marți, 16 august 2022

Șase cocori stacojii (Șase cocori stacojii, #1), de Elizabeth Lim - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: CorinTeens
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 2022
Anul apariției: 512
Traducere: Simona Ștefana Stoica

Elizabeth Lim și-a petrecut copilăria în zona golfului San Francisco, unde a avut parte de o porție sănătoasă de povești, mituri și cântece. Înainte de a se dedica scrisului, compunea muzică pentru filme și jocuri video și, chiar și acum, recunoaște că, atunci când se așază lângă pian, îi vin cele mai bune idei pentru cărți. A studiat la prestigioase universități americane, precum Harvard și Juilliard. Elizabeth locuiește la New York, alături de soțul ei și de fiica lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitați elizabethlim.com. La Editura Corint, tot în colecția CorinTeens au apărut și cele două volume din dilogia Sânge de stele: Urzeala zorilor (2020, traducere de către Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț) și Destrămarea întunericului (2021, traducere de către Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț).
„Cu un licăr năstrușnic în ochi, dragonul și-a strâns ghearele. Coada i s-a furișat în spatele meu și mi-a înconjurat gâtul.
Și inima mea a mai bătut o singură dată.”
O prințesă în exil, un dragon metamorfic, șase cocori fermecați și un blestem cumplit. Inspirat din basme și povești asiatice, acest roman fantasy plin de sensibilitate imaginat de autoarea seriei Sânge de stele este perfect pentru cei care au îndrăgit Zestrea Orishei! Shiori’anma, singura prințesă din Kiata, are un secret. Prin vene îi curge magie, care a fost interzisă în regatul sau. De obicei, tânăra se pricepe să își strunească darul, însă, în dimineaţa logodnei sale, Shiori își pierde controlul. La început, greșeala ei pare pur și simplu noroc chior, căci împiedică nunta pe care, de altfel, prințesa nu și-a dorit-o niciodată. Amănuntul însă nu îi scapă Raikamei, mama vitrega a lui Shiori. Vrăjitoare la rândul ei, Raikama o alungă din regat pe tânăra prinţesă, iar pe frații acesteia îi transformă în cocori. Mai mult decât atât, o avertizează pe Shiori să nu sufle niciun cuvânt despre asta, căci pentru fiecare sunet care îi va părăsi buzele, unul dintre frații ei va muri. Fără bani, fără voce și singură, Shiori pornește în căutarea rudelor ei, dar are surpriza să descopere o conspirație întunecată al cărei scop este îndepărtarea de la tron a familiei sale. Tânăra poate îndrepta lucrurile, dar, pentru a face acest lucru, trebuie să aibă încredere într-o pasăre de hârtie, un dragon incredibil de ager și chiar și în tânărul cu care a luptat atât de mult să nu se mărite. În plus, trebuie să accepte magia la care a fost învățată toată viața să renunțe, indiferent de prețul pe care îl are de plătit. Țesând laolaltă elemente din povești precum Lebedele ori Cenușăreasa, dar și din legende chinezești, Elizabeth Lim imaginează un basm fantastic unic și fermecător, care va rămâne multă vreme în inimile cititorilor săi.
„Foamea mi-a hrănit disperarea. Disperarea mi-a hrănit îndrăzneala.”
Bun, bun, bun! De unde să începem, hmm? Hmm? De unde să-ncepem? Gata, știu: my God cât de bine poate să scrie această autoare. Doamne! Am adorat primul volum din dilogia Sânge de stele, Urzeala zorilor (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), fiind cel mai bun fantasy citit anul trecut. Totuși, volumul al doilea nu prea mi-a plăcut, dar e OK, tot cinci steluțe i-am dat, asta fiindcă primul mi-a plăcut la nebunie. Daaaar, Doamne, Șase cocori stacojii mi s-a părut pur și simplu altceva. Sincer, este singura carte care, jur, am vrut să nu se mai termine, și tocmai din acest motiv am și tras de ea timp de mai mult zile, fiindcă aș fi putut-o „da talpă” într-o singură zi. De ce? Cum adică „de ce”? Pentru că este o carte absolut genială, absolut g-e-n-i-a-lă. Nici nu mi-a păsat care-i faza cu forțele răului și forțele binelui și alea restu', pentru că m-a vrăjit modul, da modul în care Elizabeth Lim își țese povestea: ca un basm, ca un basm dintr-ăla pe care îl descoperi pentru prima oară și care, ca un copil ce ești, te mângâie și îți stârnește imaginația și cele mai frumoase trăiri posibile și imposibile. Of, cât de mult mi-a plăcut și cât de mult aș fi vrut să nu se mai termine vreodată. Pe cuvânt, chiar nu-mi vine să cred cât de bine m-a făcut să mă simt această carte, cât de relaxantă a fost lectura și cât de frumos a curs, parcă de la sine, totul.
Zeilor, protejați-l pe tatăl meu! m-am rugat. Zeilor, protejați Kiata! Aveți grijă să fie în siguranță; aveți grijă să reziste. Dacă trebuie să sufere cineva, să fiu eu aceea! Nu familia mea. Nu împărăția mea.
Dap, o zic: Elizabeth Lim e o maestră. Tipa asta, my friend, chiar știe ce face. Are o imaginație formidabilă, reușind să dea viață unor povești, în esență, clasice (ăsta-i retelling, nu?), în care este vorba despre eroi (dintre cei mai neașteptați), vrăjitori, dragoni, blesteme, păsări din hârtie care vorbesc (Kiki, mi-e așa dor de tine și de replicile tale), o mamă vitregă, of, of, cât de multe are această carte, și cât de frumos sunt livrate toate. Sincer, nici nu știu despre ce să vorbesc, fiindcă ar fi atât de multe de zis. Totuși, cred că totul pălește în fața faptului că alți peste aproximativ 32.000 de cititori au spus-o, deja, și-o mai spun și eu: pe Goodreads, acest roman are rating-ul aproape 4.3. Voi mă auziți? 4.3 din 32.000 de voturi. Dacă asta nu-i o dovadă a faptului că Elizabeth Lim este efectiv pe gustul oricărui cititor, atunci nu știu care-i. Ah, da, eu nu-s fan fantasy (deși s-ar putea să devin foarte rapid unul!), și această carte mi-a plăcut la nebunie. L-a n-e-b-u-n-i-e! Și mai știu persoane care nu abordează, în general, cărți din acest gen, dar care au iubit Șase cocori stacojii. De ce? Pentru că are de toate: personaje superbe, un cadru superb în care se desfășoară acțiunea, situații superbe, replici superbe, fragmente superbe. În sine, totul este superb. Oh, da, superb, ce impresionist sunt, nu? Superb, superb, romanul acesta a fost superb. Apropo, am uitat să zic ceva: romanul scris de Elizabeth Lim este superb. Ah, da, și să nu uit: Simona, traducerea este pur și simplu incredibilă. Felicitări, chiar ai reușit să redai totul de parcă aș fi citit cartea în limba engleză. You rock, girl!
„- Până în ziua de azi, cocorii poartă firele destinului nostru. Se spune că de fiecare dată când drumurile a doi oameni se încrucișează, la fel se întâmplă și cu firele lor. Când devin importanți unul pentru celălalt sau își fac o promisiune unul altuia, se formează un nod, care îi leagă. (...) Dar când se îndrăgostesc, firele lor sunt legate la ambele capete, devenind unul. (...) Și destinele lor sunt unite irevocabil.”
Am iubit această carte de la prima până la ultima pagină. N-am simțit nici măcar o secundă că m-ar plictisi, că m-ar solicita. A fost ca un basm, iar basmele se citesc în tihnă, se citesc în liniște, fiindcă basmele îți mângâie sufletul și-ți dau speranță. Știi că, în cele din urmă, binele are întotdeauna să triumfe, nu? Ei, dar e cale lungă până acolo. Această „cale” Elizabeth Lim a reușit să o presare cu cele mai efervescente și miraculoase culori: dragoni, tâlhari, o prințesă blestemată care trebuie să poarte „un blid pe cap”, în timp ce-și caută cei șase frați, transformați în cocori, și nu poate să vorbească pentru că, na, cu fiecare cuvânt scos, unul dintre ei va muri. Bun, de-aici ajungem la dragoni și situații dintre cele mai neașteptate, intrigi bizare, cavaleri... Totul, deci totul este absolut demn de cele mai multe steluțe din lume. Știu cât de impresionist sunt când scriu toate aceste lucruri, dar altfel chiar nu mă pot manifesta. Am adorat acest roman, cu tot ce a însemnat el - de la copertă (Dumnezeule, aș printa și înrăma coperta aceasta), până la acțiune, personaje, chestiile magice, intriga, acțiunea efervescentă și sfârșitul, o, da, sfârșitul care pregătește un al doilea volum pe care abia aștept să-l țin în mâinile mele de cititor care nu prea agreează genul fantasy dar care a început să agreeze genul fantasy. 
„Legați pe pereții munților, înlănțuiți prin decretul zeilor.”
Nu știu ce-aș mai putea spune în afară de faptul că Șase cocori stacojii este mai mult decât un fantasy, fiind de fapt fantasy doar din prisma faptului că există magie și creaturi magice. Este și un roman profund, deosebit de spiritual, un roman despre viață și alegeri, despre curajul de a-ți depăși fricile. Iar eroina noastră, prințesa Shiori, la sfârșitul cărții este o cu totul alta față de cea care era la început. Cu alte cuvinte, este un roman al formării - da, da, un bildungsroman, cum s-ar zice -, în care drumul acesteia în salvarea celor șase frați și ruperea blestemului reprezintă, de fapt, un drum către sine. Către descoperirea forței interioare. Shiori, of, ce dor mi-e de tine deja! Abia aștept să văd în ce buclucuri te mai bagi și cum va evolua relația ta cu... Mhm, da, deci abia aștept! În sfârșit, nu pot să mai zic altceva în afară de faptul că vă recomand această carte fără nicio reținere - știu că ar plăcea oricui, indiferent că sunteți iubitori sau nu ai genului fantasy. Așa cum am mai spus, romanul acesta nu este doar fantasy, ci este un roman multilateral: are de toate! Pentru mine, totul a fost dozat exact cât a trebuit pentru a-l considera, bineînțeles, cel mai bun fantasy citit anul acesta. Lim, ne reîntâlnim la sfârșitul anului pentru a te adăuga în topul celor mai bune cărți citite xoxo! Să aveți lecturi cât mai faine!

La Caracas va fi mereu noapte, de Karina Sainz Borgo - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Actual
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232
Anul apariției: 2022
Traducere: Alina Cantacuzino 

Karina Sainz Borgo s-a născut în 1982, la Caracas. Şi-a început cariera de jurnalistă în Venezuela, scriind pentru cotidianul El Nacional. În 2006 a emigrat în Spania, unde a colaborat la ziarul Vozpópuli şi la revista literară Zenda. A publicat volumele de articole Tráfico y Guaire (2008) şi Caracas Hip-Hop (2008). La Caracas va fi mereu noapte (La hija de la española, Editura Polirom, 2022, traducere de către Alina Cantacuzino), romanul său de debut, a fost un fenomen editorial, fiind vândut în douăzeci şi şase de ţări. În 2021 Karina Sainz Borgo a publicat romanul El Tercer País.
„Am îngropat-o pe mama cu toate lucrurile ei: rochia albastră, pantofii negri fără toc și ochelarii ei cu lentile graduale. Nu ne-am fi putut lua rămas-bun într-un alt fel. Nu putea fi despărțită de acea ținută. Ar fi însemnat să o redăm pământului incompletă. Am îngropat tot, căci după moartea ei nu ne mai rămânea chiar nimic. Nici măcar una pe cealaltă nu ne mai aveam. În ziua aceea, ne-am prăbușit amândouă răpuse de oboseală: ea, în cutia ei de lemn; eu, pe scaunul fără brațe dintr-o capelă părăginită (...).”
În Caracas, Venezuela, Adelaida Falcón îşi înmormântează mama – singura familie pe care a avut-o vreodată – şi se teme că, la lăsarea nopţii, hoţii vor jefui mormântul. Nici măcar morţii nu-şi pot afla liniştea aici. Adelaida a copilărit într-o Venezuelă prosperă, care primea imigranţi în căutarea unei vieţi mai bune, locuind împreună cu mama ei într-un apartament modest. Dar acum? În fiecare zi se aşază la coadă la pâine, care se termină invariabil înainte să ajungă la casă. În fiecare noapte îşi astupă ferestrele cu bandă adezivă ca să nu intre gazele lacrimogene împrăştiate de forţele de ordine asupra protestatarilor. Când nişte femei care se dau drept revoluţionare îi ocupă apartamentul, Adelaida se vede nevoită să ia o serie de decizii îngrozitoare pentru a putea supravieţui într-o ţară ce alunecă în anarhie, unde cetăţenii par tot mai învrăjbiţi unii împotriva altora. Dar cât de departe este dispusă să meargă? Romanul Karinei Sainz Borgo este o odă adusă poporului venezuelean şi un memento terifiant al felului în care lumea aşa cum o ştim se poate dezintegra într-o clipă sub ochii noştri.
„(...) Așa trăiam cu toții atunci: uitându-ne în sacoșa de cumpărături a celuilalt și amușinând dacă vecinul găsise ceva greu de obținut, ca să dai repede fuga să mai apuci și tu. Ne transformaserăm cu toții în suspecți și supraveghetori, iar solidaritatea o travestiserăm în jaf. (...)
A trăi se transformase în a pleca la vânătoare și a te întoarce viu acasă. În asta constau acțiunile noastre cele mai elementare, inclusiv cea de a ne îngropa morții.”
Romanul acesta a început ca o durere. Durerea, pe parcursul lecturii, s-a transformat într-o rană. Iar la sfârșit, această rană n-a așteptat decât momentul oportun al sângerării. Chiar și-acum, chiar și-acum, după ce a trecut ceva timp de când am terminat cartea, simt cum această rană încă face parte din mine. La Caracas va fi mereu noapte, romanul de debut scris de către autoarea Karina Sainz Borgo, este una dintre cele mai bune cărți citite în prima jumătate a anului 2022 - de fapt, știu că va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Aș putea spune o mulțime despre el, însă simt că n-ar avea niciun rost: n-aș putea acoperi sub nicio formă cât de intensă a fost lectura, cât de cutremurătoare, teribilă, înfiorătoare, emoționantă și... puternică. Nu, chiar n-aș putea, și de fapt nici nu vreau să vorbesc despre acțiune, despre poveste, despre ce trebuie să facă Adelaida Falcón pentru a supraviețui într-o țară în care „până și sângerarea se plătește”, într-o țară în care nici morții nu-și găsesc liniștea, și nici în moarte nu poți avea parte de odihna și pacea meritate după o viață plină de dureri.
„În fața trupului inert al Aurorei Peralta am văzut țesându-se firul subțire care vreme de treizeci de ani ne situate se o parte și de alta a aceluiași perete. Casa ei era imaginea în oglindă a casei noastre. Urmaserăm direcții opuse sub același acoperiș. Aurora Peralta era un cadavru, iar eu, Adelaida Falcón, o supraviețuitoare. Legate cu un ghem nevăzut. Un cordon ombilical neașteptat între vii și morți.”
Fiecare capitol mă făcea să-l vreau pe următorul. Nu era vorba, în sine, despre acțiunea cărții, deși chiar există o poveste care, după părerea mea, ar atinge cotele unui thriller formidabil, cotele unei drame care te izbește în moalele capului, ci despre cât de frumos scrie Karina Sainz Borgo, cât de real, cât de palpabil, intens, profund, multistratificat. A fost prima carte la care n-am îndoit colțurile atunci când am găsit citate și fragmente care să-mi fie pe plac, pentru că, sincer să fiu, asta ar fi însemnat să îndoi întreaga carte. Nu spun că autoarea exagerează, ci dimpotrivă, reușește să integreze profunzime chiar și în cele mai aparent banale situații. Este vorba despre ceva, acel ceva pe care nu l-ai putea teoretiza, descrie, explica. Habar n-am dacă romanul este inspirat din realitate, deși știu că a existat o perioadă în istoria Venezuelei în care lucrurile au luat-o razna și, de fapt, la sfârșitul cărții autoarea chiar spune că textul, în sine, este o ficțiune, deși „unele episoade și personaje din acest roman sunt inspirate din fapte reale, dar nu respectă exigențele adevărului”, textul având mai mult „vocație literară, nu testimonială”.
„- Doar ți-am zis. Să te cari, să intri naibii odată în clădire. De ce dracu' a trebuit să te ții după mine? Acum ești și tu băgată până peste cap, pricepi, până peste cap! M-auzi? mi-a zis, desenând cu deget un cerc în jurul capului.
Santiago se înșela. Nivelul rahatului ne trecuse de mult peste cap. Ne îngropase. Pe el, pe mine, pe toți. Și nu mai eram o țară, eram o fosă septică.”
În orice caz, oricum ar fi, pentru mine aceasta este literatură de calitate. Literatură care te sfâșie, care dă cu tine de pământ, care îți dă de gândit și care te face, sincer, să apreciezi mult mai mult ceea ce ai, mult mai mult ceea ce ești, faptul că, în sine, îți permiți să pui liniștit capul pe pernă la sfârșitul unei zile, ai ce mânca și... Of, nici nu știu ce să spun pentru a nu suna bizar. E ciudat că o carte a reușit să mă atingă atât de tare? Că mi-a smuls lacrimi și mi-a făcut pielea de găină, m-a sensibilizat și m-a trecut prin toate stările posibile și imposibile? Eu zic că nu. Uneori am impresia că există unele cărți pe care nu le citești pentru acțiune, pentru poveste, pentru personaje, ci pur și simplu pentru că trebuie. Vin la momentul oportun, exact când ai fi avut nevoie să citești așa ceva. La Caracas va fi mereu noapte este cartea pe care nu am recomandat-o nimănui în mod direct de când am citit-o, ci pur și simplu am menționat, când venea vorba, că „știi, eu am citit-o carte care mi-a plăcut enorm, scrisă de Karina Sainz Borgo”, și doar dacă persoana respectivă mă întreba cum se numește, abia atunci îi ziceam cum.
„În vreme ce tu erai în agonie, țara a luat-o razna. Ca să supraviețuim, am ajuns să facem lucruri pe care nu ne-am fi închipuit vreodată că le vom face: să-i prăduim pe ceilalți sau să tăcem, să sărim la gâtul lor sau să ne ferim privirea (...).
Viața noastră, mamă, a fost plină de femei care au măturat ca să dea un sens singurătății lor. Femei în negru care presau frunze de tutun și adunau cu lopata grămezile de fructe căzute pe jos în timpul nopții.”
De ce? Nu știu, chiar nu știu. Cred că romanul acesta are două extreme - fie îl iubești de nu mai poți, fie îl urăști pentru cum te-a făcut să te simți. Da, pentru că mi se pare absolut imposibil să rămâi rece la ceea ce se întâmplă în carte. Nu vorbesc despre violență explicită, despre triggers warning sau altceva de această natură (deși, în esență, chiar este o carte violentă), ci despre cât de mult îți dă de gândit - atât după ce o termini de lecturat, cât și pe parcurs. Nu, chiar nu este o carte pe care aș recomanda-o oricui, dar, de asemenea, este o carte la care aș vrea să ajungă mult mai multe persoane. Chiar merită, merită cu adevărat, pentru că este imposibil să nu te atingă. Chiar tind să cred că este imposibil ca o asemenea carte să nu te atingă și să nu te miște, să nu te cutremure. După cum am spus, probabil aș mai putea „bate câmpii” mult vorbind despre La Caracas va fi mereu noapte, dar am să mă opresc aici, având certitudinea că, într-adevăr, o voi include în topul celor mai bune cărți citite în anul 2022. Sunt absolut sigur de acest lucru. Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Castelul de hârtie, de Miranda Cowley Heller - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 448
Anul apariției: 2022
Traducere: Andreea Popescu

Miranda Cowley Heller a fost vicepreședinte și director pentru seriale dramatice la HBO, unde a lucrat la dezvoltarea și coordonarea mai multor seriale, printre care s-au numărat Clanul Soprano, Sub pământ SRL, Cartelul Crimelor, Deadwood și Dragoste Mare. Castelul de hârtie (Editura Trei, 2022, traducere de către Andreea Popescu) este romanul ei de debut. În copilărie, și-a petrecut vacanțele de vară în Cape Cod, iar acum locuiește în California.
„(...) de parcă viața mea a încetat să mai existe și nu mai înseamnă decât timpul dintre momentele când sunt cu el. Mă înfurie toată ciorovăiala asta. Îmi imaginez cavitatea stomacului plină ochi cu bucățele de unghii roase. O durere cât pentru o viață, care n-a fost niciodată digerată. Când o să mă taie, asta o să găsească. Depuneri ciudate, ascuțite și sfărâmicioase.”
Retrasă în tabăra de vară rustică a familiei din Cape Cod în timpul vacanței de vară, Elle Bishop se află la o răscruce, obligată să aleagă, în decursul a 24 de ore, între cele două mari iubiri ale vieții ei. Să fugă cu cel mai bun prieten, de care o leagă încă din copilărie o pasiune pe cât de puternică, pe atât de dramatică? Sau să rămână cu soțul ei, față de care simte o dragoste profundă și cu care are trei copii? O poveste care acoperă o zi și 50 de ani, în care moștenirile de familie, dragostea, minciunile și secretele o aduc pe Elle în pragul unei hotărâri cruciale. Delicat și în același timp devastator, romanul pune în balanță tensiunile între dorință și fidelitate, traumă și reziliență, trecut și iertare.
„Ciudat e că nu s-a schimbat nimic. Nu văd urme de violență, nu miroase a teamă. Podeaua mea galbenă e strălucitoare și veselă. Mama a adus un teanc de cearșafuri curate de bumbac și fețe de pernă înflorate pe care le-a pus la capătul saltelei. Nimic nu s-a schimbat în afară de mine.”
Există cărți pe care, pur și simplu, vrei să le citești. Există cărți despre care nu ai auzit nimic în viața ta, le vezi pentru prima dată, nici măcar nu le-ai citit descrierea, dar știi că-ți vor plăcea. În aceste situații, intuiția-ți nu dă greș. Ei bine, așa mi s-a întâmplat cu romanul de debut scris de către Miranda Cowley Heller, Castelul de hârtie - încă din prima clipă în care am văzut că a fost tradus la noi, am știut că o să-mi placă. Mai mult decât atât, coperta mi se pare extraordinar de sugestivă: am știut că n-am să citesc un romance cute, că nu o să fie o carte light, ușoară, care să mă relaxeze și să nu lase urme pe suprafața sufletului meu. Pe cuvânt, am știut asta! Și, într-adevăr, s-a dovedit că așteptările mele nu doar că au fost atinse, dar și întrecute. Romanul de față este un tur de forță literar care, după părerea mea, merită mult mai multă atenție din partea cititorilor. N-am să spun că pe Goodreads are un rating destul de mare (și știu că mare parte din popularitate se datorează faptului că a făcut parte dintr-o ediție a clubului de carte inițiat de către fabuloasa Reese Witherspoon), pe care chiar și-l merită, dar aș vrea să observ mult mai des această carte la noi (deși, sincer, chiar am observat-o pe Bookstagram în ultimele luni). În orice caz, eu am citit cartea aceasta acum ceva timp, și încă simt că lucrurile n-au sedimentat cum trebuie pentru a putea vorbi (scrie) așa cum trebuie despre ea. În orice caz, I will give it a try...
„Vreau să-i povestesc totul, să mă descarc de povară, dar nu pot. Abia a împlinit 14 ani și trebuie să port singură după mine tot stolul ăsta de ciori din măruntaiele mele. Rănile dinăuntru se vor cicatriza și vindeca, oricât de diform o să arate. Iar data viitoare voi fi pregătită, înarmată nu numai cu pilule. Aud în depărtare dangătul unui clopot de avertizare.”
Înainte de toate, știți ce mi se mai pare relevant și extrem de bine ales la această carte? Titlul. Un castel făcut din cărți de joc - dacă una cade, totul are să se prăbușească. Exact cum se întâmplă și în viața lui Elle, în vârstă de 50 de ani care, pe parcursul a 24 de ore, își retrăiește întreaga viață, după un interludiu sexual cu cel mai vechi prieten al ei, în timp ce soțul și cei trei copii se află înăuntru, în casă, în „castelul de hârtie”. Pentru Elle, acest castel este reprezentat, de fapt, de casa de vară din Cape Cod (aluzie și la locul unde, de fapt, a copilări autoarea). Evenimentul respectiv l-am perceput ca fiind epicentrul care are să distrugă toate fundamentele pe care Elle și-a clădit viața. În cele din urmă, ne este relevată o poveste multistratificată, în esență deosebit de tristă, care reiterează poveștile din interiorul unei familii fragmentate, cu toate sacrificiile care au fost făcute, de-a lungul anilor, pentru a menține „coeziunea” acesteia: egoismul deciziilor proaste, aroganța nejustificată, compromisurile care au dus la pierderea identității. Acum, la 50 de ani, Elle pare că nici nu mai știe cine este. Într-o familie îmbătrânită, unde timpul pare că ar sta uneori în loc, nimic nu este ceea ce pare a fi. Iar oamenii se schimbă, deseori uitând să-și spună unul altuia că s-au schimbat. 
„(...) Dar de data asta, e dureros să mă îndepărtez de el. Nu l-am găsit, dar îl pierd. Mă opresc și rămân pe marginea amintirii, dorindu-mi cu disperare să cad în ea și știind că nu pot. Jonas aparține regnului animal, Peter e mineral. Iar eu am nevoie de o stâncă.”
Pe scurt, romanul scris de Miranda Cowley Heller mi s-a părut nu doar bun, ci extraordinar de bun. Echilibrat dozat, cu o scriitură impecabilă, profund, extrem de profund, plin de emoții și trăiri dintre cele mai verosimile, palpabile. Propozițiile luxuriante, dialogurile superbe, deloc false, foarte convingătoare. Povestea, la început, ar putea suna destul de simplu: totul începe, în fapt, cu o aventură extraconjugală, după care Elle începe să-și povestească „istoria de o viață” - de când era copilă, incluzând și volatilitatea căsniciei părinților ei, până în momentul de față, când a făcut sex cu prietenul ei din copilărie, Jonas. Totuși, într-o oarecare măsură, pare că vrea „să justifice” alegerea aceasta: motivele pentru care s-a lăsat sedusă de către acest bărbat, deși ea are soț și trei copii. Nu este vorba despre un triunghi amoros banal, ci, de fapt, este vorba despre conflictul care se dă în sufletul unei femei pierdute, care are coordonatele lumii răsfirate. Elle se află într-o barcă fără catarg. Iar barca se află în mijlocul unei furtuni: ajunsă în acest punct, nu știe dacă să-l aleagă pe Jonas, iubirea vieții sau, sau să rămână cu Peter, tatăl copiilor ei, un bărbat bun, stabil și cumpătat. 
„Tragem trecutul după noi ca pe o greutate, însă înlănțuiți de ea, dar suficient de îndepărtată ca să nu fim nevoiți să-l vedem, să recunoaștem deschis cine am fost cândva.”
Totuși, ce te mișcă cel mai mult este cât de tulburătoare și plină de traume este viața lui Elle. Mama ei, Wallace, o ființă îngrozitoare, pare a-și justifica modul în care reacționează fiindcă, de mică, n-a avut parte chiar de cea mai bună educație - o femeie egoistă, superficială, acidă și caustică. De asemenea, Elle și sora ei, Anna, n-au avut parte de iubire paternă, tatăl lor fiind deosebit de neglijent. Totuși, cele două au avut de suferit enorm din cauza multiplelor căsătorii ale părinților lor și, implicit, a numeroșilor frați vitregi. Din aceste motive, au rămas mereu în umbră, iar faptul că, în cele din urmă, Elle a reușit să se angajeze într-o relație sănătoasă, cu un bărbat bun, este o dovadă evidentă a forței interioare pe care o are. Din prisma amintirilor lui Elle, și a rememorării anilor apuși, ne dăm seama cât de complicat din punct de vedere emoțional este totul: căsătoria, viața care e oricum, numai nu fluidă, lină, alegerile complicate pe care, de-a lungul anilor, trebuie să le facem. Cât de puțin timp ne mai rămâne pentru a ne asculta sufletul și a avea grijă de natura noastră interioară...
„Alunec pe apă pe o plută albastră de cauciuc. Țin ochii închiși și stau cu fața către soare. În jurul pleoapelor îmi dansează pete negre, pe un fundal roșu opac. Plutesc în derivă și ascult sunetul aerului care intră și iese din plămâni; las briza sărată să mă ducă în mijlocul lacului. Nu mai există nimic în afară de mine. Nimeni altcineva. Un moment perfect. Îmi las brațul să atârne peste marginea plutei, întind degetele și simt rezistența apei când trece printre ele.”
Castelul de hârtie nu mi-a dat nici măcar o secundă impresia unui roman de debut. După părerea mea, este un roman scris de către un autor cu experiență - stilul impecabil, foarte bine dozat, echilibrat, personajele puternice, complexe. Cadența frazelor, modul în care acestea au fost construite, dialogurile convingătoare, extrem de reale, profunzimea anumitor fragmente și sensibilitatea care pulsează de-a lungul întregii cărți. Nu știu, pe mine m-a fascinat pur și simplu totul la acest roman, și de-atunci l-am recomandat oricărei persoane care știu că rezonează cu ceea ce eu, în general, citesc. De altfel, nu știu dacă vi l-aș putea recomanda în mod direct, aș putea spune că este un roman care se citește greu, care are nevoie de timp, care trebuie citit „în tihnă”. Totuși, dacă vreți să aveți parte de o lectură memorabilă, o lectură care să vă cutremure și să vă dea de gândit, atunci reprezintă titlul pe care îl căutați. În rest, nimic nu mai este de spus, fiindcă n-ar avea rost: este o carte care chiar merită citită! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Mistralul ucigaș, de Cay Rademacher (Roger Blanc, #1) - Recenzie

Colecția: Black Spot 
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2022
Traducere: Ionuț Irimiea

Cay Rademacher (n. 1965) este un autor originar din nordul Germaniei, stabilit în sudul Franței. Pasionat de istorie, a studiat la Köln și Washington D.C. istoria anglo-americană, istoria antică și filosofia, dar preferă să spună despre el însuși că este jurnalist. Din 1999 este editor al revistei Geo, apoi a participat ulterior la crearea unei renumite reviste de istorie, ,,Geo Epoche”. Cay Rademacher a devenit cunoscut după ce a publicat, începând cu 2015, seria de romane Inspectorul Frank Stave. Mistralul ucigaș este primul volum din seria Roger Blanc
„Blanc se uită lung prin parbriz. Avea un cadavru ars pe cap și în mașină, lângă el, un coleg care cânta melodii de la Edith Piaf. Spera să se trezească la un moment dat în patul său din Paris, cu Geneviève alături. «Nu poate fi decât un vis nebun», își spuse el, «doar un vis, un vis, un vis, merde». Dar continuă să conducă de-a lungul drumului departamental, ajunse în Gadet la secție și știu că nu visează.”
Căpitanul Roger Blanc, personajul central al seriei fascinante de romane polițiste semnate de Cay Rademacher, a fost cândva anchetator în cadrul unității anticorupție a jandarmeriei pariziene. Cu toate că și-a îndeplinit foarte bine atribuțiile, el s-a trezit exilat peste noapte din Paris în sudul Franței, departe de puterea politică. Sau cel puțin așa părea. În timp ce încearcă să gestioneze despărțirea de soția sa și să se acomodeze cu noua viață din Provence, într-o casă veche de 200 de ani, pe jumătate ruinată, Blanc este însărcinat cu primul său caz de crimă: un om fără prieteni și cu mulți dușmani, un străin, a fost găsit împușcat și ars. Când un al doilea bărbat moare în circumstanțe suspecte în pitorescul ținut francez, căpitanul din Paris este nevoit să investigheze părțile ascunse și întunecate ale regiunii. Rezultatele anchetei îl surprind apână și pe experimentatul Roger Blanc.
„Blanc se opri. Întotdeauna era atent cu primele piste. «Nu te angaja niciodată prea devreme într-o anumită versiune a cursului evenimentelor, a motivului, a suspectului. Rămâi deschis. Să nu-ți închizi niciodată ochii și urechile înainte de vreme».”
Well, de unde să-ncepem această recenzie? Ah, da, simplu: spunând că mi-a-plăcut-la-nebunie! Efectiv, cred că a fost una dintre cele mai frumoase surprize romanești când vine vorba de genul thriller. Și asta nu pentru că nu este, neapărat, un thriller, ci un roman clasic care adună laolaltă polițiști și situații bizare: aici, trebuie să menționez faptul că, de obicei, acest gen de cărți chiar nu prea mă atrag. În esență, este vorba despre faptul că ancheta „polițienească” tinde să mă plictisească, iar deseori mă prind care-i faza și încotro se-ndreaptă lucrurile. Cu un thriller, ei bine, lucrurile stau diferite, întrucât cărțile din acest gen (evident, cele care sunt bune), reușesc să-ți transmită un oarecare sentiment bizar, de angoasă și chiar teamă, frică și tensiune care atinge cote aproape insuportabile (în special spre final, așa cum se-ntâmplă de obicei). Totuși, Mistralul ucigaș a fost o lectură impresionant de plăcută (recunosc, nu știu de ce nu m-am așteptat la asta, deși coperta, de la bun început, mi-a plăcut la nebunie), care mi-a oferit tot ce n-aș fi așteptat de la o carte cu anchetatori și, în esență, un personaj masculin în rolul de protagonist angajat în ancheta un caz (OK, Harry Hole chiar e un badass, dar nici Roger Blanc nu-i de lepădat): un roller coaster de trăiri dintre cele mai efervescente.
„- Acesta este celebrul mistral? întrebă el.
- Rău famatul mistral. Va urla așa toată ziua acum, dacă avem noroc. Sau următoarele trei zile. Sau șase. Sau nouă. În orice caz, un număr divizibl cu trei dacă nu se epuizează în prima zi.
- Asta e o certitudine sau o superstiție?
- Superstiție. Dar ar trebui să credem în asta. Apropo, e destul de periculos să te prindă mistralul în pădure. De fapt, e interzis să fii aici în iulie și august.”
În esență, tind să cred că atuul acestei cărți nu este doar faptul că, cel puțin după părerea mea, Cay Rademacher a reușit să dozeze foarte bine aspectele unei cărți „thriller” de succes, creând tensiune, o intrigă foarte, dar foarte bine fructificată, reiterând culoarea locală a cadrului în care se desfășoară acțiunea (descrierile chiar nu m-au deranjat, ci au reușit să mă apropie și mai mult de poveste), ci și faptul că personajele mi s-au părut absolut delicioase: de la glumele amuzante, dialogurile verosimile, obișnuite (prin urmare, convingătoare), până la replicile incisive, conflictele interioare (și, evident, externe), precum și faptul că evoluția acestora (și în special a anchetatorului Roger Blanc) s-a făcut simțită de-a lungul cărții. Chiar mi-a plăcut acest aspect și, sincer, ajunsesem în punctul în care nu prea mă mai interesa așa-zisa anchetă, ci eram atent la modul în care reacționează personajele, care sunt gândurile și trăirile acestora și, de altfel, ce secrete ascund. Acțiunea, după cum am zis, are epicentrul într-o situație care, ulterior, a fost bine dezvoltată: moartea unui tip care, de fapt, nu era pe placul nimănui, astfel încât dispariția sa definitivă nu ridică prea mari probleme. Totuși, cum o crimă este, în esență, o crimă, iar legea nu face discriminare (mai mult sau mai puțin), cazul trebuie rezolvat.
„- O să-mi cadă copacii în cap din cauza vântului?
- Nu. Dacă un foc izbucnește undeva aici, va devora lemnul uscat ca un monstru frenetic. Flăcările sunt mai rapide decât dumneavoastră. Nu vreau să ajungeți ca tipul ăla din groapa de gunoi.”
Dar ce pare a fi o simplă moarte (viabil fiind și scenariul unui accident), mai târziu se dovedește a fi întrețesut în „pânza unui păianjen” de-a dreptul diabolic. Este vorba despre jocuri de putere, despre minciuni, secrete, duplicitate și, în cele din urmă, corupție. Pe scena unor astfel de motive cheie ale cărții, anchetatorul Roger Blanc, încetul cu încetul, dând dovadă de inteligență și spirit justițiar, caută indicii care l-ar ajuta în identificarea criminalului. Bineînțeles, lucrurile nu pot fi (și nu vor fi) niciodată atât de simple, însă experimentatul Roger Blanc n-are să se lase, la rândul lui, atât de ușor copleșit de numeroasele întrebări care apar și tot apar și tot apar pe măsură ce ancheta evoluează. Pe mine, unul, nu m-a surprins întocmai „deznodământul”, însă trebuie să recunosc că finalul cărții (și vorbesc aici despre ultimele propoziții), chiar m-a făcut curios în ceea ce privește următorul volum (abia aștept să se traducă). Abia aștept să văd cum va evolua Roger Blanc (și relația sa cu un anumit personaj), dar și care sunt cazurile pe care se va mai gândi Rademacher să i le pună în cârcă. Sincer, cred că am ajuns în punctul în care, uneori, am impresia că le-am citit cam pe toate, motiv pentru care personajele ajung să mă intereseze mai mult decât acțiunea în sine.
„- Acesta este mistralul, spuse Le Bruchec cu o notă de bucurie răutăcioasă în voce. E la fel ca vinul: unii oameni îl suportă, în timp ce alții se capătă cu o durere de cap.”
Concluzionând, Mistralul ucigaș chiar este o carte pe care v-o recomand cu mare încredere, în special dacă sunteți fani ai genului. După cum am zis, eu am citit mult, și rareori mai sunt surprins (plăcut) de anumite cărți. În schimb, primul volum din această serie chiar mi-a întrecut așteptările și m-a făcut tare curios în ceea ce privește încotro se vor îndrepta lucrurile. Rademacher abia mi l-a prezentat pe Roger Blanc, dar am certitudinea faptului că acest protagonist, deși experimentat într-ale anchetelor, încă ascunde multe înlăuntrul ființei sale: slăbiciuni, dureri, frici. Despre carte simt că aș putea spune mai multe, însă am să mă opresc aici deoarece sunt sigur că dacă rezonați cu lecturile mele, atunci îi veți da, în viitor, o șansă. Repet, chiar a fost o surpriză literară deosebit de plăcută și mă bucur că de data aceasta intuiția mea n-a avut dreptate. De asemenea, se citește foarte rapid și nu este solicitantă, deși v-aș recomanda „s-o digerați” încetul cu încetul, doar pentru a vă bucura de cât de cool și fain este Roger Blanc. Ah, da, și de cât de bine scrie Rademacher! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!
„- Aveți dreptate: lăcomia este cel mai vechi motiv din lume. Setea de putere și setea de câștig.”
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Cay Rademacher, Mistralul ucigaș, prin care ne dorim ca această carte să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

luni, 15 august 2022

Borgo Sud, de Donatella Di Pietrantonio - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Actual
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 216
Anul apariției: 2022
Traducere: Mihaela Găneț

Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011 cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. În 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, Cea care se întoarce (Polirom, 2020, traducere de către Mihaela Găneț), recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia.
„Adriana era prea departe de moarte ca să o simtă și, la fel ca toți tinerii, era încredințată că părinții sunt veșnici.”
Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia.
„Eu eram și mai orfană de cât ea, dar știam să ascund golurile. Fluturam ilicit o falsă normalitate. Așa m-am legat de Piero. În unele duminici de iarnă nici nu aveam chef să ne ridicăm de pe canapea ca să ieșim în oraș. Singurătățile noastre împreunate ne încălzeau până la oase.”
Voi fi scurt în această recenzie, iar asta din mai multe motive: 1) sunt deosebit de obosit, însă lista de task-uri zilnice îmi spune că trebuie (fazual spus, trebuie) să fac o recenzie pentru a o bifa (✓) drept finalizată; 2) nu este o carte despre care pot spune foarte multe, întrucât am citit-o acum ceva timp și tot ce-mi amintesc, de fapt, e că mi-a plăcut, și nu acțiunea în sine (care, de altfel, oricum nu e tocmai efervescentă); 3) există cărți despre care n-are sens să vorbești, pentru că, înainte de toate, nu știi de ce te-ai putea lega (să vorbesc despre personaje, despre cele două surori, acțiune, conflictele lor interioare...?) și 4) după cum am mai spus, nu-mi amintesc prea multe din carte, însă îmi amintesc ce am simțit în momentul în care am citit-o: cum autoarea, într-o formă estetică splendidă, îmi livrează viețile celor două surori - două femei „ale dezamăgirilor”, care parcă încearcă să se rupă de satul Abruzzo „ce le-a crescut sălbatic și le-a făcut să plece departe: una să studieze, să profite de șanse unei schimbări în viață, iar cealaltă să plece pur și simplu, să trăiască, să evadeze, să iubească”. Romanul de față a fost nu doar o experiență literară plăcută, dar și o surpriză - cred că anul acesta, mai mult decât oricând, am citit autori italieni, și mi-am dat seama că mulți dintre ei sunt maeștri ai cuvintelor.
„Nouă urma să ne ia mult mai mult ca să ne separăm viețile. În acel moment nu eram pregătită să exist într-un viitor diferit de al lui. Nu am fost niciodată, nici după acel moment, nici astăzi. Încă nu îmi vine să cred, doar păstrez distanța pe care mi-am impus-o. Am rămas fidelă unui bărbat care nu mă putea iubi. E secretul meu, gestul meu de credință.”
În esență, chiar mi-a plăcut romanul, deși nu am citit Cea care se întoarce. Din câte am înțeles, Borgo Sud urmărește oarecum cronologia primului roman, spunându-ne povestea Adrianei, sora mai mică. Totuși, cred că această carte poate fi citită și ca atare, fără a fi nevoie să fi citit primul roman publicat la editură. Având un stil concis, aproape dominat de austeritate, Donatella Di Pietrantonio ne livrează o proză reală, palpabilă, iar personajele sale sunt de-o complexitate uimitoare: rotunde, alcătuite din lumini și umbre, cu conflicte interioare care, deseori, se concretizează în situații de ordin exterior (nu vorbesc despre violență, pe cât vorbesc despre o anumită aciditate a limbajului, o incisivitate care, deși subtilă, se face deseori resimțită în vocile personajelor). După ce am citit romanul, trebuie să recunosc că m-am întrebat, pentru puțin timp, „ce-am citit?”, pentru că am rămas destul de confuz. În schimb, mi-am dat seama că experiența literară, în sine, „experiența cititului” m-a captivat mult mai mult decât acțiunea în sine. Da, Donatella Di Pietrantonio chiar scrie bine și are un stil anumite, are un stil al ei, reușind să pătrundă în sufletul omului și să-i răstălmăcească până și cele mai ascunse cotloane ale. 
„(...) Amintirea e o formă de reproș. Și nu reușesc să o iert.”
Așadar, sunt multe de spus, și sunt absolut sigur că alții au spus-o mult mai bine decât mine. Am această carte de ceva timp pe birou, mi-am spus că-i voi face recenzia, doar ca să o salvez aici, pe blog, neștiind dacă va fi citită vreodată de către cineva. Acum, o voi așeza în bibliotecă gândindu-mă, sincer, că în viitor cu siguranță voi ajunge și la Cea care se întoarce, fiindcă sunt tare curios cum se leagă poveștile și care este „epicentrul” motivelor din spatele alegerilor făcute de cele două surori. Dacă sunteți în căutarea unei lecturi destul de intense, dar în același timp subtile și, în aceeași măsură, puternice, atunci cu siguranță acest roman v-ar plăcea. Totuși, chiar vă recomand să începeți cu primul volum (deși, după cum am mai zis, nu este vorba de o serie, ci despre viața celeilalte surori, dacă am înțeles bine), deoarece astfel veți înțelege mult mai bine dinamica evolutivă a cărții. Acum, spre exemplu, recitind citatele din carte (da, mereu îmi marchez citatele îndoind colțurile paginilor), îmi dau seama și mai mult că, într-adevăr, această lectură chiar m-a făcut să mă simt într-un anumit fel: m-a emoționat, m-a mișcat, și m-a făcut să realizez, încă o dată, că există scriitori care chiar au un har. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

marți, 9 august 2022

Culorile despărțirii, de Bernhard Schlink - Recenzie

Editura: Polirom 
Colecția: Actual 
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2022 
Traducere: Mariana Bărbulescu

Scriitorul german Bernhard Schlink s-a născut în 1944 la Bielefeld. A studiat ştiinţele juridice şi din 1992 a fost profesor la Universitatea Humboldt din Berlin. Din 2006 a hotărât să se dedice în întregime scrisului. A debutat ca autor de ficţiune cu romanul Dreptatea lui Selb (1987), primul volum dintr-o trilogie poliţistă care s-a bucurat de un mare succes la public şi care cuprinde de asemenea volumele Înşelăciunea lui Selb (1992) şi Crima lui Selb (2001; Polirom, 2005). Afirmarea internaţională o datorează însă romanului Cititorul (1995; Polirom, 2002, 2009, 2011, 2018), tradus în peste patruzeci de limbi, distins cu numeroase premii şi ecranizat în 2008. La Editura Polirom au mai apărut romanele Întoarcerea acasă (2007), Weekendul (2010), Femeia de pe scări (2015), Olga (2019) şi volumele de proză Minciuni de vară (2011) şi Evadări din iubire (2003, 2014).
„- Îl iubești?
- Atât cât sunt în stare. Mi-am ratat iubirea din tinerețe și, dacă nu înveți să iubești când ești tânăr, nu mai înveți niciodată. Tu trebuia să fii iubirea mea din tinerețe.”
Poveşti despre despărţirile care ne strivesc, despre cele care ne eliberează, despre izbânzile şi eşecurile în dragoste, despre încredere şi trădare, despre amintiri ameninţătoare şi copleşitoare, despre felul cum lucrul potrivit survine într-o viaţă greşită şi lucrul nepotrivit, într-o viaţă corectă. Poveşti despre oameni aflaţi în diferite faze ale vieţii, despre speranţele şi complicaţiile lor sentimentale. „Iubeşte şi fă ce vrei” nu este o reţetă pentru happy-end, ci răspunsul atunci când toate celelalte răspunsuri dau greş. Sunt poveşti care ne surprind, care ne tulbură, care ne încântă. Povești care ne inspiră, ne sunt lecții, ne pot sta drept dicton călăuzitor. Bun cunoscător al firii umane, al naturii interioare - uneori atât de ascunsă, atât de obscură, atât de fictivă -, Bernhard Schlink reușește să livreze o proză care este foarte aproape de a atinge perfecțiunea stilistică.
„- Să mă culc cu tine - pe atunci nici măcar nu visam așa ceva. Voiam să te îmbrățișez, să te sărut, să-ți simt sânii pe pieptul meu, să stau lungit lângă tine, în piscină, pe canapeaua ta, în patul meu - și uneori mă trezeam dimineața și patul era ud și te visasem, nu că m-aș fi culcat cu tine, ci pe tine, pur și simplu. Se gândea la ce spusese ea. Te-ai culcat cu mulți bărbați?”
De la Bernhard Schlink cred că am mai citit și Evadări din iubire, dacă nu mă îndoiesc (am un vag sentiment că am citit acel volum), dar am certitudinea că am citit Cititorul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), fiindcă este și va fi întotdeauna una dintre cărțile mele de suflet. Așadar, m-am bucurat că am putut avea din nou contact cu proza sa, deoarece știam, oricum, că o să-mi placă. Nici nu exista loc de alt scenariu, din moment ce știu cum scrie Schlink: cizelat, „curat” și totuși de-o profunzime evidentă, păstrând fluxul realității drept sursă de inspirație. În volumul de față, Schlink vorbește despre despărțire, despre amintirea iubirii, despre „formele” modului în care ne luăm adio: fie că vorbim despre un divorț, fie că vorbim despre o ceartă care capătă proporții dezastruoase, fie că vorbim despre moarte. În această carte, „despărțirea” devine un lait motiv - ceea ce este sfârșitul unei povești, poate însemna începutul alteia. De multe ori, poate mult mai frumoasă. Poate, de fapt, adevărata poveste.
„Tandrețea mamei, atingerile fetelor, soarele care îl încingea pe băiat și fericirea care îl inunda - acea vară a simțurilor nu i-a rămas decât ca o amintire, ci a hrănit un dor purtat în fiecare iubire pentru vreo femeie. Iubirea trebuia să fie ce fuseseră pentru el simțurile acelei veri.”
Volumul cuprinde nouă povestiri, fiind un volum de proză scurtă. Recunosc, eu iubesc proza scurtă, asta de când am descoperit-o pe Alice Munro, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2013. Când vine vorba de proză scurtă, ea și Clarice Lispector reprezintă „puncte de referință”, etaloane pentru mine. Astfel, chiar sunt de părere că Schlink nu se ridică la măreția celor două, însă asta nu-i știrbește din calitate (este, ce-i drept, o chestie pur subiectivă, de gusturi). În schimb, dincolo de calitatea poveștilor, am apreciat extraordinar modul în care autorul a reușit să-și creioneze personajele, să le facă reale, convingătoare. În esență, poveștile sale ar putea fi, la fel de bine, poveștile oricăruia dintre noi - cu regrete, resentimente, dureri refulate, conflicte interioare, oameni care trăiesc doar din amintiri, care sunt ținuți în viață, de fapt, doar de scenariile a „ce-ar fi fost dacă”. Oameni care visează și care, la un moment dat, ajung să fie loviți din plin de absurditatea realității, de toxicitatea acesteia. Culorile despărțirii este un volum care îți dă de gândit și care, implicit, incită la meditație: este o carte plină de înțelepciune, despre cât de fragilă este de fapt natura umană și cât de limitați suntem noi pe acest pământ, blestemați de alegerile pe care le facem... De cuvintele pe care, la timpul potrivit, nu le spunem...
„- Ce vrei de la mine?
- Să știu cum îți amintești vara noastră. Că n-am fost pentru tine doar egoist și lipsit de scrupule. Că mă ierți dacă am fost așa. Că ai fost fericită, la fel de fericită ca și mine. Că mă ierți că am distrus fericirea, deși asta nu se poate ierta. Că te gândești cu îngăduință la întâlnirea noastră, câțiva ani mai târziu. Că ți-am pricinuit doar durere, dar că nu te-am și vătămat. A tras adânc aer în piept. De ce n-am reușit s-o fac atunci? Fiindcă mi s-ar fi desfăcut viața în bucăți? Oare ce am mai ascuns față de mine ca să-mi țin viața sub control?”
Aș putea spune și alte lucruri despre această carte, începând să vă prezint fiecare povestioară în parte, însă n-are niciun sens, nu? N-am să fac rezumate, n-am să spun ce și cum, fiindcă nu-i spre interesul nimănui. De fapt, nu-ncerc să vă spun să citiți această carte, dar dacă rezonați cu ceea ce citesc eu, dacă sunteți de părere că această recenzie a reușit să vă transmită (măcar) o mică parte din experiența pe care am avut-o eu lecturând volumul lui Schlink, atunci chiar trebuie să-i dați o șansă. De altfel, este și o carte care se citește rapid - simplă în limbaj, fără efervescențe stilistice ieșite din comun. Totuși, pentru a putea fi „înțeleasă”, trecută puțin prin filtrul rațiunii, deci simțită mult mai puternic, cred că ar trebui citită în reprize. Pentru ca personajele, poveștile, acțiunile lor să sedimenteze și, implicit, „să fie înțelese”. De altfel, poate fi citită doar din simplă pasiune - eu cred că, uneori, o scriitură de calitate face bine doar prin forma pe care o are, nu neapărat prin ceea ce transmite. După părerea mea, Schlink se pricepe atât la formă, cât și la a livra cititorului emoții dintre cele mai palpabile. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Evadarea din mlaștină, de Karen Dionne - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 264
Anul apariției: 2017
Traducere: Maria Aciobăniței 

Karen Dionne scrie romane despre provocările cotidiene, despre lumi fantastice și dragoste. S-a născut în Erlangen, în anul 1990 și a studiat biblioteconomia și managementul informației la Stuttgart. Inspirată de cărțile ei preferate, și-a început primul roman în 2009. După o lungă ședere în Scoția, autoarea s-a stabilit la Leipzig, unde și-a amenajat partamentul asemenea unei biblioteci. Este foarte activă pe Instagram și îi place să facă schimb de idei cu cititorii ei. La Editura RAO a mai apărut, scris de aceeași autoare, Karen Dionne, și romanul Sora cea rea (2021, traducere prin intermediul GRAAL SOFT).
„V-ați aduce aminte de numele mamei dacă vi l-aș zice și pe urmă v-ați întreba - în treacăt, pentru că au trecut mulți ani de când oamenilor le pasă de mama - pe unde e acum? Și n-a făcut cumva o fată în timpul în care a lipsit? Și ce s-a întâmplat cu fetița aia?”
Dacă ai trăit într-o izolare totală... Ți-ai fi dat seama că totul era rău? Apreciat de Lee Child şi Karin Slaughter, şi cu siguranţă de fanii filmelor The Girl on the Train (Fata din tren) şi Stormy Nights (Văduva), Evadarea din mlaştină este un fermecător thriller psihologic de suspans. O femeie trebuie să rişte tot pentru a vâna bărbatul periculos din trecutul ei care ameninţă să-i distrugă viitorul: tatăl său, nimeni altul decât un notoriu răpitor de copii, evadat dintr-o închisoare de maximă securitate.
„(...) Că singurii oameni cu care am vorbit în acei doisprezece ani au fost mama și tata. Că n-am știut că eram prizoniere până când n-am mai fost.”
Helena Pelletier are un soț care o iubește, două fiice frumoase și o mică afacere de familie care reușește să o scoată din rutina zilnică. Ah, da, am uitat să menționez cel mai important lucru: pentru o perioadă de unsprezece ani, Helena a crescut în totală izolare, asta după ce mama ei, încă de tânără adolescentă, a fost răpită și ținută în captivitate într-o mlaștină din Upper Insula, statul Michigan. Născută la doi ani după ce a fost răpită, Helena s-a obișnuit cu acest așa-zis cămin (din moment ce, de fapt, nu cunoștea altceva) și, în ciuda comportamentului uneori atât de brutal al tatălui ei, l-a iubit... Dar totul s-a schimbat în momentul în care și-a dat seama exact cât de sălbatic poate fi acesta. Și în momentul în care, printr-o conjunctură foarte neașteptată, a aflat adevărul despre situația în care ea și mama ei se află. Naratoarea (Helena) ne spune că mama ei a fost faimoasă pentru lucruri pentru care nimeni nu și-ar dori, de fapt, să fie faimos. Helena avea unsprezece ani când ea și mama ei, de 28 de ani, au fost găsite și salvate. Trist este, de fapt, că pentru o perioadă atât de lungă de timp, Helena habar n-a avut că amândouă erau captive - nu a mers niciodată la școală, nu a mers niciodată cu bicicleta, nu a știu ce-nseamnă electricitatea sau apa curentă. De asemenea, n-a avut niciodată prieteni. Singurele modalități în care își petrecea timpul era fie să meargă cu tatăl ei la vânătoare, fie s-o ajute pe mama ei, fie să recitească, la nesfârșit, ediții ale revistei National Geographic
„(...) Când un om crește în pustiu ca mine, pământul îți dictează ce să faci și când. Noi nu țineam niciodată seama de ceas. N-aveam de ce. Eram conectați la mediul înconjurător ca păsările, insectele și animale, îndrumați în același fel de ritmul celor douăzeci și patru de ore. Amintirile mele sunt legate de anotimpuri. Nu-mi amintesc întotdeauna câți ani aveam când s-a petrecut un anumit eveniment, dar știu în ce perioadă a anului a fost.”
Mai bine de douăzeci de ani mai târziu, după ce a reușit să-și îngroape atât de temeinic și bine trecutul, încât nici măcar soțul ei nu știe adevărul, lucrurile iau o întorsătură groaznică: tatăl ei a evadat din închisoare și, mai mult decât atât, pare-se a fi pe urmele Helenei. Deși poliția îl caută, Helena știe că aceștia nu au nicio șansă să-l găsească: trăind atât de mult în natură, cel supranumit „Regele Mlaștinilor” cunoaște fiecare cotlon, fiecare colț al acesteia, motiv pentru care se poate face nevăzut în orice fel de condiții. În această situație, Helena știe că singura care l-ar putea găsi, singura care i-ar putea da de urmă este ea însăși: pentru că de la el, de fapt, a învățat tot ce ea știe. După ce a reușit să scape din mlaștină, Helena a încercat să se integreze în societate, după ce toată viața ei a trăit alături de un tată sălbatic și o mamă supusă. Totuși, în sfârșit, pare să aibă viața la care nici măcar nu a visat, dar care se dovedește a fi exact ce-i trebuie. După cum am spus, lucrurile iau o întorsătură bizară (și, totuși, așteptată) în momentul în care Jacob Hollbrook, „Regele Mlaștinilor”, închis pe viață pentru faptul că a răpit un copil și pentru alte infracțiuni, scapă din închisoare. Dar buba cea mai mare este faptul că Helena știe încotro se îndreaptă acesta și motivul pentru care face asta: ea este vinovată de faptul că tatăl ei a ajuns în închisoare. 
„Încarc pistolul Magnum și-l pun în torpedo. Îmi bubuie inima și-mi transpiră palmele. Devin emoționată înainte de orice vânătoare, dar acum vorbim despre tata. Omul pe care l-am iubit din copilărie. Care a avut grijă de mine timp de doisprezece ani atât cât s-a priceput. Tatăl pe care nu l-am văzut și cu care n-am vorbit de cincisprezece ani. Bărbatul de la care am evadat în urmă cu mult timp, însă a cărui evadare tocmai mi-a distrus familia.”
În esență, Evadarea din mlaștină chiar mi s-a părut un thriller foarte bun, și știam că o să-mi placă, deoarece de la Karen Dionne am mai citit și Sora cea rea (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un alt thriller absolut bolnav și nebun și ieșit din comun. De fapt, în acest roman am regăsit, parcă, reminescențe ale aceleiași idei - cruzimea bizară față de animale, mintea care-ți joacă feste în momentele în care, într-o permanentă izolare, nu ai cu cine vorbi. Trebuie să recunosc, n-am putut înțelege care-i ideea cu scenele explicite de vânătoare, cum se jupoaie un lup, în fine, fragmente de-acest gen. Într-adevăr, dau lecturii un aer și mai incisiv, mult mai bolnav, însă chiar cred că m-aș fi putut lipsi de astfel de detalii (în fine, este vorba despre predilecțiile mele, deși tind să cred că nimănui nu-i face plăcere să citească așa ceva). Într-adevăr, date fiind circumstanțele, tema, se potrivesc, but still... Poveste alternează între trecut și prezent - perspectiva trecutului o prezintă pe Helena reamintindu-și viața din mlaștină, iar cea a prezentului urmărește acțiunile întreprinse de protagonistă în încercarea de a-l găsi pe tatăl ei (sau, în fine, de a se lăsa găsită de acesta). Într-un fel, este un joc de-a șoarecele și pisica, de-a vânătorului vânat, dar trebuie să recunosc că modul în care tensiunea a fost creată chiar mi-a plăcut. Karen Dionne a dozat foarte bine scenele, conturând un fel „de frică” bizară, habar n-am cum să-i spun. 
„Unele vietăți, pur și simplu, nu rezistă în captivitate. Dacă nu eram eu, noi două am fi trăit și în prezent pe culmea aceea.”
De asemenea, am citit romanul foarte rapid, cred că în mai puțin de-o zi. N-am putut să mă dezlipesc de lectură, eram tot mai curios să văd ce se-ntâmplă, unde vor ajunge lucrurile. Recunosc, partea cu povestea din mlaștină m-a plictisit pe alocuri, deoarece unele lucruri mi se păreau redundante, dar în același timp eram șocat de violența unui astfel de loc, a unei astfel de vieți. Ne putem imagina, de fapt, că astfel de scenarii, din păcate, sunt posibile - s-au și întâmplat. În orice caz, personajele, decorul, intriga mi s-au părut foarte bine puse la punct, bine dezvoltate. Deși traumatizată, Helena este puternică, curajoasă și hotărâtă - când în sfârșit are o familie la care n-a putut decât să viseze, este determinată să facă orice îi stă în putință pentru a o apăra, chiar dacă asta ar însemna să-și ucidă propriul tată. Repet, aspectele legate de vânătoare, uciderea și jupuirea animalelor mi s-au părut foarte greu de citit (trigger warnings), dar nu mi s-a părut că ar fi glorificat, în vreun anume fel, violența, ci pur și simplu au făcut parte integrantă dintr-o poveste, în esență, de-o violență ieșită din comun. În rest, un thriller pe care chiar îl recomand cu mare drag!

luni, 8 august 2022

Scandalul din Malibu, de Taylor Jenkins Reid - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaBazaar
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 432
Anul apariției: 2022
Traducere: Maria Adam

Taylor Jenkins Reid s-a născut în Acton, Massachusetts, și a cochetat cu literatura încă din liceu. Înainte de a se dedica în totalitate scrisului, a lucrat în industria cinematografică. Este autoarea mai multor romane de succes, dintre care Fericiți pentru totdeauna? (2017, traducere de către Alexandra Limoncu), Poate într-o altă viață (2016, traducere de către Ioana Filat), Uniți pe vecie (2015, traducere de către Carmen Ion), Daisy Jones & The Six (2021, traducere de către Maria Adam) și Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo (traducere de către Loredana Frățilă-Cristescu) au fost publicate în România de către Editura Corint. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu soțul ei, fiica și câinele lor.
„(...) Dar nu cred că mediul în care te naști are vreo legătură cu locul spre care te îndrepți.”
Malibu: august 1983. Este ziua celui mai așteptat eveniment monden al anului: petrecerea găzduită de Nina Riva pentru a marca sfârșitul verii. Toată lumea bună tânjește să fie acolo, în preajma strălucitorului clan Riva, format din: Nina, talentată la surf și supermodel; frații ei, Jay și Hud, unul, surfer de succes, celălalt, fotograf renumit; și adorata lor soră mai mică, pe nume Kit. Cei patru frați exercită o fascinație cu totul aparte asupra strălucitorului Malibu, ba chiar a întregii lumi, fiind ilustrarea perfectă a zicalei „Ce naște din pisică șoareci mănâncă!” Asta pentru că sunt progeniturile legendarului cântăreț Mick Riva, nimeni altul decât cel de-al treilea soț al actriței Evelyn Hugo, diva din Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo. Până la miezul nopții, petrecerea va scăpa complet de sub control, iar până dimineață, conacul Riva va fi cuprins de flăcări. Însă, înainte de prima rază de soare, alcoolul va curge în valuri, muzica va răsuna cu putere, iar iubirile și secretele care nu le dau pace celor patru frați vor ieși la suprafață. Scandalul din Malibu este o poveste despre o noapte de neuitat din viața unei familii: noaptea în care fiecare va trebui să aleagă ce amintire va păstra de la oamenii care i-au marcat existența, dar și ce va lăsa în urmă.
„- Îmi dau seama că-ți place toată strălucirea asta, scumpo, a spus ea. Dar o viață bună înseamnă să știi că oamenii țin la tine, să știi că poți avea grijă de oamenii care se bazează pe tine, să știi că faci ceva pentru comunitatea ta. Eu și tatăl tău facem asta hrănind oamenii. Sincer, nu cred că e ceva mai important de atât. Dar așa sunt eu!”
OK, deci eu am citit, cred, tot scris de către Taylor Jenkins Reid. Am o certitudine (fie ea și vagă) că, într-adevăr, am citit tot. În schimb, doar două alte cărți mi-au rămas în suflet și le-am iubit tare, tare, tare de tot: Daisy Jones & The Six (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, una dintre cele mai superbe, frumoase și neașteptate cărți citite anul trecut (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, pot spune că mă declar fan convins Taylor Jenkins Reid și chiar înțeleg hype-ul care se învârte în jurul cărților acestei autoare: s-o spunem pe lșeau, tipa chiar scrie bine de tot. Știe ce face, știe cum să-și creeze personajele, știe cum să-și dozeze cărțile, cum să le facă „temperamentale” (adică să te treacă prin diferite stări), știe cum să fructifice o intrigă bună și, ca întotdeauna, îți livrează niște personaje geniale, de uneori am impresia că, sincer, fix acesta este și atuul ei: personaje pe care să le iubești sau să le iubești sau să le judeci sau să le tragi la răspundere. Iar în cartea de față, Scandalul din Malibu, avem parte de exact aceeași rețetă (a succesului, aș spune, din moment ce acest volum a câștigat premiul Goodreads Choice în 2021): personaje me-mo-ra-bi-le!
„Poate că viața părinților noștri se impregnează în noi, poate că singura soartă care există este tentația de a le retrăi greșelile. Poate că, oricât am încerca, nu vom reuși niciodată să scăpăm de sângele care ne curge în vene.”
Familia Riva este absolut fascinantă, fie ea destul de disfuncțională: în lipsa părinților, cei patru frați - Nina, Jay și Kit (rezultați în urma căsătoriei dintre emblematicul cântăreț Mick și June care, nemaisuportându-i pornirile, sau poate dintr-o slăbiciune, cade în patima alcoolului și, într-o zi, este găsită moartă în baie de către fiica ei, Nina), la care se adaugă Hug, fiul nelegitim al lui Mick, însă pe care June îl crește ca și cum ar fi al ei - se regăsesc acum dependenți unul de celălalt pentru a se descurca în viață. În această situație, fiecare dintre ei își găsește modalități proprii prin care să supraviețuiască în această lume necunoscută. Nina, cea mai mare, este, de fapt, și cea mai responsabilă dintre toți, atât de responsabilă încât ajunge în punctul în care își sacrifică propriile dorințe și visuri pentru a menține familia unită. Jay și Hud, chiar dacă nu sunt frați legitimi, prin natura lor inseparabilă ajung să se confunde (de către cititor) cam întotdeauna (eu, unul, așa am pățit). Kit, cea mai mică dintre toți, chiar dacă pălește în fața popularității celorlalți, rămâne foarte dragă sufletului meu - după părerea mea, este cea mai liniștită dintre toți și, de altfel, probabil și cea mai bună surferiță din familia Riva. I-am iubit pe fiecare: cu toate slăbiciunile lor, cu toate rănile interioare, reușesc să rămână uniți și ai impresia că o astfel de legătură, în realitate, este o bijuterie rară - orice s-ar întâmpla, pare că se vor susține reciproc până în ultimul moment. 
„Toată viața ei, Nina fusese programată să accepte. Să accepte că tatăl ei plecase. Să accepte că mama ei murise. Să accepte că trebuia să aibă grijă de frații ei. Să accepte că lumea poftește la ea. Acceptă, acceptă, acceptă! Vreme îndelungată Nina crezuse că era cea mai mare calitate a ei - să poată rezista, să poată îndura, să poată accepta tot și să meargă mai departe. Pentru ea era străină ideea de a declara că ceva e inacceptabil.”
Însă lucrurile vor fi puse la încercare de această petrecere pe care Nina o organizează acasă în fiecare an și care, pe neașteptate, scapă de sub control într-un mod de-a dreptul sălbatic: legăturile dintre frați (și nu numai) urmează a fi puse la încercate, iar pe măsură ce haosul se produce, precum un bulgăre de zăpadă aruncat din vârful unui deal, în scenă își fac apariția noi personaje. Și, bineînțeles, secrete nebănuite ies la iveală. Povestea alternează între trecut și prezent, fiindu-ne prezentate începuturile relației dintre Mick și June, dinamica acesteia (perspectiva trecutului) și, bineînțeles, viețile actuale ale copiilor lor (perspectiva prezentului). Ambele povești sunt relevante și, în orice caz, foarte puțin contează pentru mine despre ce au fost, dat fiind faptul că Jenkins Reid scrie extraordinar de bine și i-aș putea citi până și lista de cumpărături. Am fost conectat cu lectura, iar dovadă stă și faptul că am citit-o două-trei reprize. Mi-a plăcut totul, de la intrigă, evoluție și concluzie, până la personaje și descrierile aventurilor celor patru frați, modul în care vorbeau, dialogurile, conversațiile, trăirile și sentimentele, rănile și traumele. Patimile și slăbiciunile. Curajul și devotamentul, legăturile de familie și ideea că, orice ar fi, „sângele apă nu se face”. 
„- Mi-aș dori să fi fost un om mai bun, a spus el. Dar pur și simplu n-am fost niciodată în stare. Chiar m-am străduit, câteodată. Dar a fost ca și cum ai găti o maimuță. Unii oameni sunt nemernici, iar eu sunt nemernic.”
Chiar mă gândeam că dacă aceasta este considerată a fi o lectură de vară, atunci cititorii ar trebui să se-aștepte la ceva „arsuri pe suflet”. Este un roman chiar complex, destul de profund: ca întotdeauna, Reid reușește foarte bine să dozeze aceste lucruri, livrând cititorului o poveste care se dovedește atât una a acțiunii, cât și una a substratului. În orice caz, Scandalul din Malibu mi s-a părut a fi scrisă într-un registru ceva mai alert, mai ales atunci când haosul se instaurează. Rămânând fidelă stilului ei caracteristic, mi se pare că Reid pune un accent deosebit pe personaje și pe „ascunzișurile” acestora, creând o tapiserie complicată a moștenirii (fie ea din partea tatălui, mamei) ce contrastează cu o căutare continuă a eliberării de trecut (și, implicit, de „factorul ereditar”). Narațiunea este complexă, intercalată, după cum am spus, cu flashback-uri care reiterează povestea celor doi (Mick și June), dar acest lucru nu face decât să întărească, într-o mare măsură, ideea modului în care au fost create personaje. 

„Treisprezece arestări, sute de oameni alungați din casă și frații Riva de negăsit.
Până să se facă ora cinci dimineața, petrecerea deceniului se terminase.”

Tensiunile debordante care au loc în carte, incertitudinile pe care eu, drept cititor, le-am avut. Faptul că au fost atât de multe lucruri neașteptate și, culminând, talentul de scriitor și povestitor al lui Taylor Jenkins Reid chiar mă fac să iubesc ce scrie această autoare. Mi-a plăcut extraordinar de mult Scandalul din Malibu și, recunosc, chiar aș vrea să văd un film făcut după această carte. De altfel, abia aștept să mai citesc și alt roman scris de autoare, pentru că mi se pare că reușește foarte bine să-și atingă scopul: nu doar să speculeze o intrigă interesantă, având un punct de plecare sănătos, pe care îl valorifică la potențialul maximal, dar și să creeze personaje pe care nu le-ai putea uita vreodată. Eu, unul, știu că-mi voi aminti cu drag de cei patru frați, de aventurile prin care au trecut și de modul în care, la sfârșitul romanului, viața i-a regăsit. Și știu că această carte va avea un loc special pe rafturile bibliotecii mele. Pentru că, într-adevăr, chiar merită. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Semipur (Legământul, #1), de Jennifer L. Armentrout - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Rating: 4 din 5 steluțe
Numărul de pagini: 400
Anul apariției: 2022
Traducere: Bogdan Voiculescu

Jennifer L. Armentrout este o autoare americană de romane din categoria young adult. Este o scriitoare foarte prolifică - potrivit declarațiilor sale, scrie vreme de minimum 8 ore zilnic. Seria LUX, publicată în România de Editura Corint, în colecția LedaEdge, este inclusă pe lista bestseller-urilor New York Times. La Editura Corint au mai apărut și cărțile: Ispită, Cea mai întunecată stea, ÎntoarcereaPuterea, Lupta, Profeția, precum și toate cărțile din seria LUX, plus nuvela Umbre din aceeași serie. Este o autoare foarte cunoscută, ale căror volume s-au vândut în milioane de exemplare, fiind deseori inclusă pe lista bestseller-urilor New York Times. 
„M-a cuprins o beznă subită, lipsită de gânduri și de sens. Nu puteam să mă împotrivesc unei forțe atât de apăsătoare și, fără să pot scoate nici măcar un blestem indignat, m-am cufundat în adâncul ei tulbure.”
Hematoii provin din împerecherea zeilor cu muritorii, iar copiii născuți din doi hematoi puri au puteri de zei. Copiii hematoilor și ai muritorilor… ei bine, nu prea. Semipurii nu au decât două alegeri la dispoziție: să se antreneze ca să devină Santinelele care vor vâna și vor ucide daimonii sau să devină slujitori în casele purilor. Alexandria are 17 ani și ar prefera să-și riște viața decât să și-o irosească frecând toalete, însă e posibil ca tot acolo să ajungă până la urmă. Există mai multe reguli pe care elevii Legământului trebuie să le urmeze. Alex are probleme în a le urma pe toate, dar mai ales regula #1: Relațiile dintre puri și semipuri sunt interzise! Din nefericire, ea se îndrăgostește de Aiden, un semipur extrem de atrăgător. Însă nu asta reprezintă problema ei cea mai mare – ci să rămână în viață până  va reuși să absolve Legământul. Dacă eșuează în misiunea ei, se va confrunta cu o soartă mai cruntă decât moartea: se va transforma în daimon și va fi vânată tocmai de Aiden. Iar asta ar fi destul de neplăcut.
„Fiind o semipură, odrasla unei pure și a unui om de rând - o corcitură, după standardele purilor -, eu nu puteam să controlez elementele. Neamul meu era binecuvântat cu aceeași putere și viteză ca ale purilor, dar noi ne distingeam printr-un dar extraspecial. Puteam pătrunde cu privirea magia elementetală a daimonilor. Purii nu puteau.”
Înainte de toate, trebuie să spun că, în general, eu nu prea le am cu fantasy-urile și cărțile care aparțin acestui gen. Totuși (pentru că mereu există un totuși, nu?), în ultimii ani am citit mai mult fantasy decât oricând (chiar dacă asta sumează în jur de zece cărți din acest gen). Nu că nu-s fan al genului, dar, de obicei, inerția mă face să aleg orice altă carte din bibliotecă, nicidecum una fantasy. Însă mi-am zis că este cazul, iarăși, să mai ies din zona de confort, plus că aveam acest roman în bibliotecă și chiar mă intriga. În trecut, acum câțiva ani, am mai citit tot de la Jennifer L. Armentrout și primele trei (cred) volume din seria LUX, ale căror recenzii sunt publicate pe blog și, nu știu cum, au început să fie foarte accesate în ultima vreme. Revenind, totuși, la lucruri mai importante, trebuie să spun că, my God, romanul acesta, primul volum din seria Legământul, mi-a plăcut la nebunie. Sincer, l-am dat gata în două reprize de citit, pentru că atât de culminant și interesant mi s-a părut totul încât mă tot întrebam unde au să ajungă lucrurile și, neapărat, voiam să aflu cum va decurge totul.
„Eram mulți semipuri în lume, probabil mai mulți decât purii. Având în vedere că, în societatea noastră, purii se căsătoreau de dragul statutului social și nu din dragoste, tindeau să-și facă de cap - mult de tot. Dacă tot erau imuni la bolile care-i chinuiau pe muritori, mă gândeam că nu simțeau nevoia de nicio formă de protecție. Dar se pare că vlăstarii lor cu sânge semipur jucau un rol deosebit de important în societatea purilor.”
Disclaimer: această recenzie este pur subiectivă, deoarece eu, unul, normal că voi fi impresionat de un roman fantasy scris bine (și, într-adevăr, chiar mi s-a părut complex), pentru că nu am experiența unui cititor înfocat de fantasy care știe mult mai bine cum stă treaba cu plot-ul, cu personajele, development-ul acestora, magii, intrigi, relațiile dintre ele și alte chestii de-această natură. În sine, mă bazez exact pe experiența pe care am avut-o eu citind Semipur: o experiență plăcută alături de o carte interesantă care, de altfel, mi s-a părut că are și personaje foarte faine. Recunosc, intriga mi s-a părut puțin banală, sau cel puțin chestia ceasta cu hematoi, un fel de semi-zei, și-apoi sorgintea care este „anihilată” de hematoii (semi-zeii) care se împerechează cu muritorii. În orice caz, am simțit inspirația din mitologie, ceea ce, evident, nu-i nimic greșit - la câte cărți scoate Armentrout (acum, sincer, o văd peste tot), probabil s-a inspirat și din teoria evoluționismului a lui Darwin. Oricum, tipa chiar știe ce face, pentru că, sincer, abia aștept să citesc și volumul doi pentru a vedea cum vor decurge lucrurile.
„- Ești mai puternică decât îți dai seama, Alex. Pentru tine, profesia de santinelă reprezintă un stil de viață, nu doar o opțiune mai bună, ca în cazul altora (...).
- De unde știi că sunt atât de puternică? Poate că în camera mea mă legăn întruna înainte și-napoi fără știința ta (...).
- Nu. Mereu ești... atât de vie, chiar și atunci când treci prin niște situații care celor mai mulți le-ar întuneca sufletul! 
Aici s-a oprit, pricepând deodată ce spusese. Gropițele obrajilor i s-au roșit.”
Semipur spune povestea lui Alexandria, Alex, o tipă care se reîntoarce „în cuibul ei”, după ce mama ei (teoretic) a fost ucisă de daimoni și, na, a cam rămas solo. Aici nu doar că are probleme cu reintegrarea, dat fiind faptul că a lipsit ceva vreme și anumite zvonuri circulă, dar nici nu se sfiește să se-abțină puțin. Cam impulsivă, dar curajoasă și statornică, Alex vrea să se antreneze, să capete aptitudinile necesare pentru a fi o santinelă de neînfrânt. Și, sincer, are cam tot ce-i trebuie - de fapt, are chiar mai mult decât ar putea crede vreodată. În orice caz, lucrurile iau o întorsătură destul de bizară și extrem de neașteptată la un moment dat, care dă mult peste cap ceea ce ai fi crezut. A, da, și să nu mai spun de faptul că întotdeauna trebuie să existe „un el” care s-o țină pe „o ea” cu picioarele pe pământ, concentrată pe ceea ce trebuie să facă și nu neapărat pe ceea ce vrea să facă. În acest roman, rolul este îndeplinit de Aiden, tipul care o ajută pe Alex să se antreneze și de care, inevitabil, ea se îndrăgostește. Evident, am așteptat o scenă dintr-aia, dar se pare că lucrurile vor fi rămas a fi povestite într-un următor volum (dacă-mi amintesc bine, în LUX cei doi se sărută - alo, am zis „se sărută” - abia în al doilea volum). 
„- Zeii știu că n-o să-ți placă deloc, dar asta e. Cu cât petrecem mai mult timp împreună, cu atât ne vom lega mai strâns unul de celălalt - până când niciunul dintre noi nu va mai ști clar unde se termină unul și începe celălalt.”
Concluzionând seria de argumente inexistente pe care le-am prezentat într-o formă, zic eu, destul de expeditivă, Semipur chiar mi s-a părut un roman interesant, bun, care, pentru mine, a fost exact ce trebuie când vine vorba de o serie fantasy (cel puțin, de primul volum al acesteia). Mi-a prezentat cum trebuie personajele, a fundamentat o intrigă interesantă, care poate fi valorificată deosebit de bine, a setat decorul, a avut și acțiune, a avut și replici amuzante, conversații delicioase și convingătoare și, de asemenea, a mers și extraordinar de rapid. În esență, a fost o lectură foarte relaxantă, cum, probabil, sunt majoritatea cărților de acest gen. Într-o oarecare măsură, am simțit că m-aș uita la un film fantasy (da, spre deosebire de a citi fantasy, la filme chiar îmi place să mă uit), și abia aștept să văd ce ne pregătește și al doilea volum. Chiar sunt curios cum va evolua această serie, de altfel, relația dintre Alex și Aiden. Nu știu de ce am impresia că lucrurile o vor lua într-o direcție cu totul și cu totul explozivă, dat fiind și modul (!!!) în care s-a terminat primul volum: fierbându-te la foc mic! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!