sâmbătă, 5 noiembrie 2022

Un om mai bun (Inspectorul Gamache, #15), de Louise Penny - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 576
Anul apariției: 2021
Traducere: Diana Purgaru 

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-şef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șapte ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 23 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. La Editura Trei au mai apărut și romanele Locul de unde vine lumina și Lungul drum spre casă, Toți diavolii sunt aici
„În timp ce Jean-Guy Beauvoir explora tangibilul, ceea ce putea fi atins, Armand Gamache explora ceea ce se putea simți. El era cel care se avânta în acel teritoriu haotic. Vânând. Căutând. Luând urma. Scufundându-se în emoții până când dădea peste una atât de putredă încât conducea către criminal.”
Un roman din seria Inspectorul Gamache. De la autoarea bestsellerului Locul de unde vine lumina. În prima zi de lucru ca șef al departamentului Omoruri din Québec, inspectorul Armand Gamache trebuie să facă față unor inundații catastrofale, unor atacuri dure în presă și unei dispariții misterioase. În tot acest haos, pe care abia dacă reușește să-l țină sub control, Gamache mai este abordat și de un tată disperat, a cărui fiică a dispărut. Instinctul îi spune că este deja prea târziu ca să o mai salveze pe Vivienne Godin. Totuși, dat fiind că și el are o fiică, se lasă antrenat de empatie față de nefericitul tată. Bântuit de întrebarea „cum te-ai simți tu dacă…”, reia căutările. În cele din urmă, este descoperit un cadavru. Numai că, în toată această situație confuză, se fac greșeli mari… Iar Gamache trebuie să se confrunte cu o posibilitate cumplită și o întrebare arzătoare: „Ce-ai face dacă ucigașul copilului tău ar scăpa nepedepsit?”
„Și ei știau. Petrecuseră decenii întregi urmărind creaturi. Pe alei întunecate. În locuințe. În adâncul vieților oamenilor. Adesea sub masca prietenilor, a iubiților, a colegilor atenți. Uneori, complet străin. Alteori, croiți de oameni cu mâna lor. Demonul lui Vivienne o găsise pe acel pod.”  
Pentru mine, Louise Penny este autoarea pe care, incognito, o ador. Pur și simplu ador cum scrie, îmi place tot ce oferă, modul în care oferă cititorului câte puțin din fiecare, într-un echilibru perfect: profunzime, dramatism, situații tragice, personaje pe care le iubești și pe care le urăști. Un roman polițist, cu un oarecare iz de thriller, un roman „clasic”. Nu știu. Mi se pare că are câte puțin din toate și în așa măsură încât să țină cititorul prins de paginile cărții. După ce am citit Locul de unde vine lumina (recenzia AICI), Lungul drum spre casă (recenzia AICI) și Toți diavolii sunt aici (recenzia o găsiți AICI, dacă vă interesează) am avut certitudinea că orice aș citi scris de Louise Penny, cu siguranță are să-mi placă. Și așa a fost. Am citit romanul de față în mai multe zile, pentru că mă înspăimânta gândul că atunci când îl voi termina am să mă despart de personaje. Cu alte cuvinte, mi-a plăcut la nebunie - și poate nu prin acțiunea (foarte complexă) pe care o prezintă, poate nu prin intriga (de asemenea, foarte bună) pe baza căreia se fundamentează cartea, poate nu prin deznodământ, nu prin detaliile unei anchete polițienești tipice. Nu. Ci prin cât de frumos au fost conturate, create și dezvoltate personajele. De la tipii buni, până la cel care se dovedește a fi vinovat de o anumită presupusă crimă. 
„Era instinctiv. Un animal grav rănit, care se târa singur. Ca să-și lingă rănile. Sau, dacă acestea se dovedeau prea adânci, să moară.”
Ca să fim clari de la bun început, acesta nu este un thriller. Este un roman polițist. Care, mai mult ca sigur, vine drept o completare a seriei de cărți cu emblematicul și deja legendarul inspector Armand Gamache - sunt sigur că dacă aș fi citit și volumele anterioare (din păcate, nu sunt traduse la noi), aș fi înțeles mai bine anumite aspecte, dar chiar și-așa l-am simțit pătrunzând rapid în sufletul meu. Acțiunea se desfășoară în localitatea Three Pines din Quebec (Canada), și îl are în centru pe, evident, pe inspectorul-șef Gamache, acum retrogradat de către cei mai lipsiți de caracter, egoiști și cu o ambiție crasă, patologică, ce doresc să păteze reputație unui om pe care îl percep ca având mai multă putere (ceea ce e absolut adevărat), ca fiind mai inteligent (mult, mult mai inteligent) - deci, pe care îl percep drept o amenințare (sincer, chiar au motive s-o facă). Cu toate acestea, ei nu s-au acceptat niciodată ca Gamache chiar s-accepte cererea de retrogradare din funcția de șef. Gamache nu este un om al orgoliilor, ci un om care inspiră loialitate și respect celorlalți. De-asta, sincer, Gamache e unic și mi-e atât de drag.
„Armand se ridică în picioare, apoi se așeză încet la loc, în timp ce importanța acelui lucru îl izbi. 
Până când tot ceea ce crezuse că era realitate a fost dezvăluit ca fiind o simplă ficțiune. 
Până când certitudinile au dispărut și o altă poveste și-a făcut apariția din adâncurile reci și întunecate ale acestei crime.
Orice adevăr conține o parte de răutate.”
Revenirea lui Gamache la Sûreté du Québec este și mai puțin bine primită pe rețelele de socializare, cu o tiradă de postări groaznice, ce au scopul de a defăima, fiind falsificate și aruncându-i imaginea și numele inspectorului în noroi. Însă Gamache este un om vertical, un om cu o forță interioară superioară, ce poate face față aproape oricărui tip de eveniment. De altfel, nu se răzvrătește în momentul în care trebuie să se supună noului său șef, Jean-Guy Beauvoir, sub comanda căruia se află. În orice caz, ca să nu ma bat câmpii, ideea este că totul începe în momentul în care agentul Lysette Cloutier și Gamache au misiunea de a investiga cazul unei femei însărcinate dispărute, Vivienne Godin, care nu a mai ajuns la domiciliul tatălui ei, Homer. Acesta este disperat - pe bună dreptate - deoarece Vivienne este căsătorită cu un soț abuziv, un artist în ceramică, numit Carl Tracey. Un tip deplorabil și chiar urâcios. Între timp, totul se desfășoară într-un cadru local extrem de palpitant (să mă ierte cineva că spun asta, dar chiar mi s-a părut că potențează la maximum tensiunea cărții) - posibilitatea ca un râu să iasă din matcă, Bella Bella, și să inunde întreaga localitate. Locuitorii din Three Pines - și chiar cei doi detectivi - trebuie să depună eforturi mari pentru a construi baraje pe malul râului, folosind saci cu nisip, pentru a încerca să salveze Three Pines. 
„Gamache îl privi pe tatăl lui Vivienne cum își croia drum pe bâjbâite. Într-o teribilă lume nouă. Împleticindu-se în frânturi de cuvinte pe care nu îndrăznea să le rostească. Căzând pradă unor emoții pe care nu îndrăznea să le recunoască. Adunându-se. Mergând mai departe. Pășind pe acea sârmă a nevoii de a insista pentru acțiune dintr-un motiv pe care nu se simțea în stare încă să-l admită.”
Dincolo de faptul că desfășurarea anchetei m-a ținut captiv de la bun început, am simțit că citesc un roman slow peaced, un roman lejer, dar în același timp complex. Care-mi dă timp, nu „mă ia pe neașteptate”. Care mă lasă să gândesc lucrurile, să le trec prin prisma propriei mele rațiuni. Care mă lasă să-mi pun întrebări, punându-mi la dispoziție îndeajuns de mult timp încât să caut un răspuns cât de cât viabil. Mi-au plăcut întorsăturile de situație, mi-a plăcut efervescența personajelor - știam, de altfel, că asta are să-mi placă cel mai mult, fiindcă aceleași lucruri l-am regăsit și în primul roman scris de Louise Penny pe care l-am citit - un talent formidabil de a-și trata personajele cu grijă, cu delicatețe și sensibilitate, înzestrându-le cu un caracter verosimil, cu replici care au substrat, cugetări profunde, emoție și trăiri. Drame și traume. Visuri și multe, multe cuvinte nespuse. Refulări interioare și regrete. Ah, cât de mult mi-a plăcut această carte! Și știu că mă manifest impresionist, dar chiar mi-a plăcut extraordinar, și sunt tare entuziasmat că instinctul nu m-a înșelat nici de această dată.
„În acea după-amiază, ieșise din pădure fărâmat. Iar acum se întorsese. Un om mai bun? Un om mai înverșunat? Erau pe cale de a afla.”
Penny scrie... cu umanitate. Și compasiune. Și cu perspicacitate și înțelepciune despre contradicțiile care, uneori, stăpânesc oamenii. Și despre cât de complecși, reali și deseori foarte fictivi sunt aceștia. Nimeni nu este în totalitate bun - nici măcar Gamache -, cum nimeni nu este în totalitate rău și diabolic. Repetându-mă, punctul forte al acestei cărți au fost personajele care sunt bogate în esență, complicate, excentrice, polarizante. Iar dacă le plasezi într-un sătuc precum Three Pines, restrâns și mic, unde oamenii se-ajută între ei, se susțin unii pe alții și sunt uniți de sentimentul solidarității, ilustrând puterea lor sinergică, și dacă mai adaugi și o întâmplare bizară care stârnește neliniștea - ei bine, atunci tot ce mai este necesar este să ai o scriitură impecabilă (iar la această categorie Louise Penny excelează) pentru a livra cititorului o poveste memorabilă. Și un roman frumos; pardon, genial; așa cum a fost Un om mai bun. Chiar sper că se vor mai traduce și alte cărți din serie, fiindcă deja îmi lipsește Gamache!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Louise Penny, Un om mai bun, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

vineri, 4 noiembrie 2022

Noi apariții la Editura RAO


O poveste care va urma (Către stele, #1), de Sylvain Neuvel

În O povestecare va urma – primul volum al trilogiei Către stele –, narațiunea este construită în jurul reprezentantelor unei rase extraterestre, care își spun Kibsu. De-a lungul mileniilor ele străbat lumea, și astfel le vom regăsi în zona populată de sciți a fluviului Volga, în Orientul Apropiat, în Rusia Kieveană, iar mai apoi în Germania nazistă, în Uniunea Sovietică și în Statele Unite ale Americii. Generație după generație, ele sunt urmărite de niște bărbați extratereștri, Rādi Kibsi, și astfel existența lor se transformă într-o luptă pentru supraviețuire și pentru a păstra cunoașterea. Firul narativ principal al romanului este construit în jurul personajului Mia. Aceasta se află în 1945 în Germania nazistă, unde are misiunea de a-l extrage din rândul naziștilor pe savantul Wernher von Braun și de a-l aduce în tabăra americană pentru a participa la dezvoltarea programului spațial al acestora. Ulterior o regăsim în U.R.S.S. și în S.U.A cu scopul de a-i ajuta pe oameni in călătoria lor către stele.

O lume fără bărbați, de Christina Sweeney-Baird

O carte tulburătoare care, deși este scrisă sub forma unei povești din viitor, poate reprezenta realitatea imediată: un virus care îi ucide doar pe bărbați creând o nouă ordine a lumii. Totuși, în spatele acestei provocări ipotetice, se află o voce plină de speranță și curaj. Așadar, un roman fantastic în care bărbații poartă virusul și doar femeile ne pot salva pe toți. În anul 2025, în Scoția a apărut un virus misterios – generând o boală letală care pare să afecteze doar bărbații. Când doctorul Amanda MacLean raportează acest fenomen, este respinsă ca fiind isterică. Până când avertismentul ei este ascultat, este prea târziu. Boala devine o pandemie globală și una politică. Victimele sunt toate bărbați. Lumea devine atipică - o lume a femeilor.

Noroc chior, de Rosa Montero

O poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.


A fost odată o inimă frântă, de Stephanie Garber

O poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.

marți, 1 noiembrie 2022

Amândoi mor la sfârșit, de Adam Silvera - Recenzie

Editura: Storia Books
Colecția: Young Adult
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2021
Traducere: Irina Stoica

Adam Silvera este autorul care a intrat deja în topul bestsellerurilor New York Times cu romanele More Happy Than Not, Trecutul e tot ce mi-ai lăsat și cel mai recent titlu, Amândoi mor la sfârșit. A primit distincția Publishers Weekly Flying Start pentru debutul lui. Adam s-a născut și a crescut în Bronx și a fost librar, înainte să lucreze în industria editorială de cărți de copii. A lucrat pentru o companie de dezvoltare literară, pentru un website de scriere creativă pentru adolescenți și a fost critic de carte pentru cărți de copii și adolescenți. Este foarte înalt și locuiește în prezent în Queens, New York. Îl găsiți pe blogul lui, www.adamsilvera.com.
„Am fost crescut să fiu sincer, dar adevărul poate fi complicat. Nu contează dacă adevărul n-o să distrugă tot, dar uneori cuvintele nu ies până când nu ești singur. Și nici măcar atunci nu e garantat. Câteodată adevărul rămâne un secret pe care-l ascunzi de tine însuți, pentru că e mai ușor să trăiești într-o minciună.”
Adam Silvera ne aduce aminte că nu există viață fără moarte și nici dragoste fără pierdere, într-o poveste devastatoare, și totuși optimistă, despre doi oameni a căror viață se schimbă pe parcursul unei zile de neuitat. Pe 5 septembrie, puțin după miezul nopții, Crainicii Morții îi sună pe Mateo Torrez și pe Rufus Emeterio să le dea o veste proastă: vor muri astăzi. Mateo și Rufus nu se cunosc, dar, din motive diferite, amândoi caută un prieten nou în Ziua Sfârșitului. Partea bună e că există o aplicație special pentru asta: Ultimul Prieten. Prin intermediul ei, Rufus și Mateo sunt pe cale să pornească într-o ultima aventură — în cea din urmă zi a lor, vor trăi cât pentru o viață întreagă.
„- Christian sigur e mândru de tine. Ești șansa lui Penny la fericire, într-o lume care îți face numai promisiuni ieftine și nu-ți oferă nicio garanție și nu îi răsplătește mereu pe cei care au făcut totul cum trebuie. Sincer, universul ăsta își bate joc la fel de tare de o persoană bună ca de una mai puțin bună, dar tu îți dedici zilele altcuiva, fără să aștepți nimic în schimb. Nu toată lumea e programată ca tine.”
Cum spuneam cuiva, după ce am terminat această carte, știu că sufletul mi-a părăsit trupul și s-a așezat între paginile romanului de față. My God, nici nu știu ce să spun... Mă întreb de ce mi-a luat atât de mult timp până să pun mâna pe această carte? De ce am avut păreri preconcepute crezând că to hype-ul de care, într-o perioad, s-a „hiper-bucurat” este, într-o măsură, nejustificat?! Pentru că nu, chiar nu este așa, deoarece Amândoi mor la sfârșit este un roman absolut incredibil, superb scris, o poveste superbă cu personaje superbe și un scriitor superb care are un stil de scriere superb. Mda, cred c-ați înțeles cum stă treaba. Dar, într-adevăr, este un roman care pur și simplu m-a dat peste cap și care, la ultima pagină, m-a regăsit plângând ca un copil. Știu de ce, da, pentru că totul e super trist, dar în același timp parcă super plin de speranță, dar m-am raportat și la anumite situații din viața mea (extrapolând ideea) și, în fine, așa fost să fie. Un cumul magnific de emoții și sentimente, într-o poveste care depășește limita imaginarului și ne învață că, în cele din urmă, într-o zi, într-o singură zi, poți trăi mult mai intens decât, poate, ai trăit întreaga viață. Iar atunci când lângă tine este cine trebuie, nu ai cum să nu te simți împlinit.
„Trebuie să fac o poză cu Mateo dormind.
Sună ciudat, știu. Dar trebuie să imortalizez fața asta senină. Tot ciudat sună. Rahat. Dar vreau să surprind și momentul. Cât de des ajungi într-un tren în care se taie curentul, cu un puști de optișpe ani care ține o casă de Lego în brațe, pe drum spre cimitirul unde e îngropată mama lui? Exact. E demn de pus pe Instagram.”
Dar, înainte de toate, vreau să-i spun lui Adam Silvera că pur și simplu I hate you, bro, fiindcă nu înțeleg de ce totul ar trebuit să fie atât de trist - adică, pe bune, chiar nu putea să fie o poveste dintr-aia drăguță în care totul este frumos, în care toți se bucură?! Bine, știu că este vorba despre o bucurie absolut mirifică, dintr-aia once in a lifetime, dar, serios, de ce a trebuit ca premisa să fie tristă? Înțeleg, evident, că este doar o poveste, dar nici n-aveți idee cât de frumoasă este povestea și cât de ușor, nu știu, ai putea scoate anumite situații fictive și transpune în realitatea imediată. Cât de frumoasă a fost prietenia dintre cei doi, cât de superb a evoluat totul, cum fiecare s-a transformat, emoțiile și sentimentele care au luat naștere în ei și între ei. Efectiv, am citit această carte într-o singură zi, și știu că astăzi a fost necesar să merg undeva și, când am urcat în autobuz, am țintit un loc pe care să mă așez și am citit tot drumul. Apoi, la întoarcere, cât așteptam autobuzul, m-am așezat pe o bancă și am început să citesc. N-am mai putut să mă desprind de romanul lui Silvera - sincer, cred că e una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Și nu exagerez! M-a d-o-b-o-r-â-t! A dat cu mine de pământ. S-a jucat cu sufletul & inima mea. Dar, Doamne, cât de frumos s-a simțit totul!
„(...) Orice s-ar întâmpla, cu toții avem un sfârșit. Nimeni nu trăiește veșnic, dar ceea ce lăsăm în urmă ne ține în viață pentru altcineva. Și mă uit la mulțimea asta de oameni, Deckeri și prieteni de-ai lor, și văd că toți trăiesc.”
Amândoi mor la sfârșit este cartea pe care n-ai cum să nu o simți. Pur și simplu, este mult prea frumos conturat totul, iar povestea este de o intensitate magnifică - vorbim aici despre doi tineri care află că vor muri, asta într-un univers bizar în care niște oameni te sună să-ți zică faptul că, hey, uite, mai ai cam douăzeci și patru de ore de trăit, ne pare rău, vezi ce faci și bucură-te de viață, pa!, și scenariul acesta trebuie să recunoaștem că este cam trist. Însă acest anunț reprezintă „motorul” personajelor noastre - aflându-se în aceeași situație, decidă să-și găsească un Ultim Prieten, dar niciunul nu știe că această persoană are să le schimbe viața. Pentru totdeauna! Și, în asemenea momente, iminența morții devine și mai greu de suportat. Fiindcă este vorba despre toate bucuriile, despre tot ce-ar fi putut face, despre toate amintirile care încă nu-s imprimate în mințile lor... Despre toate nopțile nedorite, toate atingerile pe care niciunul nu le va fi simțit, toate sărutările care nu s-au dat și mesele târzii, filmele nevăzute! Of, cât de sad este totul, pe bune, și cât de frustrant! Nu spun, în schimb, că nu știam că lucrurile o vor lua în acea direcție, ci spun doar că mi-aș fi dorit din suflet ca, deodată, să se-ntâmple ceva, să facă cineva o vrajă sau să găsească o poțiune a nemuririi, sau, nu știu, să facă ceva...
„(...) - Prietenia ta e cel mai bun lucru pe care mi l-a adus moartea.”
Nici nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă am rămas fără cuvinte; n-aș putea vorbi despre această carte, n-are niciun sens. Pe lângă acțiunea frumoasă, pe lângă personajele superbe și felul în care scrie Adam Silvera, cred că această carte se simte, se trăiește - nu o pot „teoretiza”, să zic așa. N-am cum. Cred că trebuie doar citită și, în fine, simțită de fiecare în modul său. Eu am simțit-o așa, adică foarte intens, și m-a atins nespus de mult. Mă bucur că am reușit, în sfârșit, să ajung la ea, și mă bucur că nu m-a dezamăgit nici măcar o secundă. Da, a fost o lectură relaxantă, dar în același timp a fost și o lectură extrem de solicitantă din punct de vedere emoțional. Există, încă, anumite imagini pe care nu mi le pot scoate din cap (și nici nu știu dacă aș vrea), dar știu că această carte va rămâne mereu în sufletul meu, având acolo, undeva, un loc foarte special. Un loc doar al ei! Așadar, vă recomand cu toată încrederea să-i dați o șansă, să o citiți, fiindcă veți descoperi o formidabilă poveste despre speranță și pierderea ei, despre curaj și frică, despre prietenie, despre solidaritate, despre iubire și despre cât de mult ar trebui să prețuim această viață. Poate, uneori, cineva trebuie să ne reamintească toate aceste lucruri!

Mașina Ernetti, de Roland Portiche - Recenzie

ColecțiaGreen Spot
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 456
Anul apariției: 2022 
Traducere: Otilia-Maria Cojocaru

Roland Portiche a absolvit Institutul de Studii Superioare Cinematografice, este licențiat în arte și doctor în filosofie. A realizat și regizat câteva dintre cele mai urmărite și mai respectate documentare și emisiuni de istorie și știință din Franța, printre care Temps X și Les grandes énigmes de la science. Mașina Ernetti este primul său roman, publicat în 2020 de Albin-Michel/Versilio, și face parte dintr-o trilogie în centrul căreia se află părintele Ernetti. De același autor, la Editura Lebăda Neagră va apărea Ernetti și enigma Ierusalimului.
„- Am reunit un grup de teologi din Columbia, Chile, Argentina și Mexic. Împreună, vom construi o nouă teologie, destinată celor asupriți, o teologie care va pune pe primul loc violența revoluționară, cea pe care o proclamă însuși Domnul Iisus când spune «Dacă cineva vine la Mine, și dacă nu își urăște tatăl, mama, soția, copiii, frații și surorile, și chiar propria viață, acela nu poate fi discipolul Meu». Vaticanul nu va putea accepta această nouă teologie. Va fi cauza următoarei schisme.”
Thriller tradus în cinci limbi și bestseller Livres Hebdo. Martie 1938. Fizicianul italian Ettore Majorana dispare în largul Siciliei și, odată cu el, proiectul secret la care lucra de ani de zile. Toamna anului 1955. Ca prin minune, însemnările fizicianului dispărut ies la iveală și îi dau părintelui Ernetti o idee nebunească: să construiască o mașinărie care să surprindă imagini din trecut. Un cronovizor. La ordinul Papei Pius al XII-lea, preotul se întoarce cu două mii de ani în trecut, cu un obiectiv simplu: să dovedească existența lui Hristos. Astfel începe o cursă nebunească între Vatican, CIA, KGB și Mossad – căci ceea ce va descoperi părintele Ernetti, în plin Război Rece, ar putea tulbura însăși ordinea mondială.
„(...) «Războiul nu te minte, îți spune repede cine ești», îi spuse același ofițer. Își aminti o altă frază, pe care nu mai știa unde o citise: «Apropierea morții e cea mai fidelă oglindă». Yoni, alături de ea, părea pierdut în gândurile sale. Se gândea probabil la familia sa, ca majoritatea celor din autobuz. Era un avantaj? Natacha, neavând pe nimeni, nu avea să-și dea socoteală decât ei însăși.”
Hold my beer, că mi-a fost atât de dor să citesc un thriller ATÂT de bun. Oh, da! Oh, da! Și, înainte de toate, trebuie să vă spun că eu chiar nu mă dau în vânt după genul acesta de thrillere, cum să le zic, religioase, adică chiar nu-s fan Dan Brown - îmi plac filmele care se fac după cărțile sale, dar nu, chiar nu-mi place cum scrie. Nu-i genul meu, pur și simplu. În schimb, my God, cât de bună a fost cartea asta, și cât de bine scrisă mi s-a părut - abia aștept să citesc și a doua parte din trilogie, pe care prietenii de la Editura Lebăda Neagră o vor traduce (sperăm, cât de curând). Oricum, tind să cred că fanii lui Dan Brown chiar ar iubi această carte pentru că, în esență, cam în aceeași direcție se duce - în schimb, eu am fost fascinat de detaliile științifice (dar nu exhaustive, nu obositoare) din carte, fiindcă, în ultima perioadă, sunt din ce în ce mai atras de acest domeniu al mecanicii și fizicii cuantice. Iar când toate acestea fac parte integrantă dintr-un roman, apăi, zău, n-are cum să nu-mi placă. Un thriller religioso-ezoterico-catolic care nu te plictisește deloc, dar deloc, iar capitolele scurte dau un ritm uluitor poveștii.
„- Ai înțeles tot. M-am gândit inițial la ceva legat de religie, deci nu era treaba noastră. Dar mergea mai departe. Sume mari de bani au fost retrase de la Banca Vaticanului, de cele mai multe ori în numerar. Mai sunt și fizicienii ăștia care se închid în fiecare zi în Palatul Papal. Nu vin să ia ceaiul, sunt acolo să lucreze. Dar la ce anume, nu știu (...). Unul dintre ei, continuă Quine, e un preot. Lucrează toată ziua în Palatul Papal. Și în fiecare seară, fuge la Arhivele Secrete unde petrece noaptea.”
Chiar dacă există mai multe puncte de vedere în prezentarea poveștii (naratorul este omniscient, nu la persoana întâi, dar trece dintr-un registru local în altul, de la un personaj la altul), ceea ce aș fi putut găsi destul de obositor, povestea curge de la sine - de fapt, personajele dau viață poveștii. Într-un stil fluid, viu (sincer, chiar am fost speriat la început de numărul de pagini, dar am fost uluit de cât de rapid am citit, de fapt, cartea), se vede că Roland Portiche chiar stăpânește subiectul și s-a documentat serios înainte de a scrie cartea. De altfel, se simt câteva influențe ale autorilor de renume din literatura science-fiction, cum ar fi Isaac Asimov, cel care, prin scrierile sale, chiar a avut contribuții directe, palpabile, în foarte multe domenii, cum ar fi cel al inteligenței artificiale. Povestea plină de suspans implică crime, teorii ale conspirației, descoperiri ciudate, iar totul se concentrează în jurul lui Ernetti, un preot, care are ideea în primă instanță nebunească de a construi o mașină a timpului, dar care poate doar să surprindă imagini din trecut (nu și sunete, nu și mirosuri). De altfel, de-a lungul cărții chiar am simțit faptul că Portiche are studii în scenaristică și cinematografie - chiar îmi imaginam cum ar fi să se facă un film după această carte; sigur ar fi un adevărat succes. 
„- Și dacă Iisus ar fi aparținut comunității? Dacă ar fi trăit aici câteva luni, câțiva ani poate? Dacă aici, în Qumran, ar fi creat doctrina pe care să meargă să o răspândească în Galileea mai întâi, apoi în Ierusalim?
- Natacha, pierzi controlul! Ar trebui dovezi.
- Le goi găsi. Voi scormoni pământul până îmi voi zdreli degetele, dar le voi găsi. Și voi pune pe toată lumea în fața dovezilor. Pe papă, pe părintele de Meaux și pe deputații din Knesset!”
Îmi place maximum când un roman, și în special un thriller, se desfășoară atât de alert încât mă duce cu gândul la un film: un ritm susținut, o acțiune dinamică, totul desfășurându-se în fața ochilor mei ca și cum m-aș uita la un ecran. Să mai zic cât de interesant este faptul că autorul s-a inspirat dintr-o poveste reală? Că personajele menționate sunt toate (sau aproape toate) persoane care, într-adevăr, au existat? Că anecdotele istorice sunt adevărate? Oh, da! Într-adevăr, n-am avut timp să mă documentez mult mai bine pe această temă, dar cu siguranță o voi face. Integrarea acestei „utopii științifice” în cadrul unui thriller bun, dar și în contextul religiei - și, evident, mai ales în inima Vaticanului - nu poate decât să reprezinte ingredientele potrivite ale unui thriller de succes. Da, Mașina Ernetti chiar a fost un thriller pe care îl consider de succes, fiindcă mi-a oferit tot ce caut de la o asemenea lectură: întorsături de situație, contexte bizare, intrigi multilaterale, personaje puternice. Nu știu, a fost o lectură care chiar mi-a satisfăcut așteptările și, să o spun și pe asta, parcă aveam dubii înainte s-o iau în mână. Însă mă bucur enorm că m-am înșelat - și abia aștept și următorul volum din trilogie pentru că, părinte Ernetti, nu știu ce-o să mai faci, dar știu că te duce capul la foarte, foarte multe.
„(...) Cronovizorul era o invenție minunată, dar nu putea minți. Arăta trecutul așa cum era, fără înfloriturile pe care oamenilor le place să și le spună pentru a ascunde lașitatea sau așteptările. Pe Pellegrino îl trecu un fior pe șira spinării gândindu-se la ce îi vor fi rezervat următoarele salturi în timp.”
Fundalul politic, conspiraționist, scrierea fluidă - totul a fost extrem de bine dozat, iar când subiectele pentru un thriller se concretizează în premise religioase, cu siguranță cititorul are să întoarcă paginile cu frenezie în timp ce-și roade unghiile și, pe scurt, vrea și mai mult. Abia aștept, abia aștept să citesc și celălalt volum, fiindcă sunt tare curios la ce s-a mai gândit Roland Portiche. Ca de obicei, eu nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărți, fiindcă mi se pare că nu are niciun sens - nu sunt aici să fac un rezumat (îl puteți citi, pe scurt, și pe coperta cărții), ci să vă ofer părerea mea privitoare la modul în care m-a făcut să mă simt lecturarea acestei cărți, cum am perceput totul și, în esență, dacă mi-a plăcut sau nu. De altfel, cred că este evident nu doar că mi-a plăcut, ci cât de mult mi-a plăcut această carte! Mașina Ernetti chiar este una dintre cele mai frumoase surprize literare ale acestui an, și mă bucur nespus că am ajuns la ea și că, în cele din urmă, chiar mi-a plăcut. Și o recomand cu încredere tuturor celor care vor să citească ceva alert, cu un subiect autentic, în care religia se îmbină cu știința și cu thriller-ul, fiecare dozate în cantitatea perfectă - pentru a obține, așadar, un thriller memorabil, scris de un autor care promite foarte, foarte multe! 
„- Fiți atent la ce urmează să pescuiți din istorie, Sfinte Părinte! Captura dumneavoastră miraculoasă s-ar putea dovedi diabolică!”
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Roland Portiche, Mașina Ernetti, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

luni, 31 octombrie 2022

Regele războiului și al sângelui (Tristan x Isolda, #1), de Scarlett St. Clair - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 384
Anul apariției: 2022
Traducere: Ioana Bena 

Scarlett St. Clair locuiește în Oklahoma, alături de fenomenalul ei câine. Are un master în biblioteconomie și studii informaționale. Este obsedată de crime învăluite în mister, mitologia greacă, dragoste și viața de apoi. Pentru mai multe informații despre autoare, vizitați scarlettstclair.com. La Editura Corint, tot în colecția LedaEdge, au apărut și primele două volume din seria Hades x Persefona: Un strop de întuneric (2021, traducere de către Alexandru Szöllö) și Un strop de distrugere (2022, traducere de către Alexandru Szöllö), dar și volumul întâi din Un joc al sorții (Saga lui Hades, 2022, traducere de către Ioana Bena).
„Pentru că mă gândeam la Adrian, întrebându-mă încă o dată de ce își dorea o regină. Ce rol plănuia pentru mine? Trebuia să stau lângă el ca o egală? Nu-mi puteam imagina un vampir tratându-și soția muritoare mai mult decât ca pe un fel de mâncare... Totuși, el fusese singurul care ceruse să fiu lăsată să vorbesc când ceilalți m-ar fi redus la tăcere. Îmi promisese să nu se hrănească cu mine... decât dacă îi ceream eu.”
Bestseller USA Today din prima clipă! Scarlett St. Clair, autoarea celebrei serii Hades x Persefona, revine în atenția fanilor cu un fantasy plin de pericol, întuneric și romantism nestăvilit. Căsătoria lor este răzbunarea lui! Pentru Isolda de Lara, ziua în care va fi mireasa va fi și ziua în care își va îngropa sufletul. Pentru a pune capăt unui război care durează de ani buni, dar și pentru a-și proteja supușii din regat, prințesa trebuie să se mărite cu regele-vampir Adrian Aleksandr Vasiliev și să-l omoare. Totuși, tentativa ei de asasinat este zădărnicita, iar Adrian o avertizează pe frumoasa lui logodnica, Isolda, că, dacă va mai încerca să îl ucidă, o va transforma în strigoi. Speriată că ar putea deveni lucrul pe care îl urăște cel mai mult pe lume, tânăra caută alte modalităţi de a-l sfida pe suveran și de a supraviețui revărsării de violență, dar și mașinațiunilor politice de la cumplita curte regală a vampirilor. Doar că nu de acestea se teme cel mai mult prințesa, ci de însuși Adrian și de atracția nestăpânită pe care o exercită asupra ei. Învăluit în mister și prizonier al unui trecut despre care refuză să vorbească, regele-vampir începe să îi pară Isoldei tot mai puțin un monstru. În ciuda pasiunii incontestabile care îi leagă, Isolda se întreabă de ce suveranul – aprig, crud, fără milă, dar, uneori, inexplicabil de tandru – a ales-o drept soață. Răspunsul pe care îl va căpăta îi va spulbera lumea.
„M-am uitat la cerul roșu și m-am întrebat cum de reușeau lucrurile să supraviețuiască aici, din moment ce soarele nu putea să strălucească direct pe nimic, dar era clar că florile nu aveau probleme în a se dezvolta. Erau multe soiuri - laur și degețele, oleandru și lăcrămioare, iriși și nemțișori.”
Am intrat în această lectură fără să știu prea multe despre carte, sincer - decât faptul că este fantasy, da, și că are niște scene dintr-alea, din câte mi-a spus o prietenă. OK, mi-am zis. Haide să vedem ce-i de capul ei. În scurt timp, în doar două reprize de citit, am și dat gata cartea - de ce? Cum adică de ce? Fiindcă m-a prins de n-am mai putut s-o las. Și, înainte de toate, chiar NU mă așteptam DELOC să fie cu vampiri.  I mean, chiar mai scrie cineva cărți cu vampiri în anul 2022, imediat 2023? Nu știu, dar chiar m-a surprins (plăcut, să zic așa), pentru că niciodată, dar niciodată nu m-am dat în vânt după cărțile cu vampiri (nici nu știu de ce). Totuși, cartea aceasta a avut o intrigă chiar interesantă, haide să nu zicem nimic de autenticitate, dar interesantă! De altfel, dincolo de toate acestea, cred că cel mai mult mi-a plăcut să urmăresc modul în care evoluează relația dintre Isolda și regele-vampir Adrian (bineînțeles, și ăsta tre' să aibă maxilar pătrățos, tralalala, să fie visul oricărei femei, tralala, să aibă ăla din dotare așa cum trebuie, tralala). OK, am să trec peste asta, dar trebuie să recunosc că și scenele acelea chiar mi-au plăcut și mi s-au părut a fi descrise cât de cât convingător, deși nu-nțeleg cum se poate gândi tipa asta la sex în momente soră cu moartea. Fine by me!
„- Tatăl tău ți-a spus să-mi găsești slăbiciunea, a răspuns el, înfășurându-și un deget în jurul unei șuvițe din părul meu.
Am făcut ochi mari la vorbele lui - vorbe care fuseseră rostite între mine și tata. A zâmbit răutăcios la reacția mea.
- Nici nu și-a dat seama... că ești tu.”
Regele războiului și al sângelui chiar a fost un fantasy OK - lumea creată de autoare nu e cine știe ce, adică cred că ar fi putut să facă totul mult mai tensionat, mai magic, dar pentru o carte cu vampiri (!!!), pentru prima carte cu vampiri pe care am citit-o vreodată, să zicem că a fost satisfăcătoare. De altfel, nu prea a ținut morțiș să pistoneze pe ideea asta cu vampirii, în afară de faptul că trebuie să bea sânge pentru a supraviețui și alte chestii de acest gen, plus veșnicul clișeu că cei care sunt mușcați de vampiri se vor transforma în vampiri. A, da, și ăla cu lumina - dar nimic de usturoi, de apă sfințită, care sunt niște bazaconii (nu că celelalte n-ar fi, but thanks Hollywood, când de fapt vampirii nu sunt toți așa cum îi portretizează cărțile contemporane - super sexy și gata oricând să-ți rupă patul, sau capul, pardon). Și cred că am ajuns la concluzia următoare: citesc aceste cărți doar pentru a mă relaxa, deși, pentru mine, cititul este și despre a înțelege anumite lucruri, despre a-mi cizela propriul stil de scriere, nu doar pentru entertainment - așadar, cărțile acestea chiar sunt foarte bune când vine vorba de lecturi relaxante pe care le-aș putea avea. Și nu judec pe nimeni care citește cărți doar pentru a se relaxa, fiindcă acesta-i un motor de fapt foarte important, dar aici este vorba strict despre mine.
„Asta era viața mea acum, mi-am dat seama.
Asta era viața mea pentru totdeauna.”
Nu știu ce-aș fi vrut mai mult de la această carte; cum nu-s un fan neapărat al genului, nu prea aș putea avea grad de comparație sau, nu știu, așteptări și standarde. Am luat lectura ca atare, și ca atare chiar a fost o carte care mi-a plăcut, care m-a antrenat, care m-a făcut să vreau să descopăr mai rapid încotro se vor îndrepta toate. Trebuie să recunosc, intrigile țesute de Scarlett St. Clair chiar au fost bine fundamentate și, mai mult decât atât, chiar și stilul ei de scriere pe alocuri mi s-a părut profund, cizelat. Chiar am simțit asta pe parcursul lecturii, și-anume faptul că autoarea chiar urmărește un anumit fir al poveștii și-l transpune cititorului într-o formă estetică extrem de frumoasă, cizelată, rafinată. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar parcă nu era un limbaj dintr-ăla sec, „din topor”, că a fost și a făcut asta și apoi a făcut și asta și l-a mai omorât și pe ăsta și uite, Doamne, ce sexy e Adrian a meu. Nu. A avut acel ceva pe care nu-l pot defini, dar care știu că este foarte important să existe într-o carte pentru a putea spune că, da, chiar mi-a plăcut foarte mult. Dincolo de toate acestea, ritmul cărții a fost constant, adică mai mereu am putut observa că se întâmplă ceva, ceea ce-nseamnă că Scarlett St. Clair este o tipă a acțiunii (o, da, chiar am observat că-i place acțiunea, în special un anumit subtip al acesteia). Punct ochit!
„«Vei afla că sângele nu are nicio legătură cu cel care devii», îmi spusese Adrian, și avea dreptate.”
În sfârșit, Regele războiului și al sângelui chiar a fost o carte faină, sincer. Am și primul volum din seria Hades x Persefona, așa că probabil, până apare al doilea volum din această serie, îl voi citi. Sper să descopăr același tip de poveste interesantă, care să mă țină captiv acolo și să-mi ofere momente de relaxare - indiferent de forma pe care o vor căpăta acestea. Mă bucur mult, în orice caz, că am început să fiu mult mai versatil când vine vorba de cărțile pe care le citesc - nu că n-aș fi fost și înainte, dar acum am început să integrez mai multe cărți fantasy în lista mea de lecturi viitoare. Și descopăr autori din ce în ce mai interesanți, cu povești tot mai efervescente, antrenante, așa cum a fost și cea de față. Genul fantasy are ceva special, dar m-ar bucura și mai mult dacă ar atinge și acea coardă sensibilă din mine care simt că vreau să fie atinsă atunci când citesc o carte. Uite, spre exemplu, acest lucru mi s-a întâmplat cu cărțile scrise de Elizabeth Lim pe care le-am citit - pentru mine, ea este cea mai bună autoare de cărți fantasy pe care am întâlnit-o (evident, din prisma cărților) până acum. Însă terenul este încă neexplorat, așa că s-ar putea ca, în viitor, să descopăr și alți autori poate nu doar la fel de buni, ci și mai buni. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

joi, 27 octombrie 2022

Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel (Anchetele lui Audrey Rose, #1), de Kerri Maniscalco - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 366
Anul apariției: 2018
Traducere: Oana Chițu

Kerri Maniscalco a crescut într-un orășel din afară New Yorkului, unde iubirea ei pentru artă a fost încurajată încă de la cea mai fragedă vârstă. În timpul ei liber, citește tot ce-i pică în mână, gătește diferite feluri de mâncare alături de familia și de prietenii ei și bea mult prea mult ceai în timp ce discută probleme delicate ale vieții cu pisicile ei. Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel (seria Anchetele lui Audrey Rose) este romanul ei de debut și îmbină iubirea ei pentru criminalistică și pentru misterele istoriei. Kerri Maniscalco a fost descoperită de celebrul James Patterson, care i-a ales cartea (cea cu Jack Spintecătorul) pentru a fi primul roman publicat de noua lui editură dedicată tinerilor, JIMMY Patterson Books. Romanele ei figurează în clasamentele New York Times şi USA Today al celor mai bine vândute cărţi! La Editura Corint, în colecția LedaEdge, au apărut și celelalte trei volume din seria Anchetele lui Audrey RoseDracula. Pe urmele Prințului Nemuritor (volumul 2, traducere de către Oana Chițu), Houdini. Marea evadare (volumul 3, traducere de către Oana Chițu) și Diavolul. Capcana amintirilor (volumul 4, traducere de către Oana Stănescu). 
„- Îmi fac griji pentru tine, știind că stai mereu cu nasul în sângele ăla. Nu cred că face bine firii tale femeiești.
- Ah, da? În ce dicționar medical scrie că o femeie nu poate suporta asemenea lucruri? Cum este diferit sufletul unui bărbat de al unei femei? am încercat să îl șicanez. Nu știam că viscerele mele sunt făcute din bumbac și din pisoi, iar ale tale sunt pline de oțel și de mecanisme cu abur.”
Audrey Rose Wadsworth, fiica unui controversat lord britanic, duce o viață dublă. Ziua, tânăra de doar 17 ani își împarte timpul între ceaiuri dansante, spectacole de circ și probe la croitoreasă. Seara, studiază în secret medicina și își ajută unchiul să facă autopsii. Când diabolicul Jack Spintecătorul începe să terorizeze întreaga Londra, ucigând femei nevinovate, Audrey Rose pornește o investigație pe cont propriu. Ancheta însă o va aduce în fața unor adevăruri greu de digerat, iar adolescenta va trebui să ia decizii care îi vor frânge inima.
„Când însă mi-am primit mâinile, mi-am dat seama că nu era decât o minciună oribilă. Nimic nu era în regulă, iar situația nu era deloc o ecuație matematică; mâinile îmi erau neclăite de sânge. Mi le-am șters disperată pe costum, dar fără folos. Sângele îmi păta degetele ca o acuzație. Cumva, într-un fel sau altul, eram responsabilă de moartea acelui om.”
Voi începe această recenzie prin a specifica, înainte de toate, că eu am avut o experiență extrem de bizară până am reușit, în cele din urmă, să am toate cărțile din serie (nu să le citesc, nu încă, ci doar să le am). Înainte de toate, prima dată am pus mâna pe volumul al patrulea. Apoi, na, cum am văzut că nu e primul, am zis că trebuie să-l iau întâi pe primul. Bun. Am mers la Cărturești și mi l-am cumpărat, doar pentru ca apoi să-mi dau seama că, de fapt, este volumul al doilea. Bun. Între timp, le-am cerut prietenilor de la editură primul volum, dar nu direct, ci printr-un link trimis. Și ghiciți ce. De fapt, era volumul al treilea - chiar nu mint, pe bune. În cele din urmă, am reușit să pun mâna pe primul volum: chiar n-aveam cum să dau greș de data aceasta, nu? Adică, pe bune, mai rămăsese o singură carte. Așa, în fine, mie mi s-a părut amuzantă experiența aceasta, dar s-a dovedit a fi situația care a făcut să treacă atât de mult timp până să pun mâna pe această serie. Și, culmea, chiar mă bucur c-am făcut-o, deși am să recunosc, de la bun început, că aveam așteptări ceva mai mari. Nu m-a surprins prea mult la partea de tensiune, de acțiune, dar recunosc că personajele sunt absolut incredibile, precum și atmosfera, epoca în care se desfășoară totul. Deci, nu-i neapărat cea mai bună carte scrisă vreodată, dar chiar mi-a făcut plăcere să o citesc, și promite o continuare, poate, mult mai interesantă. Partea bună este că am citit-o foarte rapid și, sincer, n-am simțit lectura ca o pierdere de vreme; dar am simțit că ar fi putut fi mult mai bună, deoarece unele lucruri parcă au fost mult prea grăbite sau, dimpotrivă, mult prea lente.
„Strigătele sufletelor chinuite se auzeau pretutindeni, însă noi am continuat să mergem. Duhoarea trupurilor nespălate și a oalelor de noapte ce necesitau să fie golite de urgență mi-a făcut stomacul să se întoarcă pe dos. Cu cât mă afundam mai mult în ospiciu, cu atât aerul devenea mai împuțit. În cele din urmă mi-a fost teamă de cât avea să se înrăutățească situația.”
Suntem prin anii 188, iar lui Audrey Rose, protagonista, o tipă foarte faină și extrem de curajoasă, face autopsii pe cadavre - evident, în societatea respectivă acest lucru nu doar că era considerat inacceptabil, dar chiar putea să stârnească anumite revolte și, în fine, te-ar fi lăsat pentru totdeauna fără un soț. Dar cine are nevoie de un bărbat când „tu și cu tine” sunteți îndeajuns? Într-un fel, Audrey Rose nu se aliniază standardelor femeilor din societatea și timpurile respective - nu-i prea place să poarte rochii, să iasă la ceaiuri, să-și piardă timpul alături de verișoarele ei plictisitoare, vorbind despre haine și despre alte nimicuri. Ea vrea să învețe. Ea vrea să descopere lumea, să-i cunoască substraturile - rămânând, totuși, o fată ancorată în realitate: face toate acestea pe ascuns, alături de unchiul ei, deși fratele ei știe, de fapt, unde tot pleacă ea deseori. În timpul acestor vizite, ea intră în contact cu Thomas Cresswell - ei, bine, mie chiar mi-a plăcut de acest tip, chiar dacă pe alocuri este un nemernic, dar pare că pur și simplu se integrează perfect în societatea respectivă. Este cam obtuz, ce-i drept, în ceea ce privește emoțiile și, în general, alți oameni și părerea lor. În orice caz, dinamica evolutivă dintre cei doi este interesantă, te antrenează. Dar ajungem la partea care m-a făcut, de fapt, să am așteptări de la această carte: am crezut că e un thriller dintr-ăla, și dacă îmi urmăriți lecturile, cu siguranță știți la ce mă refer.
„(...) Lacrimile mi se uscaseră când i-am șoptit:
- Jur pe viața mea că voi îndrepta lucrurile sau voi muri încercând!”
Criminalul, legendarul Jack Spintecătorul, un infam nebun care a reușit să păcălească legea și să nu fie prins vreodată (nu mai știu cum stau lucrurile, i s-au pus în cârcă vreodată, cuiva, toate aceste crime, a mărturisit vreodată cineva că el a fost Jack Spintecătorul și, într-adevăr, s-a dovedit acest lucru), comițând o serie de crime îngrozitoare pe străzile din estul Londrei. O persoană care, în esență, s-a dovedit a fi destul de inteligentă, abilă, a cărei identitate nu cred că a fost vreodată descoperită - evident, din nevoia de răspunsuri, oamenii au lansat multe teorii ale conspirației, puncte de vedere efervescente, însă niciuna dintre ele nu s-a dovedit viabilă. Așadar, această carte știi, de la bun început, despre ce este: despre criminalul notoriu și despre moartea celor șapte femei pe care le-a măcelărit. Și, de fapt, chiar am căutat noi idei, noi perspective în Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel, iar Kerri Maniscalco chiar mi le-a oferit, chiar dacă într-o formă, evident, ficționalizată. Eroina, Audrey Rose, în vârstă de 17 ani, chiar dacă ar fi putut avea o viață privilegiată, plină de petreceri și rochii de mătase, fiică a unui lord, preferă să-și murdărească mâinile cu sângele cadavrelor din sala de autopsie a unchiului său. Când, în oraș, lucrurile o iau razna, și tot mai multe crime încep să aibă loc, Audrey devine absorbită de cazul celui numit „Jack Spintecătorul” - și cum simte că nu se face niciun pas spre descoperirea identității acestuia, ea însăși își propune să se angajeze, pe ascuns, în anchetă.
„- Lungă e calea și grea, cea care din iad duce sus în rai (...). Trebuie să pășim pe căile alese de noi. E prea târziu să dăm înapoi.”
Evident, Kerri Maniscalco s-a documentat foarte bine asupra subiectului. Iar faptul că a adăugat perspective noi, a abordat lucrurile într-o manieră proprie, a potențat plăcerea lecturii. A văzut povestea „printr-o lentilă diferită”, să spun așa, iar atmosfera a fost exact ce trebuie pentru ca aceste crime odioase, macabre, să aibă impactul dorit asupra cititorului. Ambianța a reușit să-l transporte pe cititor înapoi la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe străzile pietruite, reci, slab iluminate, de-a lungul căreia Jack Spintecătorul își alegea victimele. Totuși, pe alocuri mi s-a părut puțin dezarticulată acțiunea, asta în primul rând pentru că am avut de-a face cu o carte care, în esență, este inspirată din întâmplări reale. Poate aș fi vrut, de fapt, să n-am această impresie, să văd totul ca un retelling. Recunosc, nu mă așteptam ca identitatea lui Jack Spintecătorul să fie aceea, sincer, și nu știu încă dacă justificarea m-a convins în totalitate. Totuși, m-a provocat să meditez asupra anumitor lucruri care s-au întâmplat înainte să aflu care-i, de fapt, toată treaba. Mi-a plăcut și faptul că sunt inserate, la sfârșitul anumitor capitole, și fotografii preluate din anumite arhive, ceea ce a făcut ca autenticitatea poveștii să fie mult potențată. Totuși, mă gândesc că dacă ar fi făcut alegeri și mai potrivite, mult mai în concordanță cu conținutul unui capitol, atunci poate ar fi avut un impact pozitiv și mai mare asupra cititorului.
„Cumva, în toiul dezastrului - dependența tatei, criminalul în serie, femeile mutilate și gălețile de sânge - am găsit puterea să zâmbesc.”
Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel a fost o lectură bună, în cele din urmă. Nu memorabilă, dar bună. Mi-ar fi plăcut ca totul să fie mult mai tensionat, cu mai multe întorsături de situație. Dar, cine știe, poate volumele următoare se vor dovedi a fi ceva mai dinamice. În general, povestea te prinde datorită subiectului, a celebrului Jack Spintecătorul. Însă nu reverberează în mintea cititorului, nu te fac să exclami de uimire. Lectura este, cum să zic, ceva mai seacă, parcă, și ar fi putut fi dozată mult mai bine - tensiune, dramă, ceva mai multe situații periculoase, la un pas de moarte. Însă, din păcate, n-a fost să fie. În schimb, chiar sunt foarte entuziasmat de celelalte volume, în special de cel cu Dracula și cu Houdini, despre care nu știu prea multe. În cele din urmă, recomand această carte în special celor care vor să aibă parte de un thriller a cărui acțiune se desfășoară pe un fundal istoric, inspirat din fapte reale, dar nu îl recomand celor care nu au răbdare, care vor să aibă parte în permanență de întorsături de situație dintre cele mai neașteptate. Într-un fel, primul volum din seria scris de Kerri Maniscalco este, să spun așa, plat, parcă mult prea încet. Dar dacă îți focusezi atenția pe altceva - cum ar fi personajele, descrierea locurilor, atmosfera generală a orașului - atunci treci mult mai ușor peste faptul că, în fine, uneori pare că nu se întâmplă nimic. O lectură bună, dar care, după părerea mea, ar fi putut fi și mai bună. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

Mici favoruri, de Erin A. Craig - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: CorinTeens
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 528
Anul apariției: 2022
Traducere: Loredana Voicilă

Lui Erin A. Craig i-a plăcut dintotdeauna să spună povești. După ce a absolvit Facultatea de Teatru a Universității din Michigan, a reușit să pună în scenă opere tragice cu cocoșați, fantome și clovni ucigași, iar apoi a hotărât că vrea să scrie romane la fel de înspăimântătoare. Este cititoare împătimită, fană înrăită a baschetului, colecționară de mașini de scris și, totodată, îi place să tricoteze. Erin locuiește în Memphis, alături de soțul și de fiica ei. La Editura Corint, tot în colecția CorinTeens, a mai apărut și romanul Casa de sare și amărăciuni (2020, traducere de către Maria Adam).
„În Amity Falls toate numele păreau să servească unui scop pragmatic. Numele aveau o greutate, erau legate de identitatea persoanei sau a locului care le purta, fiind întrețesute cu aceasta. Munții înalți și întunecați? Turla neagră. Locul plin de alge? Lacul verde. Numele era însăși esența locului. Oricine va fi fost acea persoană, nu era Price. Numele «Price» i se așeza pe trupul înalt și zvelt ca o haină prost croită, mototolită și lălâie.”
Nimic nu este mai periculos decât o dorință care se împlinește! Viața în izolatul orășel Amity Falls, înconjurat de o pădure de nepătruns, are o monotonie previzibilă. Curând, evenimente ciudate încep să tulbure așezarea și, pe măsură ce anotimpurile trec, devine limpede ca ceva îngrozitor se întâmplă acolo. Creaturi misterioase se oferă să îndeplinească cele mai tainice dorințe ale locuitorilor, în schimbul unor mici favoruri. Aparent banale, aceste solicitări ascund însă intenții sinistre.
„- Moartea tatălui meu nu a făcut decât să scoată la iveală întunericul și urâciunea din acest oraș. Toți cei de față au mâinile pătate de sângele lui, însă vina e cu mult mai veche decât întâmplarea cu tata și acel foc nenorocit. Vecini care se ceartă cu vecinii lor. Lupte, dispreț și atâtea meschinării! Zâmbim cu toții și ne urăm zile binecuvântate, dar sunt convinsă că nu există nicio familie din Mâna Domnului care să nu îi vrea răul alteia. Și știți cu toții că am dreptate.”
Nu eu trezindu-mă azi dimineață, la ora cinci, pentru a termina această carte înainte de a-mi începe orele la facultate. Nu eu începând această carte acum câteva zile și neputându-mă dezlipi de ea. Nu eu iubind, efectiv, orice cuvințel din ea, orice situație, orice personaj. Nu eu adorând excelenta traducere a Loredanei Voicilă (felicitări, Loredana, you rock!!!). Nu eu având una dintre cele mai mari surprize literare ale acestui an. Nup, nu eu! De fapt, ce tot zic - definitely me! Doamne, pur și simplu nu că nu m-am așteptat ca această carte să-mi placă atât de mult, dar chiar nu m-am așteptat să-mi întreacă așteptările ATÂT de tare. De ce? Pentru că, efectiv, Mici favoruri este un roman splendid, și chiar dacă am citit de la Erin A. Craig și Casa de sare și amărăciuni (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care mi-a plăcut la nebunie și căreia tot cinci steluțe i-am dat, pot spune că romanul de față, cel puțin după părerea mea, este mult, mult, mult mai bun. E mult mai bun decât o mulțime de alte cărți pe care le-am citit până acum. Am savurat fiecare scenă, fiecare situație, dar cred că cel mai mult mi-a plăcut, de fapt, dinamica vieții în Amity Falls - un sat izolat în care comunitatea joacă un rol esențial în însăși dinamica firească a lumii în care cu toții trăiesc. O carte despre cum, atunci când răul își face locaș într-un suflet bun, niciodată n-are să triumfe.
„(...) Când mi-am întredeschis buzele, îndrăznind să-mi trec limba peste buza lui de jos, a dat drumul unui suspin surprins. Brațele i s-au strâns în jurul taliei mele și m-a lipit de trupul lui. Era atât de cald și de nefamiliar, cu totul diferit de al meu! Eu eram delicată, el era puternic. Când mă aplecam, el se încorda. Eram ca două bucățele de lemn dintr-un puzzle de la magazinul McCleary. De unele singure, doar frânturi de haos colorat, dar odată ce erau prinse una de cealaltă, observai că fuseseră menite să fie împreună.”
Nu pot să vă spun cât de frumos scrie Erin A. Craig, cât de suav, ca o pânză de mătase peste care te întinzi pentru a-i simți mângâierea pe piele. Totul a fost atât de bine dozat, de la mister până la descrieri, și, Doamne, cred că a fost pentru prima dată când mi-am dorit și mai multe descrieri, fiindcă reușeau să creeze un cadru mirific, o lume atât de simplă, în esență, dar atât de frumoasă și atât de liniștitoare. Nu știu din ce s-a inspirat autoarea pentru a scrie această carte, dar am simțit totul, efectiv, ca un basm, ca un frumos basm despre oameni, despre viața la țară, despre albine și stupi și frați și surori și o pădure în care se întâmplă lucruri, despre dispariții și oameni care o iau razna, despre... Of, simt că spun numai prostii, însă chiar nu mă pot exprima rațional. Chiar este o carte superbă, care m-a prins de la prima pagină și pe care am citit-o cu nesaț, fără să mă pot opri. Habar n-aveam cum treceau paginile, mă puneam pe citit și, deodată, vedeam că deja au trecut 100 de pagini, și mă-ntrebam cum?! Am fost vrăjit de stilul de scriere al autoarei, însă și povestea m-a fascinat. OK, poate misterul nu e chiar cel mai puternic, atmosfera nu e chiar cea mai tensionată (după cum, tind să bănuiesc, se așteptau mulți), dar modul în care a creat acest univers al orășelului a fost, efectiv, fără cusur. 
„- Ba da. Blestem ziua în care m-am împrietenit cu tine. Familia Downing nu i-a adus decât necazuri și suferință familiei mele. Singurul meu regret este că focul tatei nu v-a stârpit pe toți.
Cuvintele ei m-au izbit din plin, ca un topor. Aș fi vrut să cred că nu vorbea serios, să pun totul pe seama durerii ei profunde, dar nu puteam. Unele lucruri nu ar fi trebuit spuse niciodată. Unele cuvinte erau prea crude pentru a fi iertate.”
Am adorat personajele, modul în care Erin A. Craig le-a oferit trăiri și sentimente, modul în care le-a dat viață și, efectiv, le-a făcut să pară atât de reale. Conversațiile dintre ele, dialogul (atât de natural, atât de frumos și delicat), dar și micile scăpări, micile întrebări și toate acele lucruri care aduceau un strop de tensiune în tot ce se întâmpla. În cele din urmă, vreau să vă spun că am dat acestei cărți cinci steluțe nu pentru copertă (chiar m-am gândit că, dacă nu mi-ar fi plăcut, tot aș fi plusat la rating doar pentru această copertă absolut superbă) - nu, pur și simplu i-am dat doar pentru poveste, pentru stilul în care Craig a livrat-o cititorului, și i-aș fi dat și mai multe, i-aș fi dat toate steluțele din lume, fiindcă le merită pe toate. Aș fi vrut, sincer, să nu se mai termine, deoarece îmi dădea o stare atât de bună, o stare de relaxare și căldură, o stare de bucurie și emoție. Ajunsesem în punctul în care chiar nu mă mai interesa în ce direcție o vor lua toate, fiindcă pentru mine conta doar să știu că personajele pe care le iubesc sunt bine, sunt în siguranță, și că totul are să se termine așa cum ar trebui - într-adevăr, s-a terminat exact așa cum a trebuit, dar simt nevoia de mai mult. Chiar simt nevoia de mai mult. Vreau să descopăr mai multe din povestea orășelului Amity Falls, vreau să descopăr încotro s-au îndreptat personajele mele dragi, alături de care am trăit această poveste minunată. 
„- Sunt lucruri pe care acest om le știe și pe care nu vi le-a spus. În Amity Falls lucrează forțe întunecate. Seceta, mana și mutațiile bizare. Toate... acestea! am spus, arătând cortul distrus. Suspiciunile și violențele. Totul a fost creat de creaturile din păduri (...).”
Chiar nu știu ce să mai zic, și probabil am să mă opresc aici. De altfel, știu că n-am spus multe, dar chiar nu am de gând să vorbesc despre acțiune sau altele de acest gen. Pot doar să vă spun că Mici favoruri este un roman absolut superb, un roman pe care l-aș recomanda oricui, fără să mă gândesc o clipă la faptul că nu i-ar plăcea. Da, am auzit păreri împărțite, însă îmi vine greu să cred că o carte scrisă, cel puțin din punct de vedere literar, estetic, atât de bine, n-are să-ți placă măcar puțin. Erin A. Craig chiar are un talent, și dacă m-a făcut să cred asta încă de la prima carte scrisă de ea pe care am citit-o, acum știu, da, și am certitudinea că chiar are un talent anume. Romanul de față stă drept dovadă a acestui lucru, pentru că nu doar că este complex, dar reușește să atingă sufletul cititorului într-o manieră foarte, foarte delicată. Și când un autor reușește să facă asta, fără a face excese de metafore, de registre stilistice, prin crearea unei povești atât de frumoase, atât de emoționante, atunci cu siguranță are un anumit dar. Și Erin A. Craig chiar are acest dar. Un roman superb pe care cu siguranță îl voi încadra în topul, de la sfârșit de an, al celor mai bune cărți citite în 2022. Sunt absolut sigur că puține alte cărți se vor ridica la nivelul acesteia - cel puțin din acest gen. În concluzie, vi-l recomand cu cea mai mare încredere și, dacă aveți oportunitatea, atunci dați-i o șansă; sunt sigur că nu veți regreta.

miercuri, 26 octombrie 2022

Sentința de la miezul nopții, de Harriet Tyce - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: Buzz Books
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2022
Traducere: Dana-Ligia Ilin

Harriet Tyce s-a născut și a crescut în Edinburgh. A studiat literatura engleză la Oxford University, apoi dreptul la City University, după care a fost avocat de drept penal timp de aproape zece ani. Mai târziu, a început să scrie și a absolvit un masterat de scriere creativă (ficțiune polițistă) la University of East Anglia. A debutat în 2019 cu romanul Portocala sângerie (Blood Orange), Minciuni mortale (The Lies You Told, 2020) și Sentința de la miezul nopții (It Ends At Midnight, 2022). Locuiește în nordul Londrei, împreună cu soțul și copiii.
Totuși, nu sunt păpuși de cârpă. E un cadavru. Două cadavre. Amândouă străpunse de un gard - unul îndoit în față, cu țepușe înfipte în măruntaie, celălalt prins pe spate, cu brațele desfăcute în lături, cu o țepușă ieșindu-i din gât. 
Un șuvoi de sânge.
E ajunul Anului Nou și scena e pregătită pentru o petrecere de mare ținută într-o vilă din cea mai elegantă zonă a orașului Edinburgh. Tess, diagnosticată cu cancer cerebral, are două obiective majore de îndeplinit. Primul dintre acestea este refacerea relației cu Marcus, prin reînnoirea jurămintelor de la căsătorie. Cel de-al doilea este ca, împreună cu Sylvie, prietena ei din adolescență, să clarifice un episod dramatic petrecut cu ani în urmă și astfel să se elibereze de sentimentul de vinovăție. După o cursă epuizantă presărată la fiecare pas cu crize și îndoieli, cu situații imposibile și coșmaruri, momentul de maximă tensiune se desfășoară sub focurile de artificii care marchează trecerea în noul an. Și cu cât se apropie miezul nopții, cu atât este mai clar că unul dintre cei prezenți nu își dorește doar clarificarea, ci mai mult – să se răzbune.
Atunci mă izbesc înălțimea, instabilitatea mea cu o singură mână liberă, drumul lung până jos. Cadavrele, cu sângele scurs în pământ, cu țepușe ieșind din ele.
Mâna îmi tremură, tremură și aparatul de filmat. Mă așez repede.
E prea departe ca să cazi.
Oh, da, în sfârșit un thriller care m-a ținut captiv cap-coadă - și nu pot spune neapărat că acest lucru se datorează întorsăturilor de situație (care, de altfel, nu neapărat că-s multe, dar reușesc să aibă loc parcă exact atunci când trebuie), ci în special faptului că, sincer, mi s-a părut a fi o carte foarte convingătoare, cu un substrat real, poate perceput de mine ca fiind mult mai personal datorită unor experiențe: prietenia toxică. Pentru că, în cele din urmă, despre asta e vorba - prietenia toxică dintre Sylvie, cea din perspectiva căreia este narată acțiunea, și Tess, diagnosticată cu cancer cerebral. Cu toate acestea, între ele două deși există o aparentă prietenie foarte profundă, se-ntâmplă lucruri destul de bizare, este o tensiune care nu iese la iveală decât în anumite condiții. Totuși, sfârșitul cărții este cel care te dă peste cap și care, de altfel, a făcut ca această carte să-mi placă atât de mult. Uneori, mi s-au părut plictisitoare anumite lucruri, dar Harriet Tyce a făcut artificiul de a introduce și o fel de intrigă secundară: cea în care Sylvie se angajează drept avocat într-un proces care implică niște adolescenți. Iar în scurt timp își dă seama că, de fapt, cazul respectiv este un fel de factor declanșator al unor amintiri pe care, ani întregi, s-a chinuit să le ascundă în întunericul minții sale.
„- Linda, zice, ca și cum ar azvârli o piatră în apa neclintită a unui heleșteu: undele ajung până departe înainte să se oprească. E vremea să fie reparată greșeala.
- Nu cred că e o idee bună (...).
- A trecut atât timp. Nouă n-o să ne facă nici un rău. Ar putea să schimbe totul pentru ea.”
Am citit cartea aceasta foarte, foarte rapid, iar acest lucru se datorează în principal faptului că m-a prins, chiar m-a prins încă de la prima pagină. Totul începe cu două victime ale unei petreceri - rapid, ne dăm seama circumstanțele petrecerii, dar nu ne dăm seama cine sunt, de fapt, aceste victime. Iar Harriet Tyce nici nu ne spune, până aproape de final, care-i faza. Recunosc, am încercat să-mi fac scenarii, să-ncerc să bănuiesc, și într-o oarecare măsură m-am prins la un moment dat nu neapărat de identitatea victimelor, pe cât de cum s-au întâmplat lucrurile. Era departe de a fi o sinucidere totul, asta-i clar, dar intervin și niște bănuieli (bizare) din partea cititorului. Niște lucruri care parcă nu-s la locul lor, acțiuni pe care le-au înfăptuit anumite personaje, mânate îndeajuns de anumite trăiri, dar care parcă nu se potrivesc, să spun așa. Sentința de la miezul nopții este o carte care te poartă în sufletul unor personaje care nu reușesc să se împace cu trecutul - iar când Tess este diagnosticată cu cancer cerebral, acest lucru este „motorul” care are s-o facă să vrea ca, în sfârșit, să dea piept cu anumite alegeri din trecut care au adus prejudicii unei anumite persoane.
„Această spaimă mă încremenește timp de câteva minute, dar probabil nu sunt decât secunde, iar când trece, mă fleșcăiesc, cu capul în mâini pe masă, sleită de puteri și goală. Îmi apăs fruntea de blatul laminat al mesei, rece, dur, și plâng.”
Dincolo de acțiunea interesantă, chiar complexă, și de dinamica slow burning a cărții, mi-au plăcut foarte mult personajele create de Harriet Tyce - Tess și Sylvie. Recunosc, relația toxică dintre ele pur și simplu m-a scos din sărite, în special pentru că Tess se victimiza extraordinar de mult și avea impresia că, date fiind circumstanțele bolii, i se cuvin anumite lucruri. Însă pe măsură ce înaintăm în acțiune și descoperim anumite lucruri, ne dăm seama că lucrurile nu stau chiar așa. Tess poate chiar are motive să fie așa cum este, iar Sylvie poate nu este ceea ce pare (o persoană care pledează pentru valori morale, în timp ce încearcă să facă pace cu un trecut care, bineînțeles, n-are cum să fie vreodată acceptat). Într-o permanentă fază de negare, Sylvie devine victima propriilor alegeri, și Tess la fel. Dintr-un astfel de scenariu, ne dăm seama că lucrurile n-au cum să iasă bine. Cineva trebuie să plătească, și cineva chiar caută răzbunare - o petrecere pentru reînnoirea jurămintelor de nuntă se transformă, în scurt timp, într-un adevărat masacru. Iar vinovații se-ascund în persoane care, în aparență, n-ar fi putut vreodată face așa ceva. Și Sylvie știe că dacă se va aventura în propriu-i trecut, cariera de avocat îi va fi compromisă și tot ce a încercat să clădească până acum va fi ruinat.
„Tess are dreptate. Am știut dintotdeauna adevărul. Numai că nu i-am putut face față.”
Sentința de la miezul nopții chiar e un thriller bun, aș spune că ușor diferit de majoritatea thrillerelor pe care le-am citit până acum. În cele din urmă, dacă sunteți fani ai acestui gen, poate ar trebui să-i dați o șansă. După cum bine știți, eu mă dau în vânt după cărțile thriller, și în ultima vreme rareori am reușit să mai fiu surprins (plăcut!) de cărțile citite. Însă romanul lui Harriet Tyce chiar a avut ceva special, nu știu, mi s-a părut convingător și mi-a plăcut că, în special, a pus accentul pe personaje și pe relația dintre ele - prietenia toxică, o realitate frecvent întâlnită în ziua de astăzi. Dincolo de toate acestea, stilul de scriere al autoarei este plăcut, deloc obositor sau solicitant - un alt aspect care a făcut ca lecturarea acestei cărți să fie foarte rapidă și, în esență, relaxantă. Într-adevăr, poate mi-ar fi plăcut ca totul să fie mult mai dinamic, mult mai tensionat, să aibă o atmosferă ceva mai tensionată (da, din acest punct de vedere, totul mi s-a părut cam plat, șters, fad), însă a stat bine la partea de personaje și intrigă, modul în care totul a fost construit pe baza acestor premise. Iar sfârșitul, în fine, nu mai am nimic de spus decât că ador, efectiv, cărțile ale căror sfârșit pur și simplu are un impact atât de glorios. Vi-l recomand cu mare încredere și, cu siguranță, voi citi și alte cărți scrise de această autoare. 

Escala (Clubul Miles Hugh, #1), de T. L. Swan - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaBazaar
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 544
Anul apariției: 2022
Traducere: Maria Adam

Psiholog într-o altă viață, TL Swan este acum cu adevărat dependentă de fiorul scrisului și nu mai concepe să trăiască fără a se dedica literaturii. Țelul ei este să aducă în fața cititorilor povești de dragoste pline de pasiune și neprevăzut. Adoră ciocolata, să bea cafea și să mănânce prăjituri. Locuiește la Sydney, împreună cu soțul ei, cei trei copii ai lor și o mulțime de animale de companie teribil de răsfățate. O memorabilă noapte de pasiune se încăpățânează să nu rămână doar o amintire în această poveste de dragoste deopotrivă captivantă și scandaloasă imaginată de autoarea de bestsellere TL Swan.
„- Nimeni nu se poartă atât de urât cu mine cum faci tu, Emily! strigă el și se îndreaptă spre ușă. 
- Asta pentru că-i plătești! urlu în continuare. Bine că ai mulți bani, Jameson! O să ai nevoie de ei. Nimeni nu vrea să-ți înghită mizeriile pe gratis.”
Bun-bun-bun-bun-bun! De unde să începem? De unde să pornim în această aventură literară de-a dreptul oribil scrisă, dacă este să avem în vedere calitatea scriiturii, redundanța deloc evidentă a anumitor fraze și scene, dar care, sincer, mi-a fost atât de necesară pentru a-mi da seama că există și cărți pe care, efectiv, le citești doar pentru scenele alea?! Da, am să fiu foarte sincer, am citit această carte pentru că știam că are scene de smut, cum se numesc ele, și pentru că am împrumutat-o întâi unei prietene care, efectiv, este înnebunită după domnul Jameson, și care a citit și al doilea volum, dar a spus că „Tristan nu-i la fel de bun”. Având gradul de comparație cu Jameson, care, zice ea, „văleu-văleu”, nici Tristan nu-i de lepădat. În orice caz, așa, revenind, pot spune că această carte, căreia i-am dat 4 steluțe, chiar e faină, merită, adică e o lectură dintr-aia (Doamne, nici nu știu cum să-i zic, pentru că eu chiar nu obișnuiesc să citesc cărți de genul, e singurul titlu în bibliotecă pe care îl am - alături de al doilea volum), dar nu pot trece peste faptul că, din punct de vedere literar, este supraîncărcată cu clișee, dar probabil o astfel de carte nici n-ar putea fi abordată altfel: el, bogat, obsedat de control, workaholic, nebun după muncă, tralala, ea se-ndrăgostește nebunește de el, evident, el se-ndrăgostește de ea, apar mici conflicte, ba se mai întâmplă ceva, ba mai copulează, ba iar se mai întâmplă ceva și tot așa.
„(...) Poartă un costum bleumarin și o cămașă albă, imaculată, și e întruchiparea bărbatului superb. Păr brunet, maxilar pătrățos și ochii aceia albaștri, pătrunzători. E greu de crezut că în urmă cu doar șase ore era adânc în corpul meu la duș. Am făcut-o de două ori când am ajuns acasă după alergarea de dimineață. Bărbatul ăsta e un animal. Iar scula lui e de pe altă planetă.”
Nu-i o carte pentru mine, asta-i evident. Nu pentru că aș avea o problemă cu cărțile de genul, chiar nu am, dar nu mă stimulează deloc. Sub niciun aspect. Într-adevăr, scenele acelea erau chiar interesante, adică, în orice caz, se poate face resimțită o anumită „emoție” atunci când le citești, însă este una superficială, una care știi că-i departe de a fi reală (nu am putut să nu apreciez cât de glorificate sunt anumite aspecte ale bărbatului ideal, implicit și deseori cât de departe de realitate sunt - dar e ficțiune, normal, iar aici totul e posibil). Cât despre dinamica dintre cei doi, iarăși, totul mi s-a părut mult prea previzibil, clișeic, și chiar mă așteptam să se întâmple așa. În schimb, mi-a plăcut faptul că T.L. Swan introduce și o mică intrigă de mister acolo, adică ceva care parcă mai iese din context și nu se axează doar pe ăia doi, între care există mici tensiuni anexe, dar o FOARTE MARE tensiune sexuală. Și, de aici, nu știu dacă aș mai putea spune și altceva, decât faptul că totul a avut o direcție previzibilă, mult prea previzibilă, dar cred că este absolut firesc ca toate cărțile de acest gen să se folosească de clișee specifice -  acțiunea chiar n-a fost pe placul meu, dar nici nu cred că ar fi putut să ofere mai multe. Pentru o carte de acest gen, este firesc, normal, aș putea spune. 
„(...) Mă întorc pe spate și mă uit în tavan. Voiam să spun că cred că e cel mai bun ceas deșteptător din lume.
Iubirea era doar un gând secundar.”
Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte, să spun așa, a fost faptul că a fost o lectură foarte ușoară, deloc solicitantă, pe care am parcurs-o în două reprize. Iarăși, dialogul dintre personaje chiar mi-a plăcut, iar prietenii lui Emily au fost absolut delicioși. Tensiunea sexuală dintre ea și Jameson atinge cote everestești (aluzie la Muntele Everest, dăh), acesta fiind un alt aspect pozitiv al romanului Escala. În orice caz, chiar mi s-a părut o lectură OK, plăcută, relaxantă mai ales, și de-asta nu mă voi opri la acest volum, ci sigur le voi citi și pe celelalte. Ca să fiu sincer, cartea asta este, mai mult decât orice, despre sex, cu multe scene de sex sub toate formele, limbaj „fără perdea”, dar fără a fi, însă, vulgară. Acum, na, nu știu, nu-s expert când vine vorba despre acest gen de cărți (mai mult pornografice, decât erotice?!), dar nici nu pot să apreciez faptul că, într-adevăr, cartea aceasta are muuuult, muuuult sex. Foarte mult sex. Dar are și dramă (ieftină, not gonna lie), dar și personaje faine, delicioase, dialoguri amuzante și multe alte situații - T.L. Swan a plusat mult, cel puțin pentru mine, datorită faptului că a adăugat și o tentă de mister (privitoare la ceva ce se întâmplă condusă de Jameson). În rest, o carte pe care n-aș putea-o recomanda direct cuiva, ci o carte la care, dacă aveți șansa să ajungeți, și știți că vă plac lecturile de genul, n-ar trebui să renunțați!