luni, 30 ianuarie 2023

Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, de Benjamin Stevenson - Recenzie (Crime Club, #2)

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 480
Anul apariției: 2022
Traducere: Mihaela Apetrei

Benjamin Stevenson este comediant australian de stand-up și autor premiat. Primul său roman, Greenlight, a fost nominalizat la Premiul Ned Kelly pentru cel mai bun debut, categoria Roman polițist, și a fost publicat în SUA și Marea Britanie. Al doilea roman, Either Side of Midnight, a fost nominalizat la Premiul International Thriller Writers pentru Cel mai original volum broșat. Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, cel de-al treilea roman al său, a devenit bestseller, iar drepturile de traducere au fost vândute în 24 de țări și urmează să fie adaptat pentru televiziune, într-o miniserie HBO. De la Melbourne International Comedy Festival și până la Edinburgh Fringe Festival, show-rile lui live sunt sold-out și a apărut în emisiuni la ABCTV, Channel 10 și The Comedy Channel.
„- Uită-te și tu cum te-au tratat. Și încă mai crezi că le ești lor dator? Într-o bună zi o să-ți dai seama că familia nu înseamnă cei al căror sânge îți trece prin vene, ci cei pentru care ai vărsa sângele acela”.
Toți sunt suspecți. Dar care e criminalul? În curând o miniserie HBO! Mă îngrozea reuniunea familiei Cunningham încă dinainte de prima crimă. Dinainte să ne înzăpezim în stațiunea montană. Ideea e că în familia Cunningham nu ne prea înțelegem între noi. N-avem decât un singur lucru în comun: toți am ucis pe câte cineva. Fratele meu, sora mea vitregă, soția mea, tata, mama, cumnata mea, unchiul meu, tatăl meu vitreg, mătușa mea. Chiar și eu. Când e găsit în zăpadă primul cadavru, e clar că doar un Cunningham ar fi putut comite crima - și eu trebuie să dovedesc. În familia mea sunt mulți criminali. Dar un singur ucigaș.
„Eu eram motivul pentru care lucrurile se petrecuseră așa cum se petrecuseră. O puteți numi rușinea de a depune mărturie împotriva rudelor de sânge, în primul rând, excluderea emoțională de către propria mamă sau vinovăția provocată de îndoctrinata mea loialitate Cunningham, dar conștiința mea n-a mai putut să gestioneze situația”.
Oricum aș lua-o, oricum aș da-o, ajung la aceeași concluzie: aș fi vrut infinit ca această carte să nu se mai termine! Stevenseon și-a câștigat un fan - unul înfocat -, chiar dacă aceasta este singura care scrisă de el pe care am citit-o. Fără niciun dubiu, a reușit să se detașeze extraordinar de mult de alți autori care scriu cărți thriller. Și, de fapt, nici nu știu cât de thriller este această carte, adică știu, dar mi s-a părut atât de autentică, atât de specială & diferită, încât mi-ar fi greu (și probabil aș și greși) s-o încadrez într-un anumit gen, deoarece acest lucru presupune o limitare anume. De altfel, romanul lui Stevenson este mult mai mult decât „un thriller”: nu doar că reușește să reitereze, chiar cu numeroase părți amuzante, viața unui scriitor, or condiția acestuia, dar spune o fascinantă poveste de viață, bineînțeles în împrejurimile unei crime destul de bizare, în care mai toate personajele sunt mai mult sau mai puțin improbabili „criminali”. Iar ideea asta - că fiecare din familia Cunningham (precum și rude anexe) au ucis pe cineva - ei, bine, asta m-a convins de la început și m-a făcut să citesc această carte cu o poftă extrem, extrem de mare. După ce am terminat ultima pagină (am citit și mulțumirile), am citit că autorul „speră” că mi-a plăcut cartea; i-aș spune că am adorat-o, nu că mi-a plăcut, și aș reciti-o oricând cu cel mai mare drag, mai ales acum când știu cum stă treaba!
„Pentru mine părea destul de clar: singurul mod de a reuni familia era să descopăr care dintre ei era criminalul.
Ei bine, cu toții suntem - v-am spus asta deja. Mă refeream la cel mai recent criminal”.
După cum știți, nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiune, mi se pare că nu reprezintă niciun interes - atât pentru mine, cât și pentru eventualii cititori care poate după ce vor citi această recenzie, vor vrea să descopere despre ce vorbesc eu „aicișa”! Pot să vă spun doar că eu mi-s mare fan al cărților thriller, și în ultima vreme nu prea am avut norocul de a da peste cărți care să mă mai surprindă, care să-mi aducă ceva nou - acel ceva care să mă convingă și să mă facă să mă pierd în lectură. Știți ce mi-a plăcut maximum de mult la această carte? Că Stevenson știe că acest lucru se-ntâmplă deseori printre cei care scriu cărți thriller - nimeni nu prea mai vine cu ceva nou, cu toții abordează clișee & intrigi răsuflate, că, na, aceasta este condiția. Și se folosește de toate aceste aspecte - adresându-se la per tu cititorului - pentru a-l convinge și a-i stârni un sentiment de prietenie, o apropiere extrem de caldă, armonioasă. În scrierea cărții acesteia, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, autorul ține cont de „cele zece porunci ale ficțiunii detectiviste” (Ronald Knox, 1929), și chiar încearcă pe cât este posibil să le respecte în romanul său. Îi iese? O, și încă cum! Iar faptul că încearcă să rămână fidel acestui pattern face ca romanul să fie mult diferit față de majoritatea pe care le-am citit până acum. Și îi dă o notă mult, mult mai specială, astfel încât să-i ofere cititorului o doză bună de thriller de înaltă calitate!
„Am avut mereu convingerea că într-un roman cu enigme sunt mai multe indicii decât doar cele care se află pe pagină. Până la urmă, cartea este un obiect fizic care poată trăda câteva secrete pe care autorul nu intenționa să le dezvăluie: plasarea spațiilor dintre secțiuni; paginile albe; titlurile de capitol. Chiar și un citat de pe copertă sugerând existența unei răsturnări de situație poate distruge răsturnarea aceasta fie și numai prin semnalarea faptului că există, în ciuda faptului că altminteri era bine concepută. Într-un roman detectivist ca acesta, există indicii în fiecare cuvânt - la dracu', ba chiar în fiecare semn de punctuație”.
Lectura merge atât de rapid încât pare să curgă de la sine. Avem multe personaje, fiecare ascunzând câte ceva ce se dovedește a fi definitoriu pentru intriga cărții. Morți suspecte, secrete, conflicte în interiorul unei familii și-așa greu încercate (dar, până la urmă, chiar ei s-au adus în această situație, deci nu este loc de păreri de rău & empatie), certuri - toate învăluite într-o voce romanistă autentică, care reușește foarte bine să-l apropie pe cititor de acțiunea cărții. De ideea ei! Scenele amuzante sunt armonios intercalate cu cele de tensiune maximă, replicile delicioase, dialogurile convingătoare și personajele alcătuite din lumini și umbre - fiecare, credeți-mă, absolut fiecare personaj este „vinovat” de ceva. Acum, aici, la întâlnirea aceasta, se vor fi dat cărțile pe față și la sfârșitul ei nimeni nu va mai fi la fel. Poate recunoașteți contextul și circumstanțele - sunt arhifolosite în cărțile thriller. Dar Stevenson a adus ceva special, a pus suflet & inimă în cartea aceasta, astfel încât rezultatul a fost cel scontat: un thriller de-a dreptul genial, pe care l-am citit cu sufletul la gură și, sincer să fiu, nu mă așteptam să îmi placă chiar atât de mult. Dar, unanim - eu cu vocile din capul meu -, am căzut de acord că este un roman care merită citit & merită iubit & merită mai multă atenție din partea cititorilor - fie ei sau nu iubitori ai genului thriller. Pentru că e cu totul altceva față de ce am citit până acum!
„Uite care-i treaba, nu suntem o familie de psihopați. Unii dintre noi sunt mai buni, alții mai răi, iar alții pur și simplu n-au avut noroc. Eu din care grup fac parte? Nu mi-am dat seama încă. Bineînțeles, mai există și mica problemă a unui criminal în serie pe nume Limbă Neagră, amestecat în toate astea, și suma de 267.000 de dolari, bani peșin, dar o să ajungem noi și la asta. Știu că acum te întrebi probabil altceva. Am spus toți. Și am promis că nu vor fi șmecherii”.
Rapid, tensionat, amuzant, ironic, sarcastic, incisiv, emoționant, profund, dureros, dinamic, plin de întorsături de situație & neașteptat - Toți cei din familia mea au ucis pe cineva pare să le aibă pe toate, dar dozate într-un mod atât de armonios încât ai vrea ca lectura să nu se mai termine (nu degeaba am citit și mulțumirile, și s-ar putea ca un prieten, dacă citește această recenzie, să râdă de mine spunând că „până și mulțumirile m-au făcut să apreciez și mai mult cartea”). Și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de acest autor, chiar am speranța că se vor traduce și la noi. Până atunci, nu pot decât să vă recomand cu toată încrederea acest roman genial, care te va surprinde la fiecare capitol. Vocea naratorului este cea care reușește să te convingă de la primele pagini, transformându-te într-o parte integrantă a acțiunii. Adresa directă („tu, cititorule!”) m-a făcut să trăiesc și mai mult ce se întâmplă în această familie dezaxată, în această familie plină de răni & dorințe, plină de conflicte & lovituri! Ah, cât de bine a fost construit totul și cât de frumos a decurs totul de la sine. Aș da foarte multe să îl pot citi din nou fără a ști cum stă treaba, astfel încât să mă bucur de tot misterul, de toată atmosfera, de personajele bine construite și de o intrigă pe care s-a plămădit o acțiune complexă și o poveste frumos scrisă, cum numai un autor talentat ar putea-o face!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Benjamin Stevenson, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

sâmbătă, 21 ianuarie 2023

Titluri noi de la Editura RAO

Întâlnire cu Regina. Marilyn Monroe și Elisabeta a II‑a a Angliei, de Michelle Morgan

Categorie: Nonficţiune adulţi 
Domeniu: Biografie 
Număr de pagini: 304 
ISBN: 978‑606‑006‑802‑0

În urmă cu aproape 70 de ani, americanii – printre ei și sex-simbolul Marilyn Monroe – erau fascinați de familia regală britanică, iar ecourile acelei fascinații se resimt încă și azi. Regina Elisabeta a II‑a și Marilyn Monroe: două personalități puternice, adulate și uneori controversate, însă aflate mereu în atenția publicului. Ideea că drumurile lor s‑ar putea intersecta ar fi părut oricui iluzorie, însă Marilyn și‑a dorit‑o cu ardoare și, atunci când Marilyn își dorea ceva, Marilyn obținea. Prilejul i s‑a ivit în vara anului 1956, când actrița și soțul ei, dramaturgul Arthur Miller, au petrecut patru luni în Londra pentru turnarea peliculei Prințul și dansatoarea, alături de o altă mare vedetă a filmului și teatrului, Laurence Olivier. Între solicitările platoului de filmare, curiozitatea uneori agresivă a presei și disputele acide cu Laurence Olivier, care inițial s‑a opus oricărei întâlniri între actriță și suverană, Marilyn a știut să‑și urmărească visul cu stăruință. „Regina are o inimă caldă“, a declarat ea după cele câteva minute în care a vorbit cu Elisabeta a II‑a. Ce și‑au spus? Aflați citind cartea. 

Criminalul fără chip, de Lance Hawvermale

Categorie: Ficțiune adulți 
Domeniu: Thriller 
Număr de pagini: 360 
ISBN: 978-606-006-795-5

Personajul principal Gabe suferă de o tulburare neurologică rară despre care nici nu ne gândim că poate exista cu adevărat. El poate vedea, dar nu poate recunoaște fețele oamenilor. Mulțumit să-și câștige existența departe de civilizație, el lucrează ca astronom la un observator din cel mai uscat deșert al Pământului, unde nu a mai plouat de 400 de ani, deșertul Atacama din Chile. Dar când este martorul unei crime pe care nu o poate împiedica sau explica, Gabe se trezește implicat într-o investigație cu consecințe dezastruoase. Pentru a descoperi adevărul înainte de a fi arestat pentru crime pe care nu le-a comis, Gabe trebuie să-și pună încrederea în trei străini: un tânăr călător, un romancier și o femeie atrăgătoare. Acestea sunt ingredientele unui roman deosebit, cu personaje captivante și un final imprevizibil care invită cititorul la o lectură pe nerăsuflate.

Piatră, hârtie, foarfecă, de Alice Feeney - Recenzie (Crime Club, #1)

Editura: Storia Books
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 314
Anul apariției: 2022
Traducere: Roxana Brînceanu

Alice Feeney a fost jurnalistă BBC timp de cincisprezece ani, iar acum locuiește în Devon cu familia ei. Romanele sale au fost vândute în milioane de exemplare și traduse în peste 35 de limbi. Piatră, hârtie, foarfecă urmează să fie adaptat într-o miniserie Netflix de către producătorul serialului de succes The Crown. O puteți urmări pe Alice pe Instagram și Twitter (@alicewriterland), iar dacă vreți să aflați mai multe despre viitoarele ei proiecte, va recomandăm să-i citiți blogul: www.alicefeeney.com.

Ai încredere în persoana cu care te-ai căsătorit? Crezi că o cunoști? Mai gândește-te… Lucrurile merg prost între doamna și domnul Wright de multă vreme. Când Adam și Amelia câștigă un weekend în Scoția, călătoria pare să fie exact ocazia de care au nevoie pentru a-și rezolva problemele. Scenaristul Adam Wright, care recunoaște singur că este obsedat de muncă, a avut toată viața prosopagnozie, o boală rară care-l împiedică să distingă fețele celor din jur. Nu-și poate recunoaște prietenii sau membrii familiei, nici măcar propria soție. La fiecare aniversare, soții fac schimb de cadouri tradiționale — din hârtie, bumbac, lut, tinichea — și în fiecare an, soția lui Adam îi scrie o scrisoare pe care nu-l lasă niciodată să o citească. Până acum. Amândoi știu că acest weekend le va salva sau le va distruge căsnicia. Unul dintre ei minte și cineva nu vrea ca Adam și Amelia să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.
„Soția mea pune ceva la cale. Sunt convins. Numai că nu știu ce. 
Și nu trec printr-o criză a vârstei de mijloc.
De asta mă tot acuză ea în ultima vreme.”
Se dă scenariul unui thriller care pare că aduce nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă: doi soți (nu prea se înțeleg, dar decid să rămână împreună aproape zece ani, și totuși pare că așa, în felul lor, se iubesc), o situație ciudată prin care ajung să petreacă un weekend în ceva biserică care unuia dintre ei nu îi este atât de necunoscută pe cât s-ar crede (așadar, cadru restrâns al acțiunii), peste care se mai adaugă și zăpadă (deci imposibilitatea de a pleca de acolo), iar apoi mai apare cineva, se-ntâmplă lucruri bizare și, în cele din urmă, ies la iveală secrete care mai bine ar fi rămas secrete. Iar toate acestea se derulează pe fundalul unei atmosfere atât de tensionate și întunecate încât de-o poți tăia cu cuțitul. Pentru mine, Piatră, hârtie, foarfecă nu a fost un roman care să mă surprindă neapărat prin faptul că e alert și, după cum mulți susțin, cu potențialul de a-ți crea stări de teamă și de a te speria - horror, la o adică, ci a fost un roman care mi-a plăcut în primul rând din prisma întorsăturilor de situație (cum, de altfel, un thriller bun ar trebui să o facă). La sfârșitul cărții, am tras linia-liniilor și m-am gândit puțin: mi-a plăcut îndeajuns de mult încât să-i dau 5 steluțe? Da, chiar mi-a plăcut, în primul rând pentru că s-au întâmplat câteva lucruri la care pe bune că nu m-aș fi așteptat, și-mi place atunci când un thriller reușește să-mi lase această impresie: înseamnă că și-a îndeplinit „menirea”!
„Bănuiesc că toată lumea ajunge la o vârstă când începe să pună sub semnul întrebării ceea ce a realizat în viață. Dacă alegerile făcute au fost cele potrivite. Însă cred, de asemenea că ceea ce fac eu - spun povești - este important. Poveștile ne învață despre trecut, ne îmbogățesc prezentul și pot prezice viitorul. Și atunci spun așa: cuvintele pe care le-am scris sunt tot ceea ce va rămâne în urma mea când nu voi mai fi.”
Romanul lui Alice Feeney chiar este extrem de bine cotat pe Goodreads, iar rating-ul chiar e justificat. Nu știu neapărat dacă este o carte originală - dar, să fim serioși, câte cărți aparținând acestui gen mai reușesc „să fie originale”, dat fiind faptul că mai toți autorii (cu mici excepții dorite) abordează cam aceleași subiecte, aceleași teme & intrigi, dintr-o perspectivă non nova sed nove (nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă) -, pe cât este o carte bine gândită, a cărei structură creează premisele unui fascinant punct culminant. Și, recunosc, în momentul în care am descoperit care-i treaba cu anumite capitole, chiar mi s-au dat peste cap foarte multe lucruri. Feeney a gândit-o bine pe asta, și a mai gândit bine și SFÂRȘITUL absolut saaaaaaaay what al romanului ei. După cum bine știți, nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiune, despre ce se-ntâmplă și tralalalala. Nu are sens, de altfel, fiindcă vreau doar să reiterez cum am simțit eu această lectură și de ce aș recomanda-o (iar dacă este cazul, de ce NU aș recomanda-o - nu se pune problema în cadrul acestei recenzii, pentru că aș recomanda romanul lui Feeney oricui este pasionat - sau nu - de acest gen literar). Chiar este o carte pe care aș recomanda-o oricui vrea să aibă parte de o lectură tensionată, dinamică, sincopată pe alocuri din cauza unor lucruri care deși par să nu își aibă locul, se dovedesc definitorii abia spre sfârșitul lecturii!
„Amintirile își schimbă forma, iar visele nu sunt legate de adevăr, de aceea eu scriu tot ceea ce alege el să-și amintească. Vreau să-l vindec. Și vreau ca el să mă iubească pentru asta. Dar nu tot ceea ce se strică poate fi reparat.”
Pe de altă parte, mi-au plăcut extraordinar de mult personajele. Fiecare părea să păstreze greutatea anumitor alegeri, anumitor întâmplări și secrete. Inteligența disimulativă de care au dat dovadă nu știu dacă ar trebui lăudată, pe cât ar trebui condamnată. Dar, na, nu asta face ca un thriller să fie și mai interesant? Faptul că personajele interpretează roluri, se-ascund după degete, „încearcă să se scoată”? Dar, uite, apare „factorul declanșator” (în cazul de față acesta este cauzat de un anumit personaj care, surprinzător sau nu, se regăsește exact în locul în care cei doi soți își petrec weekend-ul), care urmează să dea peste cap toată aparenta „fericire & siguranță & liniște” a fericitului cuplu. De fapt, cred că acest lucru oricum era inevitabil, din moment ce pare că încă de la început sunt construite premisele unui ulterior dezastru - locul, spațiul, tensiunea, acele „bube supurânde” din relația lor care stau să explodeze și să împroaște boală în stânga și în dreapta. Te-aștepți, oricum, ca lucrurile să nu se termine cu bine, iar acest lucru îți este reiterat la sfârșitul cărții - pe bune, lucrurile chiar nu au cum să urmeze un scenariu fericit când, de fapt, adevărurile & secretele se dovedesc a fi atât de bolnave. Nu știu cine și-a meritat soarta și cine nu, dar știu că mă așteptam la acest lucru (evident, nu în această formă pe care Feeney a dat-o „concluziei”). Locco Feeney, locco! Să nu mai faci așa data viitoare; fii și tu mai cu suflet, zău așa!
„Ți-am dat cheia de fier pentru că vreau să-ți spun adevărul despre tot. Întregul adevăr. În acest moment, suntem extrem de fericiți și nu mai vreau să existe secrete între noi. Însă, când tu ai despachetat-o și ai ținut în mână cheia tuturor lucrurilor, ceva nu a părut să fie în regulă. De ce să ne ruinăm prezentul sau să punem în pericol viitorul din cauza trecutului meu? Mai bine să mai trăim puțin în această versiune fericită a noastră.”
Piatră, hârtie, foarfecă s-a dovedit a fi o lectură surprinzătoare, destul de faină, antrenantă, care s-a jucat cu mintea mea în cele din urmă. Știu că am văzut-o de foarte mult timp pe Goodreads, și de atunci mi-a atras atenția. Mă bucur enorm că prietenii de la Editura Storia Books au tradus-o, și abia aștept să apară și alte cărți ale autoarei. Prima a avut succes pentru mine, mai ales că sunt mare fan al genului thriller și, cel puțin în ultima perioadă, foarte puține alte cărți au reușit să mă surprindă plăcut, fiindcă am impresia (de vreun an încoace) că am ajuns să le citesc pe toate - în momentul de față, doar forma poveștilor variază, nicidecum subiectul, intriga și, deseori, chiar concluzia. A fost cazul și cărții de față, așa cum am și menționat, însă modul în care Alice Feeney a împachetat-o, modul în care a livrat-o mi s-a părut a fi special, interesant: pe mine, unul, nu m-a plictisit deloc, iar acțiunea chiar a avut ce-i trebuie, personajele, vorba unei prietene, „s-au adunat un grup de nebuni într-un loc nebun”, au fost exact ce trebuie să fie. În cele din urmă, este o carte pe care o recomand cu încredere și pentru care aș putea paria că are să vă surprindă și să vă poarte într-o aventură literară „thrillicistă” adevărată. Dacă sunteți fani ai acestui gen, vă plac cărțile dinamice, pline de întorsături de situație și cu acțiune complexă, atunci chiar ar trebui să-i dați o șansă, fiindcă într-adevăr merită!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Alice Feeney, Piatră, hârtie, foarfecă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

miercuri, 14 decembrie 2022

Un nou volum din Roata Timpului - Furtuna se apropie (Editura RAO)

Furtuna se apropie - cartea a douăsprezecea din Roata Timpului (Robert Jordan, Brandon Sanderson) 

Început de Robert Jordan și continuat, după moartea acestuia, de Brandon Sanderson, volumul oferă cititorilor un nou episod din drumul către Tarmon, Gai’don, Ultima Bătălie. Aceasta se apropie cu repeziciune, iar semnele vremii întăresc senzația de tensiune. Vântul mătură portul, unde hamalii trândavi îi privesc pe lucrători cum sparg pietre, una câte una, aruncând în aer nori mici de praf alb-cenușiu care plutesc pe apă. Cei care au prea multă minte – sau, poate, prea puțină – spun în șoaptă că astfel de semne sunt de rău augur. Evenimentele se precipită, trădările ies la iveală, luptele pentru putere se întețesc, iar pericolele conduc la noi alianțe. O poveste care continuă să-i fascineze pe cititori.

Primele cărți din Roata Timpului au fost deja ecranizate într-un serial de succes Amazon Prime Video. Va urma o nouă serie în 2023, beneficiind de resurse financiare, tehnice și de distribuție excepționale


luni, 28 noiembrie 2022

Chemarea Omului Flămând, de Kyle Perry - Recenzie

Colecția: Black Spot
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 502
Anul apariției: 2022
Traducere: Irina Moisoiu

Kyle Perry este consilier și asistent social pentru probleme de tineret. A lucrat în licee, adăposturi și instituții pentru dezintoxicare. Mama lui Kyle a crescut la poalele Great Western Tiers, în inima Tasmaniei, unde bunicul său era chemat pentru salvări în munți. Kyle însuși s a pierdut în munții Tasmaniei de două ori și o dată a folosit pagini rupte dintr un jurnal pentru a și găsi drumul înapoi. A văzut lucruri ciudate în tufișuri, care sfidează explicațiile și despre care crede că este cel mai bine să nu se vorbească. Kyle își împarte timpul între micul său oraș natal din nord vestul Tasmaniei și Hobart. Chemarea Omului Flămând (Editura Lebăda Neagră, colecția Black Spot, 2022, traducere de către Irina Moisoiu) este romanul său de debut.
„- Omul Flămând este înalt, ciudat de înalt, spuse Madison, ignorându-l pe Jack. (...) Poartă o pălărie de om al tufișurilor, iar fața lui este lungă și de un alb fantomatic. Se ascunde în tufiș lângă tine și, dacă îl asculți cu atenție, îl poți auzi potrivindu-și pașii cu ritmul tău. Dacă strigi, el nu va răspunde, dar îi vei auzi respirația. Dacă ai contact vizual cu el...”
La capătul lumii e o insulă, un ținut sălbatic și aspru, unde se spune că nu doar tigrii dau târcoale. Când un grup de adolescente dispare în sălbăticia izolată a Tasmaniei, locuitorii din Limestone Creek intră imediat în alertă. Cu trei decenii în urmă, alte cinci fete au dispărut în zona falezelor periculoase. Legenda „Omului Flămând” continuă să-i bântuie pe localnici. Detectivul Con Badenhorst știe mult prea bine că, în orășelul cu polițiști corupt și politici mărunte, toată lumea ascunde câte ceva. 
„- (...) Și, odată... au găsit resturile unei femei, pe care el o mâncase până la oase, și pantofii ei, cu șireturile legate frumos.”
Înainte de „a mă înhăma” la acest thriller, trebuie să recunosc că am fost puțin sceptic - atât de multe pagini nu sunau prea bine pentru mine, cel puțin nu acum, în această perioadă, când sunt full de pregătiri pentru examene și altele prioritare. Dar mi-am zis, hai, trebuie să o fac și pe asta (recunosc că am citit cartea acum doar pentru că a trebuit - impropriu spus „trebuit” - să o recenzez în cadrul blog tour-ului organizat cu colegii de breaslă, mai ales că am la ultimele nu am participat)! Și, my God, trebuie să vă spun că nu mă așteptam să-mi placă atât de mult, și să o citesc atât de rapid. Am început-o chiar ieri și am terminat-o undeva pe dimineață, când mai aveam doar câteva pagini. Mi s-a părut totul extrem de intens, tulburător, și pe alocuri chiar înfiorător (mai ales că am citit-o până târziu, seara). Cred că Kyle Perry a făcut o treabă foarte bună în crearea atmosferei, reușind să transpună cititorul în poveste, cu toate cadrele pădurii, stâncile, micile drumuri, stufărișurile, vremea schimbătoare, păsările și mamiferele, plantelor și florilor. Totul bine dozat, chiar dacă pe alocuri puțin plictisitor - a fost o carte care, în cele din urmă, mi-a satisfăcut toate așteptările în materie de cărți thriller.
Bine. Concentrează-te, Cornelius! Care sunt punctele interesante despre acest caz? Jasmine este fiica unui posibil traficant de droguri. Jasmine s-a luptat cu Madison și avea o buză tăiată. Cierra și Madison sunt gemene: este important? Madison are un canal de YouTube și se despărțise de restul grupului înainte ca acestea să dispară. Mâine, va trebuie să-mi fac timp să vorbesc cu ea. Și Georgia a văzut un om-urs...?
Totul începe când un grup de fete se pierde în munți. De-acolo, haosul începe să-și facă simțită prezența în întreaga comunitate. Însă acest haos este potențat extraordinar de faptul că personajele - care sunt într-o distribuție considerabilă - sunt de-a dreptul instabile: corupte, dezechilibrate, cu probleme emoționale, fără toate țiglele pe casă, cu comportamente violente, personaje cu moravuri și personaje dependente de substanțe ilicite. Droguri, rivalități, tâlhării, crime, abuz, sinucideri, hărțuire șantaj, relații sexuale care depășesc standardele etice, minciuni (o, da, muuuulte minciuni), înșelăciune și lăcomie. A, da, tuturor acestora adaugați-le o legendă înfricoșătoare o brută imensă care, în trecut, ar mai fi făcut victime. Super, nu? Și mai adăugați și premisa faptului că citiți această carte seara!!! Nesiguranță, mister, melodramatism și răsturnări de situație. Revelații neașteptate de-a lungul cărții și, pe măsură ce înaintezi în lectură, îți dai seama că se-ntâmplă din ce în ce mai multe lucruri. Pe parcursul întregii povești, am fost încercat de un sentiment de angoasă, de frică și groază, iar asta m-a ținut în suspans până în pragul în care am și uitat cât e ceasul, că trebuie să dorm fiindcă alarma îmi sună pe la ora 05:30. În fine, tot ce speram era să pot să adorm după această lectură.
„Țipă. Figura era înaltă și întunecată ca uleiul, cu un cap mult, mult prea mare pentru corpul său. Teroarea o inundă. Persoana nu avea față.
O persoană la fel de mare ca un urs...”
Așadar, o poveste foarte dinamică, după părerea mea (OK, au fost unele chestii care au părut de umplutură, dar nici nu mi-a mai păsat, le-am citit deși la fel de bine aș fi putut sări peste ele), iar acțiunea a fost bine conturată și dusă într-o direcție sănătoasă (de altfel, „justificarea finală” chiar m-a convins, fiindcă am o deosebită problemă cu acele cărți care nu reușesc să mă convingă), a fost și incitantă și chiar m-a ținut acolo. Dacă aș încerca să caut defecte ale cărții, nu știu dacă aș putea numi unul așa, fără să mă gândesc prea mult. Prin urmare, nu găsesc, dar nici nu pot să spun că este una dintre cele mai bune cărți de acest gen citite vreodată. Oricum, după multe rateuri din ultima vreme, chiar a fost o carte care a reușit s-aducă soarele pe strada întunecată a ficțiunii thriller. În permanență am vrut să aflu ce s-a întâmplat cu cele patru adolescente dispărute în sălbăticia înfricoșătoare, întunecată și înșelătoare, după ce profesoara lor a fost găsită rănită, sângerând și cu o lovitură la cap. Nu poate descrie ce s-a întâmplat și încotro s-au îndreptat fetele, fiindcă nu-și amintește. Iar când aflăm că, cu treizeci de ani în urmă, șase fete au dispărut în aceeași pădure, în circumstanțe asemănătoare, povestea capătă un iz mult mai profund - legenda Omului Flămând care cutreieră zona și mușină în căutare de „oase tinere”. Brrr!
„Vântului nu-i pasă. Muntelui nu-i pasă.”
Partea și mai interesantă este că, pe măsură ce înaintezi în lectură, afli mai multe despre acel grup al unor așa-zise prietene. Mai ales că în excursie se afla și o tipă, vedetă pe social media, a cărei popularitate se datora în special faptului că spunea povești despre fantome, portaluri, apariții și alte chestii de acest gen, și despre Omul Flămând. Momentul oportun pentru a mai face niște views, urmăritori și fani, nu? Dar, totuși, cât de departe să mergi pentru această faimă în online? Un personaj foarte fain e Con Badenhorst, venit din Sydney, care este considerat erou datorită faptului că a reușit să rezolve cazul unor tinere femei ucise de un criminal în serie. Ah, normal, nici el nu-i tocmai cel mai întreg la minte - nu prea are încredere în el și suferă de sindromul de stres post-traumatic. Deși a reușit să îl aducă pe criminal în fața justiției, se învinovățește de faptul că nu a reușit să salveze la timp victimele. În anchetă i se alătură partenera sa - o polițistă bizară, ambițioasă, care vrea neapărat să rezolve acest caz pentru a se bucura de o eventuală promovare. Wellchiquita, doar nu crezi că o să îți fie așa ușor, nu? Iar la capătul tuturor, unul dintre personajele, poate, cele mai interesante a fost Murphy, traficantul de substanțe ilicite, tatăl lui Jasmine, una dintre fetele dispărute. Evident, dacă nu cumva le-a luat Omul Flămând, el este principalul suspect al poliției.

Poate că Omul Flămând este într-adevăr cel mai logic răspuns...

Te-ntrebi ce s-a întâmplat cu fetele care au dispărut, dacă vor mai fi găsite în viață, în ce condiții. Iar pe măsură ce acest lucru NU se întâmplă, începi să crezi că este tot mai puțin probabil ca acest lucru să fie posibil. Într-un cadru întunecat, cu o atmosferă densă, sufocantă, plină de mister, personajele noastre încearcă să caute acul în carul cu fân - și pe măsură ce descoperă profunzimile acestui mister, își dau seama că lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Iar unele răspunsuri nu fac să aducă după sine decât și mai multe întrebări. Chemarea Omului Flămând chiar a fost un thriller fain tare, mi-a plăcut mult și sunt sigur că și pasionaților acestui gen le-ar plăcea. Mi s-a părut a fi o lectură diferită, complexă, cu o intrigă autentică și acțiune complexă, în esență satisfăcătoare pentru mine. Personaje faine, un final neașteptat (pe premisa exact ce trebuie!), într-un roman de debut al unui autor care promite multe și sper ca, pe viitor, să ne ofere și mai multe. Chiar am fost impresionat și mă bucur că s-a dovedit a fi o lectură pe placul meu. Abordând și subiecte sensibile (pe care n-am să le numesc aici), Kyle Perry chiar a reușit să dea cărții și o tentă mult mai profundă - este important, într-o mare măsură, să vorbim despre astfel de lucruri, să le dăm glas. Aici, evident, n-am putut să nu iau în considerare domeniul în care lucrează și faptul că el însuși, aparent, ar fi trăit niște experiențe bizare într-un astfel de cadru în care se desfășoară acțiunea - sălbăticia izolată a Tasmaniei, în care întunericul și groaza fecundă neîncetat.
„În acea noapte, când veniră, coșmarurile fuseră feroce.”
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kyle Perry, Chemarea Omului Flămând, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!