Ceilalți, de Dorota Masłowska - Recenzie

Editura: Casa Cărții de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2024

Traducere: Ioana Diaconu-Mureșan

Dorota Masłowska (n. 1983), una dintre cele mai populare scriitoare poloneze, autoarea mai multor romane care au devenit bestsellere, a unor piese de teatru care se joacă în toată lumea, creatoare de proiecte muzicale (ca Mister D. și DOROTA) și de foiletoane, pentru „Dwutygodnik” și „Tygodnik Powszechny”. Laureată a câtorva premii literare prestigioase, printre care: Premiul „Paszport Polityki” (2002, pentru romanul Albă ca Zăpada și roșu bolșevic), Premiul Literar NIKE (2006, pentru romanul Paw królowej [Păunul reginei]), Premiul Samuel-Bogumił-Linde-Preis (2020). În 2015 a primit Medalia de Merit pentru Cultură Gloria Artis (bronz), iar în 2024, Crucea de Aur de Merit pentru realizările în promovarea culturii poloneze. Cea mai recentă carte a sa e romanul trash suprarealist Magiczna rana [Rana magică], lansat în 2024.

၊၊||၊၊၊||၊ PUTEREA LIMBAJULUI & MINUNATELE SALE FORME ၊၊||၊၊၊||၊

„Ceilalți e, în primul rând, un poem dramatic-performativ despre maladiile urbane ale tranziției estice și despre transformarea relațiilor sociale în curse ale supravegherii morale colective, pentru un finish capitalist-acceptabil. Despre frustrarea care naște ostilitate și ostilitatea care înstrăinează. Dar e, în egală măsură, o explorare dinăuntru a limitelor și potențialului limbajului: mai au Kamil și Iwona vreun control nu doar asupra propriilor vieți, dar măcar asupra posibilităților de a comunica? Sau, cumva, limbajul e cel care-i controlează, care trăiește în ei, independent de ei înșiși, și nu mai poate servi ca mijloc de înțelegere cu ceilalți? Nu a ajuns, cumva, limbajul să izoleze grupuri și clase sociale, cu vocabulare, articulări și sensuri diferite, și să izoleze individul înăuntrul propriei clase sociale, fiindcă el nu mai decât fie agresiune, fie ipocrizie non-comunicativă? Să-l izoleze pe planeta comentariilor de Facebook, TikTok și forumuri, unde nimeni nu comunică, de fapt, cu nimeni?” (Iulia Popovici)

„când tragi o piesă, nu se vede câte rateuri ai băgat, că le-ai lăsat în urmă dându-se jos din pat,

își zice că-n Polonia, hip-hopul e futut în cur – și nu în mod plăcut!”

Ceilalți e... un roman (?!?!) aparte... Un poem... Nici nu știu... Dar știu că mi-a plăcut la nebunie. Genul acela de lectură în care nu ai putea să te adăpostești, pentru că oricând este gata să-ți zboooare acoperișul. Genul ăla de lectură care, cu o veselie crudă și sarcastică, îți ia speranța că literatura ar trebui sau ar putea să îndrepte lumea, să o lustruiască, s-o așeze într-o vitrină spre a-i fi privită perfecțiunea. Îți ia speranța că viața merită pusă într-o vitrină, pentru că la Dorota Masłowska vitrina deja e spartă, iar cioburile sunt chiar limbajul pe care îl folosește pentru a vorbi despre asta – adică un limbaj colțuros, intoxicat cu sloganuri, cu slang-uri, intoxicat cu reclame și toate alea... Frânturi de conversații, ritmuri urbane bizare, nerv colectiv, universal valabil. Efectiv, ai impresia că intri într-un oraș care practic zumzăie fără oprire, non-stop, 24/24, 7/7, și zumzăie nu doar din cauza oamenilor – totul zumzăie, panourile și vitrinele și tramvaiele și scările de bloc și păsările din copaci și oamenii care așteaptă în rândul de la pștă și copiii din cărucioarele care, la rândul lor, zumzăie. E un cor polifonic, uneori hilar, dar cel mai des devastator, mereu hipervigilent la grotescul banalului. Masłowska scrie ca și cum ar compune o piesă muzicală cu un refren care ți se lipește de creier și strofe care te electrizează. 

„De mic copil i-au omorât potențialul,

tăiat cu picsu' roșu de peste tot, mereu câte-un eșec, mereu ceva greșeală.”

Dintr-o „cânteceală” iese un musical întreg: proză, dramă, rap, slogan recitativ, bucată de scenariu de film, replici tăiate brusc pentru că RISCĂ să devină prea frumoase sau prea „intervenționistă”. Cartea de față are cinetica a ceva de cinema: secvențe scurte, intrări și ieșiri rapide, schimbări ale focalizării, apariții din nimic ale unei melodii sau ale unei voci care comentează ca o vrăjitoare shakesperiană coborâtă din tramvai. Convenția se acceptă fără negocieri: într-o clipă se vorbește despre NIMIC, iar apoi NIMICUL începe să cânte. Ceva de-a dreptul absurd, dar de-o absurditate care te vrăjește. În centrul acestui spectacol urban stau câțiva „oameni” pe care îi recunoști cu o jenă aproape fizică. Kamil Janik, treizeci și ceva de ani, cu ambiția de a-și face o carieră în hip-hop și cu o viață care se derulează între tramvaie, improvizații, scuze și micile mari umilințe ale subzistenței. Aneta, întâlnită într-un magazin, prinsă într-o relație fără vlagă, tratată cu o vulgaritate aproape mecanică – ca și cum intimitatea ar fi devenit o tranzacție fără efect. Sandra, sora „enervantă”, acea prezență care în orice familie apasă pe nervul deja inflamat & iritat. Iar în contrapunct, o avem pe Iwona, în apartamentul ei, în anxietățile ei, în „norul” sedativ al pastilei care coboară ca o lumină rece peste mintea-i și o golește de dorințe și chef de viață.  În spatele lor, în spatele tuturor, o mamă care se trezește nefericită în fiecare dimineață tocmai pentru că s-a trezit încă vie – imagine domestică, dar de o tristețe catastrofală. 

„Ghetele de trekking, cu sistem antipressure

și pentru fuste, și pentru bluza cu spatele gol;

Ghetele de trekking comode, corecte,

și de coborât în pivniță, și de mers la mall.”

Ziua lui Kamil e practic fix coborârea în „normalitatea” Varșoviei care nu mai are nimic pitoresc și, tocmai prin acest nimic, devine halucinantă. În tramvai, pasagerii sunt precum un juriu: comentează, fixează cu privirea, disecă totul. Orașul însuși pare să-și exercite dreptul de a-ți interpreta viața, de a-ți cere socoteală. Când Kamil ajunge la Iwona, se schimbă decorul într-o piesă în care nimeni, dar nimeni, nu mai are luxul inocenței. Și, poate, tocmai pe această existență din betoane, centre comerciale și scări murdare de bloc, se așază întrebarea acestui roman – de ce unii „trebuie” să fie buni, iar ceilalți își pot permite răul? Cine distribuie aceste „roluri”? Ce forțe – sociale, economice, istorice, afective – împing oamenii în poziții FOARTE previzibile, până când devine limpede cum se va fi sfârșit povestea lor? Masłowska are ceva profetic în această carte – ne prezintă un prezent care își consumă tragediile cu aceleași gesturi și cu aceeași abordare firească cu care cineva și-ar cumpăra un detergent. În bloc, pereții subțiri separă sexul de moarte, râsul de tusea bolii, scurgerile de apă de prăbușirea unui om. Panorama vieții se înghesuie „una sub alta”, ca într-un dulap prost organizat: tehnologii, 3D, branduri, iar dedesubt aceeași viață mică, aceeași competiție pentru NIMIC, aceeași rușine, aceeași boală, aceeași inerție. În lumea aceasta apar, de fapt, și „ceilalți”: cei care vor confort emoțional, care nu mai suportă negativul, pentru care protestul se traduce în traficși nervi. Sunt „străinii” intimi ai unei societăți în care fiecare vrea să fie de partea bună, fără să riște prea mult. 

„Păi poți să-ți cumperi aerul tău propriu de pe eBy?

Că ard bizonii cauciucuri pentr-o economie de doi bani pe metru cub,

și-n fiecare-oraș din nord, vest, est sau sud:

BIZONII: «Unchiu' arde gunoiu', mobilă de pat – cumnatu'.

Filtrul de particule l-a demontat ieri nepotu'». NEPOTUL: «Clar! Ieși mai ieftin cu totul!

Verișoara arde azbest, văru' – deșeuri medicale»”

MACIEJ: «Li-i frig? N-au decât să-și monteze centrale».”

Ceea ce face aproape incandescentă lectura este registrul stilistic, ceva aproape de neimitat, o combinație de poezie și rigurozitate aproape academică, ceva rafinat și mizerabil în același timp, ceva de ritm de hip-hop și observație sociologică (uneori provocator de șugubeață), de lirism întrerupt fie înainte să devină cosmetic. E un limbaj care îți arată cum sună, de fapt, lumea. Pentru o astfel de carte, calitatea traducerii este definitorie – aceasta ar trebui să funcționeze ca un instrument fooooarte fin acordat – să păstreze acuratețea sensului, dar mai ales să reușească să redea tonusul original al autoarei, acea combinație de nerv urban și poezie. Și asta chiar vreau să subliniez: traducerea este formidabilă. Felicitări, Ioana Diaconu-Mureșan! Nu pot analiza traducerea neapărat într-o cheie academică, nu mă recomandă nimic să fac asta, dar pentru mine chiar a funcționat cum ar fi trebuit să funcționeze. Ceilalți chiar e o carte aparte și cred că ar fi o lectură memorabilă pentru cine. Dorota Masłowska a fost prezentă și la FILIT, ediția din 2025, și tare mă bucur că am putut să iau autograf. Cartea de față te obligă să recunoști ceva: oamenii, orașul, discursul public, micile rușini și micile cruzimi care deja trăiesc în noi. Masłowska doar a dat microfonul personajelor sale și le-a lăsat „să vorbească”: iar din vocile lor, din această Varșovie de neon & beton, a ieșit o piesă memorabilă, o panoramă a secolului XXI spusă pe ritmuri de bloc, cu refrene care nu fac altceva decât, în cele din urmă, să (te) doară.

We Are Always Tender With Our Dead (Burnt Sparrow, #1), de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2025

Eric LaRocca (he/they) is a 3x Bram Stoker Award® finalist, a Shirley Jackson Award nominee, and a 2x Splatterpunk Award winner. He was named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of the strongest and most unique voices in contemporary horror fiction.” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, and At Dark, I Become Loathsome. He currently resides in Boston, Massachusetts, with his partner.

⛧☾༺♰༻☽⛧ BURNT SPARROW SAU ANTICAMERA IADULUI ⛧☾༺♰༻☽⛧

“The lives of those residing in the isolated town of Burnt Sparrow, New Hampshire, are forever altered after three faceless entities arrive on Christmas morning to perform a brutal act of violence—a senseless tragedy that can never be undone. While the townspeople grieve their losses and grapple with the aftermath of the attack, a young teenage boy named Rupert Cromwell is forced to confront the painful realities of his family situation. Once relationships become intertwined and more carnage ensues as a result of the massacre, the town residents quickly learn that true retribution is futile, cruelty is earned, and certain thresholds must never be crossed no matter what. Engrossing, atmospheric, and unsettling, this is a devastating story of a small New England community rocked by an unforgivable act of violence. Writing with visceral intensity and profound eloquence, LaRocca journeys deep into the dark heart of Burnt Sparrow, leaving you chilled to the bone and wanting more.”

“In the agonizing stillness, he tilts his head and wonders if he hears someone, something, whistling. it sounds like a pathetic lament, a mournful dirge for all the thresholds he will never cross again. A somber poem to welcome him to his now eternal tomb.”

Nu cred că trebuie să vă mai spun faptul că, de când l-am descoperit pe Eric LaRocca cu Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke And Other Misfortunes, efectiv am vrut neapărat să pun mână și pe celelalte cărți. Ceea ce s-a rezolvat printr-o comandă destul de voluminoasă. Dar, daaaar, acum am reușit să pun mâna pe această minunăție, care este și cu autograf (semnat, nu imprimat!), și mă declar unul dintre cei mai fericiți cititori. Încă aștept momentul în care o editură din România își va face curajul să îl traducă – dar mă îndoiesc tare că asta se va întâmpla prea curând sau, de fapt, vreodată. Păcat, ei nu știu ce pierd... Pentru că Eric LaRocca are o forță literară aparte, are o viziune pe care n-am mai întâlnit-o și care, pare-se, pentru mine funcționează la perfecție. Nu există carte scrisă de el pe care să n-o fi citit și căreia să nu-i fi dat măcar 4 steluțe. Mă gândesc, uneori, că aș vrea să pot scrie ca el, să am curajul lui, să abordez astfel de teme în maniera pe care o face – una sinceră, deloc cosmetizată (și, totuși, atât de frumos livrată cititorului). Nu știu, chiar are un dar aparte și mă bucur că acesta a luat forma scrisului, și mă bucur că Eric LaRocca are succes, și mă bucur că meritele îi sunt recunoscute și remunerate. Merită, chiar merită! Iar cartea de față, care este parte dintr-o trilogie, pur și simplu m-a dat peste cap și s-a jucat cu mintea și emoțiile mele – am devorat-o, n-am mai putut să o las din mână și tare, tare m-am mâhnit după ce am terminat-o și am realizat că va mai trebuie să aștept cel puțin doi ani pentru a vedea ce se mai întâmplă. Următorul volum este programat să apară anul acesta, undeva prin septembrie, dacă nu mă îndoiesc.

“Sometimes you have to hurt someone to show how much you truly care.”

Romanul We Are Always Tender With Our Dead, prima piesă din ciclul Burnt Sparrow semnat de Eric LaRocca, te introduce într-un teritoriu literar unde oroarea este, practic, simptomul societății. Scriitorul consacrat în zona horror-ului queer contemporan, recompensat și nominalizat în repetate rânduri pentru contribuțiile sale la acest gen literar, abandonează deliberat ideea de delicatețe sugerată ironic de titlul cărții și construiește, în schimb, o experiență de-a dreptul brutală și înfiorătoare, saturată de anxietate, de cruzime și de visceralitate. Burnt Sparrow, orașul fictiv din New Hampshire, este un loc suspendat undeva între „început” & „sfârșit”, este un punct dincolo de care nu mai există cale de întoarcere, este o limită metafizică a Universului – o așezare aparent banală, una dintre acele comunități unde tragediile „nu ar trebui să se întâmple”, dar unde răul pare că și-a găsit, în sfârșit, un loc în care să înflorească. Atmosfera este impregnată de un miros imaginar (sau poate real?) de sulf, ca și cum infernul ar fi decis să-și așeze anticamera sub asfaltul străzilor aparent liniștite ale orașului. Narațiunea debutează cu relatarea incendierii mortale a unui cuplu queer, prezentată sub forma unui articol de presă – ceva rece, ceva impersonal –, urmată aproape imediat de relatările din jurnalul unui adolescent de șaptesprezece ani, Rupert Cromwell, care sugerează implicarea într-un act monstruos pe care nu îl regretă. Între aceste două fragmente se naște tensiunea fundamentală a romanului, foarte bine explorată de autor – conexiunile sunt doar insinuate, dar rareori explicate. Linearitatea aparentă a cărții ascunde un mecanism fragmentar și fragmentat, iar cititorul înaintează prin text asemenea unui martor rătăcit, care are prea multe dovezi la îndemână, dar niciodată complete.

“This whole town is full of monsters.”

Rupert Cromwell este centrul emoțional al cărții – un adolescent queer retras, crescut de un tată care pare că a paralizat emoțional după moartea soției sale, refugiat în lecturi clasice și într-o sensibilitate aproape patologică care îl separă de lumea din jur (de Rupert, zic). Singurătatea lui Rupert are accente gotice; crește într-o casă în care tăcerea este limbajul dominant. În el coexistă fragilitatea intelectuală și o neliniște mocnită, care știi că ar ascunde ceva, o neliniște amplificată de Burnt Sparrow însuși, ca și cum orașul ar funcționa drept un organism viu, un organism parazitar, ce își educă locuitorii în suferință. Masacrul petrecut în dimineața Crăciunului din 2003 – comis de trei entități fără chip, fără gură, fără identitate – fracturează definitiv liniștea aparentă a comunității, realitatea acesteia. Actul plin de cruzime pare a fi fost arbitrar, lipsit de orice justificare (chiar dacă n-ar exista vreodată una!) recognoscibilă, și într-un fel reflectă anxietățile contemporane legate de imprevizibilitatea atacurilor armate și de sentimentul generalizat de insecuritate. În această privință, n-ai cum să nu citești romanul într-o cheie aparte, o alegorie a coșmarului Americii actuale: obsesia armelor, ritualizarea doliului colectiv și incapacitatea instituțiilor de a preveni repetarea tragediilor. După acest carnaj, orașul ia o decizie tulburătoare. Cadavrele victimelor sunt lăsate exact acolo unde au căzut, sub supravegherea unor „paznici ai morților”, transformați într-o categorie profesională absurdă și macabră. Rupert și tatăl său acceptă această sarcină. Imaginea trupurilor abandonate în spațiul public devine una dintre metaforele centrale ale acestei cărți: comunitatea refuză să își îngroape traumele și, într-un fel, parcă ar prefera să o contemple zilnic, să o transforme într-un ritual macabru.

“Sometimes, as Rupert walks along the road while on duty, he can smell the metallic scent of gunfire wafting through the air-the very same smell that seems to have forever replaced the haunting scent of sulfur from the nearby shuttered mill. The town's ghosts have dissipated over the course of several days and now the noxious odor of warfare lingers in its place. That's exactly what the main street of Burnt Sparrow has become-a horrible war zone, a nightmarish landscape torn from the mind of some demented surrealist.”

Un fapt important este că autoritatea în Burnt Sparrow este exercitată de bătrânii orașului – figuri aproape șamanice – și de enigmaticul Esherwood, un fel de patron simbolic al orașului. Structurile de putere capătă o aură de cult și sugerează mecanisme obscure prin care comunitățile mici își negociază practic moralitatea. Xenofobia latentă, dinamica socială rigidă și dorința de control scot în evidență (ce ironie!) un sistem opac, unde compasiunea și cruzimea fac casă bună împreună. Eric LaRocca abordează teme sensibile și nu puține – quuer-ul ca experiență a marginalizării, poftele sexuale, vinovăția colectivă, trauma, violența, abuzul, psihoza, pornirile patologice: cu alte cuvinte, horror extrem. Scenele grafice sunt numeroase și deliberate și traversează teritorii tabu: violență sexuală, abuz, necrofilie, incest. Pentru unii cititori, este evident că astfel de episoade vor fi părut excesive sau lipsite de vreo componentă artistică, estetică, ca și cum grotescul ar domina componenta reflexivă a cărții. Totuși, intenția pare să fie aceea de a expune faptul că, într-adevăr, oamenii sunt capabili de așa ceva, că atrocitatea din ei vine, că ei sunt monștrii. În Burnt Sparrow, creaturile supranaturale devin, practic, mai puțin înspăimântătoare decât oamenii.

“If the two of us were truly trapped in a storm, it's unmistakably the very same storm that seems to follow all men who routinely couple with other men — an unhappiness that claims all of us and is expected to be endured for the sake of our sacrilege, our abomination.”

Stilistic, romanul oscilează între un superb lirism și ceva ce se simte precum o febră dintr-aia delirantă. Rupert rătăcește prin propriile-i gânduri, meditează asupra moralității și identității într-un ritm contemplativ care, dacă nu te convinge, încetinește acțiunea propriu-zisă. Totuși, mie mi s-a părut că această parte filosofică reușește să dea cărții mai multă densitate emoțională, chiar dacă poate sugera și impresia unui început încă neînchegat. Însă, de obicei asta este specific unui prim volum dintr-o serie ce pregătește terenul pentru ce urmează să se întâmple. Există mai multe fire narative încă suspendate, care merită valorificate în continuare – avem identitatea atacatorilor, avem scopul ascuns al bătrânilor, avem natura răului care domină orașul. Chiar te fascinează toate astea, la un moment dat. Repulsia și atracția care coexistă constant în cititor, faptul că te regăsești incapabil să abandonezi „spectacolul” acesta al degradării morale, al... urâtului din oameni. Există la Eric LaRocca ceva care face ca obscenul și deplasatul să reprezinte sursele fertile ale unei proze fascinante. În esenţă, We Are Always Tender With Our Dead chiar e un roman care deschide o trilogie pe care eu, cel puțin, o urmăresc îndeaproape și care sunt sigur că va deveni una de referință pentru mine. Visul american care apare ca o relicvă carbonizată, locuitorii care continuă să vegheze morții deoarece nu mai știu cum să-i protejeze pe cei vii, toate chestiile bizare, ieșite din comun, situațiile, partea reflexivă & profundă a cărții... Tulburător, excesiv (și parcă încă mai poți duce...) și deliberat provocator, romanul inaugurează universul Burnt Sparrow cu o energie brută care cred că atrage foarte bine fanii horror-ului experimental. Da, Eric LaRocca chiar e un autor care merită toată atenția!

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog: 

| Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes | They Were Here Before Us: A Novella in Pieces | The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories | Everything the Darkness Eats | This Skin Was Once Mine and Other Disturbances |

Myrrh, de Polly Hall - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2024

Polly Hall (born 1975) is a Bram Stoker Award Finalist and IPPY Gold Medal Award Winner for The Taxidermist's Lover. Her work has been described as, ‘beautifully understated’, ‘raw and visceral’ and ‘highly imaginative’. Her flash fiction, poetry and stories have been included in national and international anthologies, competitions and collaborative arts projects. Her debut novel, The Taxidermist’s Lover, has been featured in the New York Times, Foreword Reviews and Kirkus Reviews. Polly lives with her cat, Vishnu, next to a cider factory in Somerset, England. She hoards books and likes poking fires with a stick. Follow on Facebook, Twitter & Instagram: @PollyHallWriter

╋━╋ POATE NEBUNIA SĂ FIE CONTAGIOASĂ? EREDITARĂ? MOȘTENITĂ? ╋━╋

“A woman searching for her birth-parents unlocks the secrets of her horrific past, as she tries to stop the goblin within in this kaleidoscopic dark psychological horror, with a dread-inducing climax you will never forget. Perfect for fans of Eric LaRocca and Catriona Ward. Myrrh has a goblin inside her, a voice in her head that tells her all the things she’s done wrong, that berates her and drags her down. Desperately searching for her birth-parents across dilapidated seaside towns in the South coast of England, she finds herself silenced and cut off at every step. Cayenne is trapped in a loveless marriage, the distance between her and her husband growing further and further each day. Longing for a child, she has visions promising her a baby. As Myrrh’s frustrations grow, the goblin in her grows louder and louder, threatening to tear apart the few relationships she holds dear and destroy everything around her. When Cayenne finds her husband growing closer to his daughter, Cayenne's stepdaughter, pushing her further out of his life, she makes a decision that sends her into a terrible spiral. The stories of these women will unlock a past filled with dark secrets, strange connections; all leading to an unforgettable, horrific climax.”

“hold your tongue

rip it out

dunk in blood

mother's mik”

Am început să dezvolt o predilecție spre romanele horror(-ish) de când l-am descoperit pe Eric LaRocca. Numaidecât, am ajuns și la acesta, iar o vizită în Londra, la sora mea, a rezolvat treburile: mi l-am cumpărat imediat ce am ajuns. Și, my God, ce experiență a fost! Nu prea mă iau după rating-urile de pe Goodreads când vine vorba de astfel de cărți, pentru că am observat că, în general, ele nu prea prind la public, de unde și rating-ul mic. Motivele? Justificate, probabil. Însă, pentru mine, genul acesta de lecturi funcționează la maximum. Romanul Myrrh, semnat de Polly Hall, efectiv a fost dominat de o neliniște care nu m-a părăsit nici după ce am citit ultima pagină. Situat undeva la granița dintre ficțiunea literară speculativă și horror-ul psihologic, romanul explorează cu o incomodă luciditate întrebări esențiale despre apartenență, despre vină și despre identitate, despre moștenirea traumelor – traumele, acele fire foarte subțiri & obscure care leagă viețile oamenilor chiar și atunci când aceștia nu conștientizează existența nodurilor. Evident, un subiect foarte ofertant, pe care chiar cred că Polly Hall a reușit să-l trateze într-o notă aparte. Structura romanului este construită din capitole extrem de scurte, unele de mai puțin de jumătate de paginile, altele întinse pe două-trei pagini, fiecare având un puls narativ diferit. Mi-a plăcut cum totul s-a acumulat gradual și nu a fost expus direct: informații livrate picătură cu picătură, pentru ca eventual cititorul să recompună tabloul general din fragmentele aparent disparate, uneori care n-au nicio treabă unul cu celălalt. Tensiunea pe care reușește să o creeze astfel este una particulară; timpul pare să accelereze, iar senzația dominantă devine practic aceea unei „revelații” aflate în continuă așteptare. S-ar putea să funcționeze pentru unii, s-ar putea să nu funcționeze pentru alții...

“what makes you think you are wanted?

no one wants damaged goods

you weren't wanted then

you aren't wanted now

As she left, she slamed the door harder than way necessary do drown out goblin's taunts.”

În centrul romanului se află două femei ale căror destine evoluează inițial în paralel. O avem pe Myrrh, adoptată la scurt timp după naștere, care poartă în sine o traumă, un conflict: conștiința abandonului, amplificată pe de o parte de sentimentul alterității generate de originile (și moștenirile) sale egiptene. Crescută într-un mediu plin de afecțiune, ea rămâne totuși locuită de suspiciunea că dragostea primită nu i se cuvine, este ceva cu dată de expirare, ceva accidental, provizoriu. Căutarea părinților biologici devine, astfel, o tentativă a personajului de a-și însuși legitimitatea ontologică, încercarea de a afla dacă existența ei, ca atare, a fost vreodată dorită. Aici intervine, de fapt, „artificiul” cărții. Fragilitatea lui Myrrh este amplificată până la psihoză și nebunie de o voce interioară pe care protagonista o numește Goblin – o prezență insinuantă, crudă, violentă, patologică, ce repetă obsesiv verdictul inutilității & inadecvării & dezumanizării lui Myrrh („vocea” lui Goblin este redată în carte într-un mod de-a dreptul obsesiv, patologic). Acest „Goblin” parcă este o metaforă, o hiperbolizare a interiorizării respingerii: ecoul unei lumi care i-ar fi spus, încă de dinainte de a avea cuvinte, că nu aparține nicăieri & nimănui. Componenta horror a cărții se naște întocmai din această intimitate forțată pe care cititorul o are cu gândurile personajului – gândurile lui Myrrh –, din apropierea periculoasă de (in)adecvarea unei minți aflate în derivă.

“When I woke my pupils were dilated and I puked until my tongue felt raw.

But I need him.

I'd let him do it all again.”

De cealaltă parte, o avem pe Cayenne, femeia care a crezut că își va găsi stabilitate într-o familie deja formată. Căsătoria cu un bărbat ce are o fiică adolescentă practic credea că îi va asigura o formă instantanee de apartenență. Realitatea, însă, se dovedește că de fapt va fi pășit pe un teritoriu în care va fi oricum, numai binevenită nu. Relația cu fiica vitregă este impregnată de o agresivitate pasivă, iar soțul rămâne absent într-un mod devastator tocmai prin banalitatea acestui lucru. Dorința obsesivă de a avea un copil propriu, întâmpinată cu ironie sau refuz, o împinge treptat către o solitudine incandescentă, care cu siguranță va răbufni la un moment dat. Aici, autoarea abordează un arhetip controversat – femeia fără copii transformată într-o figură amenințătoare –, dar îl tratează cu suficientă ambiguitate pentru a evita caricaturizarea foarte ofertantă. Cayenne nu este o antagonistă per se, ci mai degrabă o femeie cu o conștiință rănită, destructurată, modelată de nevoia disperată de a fi aleasă. În universul romanului, obsesia pare să devină limbajul universal al celor ignorați. Pe măsură ce capitolele alternează vocile narative, simți cum tensiunea începe să devină încet și sigur claustrofobică. Dialogul este redus la minimum, iar accentul cade (iar mie asta îmi place, în general) pe monologurile interioare și pe percepția distorsionată a realității. Nu asistăm la evenimente spectaculoase în mod convențional, la momente wow, ci la degradarea lentă și sigură a echilibrului psihic al celor două personaje. Terifiant nu este ceea ce se întâmplă, ci mai degrabă modul în care personajele ajung să considere inevitabil ceea ce, înainte, ar fi fost de neconceput.

“Maybe I was just born bad.”

Proza autoarei are o calitate hipnotică: repulsia coexistă cu fascinația, iar imposibilitatea de a abandona lectura devine aproape fizică. Polly Hall orchestrează cu precizie relațiile dintre personaje, iar fiecare interacțiune pare să poată scoate o scânteie care ar declanșa explozia finală. Finalul, pentru că acesta mi-a plăcut cel mai mult, este amplu și devastator, și confirmă această acumulare lentă a tensiunii, a furiei și violenței. Autoarea demonstrează o remarcabilă stăpânire a ritmului și a dozajului emoțional. Fără doar și poate, romanul ridică întrebări, foarte multe întrebări incomode: poate nebunia să fie contagioasă, există o formă de karma emoțională, să zic așa, care va urmări oamenii până când aceștia vor rosti adevărul? Și cât de mult din identitatea noastră aparține celor care ne-au abandonat? Cu un stil deliberat neliniștitor și, inevitabil, polarizant (ador cărțile care stârnesc discuții!), tind să cred că Polly Hall chiar și-a propus să introducă neclaritatea, confuzia, drept parte a experienței lecturării acestei cărți. Personaje de o intensitate psihologică aparte, marcate de dorință, de resentimente, de foame afectivă. Prin intensitatea psihologică a cărții și prin modul în care autoarea a reușit să exploreze zone incomode ale intimității umane, chiar cred că romanul de față este unul deosebit de bun, pentru că reușește să te lase cu o senzație greu de denumit, de definit – un amestec de fascinație și disconfort, de ceva care „nu-ți place”, dar știi că a trebuit să citești despre acel ceva. Da, începe să-mi placă din ce în ce mai mult cărțile de acest gen!

nu vreau să fiu un câine, de Alma Mathijsen - Recenzie

Editura: [frACTalia]

Colecția: Music-Hall 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 116

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexa Stoicescu

Alma Mathijsen (născută în anul 1984) este una dintre cele mai importante voci ale literaturii mileniale neerlandeze contemporane. Cu un stil incisiv, dar adesea lejer, Alma scrie despre memorie, feminism, viol și abuz sexual. În Nu vreau să fiu un câine, face din suferința din dragoste o explorare absurdă, într-un scenariu de tip Lanthimos. Aceasta este prima carte scrisă de Alma Mathijsen apărută în limba română, tradusă din neerlandeză de către Alexa Stoicescu (apărută în anul 2024 în colecția pe care o coordonează).

ヽ(°〇°)ﾉ UN ROMAN DE O CIUDĂȚENIE CARE FUNCȚIONEAZĂ PERFECTヽ(°〇°)ﾉ

Pe Alma Mathijsen am avut ocazia să o întâlnesc la FILIT, ediția 2025, și mi-a plăcut tare mult cum a vorbit. Așadar, m-a convins să îi cumpăr și cartea – pe care, de altfel, oricum aș fi cumpărat-o, dată fiind obsesia mea de a avea cât mai multe cărți cu autograf. Totuși, dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult întâlnirea cu dumneaei, probabil n-aș fi ajuns să citesc cartea atât de rapid. Și n-aș fi ajuns să descopăr un roman care se așază într-o zonă literară rară, într-o zonă aparte în care absurdul capătă gravitate & greutate existențiale, iar fantezia funcționează drept instrument de disecție a unei emoții profund recognoscibile: devastarea provocată de iubirea pierdută. Textul propune un experiment ficțional care aș spune că este cel puțin îndrăzneț, construit pe o premisă aparent stranie – o tânără decide practic să se transforme în câine pentru a putea rămâne aproape de bărbatul care tocmai a părăsit-o. Însă, paradoxal, tocmai această alegere radicală conferă o autenticitate emoțională aparte lecturii de față. 

„Noaptea, muștele fâlfâie în jurul meu la fel ca ziua. Nu o omor pe niciuna. Nu trebuie să respingi ce vine spre tine, ci să primești cu brațele deschise.”

Autoarea imaginează un univers în care imposibilul devine o consecință logică, absolut firească, a unei suferințe insuportabile până la epuizarea ființei. Despărțirea capătă anvergura unei rupturi ontologice: protagonista este o ființă copleșită de surplusul propriei iubiri, de faptul că nu mai are încotro s-o îndrepte, de energia afectivă care, practic, nu mai are destinație. Evident, transformarea nu reprezintă atât o dorință literală de a deveni animal, cât mai degrabă tentativa disperată de a găsi o formă viabilă pentru o devoțiune care nu mai are unde – și cum altfel – să se reverse. Câinele? Un simbol polisemantic – corp domestic, emblema fidelității absolute și, totodată, figura culturală a „umilirii proprii” în numele iubirii, care evocă tradiții artistice ce merg de la lirismul cântecelor de despărțire până la imaginarul rockului rebel. Narațiunea, scrisă la persoana I și în timpul prezent, reușește să te convingă să iei parte la toată această situație dureroasă a autoarei – ești plasat chiar în miezul deciziei, acolo unde luciditatea este devorată de durere, așadar nu asiști la rememorarea temperată de distanța timpului față de momentul cheie (despărțirea, în cazul de față). Transformarea este ireversibilă, iar faptul că personajul nu ia în calcul posibilitatea vindecării prin alte modalități sugerează o oarecare componentă patologică a acestuia.

„Suferința din dragoste e terenul nimănui. Nu există reguli, obiceiuri sau ritualuri ca în cazul morții. Nu există nimic care să-mi gestioneze suferința și tocmai după asta să tânjesc. Pot să arunc la gunoi rochia din satin albastru sau să-ți ard scrisorile de dragoste, doar că nu le-ai scris niciodată, iar să printez mail-urile ca să le țin apoi deasupra unui chibrit e cam mare bătaie de cap. Aș putea să fac o listă cu toate motivele din care ne-am certat și să mă uit la ea când sunt tristă, dar tristețea e constantă, aș citi încontinuu. Poate ar trebui să merg în toate locurile în care am fost vreodată împreună, ca să-mi iau la revedere. Prefer ceva ce există deja, ceva ce funcționează.”

Rămâne o întrebare – această absență a altei perspective constituie o limită narativă (impusă sau nu de autoare?!) sau, dimpotrivă, expresia cea mai fidelă a disperării, și anume întocmai imposibilitatea de a imagina viitorul fiind cel mai limpede semn al suferinței profunde?! Limbajul limpede, lipsit de cosmetizare artificială, aproape auster aș spune, oscilează între registrul elevat & reflex și banalitatea (deliberată) a situațiilor (și în special a obiectelor, am observat) zilnic: ambalaje de dulciuri, sucuri pentru copii sau alte detalii prozaice sunt surprinse în imagini lirice (există așa ceva?!) ample. Această juxtapunere dă textului un aer dominat de gravitate afectivă și sugerează faptul că tragedia sentimentală (sau de orice altă natură, în esență) continuă să coexiste inevitabil cu banalitatea (și firescul) vieții moderne. Integrarea mediilor sociale în poveste se remarcă prin naturalețe, pentru că rețelele digitale devin extensii organice ale relațiilor intime, locul unde „iubirea” continuă să persiste sub forma urmăririlor obsesive, mesajelor fără răspuns sau a prezențelor virtuale imposibil de evitat. Astfel, romanul surprinde cu finețe anatomia iubirii în epoca hiperconectivității, unde parcă despărțirea devine un fel de transformare a partenerului într-o fantomă permanent (in)accesibilă. 

„(...) Nu-mi dau seama cum funcționează lucrurile. Viitorul ascunde mereu indicii despre sine în prezent.”

În ciuda dimensiunilor reduse, cartea are o puternică componentă reflexivă. Alma Mathijsen reușește să trateze destul de bine teme destul de sensibile. Și chiar dacă au un caracter relativ fragmentar, întocmai acest lucru parcă reușește să te incite să continui singur să meditezi asupra lor. Există și momente în care limpezimea excesivă a intențiilor personajelor diminuează din mister, pentru că există un oarecare mister la mijloc: motivațiile rămân adesea transparente, și parcă mi-ar fi plăcut să existe mai mult mister la mijloc. Totuși, mi-a plăcut mult partea de final în care limbajul începe practic să se destrame odată cu destrămarea identității protagonistei, iar granița dintre uman și animal devine instabilă și neliniștitoare. All in one, chiar este o carte care m-a surprins plăcut, pentru că explorează destul de serios o ipoteză cum altfel decât absurdă, refuzând să pice în ironie: ce s-ar întâmpla dacă am putea face ceva pentru a scăpa definitiv de suferința iubirii? Lectura cărții acesteia îți provoacă o fertilă neliniște, pentru că, după ce ai terminat-o, rămân multe întrebări pe care să ți le pui. Iar faptul că textul refuză să fie epuizat într-o interpretare unică, universal valabilă, constituie, poate, cea mai sigură dovadă a forței sale literare! Recomand, recomand!

Războinicii iernii, de Olivier Norek - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2025

Traducere: Mihaela Racolța

Olivier Norek s-a născut la Toulouse în 1975. A fost lucrător umanitar în Guyana și în fosta Iugoslavie. A fost polițist timp de 18 ani, ajungând la gradul de căpitan în poliția judiciară din districtul Seine-Saint-Denis. Romanele sale de suspans au devenit bestsellere în Franța și a fost răsplătit cu mai multe premii literare. Războinicii iernii, în traducerea Mihaelei Racolța, este prima carte scrisă de autor apărută în limba română.

❄️❄️POVESTEA LEGENDARULUI LUNETIST FINLANDEZ SIMO HÄYHÄ❄️❄️

„O țară minusculă învecinată cu un colos. O încleștare acerbă. În miezul uneia dintre cele mai crunte ierni, în mijlocul celui mai sângeros conflict din istoria sa, un popor se pregătește să-și înfrunte inamicul. Pe schiuri, înarmați cu cocteiluri Molotov și folosind tactici de gherilă (motti), soldații așteaptă ceea ce avea să se numească Talvisota – Războiul de Iarnă. Printre ei se naște o legendă. Legenda lui Simo Häyhä, supranumit Moartea Albă.”

„A doua zi, în zori, în timp ce cuvintele alese «prietenie inviolabilă» încă mai răsunau, una dintre cele mai mari puteri militare ale lumii a atacat una dintre cele mai mici națiuni de pe planetă.”

Războinicii iernii s-ar putea să fie una dintre cele mai puternice cărți pe care le-am citit în ultima perioadă. Recunosc, nu mă așteptam să îmi placă atât de mult, ba chiar să mă emoționeze până la lacrimi. Mi-a plăcut enorm și am parcurs-o pe nerăsuflate, fiindcă am vrut neapărat să văd încotro se îndreaptă toate și, mai ales, dacă protagonistul va fi scăpat teafăr din oroarea războiului. Pentru că, de fapt, avem în față o carte cu & despre război, Războiul de Iarnă (Războiul Sovieto-Finlandez), care a avut loc între anii 1939–1940. Două prologuri așază temelia tragediei cu o luciditate aproape administrativă: mai întâi consecința – câmpurile înghețate în care trupurile celor căzuți devin parte din peisajul sumbru, ca și cum istoria ar începe prin a depune un fel de raport final, iar apoi mecanismul cauzal – acumularea de decizii politice, minciuni, corupție și calcule strategice care au împins o țară tânără și neutră către inevitabil, către război. Așa cum am zis, romanul se înscrie în realitatea dramatică a Războiului de Iarnă, conflict scurt ca durată și disproporționat în forțe, declanșat la 30 noiembrie 1939 prin invazia Finlandei de către Uniunea Sovietică. Autorul reușește să redea cu minuțiozitate detaliile acestui război, inclusiv la nivel administrativ și logistic, dar ceea ce te apasă este, de fapt, realitatea câmpului de luptă...

„– Ce-ai fi vrut, să mă plâng? Să-i spun Kremlinului că ne e frig și ne e foame? Să subliniez subtil că am ajuns aici nepregătiți? Nu, mulțumesc. În schimb, am cerut portrete cu Stalin. Fiecare unitate trebuie să aibă unul, din respect pentru Conducătorul suprem, iar noi nu avem destule.

– O astfel de solicitare va da bine în dosarul tău. Dar pe teren...

– Mi-e mai teamă de Cel pentru care luptăm, decât de cei împotriva cărora luptăm. Și la fel ar trebui să-ți fie și ție.”

Olivier Norek reconstruiește atmosfera Europei sfâșiate între pacte diplomatice fragile & paranoia cum altfel decât totalitară. Finlanda apare drept un stat recent consolidat, fragil prin demografie și resurse, dar decis să își păstreze suveranitatea. Autorul insistă asupra modului în care războaiele moderne parcă iau naștere din dosare și comunicate oficiale, ceea ce deseori este cât se poate de adevărat. Incidentul „fabricat” de sovietici – un pretext menit să legitimeze agresiunea asupra Finlandei – este descris, bineînțeles, de către autor. Din acest punct, mi-am dat seama că romanul de față va fi căpătat valoarea unui veritabil document istoric literar. Autorul examinează anatomia acestui război: evacuările din Helsinki, statele de frontieră parcă suspendate între negare și presimțire, camerele de comandă unde hărțile parcă încearcă zadarnic să negocieze cu realitatea geografică a acestei țări. Trenurile încărcate cu civili pleacă spre necunoscut, copiii sunt separați de familii, iar discursurile oficialilor încearcă să domesticească inevitabilul... În paralel, avem Moscova, care în sine pare a fi definită de o ficțiune politică, să zic așa: Molotov și aparatul propagandistic încearcă să înainteze justificări suficient de solide, de-a dreptul bolnave, pentru a rezista examinării publice. Oare primul câmp de luptă al războiului este adevărul, mai degrabă decât a fi frontiera?

„Simo trăise cu impresia că avusese o zi grea. Atunci înțelesese că, în război cel mai rău nu e să mori, pentru că în război frica de moarte nu e niciodată mai mare decât frica de a-i vedea murind pe cei dragi.”

Romanul este inspirat din realitate, iar în arhitectura ficțiunii sunt integrate personaje reale. În centru îl avem pe legendarul lunetist finlandez Simo Häyhä, supranumit „Moartea Albă”, căruia îi sunt creditate peste cinci sute de victime confirmate – așadar, probabil cel mai bun lunetist din istoria lumii. Totuși, autorul nu pică în capcana de a-l transforma într-un erou mitologic: Häyhä rămâne un om al pădurilor, un om tăcut, aproape anonim, definit mai degrabă prin disciplină & răbdare, decât prin ceva spectaculos, wow. În jurul lui gravitează camarazii, prietenii și superiorii surprinși în fragilitatea lor cotidiană: oameni care glumesc pentru a supraviețui, dar nu râd cu toți dinții, care dau nume armelor lor ca unor animale domestice, care descoperă faptul că moartea înseamnă ceva de-o singură clipă. Autorul urmărește deopotrivă liderii militari și soldații ambelor tabere, iar perspectiva aceasta a reușit să creeze un context istoric mult mai solid, fiindcă ne sunt prezentate ambele părți. Armata Roșie apare imensă, parcă are ceva mecanic în ea, dar este profund dezorientată pe teritoriul finlandez deloc primitor. De asemenea, vedem și cât de bolnavă era ideologia lor – ofițerii promovați după epurările staliniste compensează lipsa experienței cu rigiditatea ideologică, într-o psihoză de-a dreptul bizară, iar comisarii politici practic veghează asupra „ortodoxiei doctrinare” cu o cruzime care, în cele din urmă, ajunge să își devoreze propriile trupe.

„La Palatul sporturilor din Paris, ca și în alte locuri, Războiul de Iarnă se afla în centrul discuțiilor și stârnea numeroase declarații pline de patos. Însă, dincolo de o compasiune generală politicoasă, de vorbe frumoase, de poezii, de câteva lovituri în carotidă și de niște schiuri vechi, în ajunul unei ofensive rusești fără precedent, Finlanda continua să lupte singură, izolată și abandonată.”

În contrast, finlandezii câștigă timp și spațiu pentru că ei își cunosc pădurile și terenul, dar mai mult decât atât sunt răbdători și parcă reușesc să se alieze cu iarna însăși. Frigul este un inamic permanent al Armatei Roșii – poate cel mai constant inamic. O altă reușită a autorului este faptul că refuză „să cosmetizeze” războiul. Proza sa insistă asupra materiei: greutate armelor, distanțele imposibile străbătute prin zăpadă, foamea, mecanismele care cedează, bocancii care se rup, armele care îngheață, oamenii care mor digerați. Scenele se repetă cu variații apăsătoare: patrule nocturne, bombardamente, atacuri eșuate, atacuri reușite, tranșee invadate de zăpadă. Războiul devine „rutină”, una contabilizată în rafalele artileriilor. Orele sunt măsurate în obuze, iar speranța practic se reduce la statistica supraviețuirii, pentru că moartea este ceva ce pândește la orice colț, după orice copac. Medicii operează într-un flux continuu de amputări și necesitatea de a lua decizii deseori imposibile, într-un spațiu aseptic în care, de fapt, trierea răniților înseamnă alegerea celui care va muri mai târziu. Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă sunt enorm de multe de zis. Mi-a plăcut enorm cartea; m-a impresionat prin rigoarea documentară și pedagogică pe care o are, prin eleganța scriiturii, dacă pot să spun așa. Acest episod relativ puțin cunoscut din cel de-Al Doilea Război Mondial a fost transformat într-o experiență intelectuală și emoțională de profundă intensitate. Un roman care, parcă, îți obligă memoria să rămână lucidă, un roman pe care nu trebuie să-l uiți... Chiar îl recomand cu mare încredere!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Olivier Norek, Războinicii iernii, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!