, a regizat două lungmetraje pentru BBC Worldwide și cinci emisiuni speciale de divertisment pentru Netflix. Falsul candidat este romanul său de debut.

◬ DIMENSIUNEA ISTORICĂ & TENTAȚIA CONSPIRAȚIEI ◬

„Berlin, 30 aprilie 1945. În timp ce armata rusă se apropie de orașul devastat de război, Adolf Hitler și Eva Braun își iau viața. Buenos Aires, 9 ianuarie 2012. Trei hoți comit cel mai mare jaf din istoria Argentinei. În câteva ore, un apel telefonic criptat către America declanșează o vânătoare de oameni sângeroasă, în timp ce hoții sunt prinși, torturați și apoi uciși. San Francisco, 18 ianuarie 2012. Senatorul John Franklin obține nominalizarea republicană la președinție și pare destinat Biroului Oval. Inspectorul-șef Nicolas Vargas și locotenentul Troy Hembury, de la Departamentele de Poliție din Buenos Aires, respectiv Los Angeles, sunt atrași într-o conspirație politică întunecată, care se întinde de la infamul buncăr din Berlin până la Buenos Aires și Washington, amenințând însăși inima și sufletul democrației americane.”

„– Păreți un om inteligent (...). Să sperăm că vreo două nopți într-o celulă vă vor ajuta să vă amintiți ce ați făcut cu partea dumneavoastră.”

Bun, bun, bun roman, aș spune chiar că neașteptat de bun. Falsul candidat impune o abordare care ține cont atât de ambiția arhitecturii narative, cât și de mecanismele prin care autorul, Brian Klein, orchestrează suspansul, conspirația și dinamica thriller-ului contemporan care mizează pe speculație. Rezultatul? Un roman hibrid, pe care nu știu unde l-aș putea încadra specific, și care de fapt cred că reușește să scape de încadrarea riguroasă într-un anumit gen – avem ficțiune politice, avem roman polițist, avem speculație istorică. Intriga? Densă, foarte densă, îndeajuns de densă încât dă ramificații transcontinentale și are reverberații morale cel puțin neliniștitoare. Tocmai din acest motiv, am citit cartea extrem de rapid, în două reprize, fiindcă am vrut neapărat să văd ce se va întâmpla și încotro vor merge toate. Mai mult, trebuie să menționez și că are capitole relativ scurte, ceea ce a făcut ca lectura să fie mult mai ușoară, un page-turner, cum s-ar zice, și nici nu mi-am dat seama când am ajuns la sfârșit. Dar mi-a plăcut, chiar m-a ținut acolo și pentru asta îi dau toate meritele, întrucât chiar mi-a fost tare dor de o carte a cărei lecturare să mă țină în priză!

„(...) Un singur cartuș era mai mult decât suficient pentru a lua viața unui om.”

Așadar, din descriere probabil v-ați dat seama că avem mai multe perspective narative, mai multe fire epice. Dar punctul de convergență al tuturor este, în cele din urmă, cutia de valori 1321, un obiect încărcat cu o simbolistică aparte, care se va fi dovedit devastatoare. În jurul acesteia gravitează o serie de elemente (aparent) disparate: avem un jaf bancar pus la punct cu o precizie chirurgicală, un inel Cartier de o exorbitantă valoare, un flacon de cianură, o companie farmaceutică influentă și, mai ales, un candidat la președinția Satelor Unite ale Americii. Întrebarea inițială, aproape ludică prin acumularea de detalii eterogene, se transformă încet & sigur într-un mecanic narativ de o brutalitate implacabilă. Jaful din Argentina, planificat timp de opt luni, este catalizatorul întregii acțiuni – execuția impecabilă, dublată de ignoranța răufăcătorilor față de conținutul real al seifului, va da curs acelei tragice ironii care, fără doar și poate, declanșează o spirală de violență extremă. De aici, romanul capătă ritmul ăla tipic al thrillerelor polițiste bune, urmărirea neîntreruptă în care fiecare greșeală – oricât de minoră, oricât de aparent nesemnificativă – poate deveni totalmente f-a-t-a-l-ă!

„(...) A ridicat-o pentru a o studia mai în detaliu și, când a citit gravura de pe spate, inima i-a stat în loc. Era datată 4 august 1918 și numele destinatarului era Adolf Hitler.”

Nu-s neapărat fan al ficțiunii speculative, și am crezut că asta va fi un impediment. Daaaar, teoria conspiraționistă legată de Adolf Hitler și Eva Braun chiar mi-a plăcut mult de tot. Brian Klein a recurs la ipoteza cum că aceștia ar fi evadat în Argentina, transformând astfel subiectul istoric controversat într-un instrument narativ cum altfel decât fooooarte fertil. Alternanța dintre trecut și prezent dă textului o densitate suplimentară, pentru că ai perspective de ansamblu, iar legătura dintre cele două planuri este făcută remarcabil. Această suprapunere temporală amplifică miza atât politică a cărții, cât și pe cea morală. Conținutul cutiei de valori este cel care, în cazul de față, dă cărții valența unui „document al unei istorii ascunse”, capabil să destabilizeze atât campania electorală a candidatului, cât și practic percepția colectivă asupra trecutului. Galeria de personaje este amplă și variată, dominată de figuri ambigue, figuri marcate de secrete și de conflicte. Senatorul John Franklin, aflat în plină ascensiune politică, este cel în jurul căruia se articulează interese divergente și mecanisme obscure de putere. Inspectorul Varg este „contrapunctul” lui John, contrapunctul etic, să spun așa, dar chiar și perspectiva sa ajunge să fie contaminată de ceea ce se întâmplă în jurul său. Deși am putea rămâne cu impresia că unele personaje ar fi putut fi mai bine aprofundate, totul este compensat de „rolul organic” pe care îl au în cadrul mecanismului narativ. Klein mizează pe dinamica acțiunii și pe tensiunea continuă, mai degrabă decât a miza pe introspecția elaborată a personajelor, iar asta servește de minune ritmului alert al romanului. Și cui nu-i place un roman cu ritm alert?!

„– Sunt în Los Angeles și avem de-a face cu răul întruchipat.”

O altă calitate definitorie, cel puțin pentru mine, a acestei cărți a fost economia discursului narativ. Autorul evită orice fel de dilatare a acțiunii, mizând pe capitole scurte, la obiect, care accelerează practic modul în care resimți totul. Probabil e o tehnică scriitoricească specifică, pentru că într-adevăr mai tot timpul are același efect. Suspansul este construit din alternanța constantă dintre perspective și prin distribuția atent dozată a informațiilor relevante pentru situația dată. Chiar și atunci când identitatea „candidatului contrafăcut” devine previzibilă pentru cititorul experimentat, plăcerea lecturii nu se diminuează, pentru că autorul gestionează foarte fain tensiunea și modul în care lucrurile escaladează ulterior. Bineînțeles, în orice carte care speculează anumite subiecte istorice există riscul ca dimensiunea conspiraționistă să fie percepută (1) drept excesivă sau (2) improbabilă. Însă, pentru mine, tocmai asta a fost „sursa” fascinației. Falsul candidat mi s-a părut un debut chiar remarcabil prin ambiția narativă și prin capacitatea de a menține acolo tensiunea. O lectură intensă, care funcționează ca un mecanism foarte bine calibrat, în care fiecare element – de la jaf la conspirație politică – fundamentează un univers ficțional coerent și captivant. Un thriller sofisticat, în care ritmul alert dictează experiența lecturii. Am și celelalte două volume din serie și, sincer vă spun, abia aștept să ajung la ele!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Brian Klein, Falsul candidat (Trilogia Reichului, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Casa neagră (Trilogia Lewis, #1), de Peter May - Recenzie (Crime CLub)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2026

Traducere: Loredana Frățilă-Cristescu

Peter May s-a născut și a crescut în Scoția. La 21 de ani i-a fost decernat un premiu pentru jurnalism, iar la 26 și-a publicat primul roman. În 2021 a primit Library Award din partea Crime Writers’ Association, dar a câștigat premii literare și în Franța, în Statele Unite (Premiul Barry pentru romanul de față).

🏠︎O CRIMĂ. UN SECRET. O CAPCANĂ.🏠︎

„O CRIMĂ. Pe Insula Lewis din Scoția, un tărâm de o frumusețe aspră și cu locuitori adepți ai unei credințe adânc înrădăcinate, are loc o crimă violentă. Inspectorul Fin Macleod e trimis de la Edinburgh să ancheteze cazul. Pentru Macleod, care s-a născut el însuși pe Insula Lewis, investigația reprezintă o călătorie acasă, dar și în trecut. UN SECRET. Ceva stă la pândă în comunitatea strânsă de pe insulă. Ceva sinistru. O CAPCANĂ. În timpul cercetărilor, Fin scoate la iveală adevăruri urâte, iar în scurtă vreme inspectorul ajunge din postura de vânător în cea de pradă.”

„Problema cu răzbunarea din gelozie e că, deși s-ar putea să-l rănești pe celălalt, nu te ajută cu nimic ca să reduci efectul suferinței pe care o simți tu însuți. Așadar, toată lumea sfârșește nefericită. Desigur, odată ce ai adoptat o anumită atitudine, e greu să o mai schimbi și să ieși cu fața curată. Nu mai fusesem nicicând atât de nefericit ca în cele două zile care au urmat și nicicând mai hotărât să rămân așa.”

Casa neagră, volumul care deschide trilogia Lewis, mi-a plăcut la nebunie. Mi-era dor să citesc o carte cu o atmosferă așa densă & apăsătoare, în care crima, ca atare, devine de fapt pretextul pentru „fluxul memoriei”, când lumina este aruncată asupra trecutului, vinovăției, minciunilor, asupra destructurării a ceea ce credem. Un thriller tulburător care propune o incursiune într-un spațiu emoțional închis (potențat de geografia, la rândul ei, „închisă” a cărții), unde trecutul refuză să rămână îngropat și își întinde firele până în prezentul personajelor. Detectivul Fin Macleod, personajul principal, este trimis din Edinburgh pe Insula Lewis să ancheteze un caz (o crimă?) brutal care seamănă izbitor cu un alt caz la care lucrase deja. Victima, Angel Macritchie (ce ironic nume, de altfel, dat fiind că Angel fusese un om detestat, temut, marcat de violență și abuzuri), avea toate motivele să fie urât de către cei de pe insulină. Pentru Fin, misiunea capătă, în acest punct, o valență extrem de personală – practic, se reîntoarce forțat într-un loc din care a vrut întotdeauna să scape: copilăria lui dificilă, statutul de orfan, anii de școală, prieteniile și dușmăniile și trădările. În paralel, viața lui personală se află, deja, în ruină, după moartea fiului său, iar relația cu soția sa, Mona, încet & sigur se destramă sub greutatea acestei tragedii.

„(...) Iar venise. Bărbatul acela imposibil de înalt, cu vindiac cu glugă și păr slinos care-i atârna peste urechi. Stătea în ușă, la fel ca înainte, cu capul plecat să nu se izbească de tavan și cu mâinile mari atârnându-i pe lângă corp. De data asta i se mișcau buzele, de parcă ar fi încercat să zică ceva. Fin își încordă auzul, dar bărbatului nu-i ieșiră vorbe din gură, ci doar un miros urât de tutun stătut dintr-o răsuflare a cărei duhoare părea să umple încăperea.”

Insula Lewis este o parte importantă a cărții, este un personaj în sine, o entitate care pulsează de viață, care păstrează totul – fiecare greșeală, fiecare rușine, fiecare trecut întunecat. Într-o comunitate relativ restrânsă, memoria colectivă capătă valențele unei arhive neiertătoare, care încet și sigur va scoate la iveală tot ce trebuie să iasă la iveală, tot ce clocotește sub un capac închis ermetic. Ca în majoritatea thriller-elor, capitolele alternează între trecut și prezent – prezentul anchetei și trecutul lui Fin, din copilărie. Această alternanță construiește, de fapt, sensul crimei și întâmplărilor. Pe măsură ce Fin adună indicii, el sapă în propriile-i amintiri, în propriul trecut: adolescența marcată de violență și presiune socială, relația intensă și complicată cu Marsaili, fata care l-a iubit necondiționat, prietenia cu Artair, cel care ajunge să se căsătorească cu Marsaili. Legătura emoțională dintre Fin și Marsaili, de fapt modul în care aceasta a evolua, a fost foarte fain de urmărit – de la inocență și dorință, apoi la distrugere și toxicitate, într-un mod d-u-r-e-r-o-s de credibil. Fin își recunoaște greșelile, dar această conștientizare nu-i oferă, sub nicio formă, capacitatea de a se ierta... sau de a fi iertat de către ceilalți.

„– Indiferent care ți-e cea mai neagră frică, Fin, indiferent care ți-e cea mai mare slăbiciune, cu ele trebuie să dai piept. Trebuie să le înfrunți, altfel ai să-ți petreci tot restul vieții plin de regrete că n-ai făcut-o.”

Fin Macleod este protagonistul imperfect, „eroul” de care te atașezi rapid, dar uneori devine frustrant și, poate chiar prin asta, profund uman. A rănit oameni, a fugit de responsabilități, dar ajungi să îi înțelegi fragilitatea și motivele. Durerea pierderii fiului său și sentimentul ăla cronic de „am eșuat” pare că îl definesc. Apoi o avem pe Marsaili, poate cea mai puternică prezență feminină din romanul Casa neagră. Loialitatea ei, dar și suferința acumulată, o transformă într-un personaj puternic pe care ar fi greșit să-l reduci la titulatura de „iubirea-pierdută-a-lui-Fin”. De altfel, ea reprezintă ceea ce fin ar fi putut avea, dar și ceea ce Fin a distrus și nu mai poate avea. Angel Macritchie este victima care devine aproape simbolică. Trecutul său violent și îndoielnic te face să ai sentimente amestecate privitor la ce a pățit acesta. Mai ales dată fiind cruzimea modului în care și-a găsit sfârșitul, încerci să îți dai seama cum a putut lua naștere un act de o asemenea brutalitate, mai ales într-o comunitate aparent izolată.

„În acea zi mi-am dat seama pentru întâia oară că viața mi se schimbase inevitabil, pentru totdeauna.”

Pe Insula Lewis, viața este dominată de tradiții și de un fel de religiozitate rigidă, de inspirație calvinistă, care nu pare să încurajeze libertatea personală. Pentru un tânăr ambițios precum Fin, însăși această „dinamică” a vieții de pe Insula Lewis îi pune bețe în roate. Ritualul guga, iarăși, mi s-a părut a fi o tradiție de o brutalitate aparte – în fiecare an, un grup de bărbați sacrifică pui de guga, iar episodul în sine mi s-a părut de-a dreptul brutal – mirosul, zgomotul, haosul păsărilor, pericolul constant al mediului ostil, violența parcă ritualizată. Această tradiție reflectă însăși esența oamenilor, într-un fel – atașamentul față de obiceiuri, chiar și atunci când acestea implică cruzime. Ancheta în sine are un ritm lent, n-am să mint, dar tensiunea se acumulează treptat și chiar funcționează, mai ales că Peter May scrie foarte fain, cu momente de reflexie care, părerea mea, se potrivesc de minune într-un thriller. Romanul abordează niște teme importante – vinovăția (personală și colectivă), memoria (mai mult ca o povară, precum ceva care cântărește enorm), identitatea, răzbunarea. Fin se confruntă cu propriile eșecuri, cu alegeri care au rănit oameni și, bineînțeles, cu imposibilitatea de a rescrie trecutul, toate acestea în timp ce încearcă să rezolve o crimă bizară. Da, chiar mi-a plăcut și l-am citit destul de rapid, gândindu-mă că de ceva timp n-am mai citit un thriller care a reușit să mă țină angajat în lectură așa cum a reușit cartea de față s-o facă. Vi-l recomand cu mare drag!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Peter May, Casa neagră (Trilogia Lewis, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!